Jocul didactic

În cadrul procesului de învăţământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire şi de

educare a copiilor şi ca procedeu didactic de realizare a obiectivelor operaţionale specifice
anumitor conţinuturi.
Jocul, ca mijloc de instruire şi educare, reprezintă forma ideală de rezolvare a
problemelor de învăţare şi de instruire adecvată în special preşcolarilor şi şcolarilor mici. Este un
tip de joc prin care învăţătorul consolidează, precizează şi verifică cunoştinţele predate elevilor,
le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe.
Jocul didactic reprezintă un ansamblu de acţiuni şi operaţii care, paralel cu destinderea,
buna dispoziţie şi bucuria, urmăreşte obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, estetică,
fizică a copilului.
Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu
şi mai atrăgător, aduce varietate şi o stare de bună dispoziţie funcţională, de veselie şi bucurie, de
divertisment şi destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, a oboselii.
Restabilind un echilibru în activitatea şcolarilor, jocul fortifică energiile intelectuale şi fizice ale
acestora, generând motivaţie secundară, dar stimulatorie, constituind o prezenţă indispensabilă în
ritmul accentuat al muncii şcolare.
Jocul didactic este o formă de activitate accesibilă copilului , prin care se realizează o
parte dintre sarcinile instructiv – formative ale activităţilor obligatorii, dar şi a celor alese, într–o
atmosferă distractivă, antrenantă şi motivantă .
Jocul didactic - este metoda prin care informaţiile, cunoştinţele, deprinderile se însuşesc
prin simulare, într-un joc. În acest caz, jocul este folosit ca pretext pentru a face învăţarea mai
antrenantă, mai plăcută şi este utilizat mai mult în sfera învăţământului preşcolar şi primar, mai
puţin în învăţământul liceal. Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care învăţătorul
consolidează, precizează şi chiar verifică cunoştinţele elevilor, le îmbogăţeşte sfera lor de
cunoştinţe, pune în valoare şi le antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Aşadar, atunci când jocul este utilizat în procesul de învăţământ, el dobândeşte funcţii
psiho pedagogice semnificative, asigurând participarea activă a elevului la lecţii, sporind
interesul de cunoaştere faţă de conţinutul lecţiilor.
 Tipuri de jocuri
Odată cu elaborarea teoriilor despre joc, autorii ce şi-au canalizat atenţia spre acest
domeniu au realizat şi foarte interesante clasificări ale jocului. Există clasificări după scheme mai
simple sau mai complexe, după un singur criteriu sau după mai multe, având la bază o viziune
sincronică sau una diacronică -longitudinală. Valoarea formativă deosebită pe care o prezintă
jocul, precum şi diversitatea obiectivelor educative pentru a căror rezolvare este folosit jocul duc
la necesitatea unei clasificări a jocurilor.
Jocurile didactice care urmăresc explicit dezvoltarea psihică pot fi şi foarte variate.
După criteriul ariei psiho fizice exersate – Janet Moyles, 1989- le clasifică în:
Jocul psihomotor ce vizează dezvoltarea mobilităţii generale şi fine:
 jocuri de construcţie / dezasamblare;
 jocuri de manipulare / coordonare;
 jocuri de stimulare senzorială, de discriminare cromatică, muzicale;
 jocuri de mişcare creativă, dansul;
 jocuri de căţărare, escaladare.
Jocul de stimulare intelectuală:
 jocuri lingvistice: de comunicare, gramaticale, de exersare a ascultării, de
cuvinte;
 jocuri de cunoaştere a mediului: de explorare, investigaţie, rezolvare de
probleme;
 jocuri logico-matematice: cu numere şi numărare, de comparare, analiză,
descriere, clasificare, de perspicacitate;
 jocuri de creativitate: de imaginare mintală, de reprezentare estetică.
Jocul de dezvoltare socio emoţională:
 jocuri de comunicare, cooperare;
 jocuri de autocontrol: de imobilitate, de tăcere;
 jocuri de empatie: interpretarea unor poveşti, redarea unui personaj, imitaţie;
 jocuri de prezentare de sine;
 jocuri de competiţie;
 jocuri terapeutice.
 Alte criterii de adaptare a tipurilor de joc didactic sunt finalitatea didactică urmărită,
particularităţile individuale şi de grup ale copiilor, nevoile şi trebuinţele lor de cunoaştere.
Conducerea jocurilor didactice:
Spre deosebire de jocul liber, ca activitate aleasă şi organizată de copii, jocul didactic este
un tip de joc direcţionat spre îndeplinirea anumitor finalităţi prestabilite.
Această caracteristică presupune o susţinută implicare a cadrului didactic în vederea
pregătirii eficiente a activităţilor de joc didactic.
Jocul a fost folosit pe larg ca unul dintre principalele mijloace de educare a copiilor, cu
mult înainte de a deveni obiect al cercetării ştiinţifice. Toate sistemele pedagogice i-au acordat
jocului un anumit loc, într-o măsură mai mare sau mai mică şi aceasta pentru că jocul este se
pare în consonanţă cu însăşi natura copilului. Jocul este principala formă de viaţă a copilului, o
formă universală şi unică de educaţie a acestuia, apărută spontan. Acum, dezvoltarea psihologică
a copilului nu este o moştenire şi nu se realizează de la sine, ci copilul trebuie să se dezvolte el
însuşi. Cele două instrumente la care recurge în mod instinctiv pentru a realiza aceasta sunt jocul
şi imitaţia1 . Jocul are un rol important, în primul rând, în dezvoltarea sferei motivaţional-
dinamice a copilului. În procesul dezvoltării conştientizării lumii obiectuale, copilul tinde să intre
într-un raport acţional cu lucrurile care-i sunt direct accesibile dar şi cu un univers mai larg, prin
care tinde să acţioneze ca adultul.
…….Copilul ia contact, mai întâi, cu obiectele puse la dispoziţie de către adult; lumea
adulţilor îi este astfel ascunsă de acţiunile obiectuale pe care copilul le asimilează sub
conducerea adultului, fără a-l observa pe adult. La început, copilul e absorbit total de obiect dar
după ce el asimilează anumite operaţii, se detaşează de adult şi observă că acţionează la fel ca şi
el. Copilul a operat şi înainte ca adultul, dar el nu a observat acest lucru. Acum adultul şi
acţiunile sale încep să apară pentru copil drept modele.
Copilul vrea să acţioneze ca adultul şi se află sub imperiul acestei dorinţe. Prin tensiunea
emoţiei de a fi devenit adult, pur emoţional, copilul îşi asumă foarte repede şi uşor rolul adulţilor.
În trecerea de la jocul obiectul la jocul de rol, pare să nu se schimbe nimic la început, copilul
acţionează la fel, utilizând obiectele familiare dar toate operaţiile efectuate cu acestea sunt
incluse într-un sistem de raporturi noi între copil şi realitate, într-o nouă activitate emoţional-
atractivă. El acţionează în direcţia propriei sale dorinţe, prin aceasta se realizează orientarea

1
emoţional-acţională în sistemul raporturilor adulţilor şi în sensul activităţilor acestora. Aici
intelectul succede trăirea emoţional-acţională. Jocul se manifestă ca o activitate intim legată de
sfera trebuinţelor copilului. În joc se produce orientarea emoţional - acţional primară în sensurile
activităţii umane, apare conştiinţa locului său propriu în sistemul raporturilor ce-i guvernează pe
adulţi, dar locul său fiind limitat, copilul percepe necesitatea de a fi şi el adult.
Jean Piaget a definit principala calitate a gândirii preşcolarilor ca ,,egocentrism cognitiv”,
de ea depinzând toate celelalte2 .
Verificarea experimentală a acestei ipoteze a fost realizată de V. A. Nedospasova într-o
cercetare consacrată ,,decentrărilor” la copii. Astfel s-a arătat că jocul se manifestă nu numai ca
practică efectivă a acţiunilor cu obiectele, ci şi ca o practică a coordonării punctelor de vedere
asupra semnificaţiilor acestor obiecte fără manipularea lor directă.
Jocul apare ca o activitate de cooperare a copiilor, iar aceasta începe o dată cu jocul de
rol. În cercetarea experimentală întreprinsă de V. A. Nedospasova, jocul e prezentat ca o
activitate în care se produce o ,,decentrare” cognitivă şi emoţională a copilului. În aceasta, se
găseşte semnificaţia jocului pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Jocul nu oferă doar
posibilitatea dezvoltării sau formării anumitor operaţii intelectuale, prin el se realizează o
schimbare radicală a poziţiei copilului faţă de lumea înconjurătoare; tot prin joc se formează
însuşi mecanismul schimbului posibil de poziţie şi al coordonării propriului punct de vedere cu
alte puncte de vedere posibile. De o mare importanţă, se arată problema raportului dintre
planurile funcţional şi ontogenetic în dezvoltarea copilului.
Jocul este o formă de activitate în care se produce formarea premiselor pentru trecerea
acţiunilor mintale la o etapă nouă, superioară, aceea a acţiunilor mintale sprijinite pe limbaj.
Dezvoltarea funcţională a acţiunilor de joc se contopeşte cu dezvoltarea ontogenetică, creând
astfel zona celei mai apropiate dezvoltări a acţiunilor mintale.
O altă observaţie importantă este aceea că, în joc, se produce o restructurare esenţială a
comportamentului copilului, acesta devenind comportament voluntar adică un comportament
realizat în acord cu un model şi verificaţi prin comparaţie cu modelul..Comportamentul voluntar
nu se caracterizează numai prin prezenţa modelului, ci şi prin prezenţa controlului realizării
modelului respectiv. În joc, comportamentul de rol este complex organizat. În el, există un model

2
ce se manifestă ca un reper de orientare a comportamentului şi ca etalon pentru control; el
implică îndeplinirea acţiunilor determinate de model şi controlul – compararea cu modelul.
Astfel jocul poate fi considerat o şcoală a comportamentului voluntar..Jocul este foarte
important şi în realizarea unităţii colectivului de copii, în formarea spiritului de independenţă, în
formarea atitudinii pozitive faţă de muncă sau în corectarea unor abateri comportamentale.
Jocul are astfel un rol determinant în dezvoltarea psihică a copilului, în modelarea
personalităţii lui, pregătind trecerea la o treaptă superioară a evoluţiei psihicului, trecerea la o
nouă perioadă de dezvoltare.
În practica şcolară, întâlnim forme variate de jocuri didactice, clasificarea lor putând fi
realizată din mai multe puncte de vedere:
 după conţinutul şi obiectivele urmărite;
 după prezenţa sau absenţa materialului didactic;
 după scopul urmărit;
 după sarcina didactică;
 după grupele de structuri şi procese psiho-fizice solicitate preponderent în joc;
 după momentul în care se folosesc în cadrul lecţiei.
a) După conţinutul şi obiectivele lor, jocurile didactice pot fi grupate în:
☺ jocuri didactice pentru cunoaşterea mediului înconjurător: ex. Dacă ştii, câştigi!,
Când?, Anotimpurile, Ce anotimp este?, Unde trăieşte fiecare vieţuitoare?, Unde dorm?,
Puişorii fără mamă;
☺ jocuri didactice pentru educarea limbajului - cuprind aspecte fonetice, lexical –
semantice şi gramaticale ale limbii materne şi, dacă este cazul, ale unei limbi moderne: ex. Micul
tipograf, Găseşte perechea, Vânătorul păcălit, Repetă vocala, Schimbaţi litera sau silaba;
☺ jocuri didactice cu conţinut matematic - vizează capacitatea de formare a unor mulţimi,
consolidarea şi verificarea numeraţiei, formarea abilităţilor pentru elaborarea judecăţilor de
valoare prin jocurile logico-matematice: ex. Învăţăm să numărăm, Cine ştie să numere mai
departe? Ce numere lipsesc? Caută vecinul, Cine urcă scara mai repede?;
☺ jocuri didactice pentru însuşirea unor norme de comportament civilizat: ex. Petale de
margarete, Mesajul fluturaşului, Taie cu atenţie!, Complimentele, Roata emoţiilor;
☺ jocuri muzicale: ex Omida, Să dansăm, Dă pachetul mai departe, ;
 ☺ jocuri de orientare în spaţiu, de mişcare: ex. găseşte locul potrivit, Fiecare la locul lui;
☺ jocuri pregătitoare - de orientare sau sensibilizare în vederea înţelegerii unor noţiuni:
ex. Găseşte locul potrivit, Este adevărat?;
☺ jocuri aplicative cu funcţia de fixare a unor reguli sau procese şi de extindere a
acestora asupra unor situaţii noi: ex. Nu este aşa!, Dacă ştii îl recunoşti!
b) După prezenţa sau absenţa materialului didactic, deosebim:
☺ jocuri didactice orale - fără material didactic;
☺ jocuri didactice cu ajutor material:
-cu material didactic – jucării didactice, jocuri de masă, cuburi etc.;
-cu material ajutător – diferite imagini, obiecte şi jucării , obiecte din natură şi obiecte
de întrebuinţare zilnică cu rol auxiliar;
- jocuri orale cu întrebări de tipul ,, Cine ştie câştigă”, ghicitori,dramatizări -
interpretarea unor poveşti şi lecturi precum şi jocuri cu măsurători.
c) După scopul urmărit, jocurile didactice se împart în:
 Jocuri senzoriale:
-pentru dezvoltarea sensibilităţii tactile şi chinestezice;
- pentru dezvoltarea sensibilităţii vizuale;
- pentru dezvoltarea sensibilităţii auditive;
- pentru dezvoltarea sensibilităţii gustativ - olfactive.
 Jocuri intelectuale:
-de simulare a comunicării orale;
- de atenţie şi orientare spaţială;
- de analiză şi sinteză mentală;
- de realizare a comparaţiei mentale;
- de realizare a abstractizării şi generalizării;
- pentru dezvoltarea perspicacităţii;
- pentru dezvoltarea imaginaţiei;
- pentru dezvoltarea proceselor de inhibiţie voluntară şi a autocontrolului.
Bine elaborat şi condus, jocul constituie un veritabil instrument de lucru în activităţile cu
copii, dezvăluind virtuţi formative dincolo de toate aşteptările. Pentru valorificarea acestui
incredibil potenţial, învăţătoarea va trebui să-şi folosească şi chiar să-şi dezvolte
disponibilităţile empatice, înţelegând prin aceasta capacitatea de a se transpune imaginar în
vârsta copilăriei.
d) După sarcina didactică:
- cu explicaţii şi exemplificare;
-cu explicaţie, dar fără exemplificare;
- fără explicaţie, cu simpla enunţare a sarcinii.
e) După momentul în care se folosesc în cadrul lecţiei:
- Jocuri didactice, activităţi de sine stătătoare;
- Jocuri didactice, activităţi complementare.
Prin particularităţile structurale şi conţinut, jocurile prezintă o gamă destul de variată de
forme. Mulţi pedagogi şi psihologi au încercat să clasifice jocurile.W. Stern, psiholog
structuralist, clasifică jocurile în funcţie de doi factori:
-factori interni – jocuri individuale;
- factori externi – jocuri colective.
Jean Piaget subliniază critic faptul că de pildă în jocurile simbolice este greu de stabilit
graniţe între manifestările în formă individuală şi cele cu mai mulţi parteneri.
Mai mult, el consideră că în fapt orice joc se dezvoltă cel puţin în faţa unui socius
imaginar.
Jocurile exerciţiu pot fi: jocuri senzorio-motorii şi jocuri de exersare a gândirii.
Edouard Claparéde face următoarea clasificare a jocurilor:
- jocuri senzoriale;
- jocuri motorii;
- jocuri psihice care pot fi grupate în jocuri intelectuale afective.
Charlotte Bühler a împărţit jocurile copiilor în cinci grupe care delimitează diferenţe
calitative, dar şi unele diferenţe specifice. Aşa sunt:
-jocuri funcţionale - senzorio-motorii;
- jocuri de ficţiune şi iluzii;
- jocuri receptive – de consum, contemplare, participare, pasivă cum sunt jocurile cu
elemente din poveşti;
- jocuri de construcţii;
 - jocuri colective.
Şi în acest caz nu se găseşte un criteriu unic, categoria a treia este asimilabilă la alte
categorii, iar jocul de construcţie este considerat de alţi autori ca o categorie ce face trecerea de
la conduita ludică la aceea ocupaţională.
J. Decroly realizează o clasificare ce include:
 jocuri care se raportează la dezvoltarea percepţiilor senzoriale şi la aptitudinea
motorie; ele cuprind :
 jocurile vizuale de culori
 jocurile de forme şi culori
 jocurile de distingere a formelor şi direcţiilor
 jocuri motorii şi auditiv-motorii
 jocurile de imitate aritmetică
 jocurile raportate la noţiunea de timp
 jocurile de iniţiere în lectură
 jocurile de gramatică
 jocurile de înţelegere a limbajului
Clasificarea este lipsită de criterii.
Andréi Demarbré analizează într-o lucrare a sa 200 de jocuri pe care le clasifică în
funcţie de vârsta copilului şi de gradul de activism:
 jocuri foarte active;
 jocuri active;
 jocuri de slabă intensitate;
La început, multe jocuri didactice sunt accesibile copiilor numai în colectiv, mai târziu
datorită intervenţiei învăţătorului, aceste jocuri devin individuale. Pentru a influenţa dezvoltarea
copiilor prin intermediul jocurilor didactice, este necesar ca învăţătorul să ţină seama de
particularităţile specifice ale jocurilor la cele patru clase primare şi să fie preocupat de
complicarea gradată a sarcinilor didactice, pentru a nu stagna sau pentru a nu întârzia dezvoltarea
copiilor.
Jean Piaget pune la baza jocului trei categorii: exerciţiul, simbolul, regula şi în funcţie de
aceste reguli clasifică jocurile:
 -jocuri exerciţiu;
- jocuri simbolice;
- jocuri cu reguli.
În etapele iniţiale gruparea este evidentă; ulterior se pot înregistra şi combinaţii,în sensul
că un joc la o vârsta mai înaintată a copilăriei poate avea caracteristici corespunzătoare nu doar
uneia dintre categorii.
Fiecare dintre categorii cuprinde sub-categorii proprii:
a) jocuri exerciţii:
 jocuri funcţionale simple:
- pre-exerciţii
- exerciții
- post-exerciţii
Predomină la vârstele mici, dar nu se manifestă exclusiv acum ci apar în forme specifice
chiar şi la adulţi.