qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
RECENZIE
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
CARTEA REGHINEI

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
IOANA NICOLAIE

ELEV: POPESCU GABRIELA BIANCA

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
CLASA: A XII-A E
PROFESOR: CHIRIAC CORINA LACRAMIOARA
SCOALA: COLEGIUL NATIONAL “MIHAI EMINESCU” BUZAU

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
 RECENZIE

„De ce ma tem, aceea vine peste mine;

De ce mi-e frica, de aceea am parte.”

Plangerea lui Iov

SINOPSIS :

Reghina e un Iov feminin, dintr-un spatiu nord-transilvan, in care miraculosul se

insinueaza in ordinea comuna, iar istoria recenta sugruma destinele oamenilor.
Este mama a doisprezece copii, impreuna cu care alcatuieste „ un trup de o mie de
kilograme” ,plamadit din putine bucurii si insuportabila suferinta. Pana la urma,
Reghina este mama universala.

Miza cartii Ioanei Nicolaie estebsa scoata la lumina, prin incursul faulknerian in
interiorul unei minti care amesteca timpurile si emotiile, o viata, un destin, o urma
pe care umanitatea personajelor ei o lasa (sau nu ) in lume. Cartea nu se citeste
usor, ci cu sufletul la gura. Naratiunea este densa, stratificata in episoadele ce
construiesc o viziune etnografica a marilor evenimente din viata (in definiti, suntem
in spatiul lui Rebreanu): o sezatoare, un petit, o nunta, prima noapte de dragoste,
uluirea, durerea, rusinea, frica, prima bataie primita de la sot, primul copil,
urmatorii pana la doisprezece. Viata unei femei, asa cum a fost ea.

Cititorul va intalni cu emotie, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-ntelege

realitatea: oraselul Varalia, unde se petrec intamplarile din carte, are ceva din
familiarul satului Prislop, din magia tinutului Macondo si din dramatismul vietii
oamenilor in comitatul Yoknapatawpha -, ramanand totusi un spatiu unic,
nemaiintalnit, descris de autoare cu o iubire nesfarsita.

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 2

 RECENZIE

Deși a trecut aproape o săptmână de când am

finalizat "Cartea Reghinei", de Ioana Nicolaie, încă
nu am reușit să mă adun pentru a vă putea vorbi
despre ea asa cum se cuvine și mă tem că nici nu
există suficiente cuvinte pentru a descrie tot ce am
simțit citind-o.

Doisprezece copii, un soț alcoolic și violent, o

gospodărie modestă și agonisită în timp insuficientă
atât în anii comunismului, cât au crescut copiii, dar
și după aceea. O mână de om care de mică a fost
pregătită pentru destinul greu ce i se întindea înainte: este martoră la moartea surorii ei mai
mici care nici nu împlinise zece ani, este atacată de un urs în ziua în care împlineşte
paisprezece anişori și salvată de câinele ei credincios.

De la primele pagini, am fost cucerită de stilul de scriere al loanei Nicolaie; proza ei este
poezie curată. Fiind scrisă la persoana I, din perspectiva Reghinei, trebuie să recunosc că
am simțit o oarecare discrepanță între ceea ce știam despre personaj și felul în care este
scrisă cartea. Acțiunea va tot face plonjari între prezent și trecut, la un moment dat am
simțit că mă pierd în timp, dar după ce m-am obişnuit cu ele, nu am mai avut probleme. Ce
mi-a plăcut tare mult este limbajul folosit de autoare cu tot cu seria de regionalisme
transilvanene care te transpun în acele locuri și acele vremuri, întoarcerile în timp ale
Reghinei, amintirile pe care, la greu, le tot scotea din lada de zestre a memoriei și îi mai
dadeau puțină putere, modul unic prin care sunt descrise starile de suferință fizică și
psihica, paralela cu personajul biblic lov și citatele la începutul capitolelor. Este o carte
despre mame, despre puterile nebanuite și resursele lor fără sfârșit, despre inepuizabila
iubire dăruită copiilor și celui pentru care a lăsat casa părintească și a început o viață nouă,
despre dăruirea totală în schimbul căreia nu așteaptă nimic.

Şi facem cunoștință cu Reghina, o fată dintr-un sat uitat de lume, care la nici 16 ani ajunge
să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l iubeşte și cu care va face 12 copii. Acest
bărbat, Damian, în momentele lui de furie, îşi va călca în picioare toată familia, iar familia
rabdă și îndură. Faptul care mi-a rupt sufletul este acela că Reghina există în multe femei și
Damian există în mulți bărbați chiar și în ziua de astăzi, au existat și în trecut în viețile
părinților, bunicilor, străbunicilor și vor exista și în viitor. Impresionantă este și iubirea
Reghinei pentru copiii sai, ea se consideră un corp de o mie de kilograme, fiecare dintre
copiii sai fiind o parte importantă din corpul ei, pe fiecare iubindu-l într-un mod aparte.
Dacă ar putea, ar da zile de la ea pentru copiii ei, chiar dacă zilele ei au fost multe pline de
chin și jale...

"Am vederea prea slabă ca să pot scoate spinii rămași, dar nu stau pe gânduri, îmi
lipesc fața de fiecare rană, până se face limpede și curată. Nici o urmă nu se mai
arată pe pielea de prunc și nici n-o să se mai arate vreodată." "Dar eu i-am ghicit
gândul și, mai slabă ca firul netors de lână, m-am întins până la el și l-am tras
înapoi, nu ești singur Damiane, n-ai fost niciodată. De ce nu pricepi?"

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 3

 RECENZIE

Titlul volumului semnat de Ioana Nicolaie poate fi dublu interpretat – sau, cel
puţin, aşa mi s-a întâmplat mie. Pentru că romanul poate fi interpretat, de fapt,
în două moduri. Primul se referă mai ales la trimiterile biblice, din „Cartea lui
Iov” a Vechiului Testament. De altfel, au fost deja voci ale criticii româneşti care
au comparat-o pe Reghina cu un Iov feminin, căci se pare că femeia a fost
concepută astfel încât să îndure toate câte i le-a ordonat destinul, fără a se
plânge şi găsind mereu puterea, tăria şi credinţa în Dumnezeu şi în ea însăşi de
a merge mai departe (mai mult pentru cei 12 copii decât pentru propria
persoană). Astfel, apare aici discuţia asupra maternităţii duse la extrem,
Reghina dovedindu-se a fi mama absolută, universală, care îşi iubeşte cu
asupra de măsură fiecare copil (progeniturile neavând nume, fiind doar
intitulate „fata care numai ascultă”, „fetiţa foc şi pară” ş.a.m.d., subliniind din
nou caracterul general şi universal al personajelor) şi care este capabilă de
orice doar pentru a-i salva şi a-i creşte cum se cade.

Pe de altă parte, am vrut să privesc titlul volumului şi ca o referinţă

lingvistică arhaică – înainte vreme, scrisorile se numeau „cărţi” – ce mi-a
adus aminte de vechile poveşti româneşti (în special cele ale lui Ion
Creangă). Pentru că am dorit să văd în cartea Ioanei Nicolaie o frumoasă
poveste petrecută pe parcursul unei lungi perioade de timp, acoperind şi
perioada comunistă, dar neavând nimic în comun cu un roman socio-
politic moralizator. Într-adevăr, dând pagină după pagină, parcă mă
reîntorceam la lecturile citite, la „Ion” al lui Rebreanu şi la toate acele
legende inconfundabile care se regăsesc în spaţiul nord-transilvănean.
Nici nu e de mirare, cu atât mai mult cu cât însăşi autoarea provine din
zona Bistriţei, un loc miraculos, populat de zâne, iele şi alte eprsonaje
misterioase de poveste, aşa cum povesteau Ioana Nicolaie şi Daniela
Zeca-Buzura la emisiunea „Mic dejunul cu un campion” de la
Televiziunea Naţională.

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 4

 RECENZIE

Literatura română contemporană pare să fi

cunoscut un nou avânt impresionant. Odată cu
apariţia celor mai recente volume semnate de
Mircea Cărtărescu şi, totodată, alegerea editurii
Humanitas de a deschide o colecţie dedicată
special beletristicii autohtone de astăzi,
începem să intrăm din nou „în rândul lumii
bune”, în materie de carte de ficţiune. Ceea nu
poate decât să aducă bucurie cititorilor şi
mândrie în rândul oamenilor de cultură, căci
iată, încă odată se dovedeşte că România
excelează în acest domeniu, surclasând cu
mult clasa politică şi situaţia socio-economică,
ce ne plasează pe ultimele locuri în Europa.

În tot acest curent inovator, proaspăt şi plin de sevă, Ioana Nicolaie se distinge printr-o voce
auctorială ieşită din comun şi printr-o modalitate narativă de excepţie. Cel mai recent roman al său,
apărut la Humanitas şi intitulat „Cartea Reghinei” este o adevărată cronică psihologică, personală,
constituindu-se în acelaşi timp într-o frescă socială ei a ultimilor 50 de ani impresionantă prin
simplitatea şi adevărul. Doar citind titlul şi văzând coperta volumului eşti transportat pe loc într-o
lume aproape de basm, desprinsă din poveştile româneşti în care ielele îşi dansează hora fatală sau
precum în cele cu „Zânele din Valea Cerbului”, cu care mulţi cititori probabil că au crescut. De
altfel, afirmaţiile mele nu sunt lipsite de substanţă, căci Reghina pare a fi o fascinantă combinaţie
între acea mamă universală cu puternice influenţe din „Mara” lui Slavici şi acele femei fantomatice
care populează dealurile vlahe, dar care îşi au asemănările lor cu alte fiinţe fantastice, provenite
parcă din pustiul deşertic al Americii de Centrale a lui Marquez. Într-adevăr, „Cartea Reghinei” este,
din punct de vedere stilistic şi al conţinutului, o inteligentă îmbinare a unor scriituri precum cea a lui
Faulkner, Marquez, dar şi a unor Slavici, Rebreanu şi chiar Sadoveanu pe loc. Şi tocmai aceste
influenţe adunate la un loc fac din romanul Ioanei Nicolaie o operă unică în peisajul literar
românesc contemporan şi o confirmă pe autoare ca fiind unul din cele mai promiţătoare nume
aspirante la clasicizare imediată şi înscriere în patrimoniul beletristic al unei viitoare istorii a
literaturii române.

Este foarte interesant de urmărit atât traseul pe care personajul principal Reghina îl urmează de la
copil lipsită de griji şi crescută atent de părinţii ei la femeia bătrână şi aproape oarbă care ajunge în
final, cât şi modul în care se desfăşoară naraţiunea la persoana 1. Cu toate că Reghina este naratorul
care intră în contact direct cu cititorul, tot ea pare a fi şi vocea omniscientă şi omniprezentă a
autoarei, sugerând că momentul în care femeia îşi povesteşte firul vieţii se află undeva după punctul
de plecare din lumea fizică. E ca şi cum spiritul tulburat al Reghinei se întoarce pentru o ultimă dată
spre a parcurge un drum final între naştere şi moarte, înainte de a se înălţa pentru totdeauna la cer.

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 5

 RECENZIE

De ani buni, Ioana Nicolaie își croiește propriul drum în literatură, cu o voce din ce în ce
mai pregnantă, recognoscibilă dejaîn oricare dintre formulele estetice încercate până acum.
Fata din ținuturile Bistriței, transplantată în Capitală, își trage sevele din ținutul natal, cu
frumusețea lui robustă, cu tradițiile specifice, dar mai cu seamă din lumina verii eterne,
care pare să-și caute locul și rostul în fiecare text al scriitoarei.

Știu chipurile Ioanei din postările pe Facebook, fie acestea imagini, fotografii,
confesiuni sau comentarii. Din cărțile ei. Din intuiția de cititor. Dar nici măcar
aceasta din urmă nu m-a pregătit, se pare, pentru Cartea Reghinei, un uluitor
exercițiu de lectură, cu opriri și reveniri, cu irepresibila nevoie de a-i prelungi
paginile. Căci te poți îndrăgosti de o carte așa cum te îndrăgostești de un om,
asumând-o total, temându-te că se va înstrăina de tine dacă îți dezlipești mâinile,
ochii și respirația de coperta și de carnea ei. Iată de ce, de data aceasta, nu voi scrie
o recenzie, ci o confesiune de cititor îndrăgostit. Un text însoțitor, care-i prelungește
celui dintâi drumul spre mirările și bucuria altor cititori…

Cartea Ioanei Nicolaie e un monolog tulburător, căruia îi reușesc mai multe

aspecte: să contureze imaginea unui personaj feminin puternic, de o vitalitate
debordantă (care îmi amintește de protagonista din romanul Martei Petreu, Acasă,
pe Câmpia Armaghedonului); să reconstituie lumea rurală și a orășelului provincial
din nordul Transilvaniei (cu tradiții, relații sociale, cutume și limbaj regionalic), să
surprindă, cu o ușoară tentă satirică, tribulațiile regimului comunist prin figura
unei primărițe zeloase, căreia îi cad victime oameni vulnerabili precum Anton,
„învârtitul”, sau bărbatul Mărinei, prietena Reghinei. Deasupra a tot și a toate,

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 6

 RECENZIE

dincolo de drama asumării unei

căsnicii cu bucurii puține și
suferințe multe, stăruie lumina
inconfundabilă, mirabilă, a „verii
de trei ani”, metaforă prin care
Reghina, protagonista romanului,
definește scurtul ei moment de
fericire conjugală. Căci din acest
sâmbure luminos trebuie ca să se
hrănească în anii care vor urma,
rezistând violențelor unui soț gelos
și instabil emoțional: „Soarele a
ținut trei ani și poate c-a fost destul
pentru o viață întreagă”.

Înțeleg că, potrivit unei mărturisiri făcute de autoare cu prilejul lansării romanului, a încercat să
intre în mintea unei femei care suferise un AVC și să-și imagineze cum ar suna vocea acesteia după o
experiență traumatizantă, una menită să declanșeze reconstituirea vieții de până atunci. Reghina este,
spre finalul cărții, într-o astfel de ipostază sensibilă, în care asistă neputincioasă la discuția despre
starea ei dintre doctor și copiii veniți la căpătâi. Face sforțări supraomenești pentru a vorbi, pentru a
le arăta că rațiunea i-a rămas intactă, fără a reuși însă eliberarea cuvintelor salvatoare. Reghina
exact asta este în carte: o voce cu inflexiuni multiple, o voce mai puternică și mai importantă decât

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 7

 RECENZIE
un chip. Căci, oricât de mult ți-ai imagina-o ca fetiță, apoi ca tânără nevastă și mamă, prin
confesiunea ei Reghina își mută mereu centrul de greutate, pendulând între trecut și prezent,
decupând scene care au marcat-o, aglutinând poveștile altor personaje, de la membrii familiei și până
la vecini și cunoscuți.

Ca și Reghina, cartea Ioanei Nicolaie trăiește și fascinează, se impune prin limbaj. E o carte-poem
din care cuvântul, rostuit în proximitatea celorlalte cuvinte, luminează puternic. Nicio stridență
lexicală, nici un artificiu, nici un balast. Dimpotrivă. Cu mlădierile sau cu rugozitățile lui, cuvântul
își află, singur parcă, locul potrivit.

Ioana se mută pur și simplu în vocea Reghinei sau invers, Reghina-personajul își locuiește total
creatoarea, dictându-i povestea unui destin emblematic pentru femeia tradițională, căreia părinții (în
special tatăl) îi orânduiesc soțul și căsnicia la 16 ani, iar ea trebuie să se supună, mai întâi lor, pentru
că a fost crescută să-i respecte, apoi soțului și comunității din orășelul care o adoptă prin măritiș.
Reghina-adolescenta învață, din mers, să fie nevastă, gospodină, apoi mamă a doisprezece copii, șase
băieți și șase fete, „un copil, în copil, în copil și tot așa până la doisprezece”, toți în „burta-harbuz”,
ajungând să fie „trupul de o mie de kilograme”. Prunci alintați cu etichete duioase, menite să le
surprindă caracterul și legătura afectivă cu genitoarea lor: „fata care numai ascultă”, „fetița foc și
pară”, „fata cu aur în fiecare mișcare” etc. Pentru ei va râde Reghina, va plânge, va suferi, se va
neliniști, pentru ei va roboti zilnic, reușind să evadeze din căsnicie o singură dată, la început, apoi
asumându-și destinul până la capăt. Va găti „sâlvaiță”, va alerga la vrăcițe și la doctori, va muri și va
învia de câteva ori. Își va vedea un copil electrocutat. Naște o fetiță căreia doctorii nu-i dau nicio
șansă. Vor trăi toți doisprezece, se vor risipi în lume șise vor aduna laolaltă când firul vieții ei se va
subția…

Povestea Reghinei nu diferă prea mult de povestea altor femei din societatea românească
tradițională, în care te măriți cu cine trebuie, nu cu acela pe care îl iubești, faci copii,
muncești, suferi, iei bătaie de la soț, te înșală, ți se îmbolnăvește un copil etc. Nu aici stă
forța cărții. Nu în povestea propriu-zisă, oricât ai empatiza cu suferințele și cu vitalitatea
acestei femei. Cartea asta te ia cu sine, repet, prin suflul poematic în miezul căruia
sălășluiește vocea Reghinei, purtătoare de semne ale lumii ei de copilă, de nevastă și mamă.
Femeia care deschide ochii atât spre înăuntru, cât și spre afară. Alte voci se alipesc treptat
vocii ei: a Savetei, care începe să o vadă peste gard pe mama ei decedată abia după ce îi
moare, de o boală ciudată, copila; a lui Anton, „învârtitul”, care plătește pentru vina de a fi
alungat din sat, din ordinul primăriței, un călugăr; a lui Maxim, socrul Reghinei, care
mărturisește cum i s-a arătat o făptură nepământeană; a bărbatului Mărinei, pe care
aceeași primăriță comunistă îl transformă în iscoadă, apoi îl ejectează când nu-i mai e de
folos, iar omul e călcat de tren. Monologul Reghinei se desface polifonic, încapsulând toate
aceste povești care conturează lumea orășelului Văralia, deopotrivă realistă și magică, o
lume în care doar prima secundă de viață e cea mai grea,

„când tragi lumea-n plămâni (…) Apoi zilele se topesc unele în altele, pare că țin,
când de fapt nu-s decât zahăr și sare amestecate-n aceeași ulcică”.

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 8

 RECENZIE

Există, în carte, reconstituite cu rost, momente de cotitură din viața de dinainte de

măritiș a Reghinei. Ele pigmentează confesiunea, explicând unele dintre alegerile
protagonistei, dar și asumarea unei căsnicii care-i aduce inimaginabile suferințe. E

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 9

 RECENZIE

roasă de vinovăție în privința Valeriei, sora mai mică, de care nu a izbutit, crede ea,
să aibă suficientă grijă, și care moare la nouă ani, izbită de copita unui cal. Reghina
e convinsă ulterior că plătește, prin propria nefericire conjugală, moartea surorii
inocente.

Alte două momente mi s-au părut emblematice pentru lumea și pentru viața
Reghinei: salvarea iedului din gura unei vulturoaice pe care tatăl o aduce la
judecata fetei și a cățelului Bălan, dar pe care fetița o eliberează, pasărea evitând de
atunci să mai atace satul; al doilea are o încărcătură emoțională și simbolică aparte
și se referă la ziua în care Reghina a împlinit 14 ani. E trimisă de mamă să-i ducă
tatălui, la stână, furgonul tras de doi cai. Fata știe că părinții se bizuie pe ea ca pe
un băiat și, nesocotind regulile, crede că poate sui pieptiș, în loc să-și aștepte tatăl în
vale. E atacată de un urs, unul dintre cai moare, iar ea e salvată de Bălan și de tată.
Curajul i se topește și vocea i se închide, la fel cum se întâmplă și când îi moare
sora. Reghina se retrage în ea însăși, măcinată de vină și de îndoieli: „Cum de-am
nesocotit vorbele tatei și-am crezut c-o să birui urcușul? Iar mai apoi, spune Bălan,
de ce nu m-am mai putut împotrivi vreodată?!” Dispariția vocii dintâi, vocea copilei
care crește într-o familie armonioasă și iubitoare, duce la nașterea altei voci, a
resemnării și a asumării. A renunțării la iubirea dintâi, Valer, la bucuria firească,
la normalitate. Vocea nouă a Reghinei este însă la fel de puternică. Când oftat, când
litanie, când grijă învelită în rugăciune, vocea aceasta se înstăpânește peste tot. Cu
vocea aceasta se unesc toate celelalte din cartea-poem, iar la final se toarce, delicat
și răscolitor, firul care leagă femeia de șaptezeci de ani de sora moartă în copilărie:

„iartă-mă, soră a mea omorâtă la nici zece ani, iartă-mă cât pentru aproape 70 de ani de
viață pe care acuși îi împlinesc, iartă-mă. Și poate-n tot acest timp, nu burți de vaci mi-au
fost sălaș, ci numai o burtă uriașă, de cal brun, în mijlocul căreia e săpată o casă, în care
stă sora mea, Valeria, pe care-ar fi trebuit mereu, oricât de mare-ar fi fost prețul plătit, s-o
apăr, s-o păzesc, s-oțin lângă mine până când bubele s-or curăța singure de pe trup și-o să
fiu luată de pe movila unde-am ajuns să-mi scurm rănile cele mari și, tămăduită, o să ne
putem trage amândouă în locul unde nu mai este nici vină, nici oroare, nici lucru spus pe
sfert, ci numai pace și pereți deschiși în lumină”.

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 10

 RECENZIE

Și lumina devine iertare. Reghina lasă lumina să curgă. Nu pita o împarte alor ei, ci mari și
aromați cozonaci fierbinți. Îi scoate afară, „în grădina care se umpluse de soarele ce n-avea
să mai apună vreodată”. Ca să fie pentru totdeauna împreună „în vara de trei ani”.

„Cartea Reghinei”. Un roman şi ceva mai mult decât atât. O mărturisire de

iubire faţă de mamele românce şi din întreaga lume. O carte feministă, fără a
fi deranjantă sau pedantă, un volum pe care l-aş dedica tuturor femeilor care
au îndurat şi îndură atât chinurile purtării şi facerii pruncilor, cât şi celor
care trebuie să se confrunte cu greutăţile vieţii, adesea pricinuite de bărbaţii
nerecunoscători şi înşelători, dar nu numai. Nu vă feriţi de „Cartea
Reghinei”. Îndrăzniţi să vă aventuraţi într-o lectură ce vă va deschide uşi

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 11

 RECENZIE

închise ale sufletului feminin şi nu numai. Vă garantez că veţi descoperi o

voce literară foarte bine conturată, proaspătă, dar echilibrată.

O recomand din tot sufletul și vă rog să vă deschideți atunci când o citiți, să o

lăsați să pătrundă în voi!

„Fiindcă la urmă, a zis Reghina, înțelegi că viața întreagă-i un cozonac, poate

uscat, poate tare ca piatra, uneori fără sare și fără gust, alteori cu miez aromat și
crescut numai cât e nevoie.”

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 12

 RECENZIE

CARTEA REGHINEI IOANA NICOLAIE Page 13