PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

Unitatea de învăţare 9.
JOCUL ȘI JUCĂRIA; ROLUL OBIECTELOR UTILIZATE ÎN JOC

Jucăria este un obiect accesoriu destinat jocului, dar în acelaşi timp ea este un tovarăş îndrăgit
căruia copilul îi conferă trăsături umane. Prezenţa jucăriilor stimulează forţa de creaţie şi fantezia
copilului, iar relaţionarea cu jucăriile îi trezeşte trăiri afective şi motivaţionale (Glava şi Glava, 2002).
Jucăria este şi un stimulent al jocului, mai ales pentru copiii mici, care au tendinţa de a
dezmembra jucăriile din curiozitatea de a cunoaştere. Încă de la vârsta de 3 luni, conduita copilului este
declanşată şi întreţinută de obiecte, obiecte-jucării şi de jucării propriu-zise (A. Gesell, apud, Şchiopu,
1970).
Devine jucărie, adică obiect al conduitei ludice, orice obiect care converteşte trebuinţa de
explorare şi cunoaştere în trebuinţă de joc, şi conduita de explorare în conduită ludică, generatoare de
plăcere, satisfacţie, destindere (Şchiopu, 1970). Conduita ludică este repetată pentru că produce
plăcere. Iniţial copilul doar contemplă pasiv obiectele din jurul său, dar apoi conduita capătă caracter de
intenţionalitate, apar primele reacţii circulare primare. Copilul reproduce activ o succesiune de mişcări al
cărei rezultat obţinut prima dată din întâmplare tinde să se conserve. Treptat, prin repetare, aceste
reacţii se multiplică şi de diversifică. Acţiunile de apucare, de aruncare, de manipulare a obiectelor
reprezintă formele primare ale jocurilor de mişcare. Pentru jocurile senzoriale din primul an de viaţă,
jucăriile trebuie să fie colorate, uşoare, de toate formele, uşor de agăţat, uşor de pus în mişcare, uşor
de apucat, luminoase, muzicale, flexibile. Astfel sunt recomandate (Marinopoulos, 2014) jucării cu
suspensii, jucării cu zornăitoare, animale colorate din plastic, jocuri din materiale textile, cutiuţă
muzicală, saltea cu jocuri, jucării de pluş, jocuri pentru tavan, jocuri pentru leagăn, abac.
La vârsta de 5-6 luni, copilul îşi descoperă propriile mâini, le plimbă în faţa ochilor, răsfiră
degetele, închide şi deschide pumnul. În această perioadă, mâna devine o jucărie agreabilă şi
accesibilă. Jucându-se cu mâinile îşi verifică propriile posibilităţi, şi începe să-şi descopere corpul. Apoi
jocul cu mâinile capătă intenţionalitate şi începe să întindă mâna spre obiecte care îl atrag prin
luminozitate, culoare, formă, sunet, mişcare – astfel apare jocul de manipulare a obiectelor (Şchiopu,
1970). Apar reacţiile circulare secundare, caracterizate de intenţionalitate. Acţiunea este orientată pe
rezultatul exterior obţinut, ea tinde să fie repetată şi generalizată.
În aceeaşi perioadă se organizează jocul de vocalizare. Copilul repetă ecolalic ma-ma, ta-ta,
pa-pa în timp ce este în relaţie cu părinţii sau mânuieşte obiecte. Emisiunile vocale devin jucării. În
fiecare zi descoperă noi sunete, la multiplică, le diversifică, le repetă ceea ce îi produce bucurie. Preferă
prezenţa persoanelor familiare.
În jurul vârstei de un an se formează primele simboluri ludice. Copilul se balansează înainte şi
înapoi imitând mişcarea leagănului, se culcă punând-şi mâinile sub cap ca să înlocuiască perna. În jurul
vârstei de 16 luni apare ficțiunea și substitutul obiectului. Copilul se face că bea sau că mănâncă
înlocuind paharul sau lingurița cu un alt obiect. Aceste conduite sunt forme tipice de joc, desfășurate
liber, neantrenate de cineva, alegerea obiectelor și a acțiunii fiind realizată liber de către copil, conform
dorințelor de moment. astfel de conduite ludice îi provoacă plăcere și satisfacție. Substituindu-se
obiecte reale cu altele, imaginând că desfășoară anumite acțiuni pe care le realizează simbolic, jocul
începe să se desfășoare la granița dintre real și fictiv. Deși încă nu se poate vorbi de apariția imaginației
creatoare, ca intervenție originală asupra realității, dezvoltarea unor reprezentări motorii și obiectuale, și
posibilitatea combinării lor în forme oarecum noi, se constituie într-o premisă a dezvoltării imaginației
prin activitatea ludică (U. Șchiopu, 1970). Imitând acțiunile adultului, copilul poate utiliza un obiect
precum un suport pentru ochelari pentru a se preface că vorbește la telefon. Mediul social al familiei, cu
interacțiunile și relațiile specifice, constituie pentru copil un rezervor de inspirație pentru conduita sa și
un context în care își exersează și își măsoară puterile. Jocul este o manieră a copilului de a se implica
în viața socială a familiei, chiar în condițiile în care gradul său de maturizare nu permite implicarea
reală. În loc să rămână un simplu spectator, jucându-se, copilul devine un actor inserat în dinamica vieții

233
SIMONA BUTNARU

familiale. Imitând ceea ce vede în jur, copilul își creează o lume a lui, lumea jocului, care este în același
timp o reflectare, dar și o secvență a lumii reale.
Între 1 și 3 ani pot servi drept jucării diverse obiecte cărora copilul le schimbă funcția: o pălărie
poate deveni cărucior, o batistă devine plăpumioară pentru păpuși, un mosor de ață poate fi folosi ca
mașină. Între 15-20 de luni apare plăcerea de a deplasa obiecte (ex. târăște după el jucării cu roți).
După 20 de luni există preferința pentru grămezi de obiecte. Obiectele sunt scoase unul câte unul și
aruncate din sertare, dulapuri, cutii (ceea ce poate fi un exercițiu premergător, o formă primară activă
pentru numărare). Dacă are la îndemână cuburi, copilul poate pune două cuburi unul peste altul. Mersul
are la început statutul de exercițiu. Atenția este instabilă în această perioadă și copilul este într-o
permanentă mișcare și căutare. Îi place să ducă la capăt, să finalizeze acțiuni (să închidă ușa, să-și
pună ciorapii) şi se joacă astfel. Dansul, mişcarea ritmată după muzică, cu semiîntoarceri ale corpului
apare în acest interval, iar în jurul vârstei de 2 ani îi place să atragă atenţia celor din jur. Repetă
acţiunile ca să primească din nou mângâieri şi laude. Îi plac pietricelele, mărgelele, nisipul, apa,
baloanele de săpun, obiectele plutitoare. Îi plac jocurile muzicale, frământă plastilina. Apar jocuri
exerciţiu – trasarea de linii verticale pe hârtie, colorarea pe cărţi de colorat, clădeşte 5-6 cuburi, fără a le
asigura însă echilibrul. Manifestă atracţia pentru demontarea, desfacerea, stricarea obiectelor. La 2 ani
şi jumătate se bucură mult la vederea jucăriilor, dar se plictiseşte şi le neglijează foarte repede.
Sesizează alternativele opuse, contrastele şi le caută, manifestând un negativism acut legat de
sesizarea alternativelor (Şchiopu, 1970). La 3 ani, copilul devine mai sigur de sine, mai deschis
influenţelor educative, îi place să se joace cu creionul şi hârtia, desenează linii verticale şi orizontale,
realizează mici construcţii din cuburi. Dezvoltarea capacităţilor verbale impregnează tot mai mult
acţiunile de o simbolistică combinatorie din ce în ce mai complexă.

ÎNTREBARE
Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le aibă jucăriile sau obiectele care îndeplinesc funcţie de
jucărie pentru copiii cu vârsta până în trei ani?

Jucăriile trebuie selectate după criterii psihologice, pedagogice și estetice. Jucării prea multe,
prea zgomotoase, gadget-uri oferite de tehnologia modernă pot suprasolicita copilul periclitându-i
dezvoltarea. Acestea constituie o sursă a neliniștii, irascibilității sau anxietății copilului. Din stimulent,
jucăria devine o forță inhibatoare (Șchiopu, 1970). Împreună cu jucăriile ca obiecte care stimulează
dezvoltarea, sunt necesare supravegherea parentală, relațiile constante, predictibile, calde cu părinții.
Spaţiul de joc trebuie să fie bine aerisit, luminos, confortabil, cu mobilă adaptată dimensiunii
copilului. Foarte important este un spaţiu de joc în aer liber care să cuprindă o căsuţă pentru păpuşi,
tobogane mici, balansoare, mingi nisip, materiale de construcţie, obiecte uşor de mânuit şi de
transportat. Prezenţa adulţilor este necesară pentru a sugera şi a organiza jocul, pentru a aplana mici
conflicte, pentru a pune la dispoziţie materiale care pot îmbogăţi conţinutul jocului (Șchiopu, 1970).
Dacă până la 4 ani, jucăria poate constitui însuşi jocul, pe parcursul vârstei preşcolare are loc o
transformare importantă. Jucăria nu mai constituie singurul motiv de alegerea a unui subiect de joc, a
unor acţiuni conform felului acesteia, ci devine un material subordonat subiectului, scopului şi rolului
ales. Mai mult, copiii ajung să-şi procure jucăriile în funcţie de temele alese, să-şi confecţioneze jucăriile
necesare unui anumit joc. În jocul de-a vaporul, copiii îşi confecţionează singuri catarge din beţe şi
pânză, steguleţe din rotiţe colorate, ocheane, din mosorele de aţă. Aceste modificări influenţează
puternic creativitatea, în sensul că copilul dobândeşte o mai mare putere de elaborare a succesiunii de
acţiuni, nemaifiind constrâns să execute numai acele acţiuni care corespund jucăriei alese (Șchiopu,
1970).
În privinţa utilizării jucăriei se manifestă un progres important: copilul preferă treptat drept jucării
obiecte care corespund mai bine realităţii. Alegerea jucăriei nu se mai face numai după criteriul culorii şi

234
 PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI
 

formei, ci după funcţia şi utilitatea sa în joc. Copilul este atras nu doar de jucării care impulsionează
mişcarea, ci şi de jucării care-i dau posibilitatea să contribuie la finisarea lor. Jucăriile semifabricate
(jocuri lego, mărgele pentru confecţionat şiraguri), ca şi jucăriile reprezentând obiecte cu caracter tehnic
(trusa tâmplarului, trusa de bucătărie) sunt preferate faţă de jucăriile animale sau de jucăriile mecanice
care nu pot fi încadrate într-un joc. Obiectele de vestimentaţie şi accesoriile pentru păpuşi, elementele
de mobilier sunt foarte îndrăgite de preşcolarii mari pentru că permit momente ludice complexe.
Copilul proiectează asupra jucăriei impresii acumulate în viaţa reală, pe care astfel le retrăieşte,
le înţelege şi le interiorizează. Activitatea cu jucăria reprezintă pentru copil un exerciţiu de manifestare a
puterii asupra acesteia, cu rol în înţelegerea unor situaţii de viaţă.
În dezvoltarea conduitei ludice, treptat, jucăria devine un instrument pentru iniţierea anumitor
jocuri, fără ca aceasta să corespundă exact subiectului jocului, fiind doar un înlocuitor al unor obiecte
necesare. Ea este aleasă în funcţie de tema şi subiectul jocului şi determină caracterul jocului,
conţinutul acestuia şi trăirile emoţionale ale copilului.

ÎNTREBARE
Care este rolul pe care îl îndeplinesc jucăriile în activitatea ludică?

Jucăriile sunt foarte diverse şi îndeplinesc o varietate de valenţele formative (Glava, Glava,
2002):
 Dezvoltarea operațiilor gândirii (analiza, sinteza, comparația, generalizarea, clasificarea): jocuri
puzzle, jocuri demontabile, bețișoare, loto, incastre, păpuși, mașini cu accesorii, jocuri cu tematică
(ferma, magazinul, casa păpușii, bucătăria de jucărie, cărțile pop-up) etc.
 Dezvoltarea capacității de înțelegere a realității și de a face distincția între realitate și ficțiune:
păpușile cu haine care pot fi spălate și schimbate, mașinile cu segmente detașabile, obiecte reale, în
miniatură, haine și pantofi ale adulților, jucării tehnice;
 Dezvoltarea creativității: creioane, foarfeci, acuarele pentru pictat cu degetele și vopsea pentru față,
jucării ce redau personaje din desenele animate, mărgele, paste, instrumente de percuție, cărți care
permit schimbarea cursului poveștii, jocuri cu piese tridimensionale (soldați, animale etc.), jucării
semi-confecționate și confecționate de copii, materiale din natură, hârtie colorată;
 Exersarea capacităților de rezolvare de probleme: jocuri de masă, jocuri de construcții, jocuri
strategice cu piese ce pot fi manipulate;
 Dezvoltarea capacității de percepție a formelor și relațiilor spațiale și temporale: puzzle, setul de
pahare de mărime crescătoare, incastrele, cuburile cu imagini din povești, leagănul, echipamentele
de joc în aer liber (toboganul), cutiile de carton;
 Dezvoltarea limbajului și a capacității de comunicare: cărțile cu povești ilustrate, casetele audio,
jucăriile muzicale care redau cântece cu text;
 Dezvoltarea capacităților senzoriale: jucării pentru apă, cutia pentru baloane de săpun, instrumente
muzicale reale și de jucărie, caleidoscopul, jucării de pluș;
 Dezvoltarea capacităților fizice: jucării de construcție, cutii, cuburi, unelte de jucărie, tricicleta, și
bicicleta, mingea, coarda, cercul, echipamentele pentru cățărat din burete;
 Dezvoltarea simțului umorului: Hopa-Mitică, Jamping Jack Box;
 Temperarea unor tendințe negative, precum hiperactivitatea și agresivitatea: jucării care invită la
cooperare, solicită atenție concentrată și oferă satisfacție pentru posibilitatea de acțiune, posibil
distructivă asupra lor: plastilină, apă, nisip, materiale de construcție;
 Depășirea unor stări emoționale negative: sentimentul de singurătate, tristețe: păpuși moi, jucării de
pluș, ursuleți mari.

235
SIMONA BUTNARU

Alegerea jucăriilor trebuie să țină cont de criterii didactice, igienice și estetice (Glava și Glava,
2002). Condițiile de natură didactică se referă la caracterul distractiv, stimulativ, interactiv, funcțional. În
acest sens sunt preferate jucăriile semi-confecționate sau confecționate de copii, deoarece lasă loc
copiilor de a acționa variat. Condițiile de natură estetică se referă la aspectul plăcut și interesant al
jucăriei, la culorile care nu trebuie să fie stridente și la detalii trebuie să fie executate cu o oarecare
acuratețe. Criteriile de natură igienică se referă la faptul că jucăriile trebuie să fie sigure, să nu producă
accidente prin prezența unor colțuri sau muchii tăioase, să nu invite la comportamente indezirabile
(agresivitate, jocuri periculoase, să nu genereze nervozitate, frustrare, să nu copleşească prin număr
sau cost).
Literatura pedagogică conţine diverse clasificări ale jucăriilor. Clasificarea menţionată de
Elkonin (1980) s-a centrat pe funcţia îndeplinită, după care jucăriile pot fi:
 Sonore (morişti, clopoţei, jucării de percuţie – tobă, xilofon, jucării de suflat – fluier, trompetă, cutiuţă
muzicală etc.);
 Jucării dinamice (sfârlează, minge, zmeu);
 Arme (arc cu săgeţi, pistoale, bumerang);
 Jucării-figuri(păpuşi, puzzle, marionete). Marionetele sunt utile în spunerea dramatizată a unor
poveşti.
Jucăriile preferate de copii pe parcursul ontogenezei diferă în funcţie de caracteristicile fizice şi
de funcţionalitate.
Pentru a impulsiona jocurile motorii din primul an de viaţă, jucăriile trebuie să fie colorate,
rezistente, confecţionate din materiale variate, să se poată agăţa, să fie uşoare, să poată scoate
sunete, să fie variate ca mărime. Jucăriile recomandate pentru primul an de viaţă pot fi cărţi din material
moale, cărţi cu obiecte, saltea cu jocuri, jocuri cu cutii de mărimi diferite, lego, personaje colorate,
premergător, cuburi, puzzle, maşinuţe pe care să le împingă, imagini cu animale, care atunci când sunt
atinse se aude o voce care spune numele animalului respectiv, mingi, şi marionete (Marinopoulos,
2014).
În etapa jocului simbolic, obiectele simbolice au un rol important în dezvoltarea copilului. Printre
ele, cel mai important este jucăria preferată a copilului (Marinopoulos, 2014). Jucăria preferată nu este
la fel ca toate celelalte. Ea este preţioasă pentru copil, are o încărcătură afectivă şi simbolică uriaşă
pentru el. Adesea, jucăria simbolică este obiectul asupra căruia copilul îşi transferă toată afectivitatea.
Jucăria reprezintă o legătură cu lumea exterioară, o prelungire a mamei. Jucăria este saturată de
povestea copilului şi a întâlnirii sale cu lumea care îl ţine departe de mamă. De aceea copilul se
ataşează de jucărie, se agaţă de ea în momente de frică, nelinişte, anxietate pe care le implică
separarea de mamă. Uneori copilul îşi alege ca jucărie preferată o păturică veche, un tricou uzat sau o
eşarfă a mamei, jucăria de pluş a unui alt copil, sau degetul mare de la mână, iar obiectul ales, deşi nu
este acceptat de părinţi are toate calităţile pe care copilul le caută şi care ne vorbesc despre trăirile sale
(Marinopoulos, 2014). Cea mai bună jucărie poate fi aceea care nu (mai) reprezintă nimic, din cauza
incapacităţii copilului mic de a inventa pe o temă precisă. El are nevoie de imprecizia jucăriei care-i
permite să vadă în ea ce vrea (Chateau, 1967). Cea mai bună întrebuinţare pe care un copil poate să o
dea unei jucării este să o distrugă. Fragmentele jucăriei sunt pentru copil mai sugestive decât jucăria
întreagă a cărei semnificaţie este prea precisă şi nu poate simboliza o multitudine de lucruri.
În termenii lui D. Winnicott, jucăria preferată este obiectul tranziţional care-i permite copilului să
facă tranziţia între el şi celălalt. Winnicott considera că în momentul în care copilul descoperă că el şi
mama sunt două fiinţe diferite, va fi cuprins de teama că o va pierde (ceea ce se numeşte anxietatea
celei de-a opta luni). Jucăria preferată are funcţia de liniştire până la revederea mamei (îi poartă
căldura, mirosul, evocă vocea mamei). Un obiect devine jucărie preferată prin emoţiile pe care copilul
de proiectează asupra sa. Mulţi adulţi păstrează primul lor obiect simbolic, care devine o relicvă a
copilăriei şi prezintă un loc aparte în amintirile lor. Jucăria preferată nu trebuie ascunsă, aruncată,
confiscată de către părinţi, deoarece dacă copilul are nevoie de ea, nu face acest lucru dintr-un capriciu,

236
 PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI
 

ci din dificultatea de a se separa de mamă, pe care acest obiect o simbolizează. Jucăria preferată are şi
o funcţie reparatorie, ea fiind dorită mai ales în momente în care îi este frică, este supărat sau bolnav.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Identificaţi argumente pro şi contra practicii de a permite copiilor să aducă în grădiniţă jucării de acasă.

Cartea poate fi un obiect-jucărie (Marinopoulos, 2014). Există cărţi din diferite materiale şi
colorate în culori atractive, care conţin puzzle-uri, scot diverse sunete sau însoţesc cu fragmente
povestite paginile scrise şi colorate. Cartea este înainte de toate un simbol al culturii, al cunoaşterii, al
legăturii dintre oameni. Cartea este un minunat mediator care dezvoltă gândirea prin solicitările sale
senzoriale. Înainte de a vorbi, copilul simte plăcerea că poată să facă diverse lucruri cu gura, iar apoi va
simţi plăcerea de a pronunţa cuvinte. Atunci când părintele îi citeşte dintr-o carte, copilului îi place să se
lipească de corpul părintelui, lăsându-se purtat de imaginile sugerate de cuvinte. Poveştile le vorbesc
copiilor prin personajele lor despre fricile, fantasmele, dorinţele, aversiunile şi rivalităţile pe care le
trăiesc, sunt imaginea a ceea ce pune stăpânire pe ei şi despre care nu se vorbeşte. Citind şi recitind de
nenumărate ori copilului o poveste, el o încorporează ca pe ceva bun, hrănitor. Cuvintele mamei sunt
mirosuri, căldură, sunete, vibraţii. Pasajele când îi este teamă sunt momentele cheie ale lecturii când
copilul se dezvoltă. Povestea se ascultă cu plăcere, chiar dacă provoacă teamă, ea transmite
conţinuturi inexprimabile ale inconştientului; ea exprimă într-o formă simbolică adaptată preocupările
copilăriei şi relaţiile copilului cu părinţii şi cu lumea din jur. Lectura poveştilor prilejuieşte trăirea unor
sentimente ambivalente, complexe pe care copilul nu le poate verbaliza. Iubirea este amestecată cu
ură, anxietate, teamă, renunţare. Cuvintele poveştilor îndeplinesc rolul de sprijin pentru dezvoltarea
psihică a copilului pentru că reprezintă o oglindă spre universul său interior. Receptarea lecturii este
diferită în funcţie de vârstă. La câteva luni, bebeluşului îi place aspectul vizual al imaginilor din care nu
înţelege nimic. Ascultă intonaţia vocii parentale care-i oferă lectura. La 18 luni, copilul recunoaşte în
imaginile unei cărţi obiecte familiare. Părintele îi vorbeşte şi îi arată obiectele din desene şi copilul
ascultă povestea ce prinde contur în mintea mamei sale pornind de la desene. La 2-3 ani, copilului îi
plac poveştile nu prea lungi despre copii de aceeaşi vârstă care au prieteni, o casă şi un animal. Le
place să recunoască în poveste aspecte ale vieţii de zi cu zi şi uneori întrerupe povestea pentru a
spune că şi lui îi plac clătitele sau că şi el are o maşină. La această vârstă copilul citeşte mişcându-se
întruna şi accentuând cuvintele prin mişcări ale copului. După 3 ani, copilul îşi alege cartea cu
seriozitate, curios să înţeleagă întâmplările fantastice relatate. Deşi cunoaşte sfârşitul poveştii, de
fiecare dată nu se simte uşurat decât după ce a ascultat povestea până la capăt de mai multe ori, până
ajunge să o ştie pe de rost. Lecturile îi ajută pe copii să-şi îmbogăţească vocabularul, cu ajutorul căruia
va stabili relaţii sociale mai liniştite şi va suporta mai bine violenţa interlocutorilor săi (Marinopoulos,
2014).
Marionetele şi jucăriile de pluş sunt jucării preferate de
S. Hupp (1989, apud, Glava și Glava, 2002) descrie modalităţi diferite, din ce în ce mai rafinate,
de raportare a copilului la jucărie:
 În prima etapă, ante-preşcolară, acţiunea şi interacţiunea copilului cu obiectele este nediferenţiată
(bate, aruncă, scutură, rupe etc.). Criteriile de alegere a obiectelor sunt forma, culoarea și sunetul
emis.
 A doua etapă începe în ante-preşcolaritate şi continuă în preşcolaritatea mică, este caracterizată de
interacţiunea funcţională cu obiectele de joc (copilul alege jocul potrivit cu funcţia jucăriei). Jocul este
determinat de jucăriile pe care le are la îndemână.
 A treia etapă este caracterizată de achiziţia deprinderii de a se juca organizat, de a stabili un curs şi
o finalitate a jocului. După 5-6 ani, jucăria nu mai constituie singurul mobil în alegerea temei jocului,
ea fiind subordonată acesteia şi finalităţii jocului. Procurarea jucăriilor şi adaptarea acestora are loc

237
SIMONA BUTNARU

în funcţie de tema aleasă. Alegerea jucăriilor ţine şi de posibilitatea de a interveni ulterior asupra lor
(de a le finisa, de a le asambla etc.). Adesea preşcolarii aleg substitute evocatoare ale jucăriilor
necesare jocului. Sunt capabili să renunţe la o jucărie în favoarea altor copii sau să folosească o
jucărie pe rând în grupul de joacă.
În perioada școlarității mici, apare la copil inițiativa de a oferi persoanelor dragi jucării și chiar
jucăria preferată, ca bunul cel mai de preț pe care-l deține, dar și tendința de a inventaria jucăriile și
preocuparea pentru prețul lor. Rămâne preocuparea pentru cantitate: este important primească și să
aibă cât mai multe jucării. Jucăria este materia primă a jocului (Şchiopu, 1970). Ca și în perioadele
anterioare ale ontogenezei, orice obiect se poate transforma pentru copil în jucărie. Sunt dorite tot mai
mult ca jucării aparatele electronice (telefoane, tablete, ipad-uri etc.) care permit comunicarea la
distanță și jocul în lumea virtuală.

APLICAŢII
1. Construiţi un joc didactic pentru dezvoltarea limbajului şi menţionaţi seturi alternative de jucării şi
materiale didactice pentru desfăşurarea sa.
2. Menţionaţi trei sfaturi pe care le-aţi oferi părinţilor relativ la achiziţionarea jucăriilor pentru copiii
preşcolari/şcolari mici.

238