Construcţia personajului în schiţele din literatura pentru copii

Schiţa este opera epică în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, care prezintă un
episod semnificativ din viaţa unui personaj sau a unui număr mic de personaje. Acest gen literar
sintetizează, în texte de dimensiuni reduse, teme potrivite copiilor de vârstă școlară și preșcolară
precum : copilăria, văzută din prisma momentelor duioase și de tandrețe din viața celor mici ( Bunicul, B.
Șt. Delavrancea, Bunica, B. Șt. Delavrancea), educația, de acasă și din școală, în perioada copilăriei (D-l
Goe…, I.L. Caragiale), mediul înconjurător cu toate frumusețile naturii și lumea necuvântătoarelor
(Căprioara, E. Gârleanu).

Pentru analiza construcției personajului în schițele din literatura pentru copii am avut în vedere
operele literare amintite mai sus.

Căprioara, E. Gârleanu – În opera lui Emil Gârleanu întâlnim ca teme predominante natura și
viețuitoarele ei și identificăm un număr mic de personaje : căprioara, iedul și lupul. Căprioara este
personajul principal în jurul căruia se construiește aproape toată acțiunea textului literar. Este un
personaj pozitiv, real și complex. Căprioara este caracterizată predominant în mod indirect, trăsăturile
ei fiind extrase din acțiunile și comportamentul său. Astfel, identificăm o ființă blândă, ‘’Căprioara îl
linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului.’’, o mamă iubitoare, ‘’în sufletul ei
încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu
laptele ei’’, capabilă de orice sacrificiu pentru binele puiului ei, pregătită să-și dea viața pentru a-l salva
pe cel pe care l-a crescut cu dragoste, ‘’Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai
scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului.’’ Imagine clasică a unei mame devotate,
căprioara este caracterizată și în mod direct de către narator, prin folosirea unor figuri de stil și a unor
imagini artistice reprezentative. Astfel, prin folosirea unor epitete și a unor metafore, naratorul redă
însușiri morale ale acesteia : ‘’în sufletul ei de fugarnică’’, ‘’cu ochii îndurerați’’, ‘’pășește încet,
prevăzătoare’’, etc. De asemenea, naratorul folosește personificări, ‘’Căprioara se îmbărbătează’’,
‘’căprioara simte durererea’’, ‘’ochii i se tulbură de apa morții’’ pentru a reda tăria misiunii materne și
dorința de sacrificiu suprem pentru puiul său. Imaginile artistice sunt și ele procedee prin care căprioara
este caracterizată în mod indirect : imagini vizuale (‘’căprioara stă jos, lângă puiul ei’’, ‘’mama îl privește
(…) cu ochii îndurerați’’, ‘’prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei’’, ‘’ochii i se tulbură de apa
morții’’ etc.), imagini auditive (‘’ in pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere’’, ‘’ căprioara
dă un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă’’), imagini motorii (‘’ Căprioara se îmbărbătează,
sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare’’, ‘’ Căprioara își azvârle picioarele în fugă
fulgerătoare, în salturi îndrăznețe’’, ‘’ Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare.’’, ‘’ dintr-
un salt, cade în mijlocul luminișului.’’). Iedul este un personaj secundar, însă la fel de important, întrucât
el este cel peste care se revarsă toată iubirea mamei, el este motivul pentru care căprioara trăiește și
moare. Astfel, el este caracterizat direct de către narator, ‘’ și-a întins capul cu botul mic, catifelat și
umed’’, ‘’ ființa fragedă căreia i-a dat viață’’, ‘’ iedul i se ține voinicește de urmă’’, ‘’ Iedul, bucuros, o ia
înainte, sărind.’’ Din relația pe care acesta o are cu mama sa, căprioara, extragem trăsături esențiale ale
legăturii dintre o mamă și puiul ei precum iubirea, răbdarea, puterea de sacrificiu, blândețea și
devotamentul. Lupul este personajul negativ, caracterizat direct de către narator, ‘’ochii lupului
străluceau lacomi’’ și indirect din prisma faptelor sale : ‘’ lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se
repede la ea...’’ În relație cu acest personaj, căprioara capătă o aură divină, devenind o martiră care și-a
dat viața pentru puiul ei.

D-l Goe…, I. L. Caragiale – În opera lui Ion Luca Caragiale regăsim tema educației timpurii, încă
din frageda pruncie și avem un număr relativ mai mare de personaje pentru o schiță. Toate aceste
personaje sunt importante, întrucât ele fie caracterizează în mod direct personajul principal, fie participă
la diverse acțiuni care au ca scop o așa zisă instruire a tânărului Goe, fapt care conduce la o caracterizare
indirectă a celui amintit. Încă din primul alineat, ‘’tânărului Goe’’, așa cum este caracterizat direct de
către narator, i se conturează o imagine nu tocmai demnă de laudă : ‘’ Ca să nu mai rămâie repetent și
anul acesta…’’. Astfel, putem deduce că în ceea ce privește educația școlară, tânărul Goe a eșuat. Cât
despre educația din familie, vom observa că nici aceasta nu este una foarte riguroasă. Este ușor de
apreciat acest aspect mai ales din faptele și din limbajul lui Goe : ‘’ D. Goe este foarte impacient și, cu un
ton de comandă, zice încruntat…’’, ‘’ Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe.’’ , ‘’ Ce
treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.’’ Goe este un copil răzgâiat, alintul și grija pe care i le
poartă cele trei doamne sunt exagerate și conduc la o lipsă de bun simț, la o răzvrătire tot mai
accentuată în comportamentul său : ‘’ Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă
mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul.’’ Comicul de limbaj demonstrează cât de needucate și
inculte sunt toate personajele : se corectează unele pe celelalte, însă termenul folosit este tot unul
greșit (marinal-marinel-mariner). Comicul de situație este de asemenea reprezentativ pentru
caracterizarea personajelor principale : ‘’ Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui,
tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens,
combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate
și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle.’’ În relație cu celelalte personaje,
tânărul Goe este foarte bine pus în valoare, dar în mod negativ. Deși cele trei doamne nu știu cum să îl
mai alinte și să-l mai ridice în ochii tuturor, comportamentul față de ele, limbajul adoptat și încurcăturile
pe care le creează îl definesc în întregime.

Bunicul, B. Șt. Delavrancea – Această operă literară este reprezentativă pentru tema copilăriei
văzută și trăită prin prisma momentelor duioase din viața fiecărui copil. Este descrisă blândețea
nemărginită a bunicilor și dragostea nemăsurată pentru nepoții lor. Personajul principal, bunicul, este
caracterizat în mod direct de către narator, cu ajutorul a numeroase figuri de stil care redau atât
portretul fizic, cât și cel moral : epitetul ‘’Pletele lui albe şi creţe’’ definește vârsta bunicului și arată o
trăsătură fizică ; metafora ‘’parcă sunt nişte ciorchini de flori albe’’ arată frumusețea și seninătatea
bătrâneții, iar enumerația, metafora și epitetul ‘’sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani
mulţi şi grei.’’ simbolizează înțelepciunea acumulată de-a lungul unei vieți lungi și pline de încercări. Pe
de altă parte, comparația ‘’Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.’’ arată
blândețea, statornicia și demnitatea cu care bunicul a trecut prin viață. În ceea ce privește caracterizarea
indirectă, bătrânul este un adevărat cufăr de valori : iubitor și duios cu nepoții, ’’îi privi cu atâta
dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.’’, înțelept și cu frică de Dumnezeu, ‘’aducând
deştele ca un preot care binecuvântează’’, ‘’Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit,
răspunse fie-sei: – Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!’’. Din limbaj deducem simplitatea personajului, ‘’Să-i
bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi
pe unul, şi pe altul.’’, fapt care trezește în cititor un soi de simpatie față de acesta. În relație cu celelalte
personaje, bunicul este blând, răbdător, caută să împace pe cei doi nepoți fără să supere pe oricare din
ei, de unde înțelegem că anii care au trecut peste el i-au adus înțelepciune și dragoste față de viață, față
de cei dragi și față de tot ceea ce îl înconjoară. Personaj principal, pozitiv, bunicul este prezent în viața
nepoților, atât fizic cât și moral, iar lecția de viață pe care ne-o transmite este una ce merită transmisă
din generație în generație astfel încât să nu ne pierdem credința și încrederea că oamenii rămân oameni
indiferent de greutățile la care ne supune viața.

Bunica, B. Șt. Delavrancea – Asemenea operei literare analizate mai sus, textul lui B. Șt.
Delavrancea este un elogiu către o ființă atât de dragă cum este bunica pentru fiecare copil care a
copilărit măcar o perioadă înconjurat de dragostea și bunătatea sa. Personaj principal, pozitiv, bunica
este caracterizată în mod direct prin discursul naratorului : ‘’Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii
căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.’’ Bunătatea,
duioșia, dărnicia și răbdarea sunt trăsături morale accentuate prin comportamentul său față de nepoți :
’’ Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.’’, ‘’ Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau
pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.’’ Blândețea, priceperea și glasul dulce cu
care bunica povestea sunt trăsături care stârnesc nepotului respect și admirație față de aceasta  : ‘’ Îi
sărutam mâna.’’ În amintirea bunicii, naratorul reușește să descrie amănunțit, pas cu pas, firea acesteia,
bună, caldă, iubitoare. Relația cu nepotul este cea mai potrivită pentru a expune, în mod fidel, realitatea
frumoasă pe care a trăit-o acesta în perioada copilăriei. Astfel, bunica rămâne o amintire vie, momentele
frumoase petrecute împreună sunt dovada unei copilării fericite, încărcate de dragostea bunicii și de
lucruri simple și valoroase.