Universitatea Valahia Din Târgoviște

Departamentul Pentru Pregătirea Personalului Didactic

REFERAT LA
PSIHOPEDAGOGIA
JOCULUI

Student : Moldoveanu Georgiana Silvia

Târgoviște, Mai 2021

ROLUL JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA COGNITIVĂ,
AFECTIVĂ ȘI VOLITIVĂ A ELEVILOR
DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR ȘI PRIMAR

,,Jocul este puntea între copilărie și vârsta matură”

 (J.Chateau)

P. Popescu-Neveanu precizează în Dictionarul de psihologie (1978) : jocul este un

mod de dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta procesele
psihice de reflectare directa si nemijlocita a realitatii – perceptiile (manuind diferite obiecte
si materiale, copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, distanta
etc.) si reprezentarile -, dar si procesele psihice intelectuale, memoria, gandirea, imaginatia.
Ne întrebăm cât de important este jocul și joaca în viața copiilor? Este viața însăși un
joc bine organizat pe care noi trebuie să-l parcurgem și sa-l terminăm cu bine? Ce este jocul
și de ce ne jucăm? Cine se joacă, ce se joacă și cum se joacă?

Ei bine, cu toții am fost copii, viața începe cu această etapă, practic am putea spune că
viața noastră începe cu jocul. Prin joc înțelegem activitatea plăcută, relaxantă, antrenantă,
magică uneori care ne introduce în viața reală de zi cu zi. Viața debutează prin joc. Încă din
primele zile de viață, copilul este transpus într-un ,,joc neînțeles” pe care îl va juca la rândul
său în primii ani ai copilăriei cu păpușile ,, jocul mamei și al bebelușului” doar că acesta va
schimba rolurile, copilul va deveni mama, iar păpușa îi preia rolul copilului.

„Copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de
cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi.” (Ioan Cerghit).

Așadar, vedem cum copilul preia și imită comportamentul mamei încă de la începutul vieții,
ceea ce înseamnă că jocul dezvoltă copiilor gândirea, afectivitatea, voința, creativitatea,
limbajul,etc. Jocul este un mod prin care copiii își dezvoltă creativitatea și puterea de a
stăpânii lucrurile.

,,Odată cu intrarea copilului în școală, jocul capătă o serie de caracteristici noi,

imprimate de planul dezvoltării intelectului, de dobândirea de cunoștințe și experiențe variate,
de creșterea posibilităților de comunicare ce asigură o mai bună cooperare cu partenerii de
joacă și, mai cu seamă dorința de afirmare, de competitivitate, de a da expresie personalității
sale.”(E.Verzea, F.E.Verzea, 2017,p.397)

Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralele cu destinderea,

buna dispoziție și bucuria urmărește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică
a copilului. Ca o activitate complexă, care angajează resursele cognitive ale preșcolarului,
jocul devine terenul pe care se pot exercita cele mai importante influențe formative și
informative.
Accentuarea laturii formative și a celei aplicative procesului instructiv-educativ se
fundamentează pe concepția potrivit căreia, calea cea mai eficientă de pregătire a copilului
constă în dezvoltarea limbajului și a comunicării, formarea unor capacități intelectuale
implicate în actul cunoașterii și al învățării propriu-zise bazate pe jocul didactic.
În perioada preșcolară dar și scolară(grupa pregătitoare) jocul are o dublă semnificație. Pe de
o parte jocul constituie cadrul de manifestare și de exteriorizare a întregii vieți psihice a
copilului, în joc acesta își experimentează cunoștințele, emoțiile, își satisface dorințele, se
descarcă tensional. Pe de altă parte, jocul constituie principalul mijloc de formare și
dezvoltare a capacităților psihice ale copilului.

Jocul dezvoltă procesele psihice: percepțiile, reprezentările, imaginația, memoria,

gândirea, limbajul. Prin mânuirea diferitelor obiecte și materiale, copilului i se dezvoltă
percepțiile de mărime, formă, culoare greutate. Pentru interpretarea oricărui rol, copilul își
reprezintă acțiunile oamenilor, conduita și manifestările lor, acestea contribuind la
îmbogățirea și adâncirea conținutului reprezentărilor.
Prin intermediul jocului, funcțiile memoriei (întipărirea, recunoașterea, reproducerea),
precum și relațiile gândirii (comparația, generalizarea, clasificarea) sunt realizate mult mai
ușor.
Astfel, preșcolarul înțelege mult mai ușor necesitatea memorării prealabile în vederea
reproducerii ulterioare.
Preșcolarul și elevul de clasă pregătioare percep, memorează, gândesc în timp ce acționează
în joc. Sub forma specifică a acestuia, pe baza acțiunilor externe desfășurate, se dezvoltă
procesele de cunoaștere ale copilului.
Prin intermediul jocului se dezvoltă limbajul și se îmbogățește vocabularul copilului. Jocul
colectiv nu poate fi conceput fără comunicare verbală între copii. Tot prin joc copilul își
dezvoltă emoțiile, trăsăturile sociale, conduita și trăsăturile de caracter.
În literatura de specialitate, jocul este definit și explicat în moduri diferite, tot atât de diferite
cum sunt funcțiile și sensurile care i se atribuie.
Prin joc copiii sunt pregătiți pentru viață, explorează și experimentează lucruri noi, aici în
lumea jocului copiii sunt cei care iau decizii. Pe de rin joc este stimulată imaginația copiilor.
În lumea jocului ei pot fi cei care iau decizii.
În activitatea ludică este, de asemenea, exersată judecata estetică a copilului. El învață
să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anume forme, culori, materiale.
„Jocul este un vehicul al asimilării cognitive. Prin intermediul activității ludice copiii fac
descoperiri senzorio-motorii privind mărimile și formele, noțiunile de jos și sus, tare și moale,
etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează și măsoară. Exersându-și percepția,
abilitatea de a reacționa și abilitatea gândirii, copilul acumulează experiență directă. Esențială
pentru copil, în joc, este natura primară a experienței, nu doar pentru că îi furnizează impresii
imediate, ci și pentru că îi oferă feedback-ul și îi determină progresul în învățarea
independentă. ”
Jocul oferă oportunitatea de a exersa roluri ale adulților. Copiii se pot juca „de-a școala”, „de-
a profesorii”, „de-a magazinul”, interpretând roluri de profesori, medici, vânzătoare. Jocurile
sunt mijloace afective prin care copiii învață să-ți adapteze acțiunile la acelea ale unui
partener.
Conform teoriei lui Jean Piaget asupra inteligenței, “jocul este adaptare, adică asimilare și
demodare” ( J. Piaget, Psihologia copilului, ,1974). Acesta susține că, copilăriei îi este
proprie căutarea echilibrului prin adaptare, printr-o serie de exerciții sau conduite, o activitate
continuu structurată.
Jocurile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:
 După conținutul și obiectivele urmărite, jocurile pot fi clasificate astfel:
1. Jocuri de completare și consolidare a unor cunoștințe, priceperi, deprinderi;
2. Jocuri de orientare spațială;
3. Jocuri de creație;
4. Jocuri de aplicare a unor deprinderi practice.
 După materialul folosit, jocurile pot fi:
1. Jocuri cu material didactic;
2. Jocuri orale;
3. Jocuri cu întrebări.
 După competența psihofizică solicitată în mod dominant, jocurile pot fi:
1. Jocuri de mișcare;
2. Jocuri de observație;
3. Jocuri de gândire;
4. Jocuri de atenție;
5. Jocuri de imaginație.
Jean Piaget clasifică jocurile în: jocul cu reguli, jocul simbolic, jocul exercițiu, jocul de
construcție.
  Jocul cu reguli se transmite în cadrul social, de la copil la copil, importanța lui
crescând o dată cu vârsta. Piaget consideră că acest tip de joc reprezintă începerea
procesului de socializare progresivă. În cadrul acestui joc, copiii preferă grupările de
câte 2 sau 3, chiar dacă fiecare acționează pentru el însuși, cu sau fără asimilare
reciprocă. Fiecare copil aplica reguli în felul său, iar la final, toți ies învingători. Acest
fenomen este numit de Piaget „efectul egocentrismului inițial”.
Înțelegerea reciprocă, bazată pe cuvinte, și disciplina comună, bazată pe norme de
reciprocitate sunt proprietățile esențiale ale societății pe care copilul trebuie să le cucerească
în cadrul jocului cu reguli.
 „Jocul simbolic este cel ce reprezintă nu numai asimilarea realului la Eu, ca jocul în
general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic construit de Eu și
modificabil, potrivit trebuințelor sale” (J. Piaget 1974, pag 51).
Pentru a exprima ceea ce nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului în
experiența trăită, preșcolarul construiește simbolul după dorință.
Piaget leagă apariția jocului simbolic și evoluția acestuia de schemele de asimilare ale
inteligenței.
 Jocul exercițiu reprezintă forma primitivă a jocului, singura prezentă la nivel
senzoriomotoriu și care se păstrează și în continuare prin includerea sa în formele
imediat superioare. La originea sa senzoriomotorie, jocul nu este decât o asimilare a
realului la Eu, atât în sensul biologic al asimilării funcționale care explică de ce
jocurile exercițiu dezvoltă efectiv organele și conduitele cât și în sensul psihologic al
unei încorporări a lucrurilor în activitatea proprie. Jocul exercițiu nu comportă nici un
fel de simbolism și nici vreo tehnică specific ludică, el constând doar în „repetarea de
plăcere a unei activități însușite pe alte căi, în scopul adaptării”. ( J. Piaget 1974,
pag.51).
 Jocul de construcție este inițial integrat în simbolismul ludic, ulterior constituind
adaptări sau rezolvări de probleme și creații inteligente. Acesta pornește de la
manipularea materialului de construcție cu eventuale încercări și reușite de
suprapuneri, ajungând la realizarea unor construcții sofisticate din cuburi și lego.
Acesta dezvoltă deprinderile manuale ale preșcolarilor, de aceea este foarte important
în viața lor.
Lărgirea relațiilor interpersonale, dezvoltarea unor capacități intelectuale, disciplinarea
conduitei sunt câteva din aspectele psihologice produse de jocurile de construcție.
 În procesul de învățământ, copiii învaţă prin intermediul jocului să recunoască
obiectele din mediul înconjurător, să înțeleagă rolul acestora, să creeze anumite realități sau
uneori lucruri inedite . Prin joc preșcolarii și școlarii socializează, fac legături și conexiuni
cu scopul de a-și abilitățile personale, limbajul, încrederea în sine. Activitatea ludică pemite
copilului să imite comportamentul unui adult, învățând sarcinile și responsabilitățile pe care
le vor avea la maturitate. Cu alte cuvinte, jocul în viața copiilor poate fi considerat un
adevărat formator.

Prin joc, copiii se amuză și înțeleg mai bine viața . Jocurile ,, libere și organizate,
impuse sau adoptate spontan de către copil, prezintă o dublă semnificație: pe de-o parte, în
desfășurarea și organizarea lor sunt implicați factori ai personalității și capacităților psihice ,
iar pe de altă parte, succesul, finalitatea și relațiile ce se stabilesc cu ceilalți factori implicați
în activitate produc influențe constante, de un tip sau altul, asupra pricipalelor componente
ale personalității copilului. Contactele verbale, la nivelul grupului școlar, grupului stradal,
grupului de joacă, etc. îi crează copilului posibilitatea de a veni în contact cu modele diferite
de comportament, de comunicare, de stategii adaptate în comunitate și, totodată, de a-și
proba propriile sale abilități și experiențe.” (E.Verzea,F.E.Verzea, 2000,p.161)
În lucrarea sa, Psihologia vârstelor, Crețu Tinca subliniează faptul că : În biografiile
multor oameni de cultură se pot identifica realizările lor notabile de la vârsta școlarității
mici. Schimbări importante se produc și în structura caracterului. (Crețu.T.,2016, p.235)
În Lumea copilăriei lui Lucian Blaga, pe care o zugrăvește în cartea sa autobiografică
Hronicul și cântecul vârstelor, vom observa că esența motivului de ,,zidar de biserici”
este rodul jocurilor din copilăria lui Blaga ,, în lumea jocului ,,<Jocurile noastre>”
iscodiră toate virtuțiile nisipului. Din elementul ușor umezit clădeau bolți, labirinte,
biserici. Mai ales biserici. Îmi pusesem în cap să devin odată ,, zidar de biserici” adică
arhitect. Acesta a fost întâiul mei ideal de viață”. ( Blaga.L., 1990, p.11) Această
pasiune de a fi arhitect de biserici o vom regăsi și în drama sa ,,Meșterul Manole ”,
practic vedem cum copiii își proiectează prin joc personalitatea adultului de mai târziu.
Psihologul Ursula Șchiopu în lucrarea Probleme psihologice ale jocului și
distracțiilor stabilește funcțiile jocului precizând că acestea se pot grupa în funcții
esențiale, secundare și marginale.
Așadar, funcțiile esențiale ale jocului sunt următoarele :
- funcția de cunoaștere care se exprimă în asimilarea practică și mentală a
caracteristicilor lumii și vieții;
 - funcția formativ-educativă exprimată în faptul că jocul constituie o școala a
energiei, a educației, a conduitei, a gesturilor, a imaginației. Jocul educă atenția, abilitățile
și capacitățile fizice, trăsăturile de caracter (perseverența, promptitudinea, spiritul de
ordine), trăsături legate de atitudinea față de colectiv (corectitudinea, spiritul de
competiție, de dreptate, sociabilitatea), modelează dimensiunile etice ale conduitei.
- funcția de exercitare complexă, stimulativă a mișcărilor (pusă în evidență mai
ales de Gross și Carr) concretizată în contribuția activă pe care jocul o are la creșterea și
dezvoltarea complexă. Aceasta apare ca funcție principală în jocurile de mișcare, jocurile
sportive, de competiție și ca funcție secundară în jocurile simple de mânuire, proprii
copiilor mici. În perioada copilăriei și tinereții este o funcție principală, devenind ulterior
marginală.
Printre funcțiile secundare ale jocului se înscriu următoarele:
- funcția de echilibru și tonificare prin caracterul activ și compensator pe care îl
întreține jocul față de activitățile cu caracter tensional;
- funcția catarctică și proiectivă;
- funcția distractivă.
Ca funcție marginală este precizată funcția terapeutică ce se manifestă cu succes în
cazuri maladive.

Concluzii
 activităţile ludice, prin funcţiile lor, au un rol esenţial de cunoaștere, modelare și
socializare;

 jocul se transformă ceea ce nu poate fi controlat în realitate, în situaţii controlabile;

 experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate, într-un

mod mai confortabil şi mai sigur;

 prin joc, copiilor li se oferă ocazia de a-şi înţelege problemele şi implicit să încerce să
le rezolve;
BIBLIOGRAFIE:

 Blaga, L., Hronicul şi cântecul vârstelor, Minerva, Bucureşti, 1990, p.11.

 Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1976.
 Schiopu, U.,(coord.),(1970), Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, EDP,
Bucureşti,
 Verza Emil, Verza Florin Emil, (2017), Psihologia copilului, Editura Trei, București .