Tema: Modalități de implicare a familiei în intervenția psihoeducațională a

copilului cu dizabilități

Implicarea formală şi informală - cheia participării în educaţie

Părinţii şi membrii comunităţii pot fi implicaţi în viaţa școlii  pe căi informale sau

formale.

Modalitatea prin care oamenii pot fi determinaţi să se implice în viaţa școlii pe căi formale
este să-i implici mai întâi pe căi informale. Aceasta înseamnă că trebuie create căi informale
pentru părinţi şi pentru membrii comunităţii pentru a participa la activităţile școlii -
situaţie de care vor beneficia enorm copiii. Dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să
se implice, succesul participării va fi mai mare.

IMPLICAREA INFORMALĂ poate însemna:

• părintele vine la școală să discute despre progresul copilului său;

• părintele participă la o activitate organizată de școală, cum ar fi un matineu;

• părintele acţionează ca voluntar în sala de clasă;

• părintele acţionează ca voluntar la organizarea unui eveniment, de tipul matineului sau

concursului, sau competiţilor sportive etc.

IMPLICAREA FORMALĂ poate însemna:

• participarea la activităţile unui grup de lucru din școală sau ale unui comitet, la nivelul
căruia se iau decizii care privesc școala/ clasa , cum ar fi:

 Consiliul părintIlor  pe școala;

 Consiliul de administraţie;
 Grupul de sprijin al unui proiect;
 Un grup de lucru din școală care se ocupă de diverse aspecte, cum ar fi, de
exemplu, întreţinerea
clădirii etc.
Părinţii – voluntari în activităţile școlii

Iată câteva idei practice care au funcţionat în alte școli:

În sala de clasă:

• Părinţii pot veni la școală să-i ajute pe copii la diverse activităţi care implică abilităţi de
viaţă sau sociale, cum ar fi schimbatul pentru ora de educaţie fizică şi plimbări, excursii,
legarea şireturilor şi încheierea nasturilor, spălarea mâinilor înainte de masă sau după ce au
folosit toaleta etc.;

• Părinţii îi pot asculta pe copii când recită poezii, interpretează un cântec sau se joacă, pot să
se joace împreună jocuri de recunoaştere a literelor sau într-un joc dinamic, pot pregăti ora de
desen etc.;

• Părinţii pot veni la școala să vorbească despre serviciul lor – coafeză/frizer, brutar,agricultor,
învăţător, medic, asistent social, poliţist, grănicer, vânzător etc.;

• Cu ocazia sărbătorilor legale (Crăciun, Paşte, 1 Decembrie,  Sfântul Andrei,  24 Ianuarie)

sau a diferitelor evenimente din comunitate (de ex.,Hramul), invitaţi-i pe părinţi la școală
pentru a contribui la realizarea unor obiecte de artă (de exemplu, obiecte de artizanat
tradiţionale) etc.

În afara școlii
• Părinţii au multe pasiuni şi hobby-uri pe care le pot împărtăşi cu copiii în cadrul cluburilor
organizate la școală, cum ar fi clubul de fotbal, de muzică, de pescuit, de artă populară (unde
se pot utiliza materialele refolosibile), de desen şi pictură, şah, dame;

• Unii părinţi pot avea pasiuni cu totul neobişnuite, cum ar fi să colecteze obiecte neobişnuite
(de exemplu, cutii de chibrituri, păpuşi, medalii);

• Un părinte poate conduce un club de grădinărit – nu e nevoie decât de o mică bucată de

pământ şi de câteva seminţe/răsaduri. Unele școli şi-au făcut nişte grădini minunate;

• Acolo unde există acces la echipament electronic, Clubul de informatică a devenit ceva
obişnuit la nivelul școlilor. Acesta poate fi condus de către unul din părinţi. Şi, de ce nu, puteţi
încerca un club de jocuri pe computer, unde copiii să-şi aducă propriile jocuri şi să-şi
împărtăşească experienţele cu alţi copiii.

Pe măsură ce vă sunt prezentate astfel de idei, vă veţi da seama de potenţialul pe care îl au

părinţii şi veţi deveni şi mai inspiraţi. În plus, părinţii pot veni cu propriile idei de a ajuta
școala, atunci când vor sesiza implicarea altor părinţi.

Forme de colaborare şi sprijin reciproc (școala - familie)

• Activităţile de oferire a informaţiilor - în cadrul acestora familiile primesc informaţiile din

partea persoanelor autorizate. Exemple de astfel de activităţi sunt: avizierele, scrisori şi bilete,
carnetele de corespondenţă, telefoane, publicaţii/buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri,
programe de întâlnire cu părinţii, şedinţe.

• Activităţile de împărtăşire a informaţiilor - cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt
şedinţele părinţi- cadru didactic-specialişti. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu
părinţii iau foarte des forma unor şedinte axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de
colaborare şi se rezolvă problemele apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt oferite de
asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii copilului,
performanţele acestuia, dar şi problemele întîmpinate. Informaţiile pot veni atât de la cadrul
didactic/specialist spre părinte, cât şi invers.

• Sprijinul colaborativ pentru curriculum - activităţile de sprijin presupun o implicare activă

a membrilor familiei în cadrul programelor școlii. Cele mai obişnuite activităţi de acest gen
sunt intervenţiile comune, familie - școala, în care membrii familiei lucrează împreună cu
cadrele didactice pentru fixarea obiectivelor PEI. Părinţii pot juca rolul profesorului  acasă, şi
pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii derulării PEI.

• Colaborarea cu comunitatea   școlii presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei sarcini

anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cadrul acestei colaborări, membrii
familiei pot juca rolul de instructori, voluntari, membri de comitet de intervenţie, tutori,
instructori de „mini-predare“, asistenţi în cadrul călătoriilor în afara școlii, ajutor în pregătirea
materialelor didactice şi echipamentului necesar.

• Pregătirea părinţilor   cere atât părinţilor, cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru
pregătirea şi programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o activitate
foarte constructivă, deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi tehnicilor
folositoare părinţilor în schimbarea comportamentelor neadecvate ale copiilor. Sensibilizarea
părinţilor pentru obiectivele, ţintele, abilităţile programelor este esenţială pentru educarea şi
pregătirea acestora.

Shea şi Bauer (1994) descriu şi un continuum al activităţilor colaborative, bazate pe

următoarele elemente:

- timpul disponibil, în care aceste activităţi pot fi făcute;

- cantitatea şi calitatea dorită de implicare a persoanelor;

- calitatea sprijinului din partea personalului școlii pe care şi-o doresc părinţii şi pe care o
pot obţine.

Situaţiile de non-colaborare dintre familie şi școală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de

motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la valoarea
școlii, a copiilor, etc. În munca cu „problemele părinţilor“, Bemporad, Ratey şi O. Drișcoll
(1987, Shea şi Bauer, 1994) spun că există trei tipuri de asemenea probleme, cu care școala
se poate confrunta.

Mai întâi  sunt problemele native ale părinţilor - vigoarea fizică şi energia psihică de a putea
trăi şi sprijini copilul care are o dizabilitate.
 Cea de-a doua categorie include tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru
a face faţă epuizării, furiei şi durerii survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de
părinte.

În al treilea rând apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor, ca rezultat al

dizabilităţii copilului. Adesea părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare
pentru a se documenta singuri în problematica specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de
reabilitare adecvate, pentru a încerca să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea unei
situaţii. Sau nu au încredere în instituţiile statutului, după numeroase demersuri şi încercări de
a-şi ajuta copilul

Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor didactice.

Aceşti părinţi trebuie să fie orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi,
psihopedagogi, asistenţi sociali, medici, etc.).

 Orientarea este binevenită atunci cînd părinţii:

- resimt probleme financiare;

- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;

- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;

- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;

- sunt situaţi constant la nivele înalte de stres;

- încep deseori să se plîngă mai degrabă de problemele personale decât de cele manifestate de
copil sau de programul educaţional al acestuia.

Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale copiilor pot creşte sensibilizarea

cadrelor didactice faţă de nevoile părinţilor.

Comunicarea cu părinţii

Colaborarea dintre școala şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate

de cerinţe şi o unitate de acţiune cînd este vorba de interesul copilului. Rolul profesorului  este
acela de a discuta cu părinţii copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceştia, de a
informa membrii familiei cu privire la nevoile psihice şi motrice ale copiilor, de a-i orienta
către cunoaşterea activităţilor din școală şi sprijinul în desfăşurarea cât mai eficientă a
acestora.
 Ea concepe cele două instituţii sociale exprimîndu-se în schimburi de opinii şi în discuţii, iar
atunci cînd este vorba de decizii, păstrîndu-şi fiecare identitatea şi aportul în mod specific.

Modul cum interrelaţionează părinţii şi educatorii îşi pune amprenta pe formarea şi educarea
copilului. La copiii cu vârste între 3-6-14 ani este foarte important ca familia şi personalul
școlii să comunice liber şi deschis despre copii şi activităţile lor. Școala şi căminul părintesc
sunt strîns legate intre ele şi cu cât comunicarea între ele este mai eficientă, cu atât mai mult
sprijin pot primi copiii pentru a trece printr-o perioadă educaţională încununată de succes.
Când profesorul  consideră comunicarea ca fiind indispensabilă pentru succesul copilului, ea
devine parte integrantă a activităţilor de zi cu zi.

Comunicarea cu familia presupune :

• să alocaţi timp suficient, să creaţi ocazii şi încurajaţi familiile să discute cu dumneavoastră

despre ideile, bucuriile, școpurile şi grijile lor;

• să stabiliţi locuri special amenajate pentru a purta discuţii între patru ochi şi trataţi
întotdeauna informaţia primită ca  fiind confidenţială;

• ca familiile vă vor împărtăşi informaţii cu adevărat personale şi este de datoria noastră, a

educatoarelor, să le asigurăm că ele vor fi strict confidenţiale.

În funcţie de școpul urmărit în cadrul parteneriatului cu familia, comunicarea școală-familie

poate îmbrăca forme diferite cu rezultate diferite.

Astfel, modalităţile de comunicare cu familia pot fi:

- formale: este un mod mai oficial, uneori în scris, adresat în general tuturor părinţilor, care
urmăresc școpuri generale, administrative, de organizare sau îmbunătăţire a colaborării sau de
educaţie parentală;

- informale: este un mod de comunicare mai familiar, mai apropiat, care urmăreşte obiective
specifice ce privesc dezvoltarea copilului, problemele specifice pe care acesta le întîmpină şi
care necesită o atmosferă mai relaxată, mai caldă pentru a crea contextul necesar împărtăşirii
de idei şi luării de decizii în comun.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau
posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile
sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de cătreșcoala.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre educatori/specialişti şi părinţi se bazează

pe câteva elemente esenţiale (Beckman, Newcomb, 1996, Step by Step, 2001):
- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către educatori. Este important să se plece
de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi
tactul dovedit de educator faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul
reciproc;

- Atitudinea imparţială, care solicită gîndirea pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea

judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor
de către educatori/specialişti să-şi evaluaze propriile decizii fără a influenţa cu propria lor
părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi

comunicare sinceră.

- Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive.
Pe de o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea
implica, pe de altă parte - multe din aceste informaţii pot fi dureroase.

Instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări autentice

între educatori, copii, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care cere timp,
energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că
în acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.