2.

Jocul in perioada anteprescolara

Odata cu intrarea copilului in perioada anteprescolara se produc restructurari
importante pe linia elaborarii mecanismelor de adaptare la mediu, ceea ce are semnificatie
pentru socializare si integrare in viata sociala, arata Emil Verza (2000, p. 71).,, Copilul
incepe sa simta si sa traiasca copilaria, sa se joace (aprox. 90% din timp) si sa adopte actiuni
bazate pe imitatie, iar spre sfarsitul perioadei chiar sa simta ca el poate fi util adultului si ca
poate fi la fel de important ca acesta prin tot ceea ce face (Idem, p.72).
Spre sfarsitul primului an de viata ( 12-14 luni), copilul reuseste sa reproduca o serie
de gesturi si actiuni in absenta obiectelor reale; se formeaza, in cadrul primelor forme de joc,
dupa cum arata J. Piaget, primele simboluri ludice, evocare simbolica a actiunilor cu
obiectele: copilul care se balanseaza inainte si inapoi, imitand miscarea leaganului; se preface
ca doarme, cantandu-si ''nani-nani!'' etc. Se naste asadar, jocul simbolic, joc care reflecta
evenimente si intamplari traite de catre copil, experienta sa afectiva si de cunoastere, stocata
la nivel de reprezentari obiectuale si de actiune (ex.: imbaierea papusii). Jocul simbolic este
scurt ca durata, cu secvente discontinue, instabil, dar angajeaza primele elemente ale
activitatii imaginative (aprox. la 16 luni, copilul ''se face ca bea, ca mananca'', inlocuind
paharul sau lingurita cu un alt obiect, masa sub care se joaca devine casa etc). Copilul este,
asadar, capabil sa-si reprezinte o actiune pe care nu o traieste in realitate. Apare pentru prima
data fictiunea si substituirea obiectului.
Din punct de vedere psihologic a face ca si cum. este un incontestabil progres
intelectual, deoarece copilul, in loc sa foloseasca obiectele propriu-zise, se foloseste de
reprezentarile lor interiorizate si poate hotari ca un lucru sa reprezinte un altul (Mariana
Popa, 2002, p.56).
In perioada

primei

copilarii,

se dezvolta

intens jocul

de

manipulare sub

influenta trebuintei interne de a actiona. In contextul acestui tip de joc se inregistreaza o serie
de aspecte noi. Se castiga in precizie si rapiditate, copilul sesizeaza mai usor caracteristicile
deosebite ale obiectelor si are tendinta de a transforma tot ceea ce se afla in campul sau de
perceptie si actiune in obiecte de joc.
Analizand comportamentul ludic al copilului la debutul celui de al doilea an de
viata, V. Rose (1972) a observat ca pe la 15 luni, copilul incearca sa manuiasca obiecte din ce

in ce mai complicate: sa deschida o cutie, sa incastreze cuburile unul in altul (alege doua pe
care

le

suprapune).

Jocurile

cu

cuburi

par

manifesta o

preferinta

pentru verticalitate (Gesell). De asemenea, dupa alte doua luni, copilul reuseste sa introduca
un obiect mai mic (o biluta) intr-un recipient (sticla, vas cu gatul subtire). Toate acestea
certifica o mai buna coordonare bimanuala si oculo-manuala. Astfel de activitati, facandu-i o
reala placere, devin jocuri practicate indelung.
Un alt castig este legat de placerea nu doar de a manipula obiectele ci, in special, de a
le deplasa, de a le duce din loc in loc, fara discernamant. Intre 15 si 20 de luni deplasarea
obiectelor devine o adevarata pasiune, arataUrsula Schiopu (1970, p. 78). Acest fapt este
explicat si datorita instabilitatii atentiei in aceasta perioada de varsta.Avem in fata un tablou al
unei conduite animata de o permanenta miscare si cautare. (.). Copilul taraste cu placere
dupa el jucarii cu roti, le paraseste, apoi le reia, ducandu-le in alte directii, ca si cand ar
pipai nesigur directiile, ca si cand directia ar fi devenit obiect al curiozitatii si al
jocului (Idem, p. 79).
Cautarea obiectelor, chiar prin rasturnarea acestora (sertare, cosuri), prin crearea
de dezordine dupa canoanele adultului, reprezinta pasiunea copilului dupa 20 de luni. La
aceasta se adauga placerea de a aduna obiectele-jucarie gramada si apoi de a le arunca una
cate una, actiune considerata de catre unii psihologi ca forma primara activa a procesului de
numarare.
Activitatile motorii precum alergatul, saritul, cataratul etc. in joaca nu sunt organizate
prin reguli, fiind in esenta gesturi facute de copil pentru a-si verifica posibilitatea de a se
folosi de anumite parti ale corpului si de a stapani obiectele inconjuratoare. Gesell (1943)
arata ca antrenamentul senzorio-motor este o conditie importanta in evolutia jocului si a
dezvoltarii psihice generale, in special la varstele timpurii. Copilul ce este impiedicat sa se
joace este un copil frustrat si va prezenta numeroase intarzieri si dificultati de integrare la
mediul si cerintele sociale.
Incepand cu varsta de 2 ani, odata cu posibilitatile mai largi de deplasare si cu mai
marea siguranta in miscare, copilul castiga o nota noua in conduita sa; apare jocul dea terminarea actiunilor (Ursula Schiopu), copilul ducand la bun sfarsit o actiune comandata
de adult sau initiata de el insusi (inchiderea usii, asezarea unei jucarii) si atragand insistent

atentia ca a realizat ceva ce i s-a cerut sau ceea ce a vrut. Aceste conduite sunt ''jocuri''pentru
ca se efectueaza pentru placerea de a face ceva si nu din necesitatea actului in sine.
O alta forma de joc specifica acestei varste este dansul dupa muzica ritmata. Acest
joc este practicat in special pentru a atrage atentia celor din jur asupra sa, cu atat mai mult cu
cat reactia acestora intareste placerea copilului.
La 2 ani si jumatate, jocul este centrat pe jucarie, care constituie obiectul principal al
activitatii anteprescolare. Copilul prefera jucariile cu roti, jucariile mecanice, mobile, jucariile
de constructii, cuburile colorate, jucariile muzicale, papusi, mingi, animale de plus, marionete
etc.; tot acum apare si placerea de a se juca cu pietricele, cu nisip, cu apa.
Pe la 3 ani, copilului incepe sa-i placa a se juca cu creionul si hartia, manifestand o din
ce in ce mai mare deschidere pentru influentele educative, jocul cu plastilina, activitatea de
decupare.
La aceasta varsta copiii pot sa se joace acelasi joc timp de mai multe minute sustinuti
de un interes continuu. Ei incep sa compare, sa aleaga, sa intrebe. Jocul se complica, se
imbogateste, se organizeaza pe baza unor elemente reprezentative. Se semnaleaza trecerea de
la activitatea de joc de manuire, la activitatea de joc in care intervin simboluri elementare si
se incorporeaza elemente de conduita umana (de-a doctorul, de-a postasul, de-a educatoarea,
de-a mama etc.). Durata, continutul, motivele jocului incep sa se modifice.
Se poate vorbi, in jurul varstei de 3 ani, de un debut al jocurilor cu subiect si roluri.
In acest context, simbolistica ludica este relativ coerenta si actiunea tinde sa cuprinda sporadic
mai multe personaje. Jocul este serios, cu reguli serioase, presupune efort, fiind mai mult
decat un amuzament pentru copil. Copilul care se joaca de-a doctorul se identifica total cu
personajul pe care-l joaca si nu este nimic mai jignitor sa i te adresezi cu cuvinte nepotrivite
sau zeflemitoare. Exemplu: Gelu, un baietel de 3 ani isi ''consulta pacientii'', papusi si animale
din plastic asezate pe rafturile dulapului si refuza sa vina la noi pana nu ii ''consulta'' pe toti,
pretinzand mamei sa i se adreseze cu ''domnule doctor'' (Cf. Mariana Popa, 2002, p.59).
Acest tip de joc are un rol extrem de important si pe plan afectiv. El permite copilului
sa reproduca o situatie din trecut, placuta sau neplacuta, si care s-a desfasurat prea repede
pentru a fi complet asimilata. Spre exemplu, copilul a fost aspru pedepsit fara a intelege prea
bine ce a maniat-o pe mama. El va rejuca scena, imitand-o pe mama si facand papusa sau un

alt obiect asupra caruia isi va revarsa mania sa joace propriul rol. Rejucand scena, el
reproduce o situatie in care el este cel ce stapaneste desfasurarea evenimentelor. El va putea,
dupa dorinta, sa opreasca jocul, sa-si modifice atitudinea fata de papusa, sa o ierte si sa o
asigure de dragostea lui, dupa ce i-a dat mai intai bataie. Astfel, va lichida o experienta
penibila, retraind-o in afara unui cadru in care aceasta il sperie (J. Piaget) (Idem, p.61).
Emil Verza (2000, p. 86-87) arata ca starea de sanatate si buna dispozitie a copiilor
imprima continuitate si diversitate jocurilor. Se poate constata ca acei copii care sunt vigurosi
se joaca o buna parte din timp si au interese conturate pentru directia jocului, in timp ce copiii
cu o sanatate mai subreda se joaca mai mult singuri si in liniste. Copiii cu handicap de intelect
sau senzorial nu stiu sa se joace si nu pot sa se coreleze cu partenerii. Jocul este mai sarac in
actiuni si nu se poate desprinde directia spre care evolueaza. In genere, nu se verbalizeaza si
jocul se desfasoara dupa o schema simplista, ramanand adeseori in stadiul de manuire a
obiectelor.
O

atentie

deosebita

se

acorda

in

literatura

de

specialitate relatiilor

interpersonale prezente in jocul copiilor in aceasta etapa. Sunt inregistrate relatii pasive si
active, negative si pozitive:
o

Relatii active pozitive: copilul face schimb de obiecte, jucarii, mangaie un copil
etc.;

Relatii active negative: copilul ascunde jucaria ce apartine unui alt copil,
determinand reactii cu caracter defensiv si agresiv;

Relatii pasive pozitive: copilul accepta o jucarie, asista la jocul altor copii;

Relatii pasive negative: copilul plange sau fuge de copilul care se apropie sa-i ia
jucaria;

Relatii agresiv-defensive: fuga, solicitarea adultului in aparare, copilul se apara

lovind, lupta pentru a-si apara jucariile.

Jocul cu adultul se dezvolta si el in trei directii: prima este cea a jocului de hartuiala
si tranta, ridicare si aruncare, joc zgomotos de miscare si de energizare; a doua este cea a
jocului verbal, in care domina interogatii continue complexe; a treia este a jocului didactic, in

care adultul indruma copilul treptat si pe intelesul sau in deslusirea unor caracteristici ale
obiectelor si fenomenelor legate de activitatea de joaca.
Jocul cu adultul are unele caracteristici distincte. In primul rand este mai coerent, mai
inedit pana la doi ani si jumatate, chiar trei ani, decat jocul desfasurat de copilul singur.
Cuprinde o mai mare cantitate de informatie, o mai mare varietate de actiuni finalizate.
Aceasta pentru ca jocul cu adultul este mai impregnat de elemente simbolistice si de context
verbal explicit si implicit, poseda o mai densa intentionalitate, un ritm actional mai egal si
echilibrat. In al doilea rand, jocul cu adultul are o mai mare tendinta de a trece de la forme
simple de joc de manuire de obiecte la joc cu roluri. Nu de putine ori, la cererea
copilului, arata U. Schiopu, tatal devine copil, iar copilul joaca rolul tatalui.
In al treilea rand, jocurile copilului cu adultii creeaza copilului conditii afective si de
securitate mai mari privind jucariile si desfasurarea jocului. Din acest motiv, activitatea de joc
cu adultul este mai reconfortanta pentru copil, acesta supunandu-se mai usor si mai repede
sugestiilor de conduita facute de adult.
Adultul este pentru copil un model inepuizabil de conduite pe care tinde sa le imite.
Ex.: copilul imita tusea, mersul cu mainile la spate, statul picior peste picior, citirea ziarului,
manifestand un deosebit spirit de observatie, dar si o mare capacitate de integrare de conduite
noi in comportament prin imitatie.
Dependenta mare de adult creeaza conditii favorabile pentru joc, dar, in acelasi timp,
poate creea si situatii de frustrare privind jocul. Ex.: adultul care conform orarului pe care l-a
propus, ia copilul la o anumita ora dintre jucarii spre a-l duce la plimbare sau la masa.
In buna masura, comportamentul copiilor in joc este influentat de familie. Structura si
stilul de viata al familiei, obiceiurile si nivelul de cultura sunt elemente ce se regasesc in
formele activitatii ludice. Un bun observator al jocului copilului, a formelor de joc, a felului in
care verbalizeaza actiunea si se coreleaza cu partenerii de joaca, reuseste sa emita judecati de
valoare cu privire la membrii familiei copilului, la organizarea si stilul de viata al familiei, la
potentialul cultural si educativ al acesteia.

Concluzii:

Intre 1-3 ani are loc, asadar, trecerea de la jocul de manuire de obiecte sau jocul
exercitiu la jocul simbolic cu subiect si cu roluri. Jocul capata un continut psihologic variat si
bogat; devine terenul de manifestare al potentialului psihic (Emil Verza, 2000, p. 84).
Astfel, jocul se constituie ca :

un bogat izvor de impresii si atitudini;

prim cadru de manifestare a simbolisticii ludice, cu rol deosebit in dezvoltarea

gandirii copilului;

context care rezolva conflictul afectiv generat de disproportia imensa dintre ceea
ce vrea si ceea ce poate sa faca un copil de aceasta varsta;

cadru de socializare, chiar daca jocul copilului este mai degraba marcat de
individualism in aceasta perioada.

In acest fel, jocul devine activitate fundamentala a copilului nu atat prin timpul pe
care-l ocupa in viata sa, cat prin functiile psihologice pe care le are in aceasta perioada a vietii