TEMA 2.

1. Repere psihopedagogice ale jocului la vârsta școlară mica

2. Evoluția jocului în ontogeneză. Tipologia jocurilor
1. Jocul în primul an de viață
Acum se constituie primele forme de joc. Ele se clasifică după mai multe criterii (U. Șchiopu):
a) după structura psihologică a componentelor ce se organizează și se întegrează în
activitatea și comportamentul de tip ludic:
 jocuri simple;
 jocuri mai complexe, de exercitare generală motorie și senzorio-perceptivă;
 jocuri verbal-intelectuale;
 jocuri cu antrenări complexe psihologice (în special organizate de adult prin intermediul
jucăriilor);
b) după funcțiile formative îndeplinite:
 cu rol de organizare și fixare a unor structuri simple și complexe de mișcări și
intenționalități (jocuri de mânuire);
 jocuri care organizează și fixează structuri verbale simple și complexe;
 jocuri prin care se flexionează planul general intelectual (jocuri cu subiect foarte simplu,
sugerat de jucării sau de momente concrete ale vieții zilnice).
 Jucăria în balans, propriile mânuțe, devenite pe la șase luni o jucărie mereu la îndemână
sunt contemplate activ, provoacă bucurie.
 Jocul cu mâinile se complică treptat, capătă note de intenționalitate definită.
 Urmează apoi jocul de manipulare a obiectelor, apucare, lovire, împingere, tragere.
Copilul realizează actele cu intenționalitate și conduitele sale simple în plan motor sunt
însoțite de un acompaniament afectiv cu valențe energizante.
 Jocul de vocalizare apare tot în această perioadă: gânguritul urmat de emisii silabice.
 Combinațiile dintre jocurile de manipulare și cele de vocalizare stimulează relațiile cu
adulții având importante valențe și în planul socializării. Este perioada când copilul se
joacă fără probleme singur, dar începe să prefere prezența unui „spectator”, partener chiar
dacă jocul cu el este ceva mai dificil și este posibil, în forme rudimentare de la 6 luni,
când se conturează o nouă etapă a relației copil-adult.
 După vârsta de 6 luni jocurile cu primele frânturi de cuvinte se complică. Li se adaugă
jocul cu picioarele, mâinile care continuă sa fie obiecte de joacă dar și instrumente utile
în jocul cu alte jucării.
 Mai toate activitățile non-ludice se prelungesc acum în joc (baia zilnică, ora de masă
devin momente de joc). Acum se schițează primele motive ludice interne, conduita ludică
devine treptat releu de transmitere a informației dar si rezultat al cunoașterii. Treptat
jocul devine o activitate investită cu funcții formative, o formă de activitate prin care se
reflectă realitatea obiectivă.
 Jucăria își câstigă din ce în ce mai mare importanță în lumea copilului.
 Copilul dorește să se joace introducând treptat elemente de imitație în jocul lui și chiar
aspecte simbolice simple „se preface ca...” (jocul simbolic acum este de scurta durata).
 La această vârstă se ajunge pentru prima dată la imitație în jocurile în „oglinda” (de tip
„Cu-cu!").
2. Jocul copilului între 1 și 3 ani
 În contextul jocului de mânuire se înregistrează o serie de aspecte noi.
 Se câștigă în precizie și rapiditate, copilul sesizează mai ușor caracteristicile
deosebite ale obiectelor și are tendința de a transforma tot ceea ce este mai deosebit
în câmpul său de percepție și acțiune în obiecte de joc.
 Fantezia copilului câștigă în suplețe.
 Copilul are plăcerea nu doar de a manipula obiectele ci, în special, de a le deplasa,
de a le duce din loc în loc, fără discernământ.
 Curiozitatea copilului manifestă din ce în ce mai mult, căutarea de obiecte, chiar
prin răsturnare de sertare, coșuri, prin crearea de „dezordine” fiind „pasiunea” lui
la această vârstă (în special în prima perioadă).
 La căutare se adaugă plăcerea de a aduna obiectele-jucărie grămadă și apoi de a le
arunca una câte una, acțiune considerată de către unii psihologi ca formă primară
activă a procesului de numărare.
 La un an și trei luni, copilul reușește ca, dintr-o grămadă de cuburi avute la
dispoziție, să aleagă două pe care să le suprapună.
 După alte două luni copilul reușește să introducă un obiect mai mic (o biluță) într-
un recipient (sticlă, vas cu gâtul subțire etc). Toate acestea certifică o mai bună
coordonare bimanuală și oculo-manuală.
 Mersul cu exersarea sa făcând plăcere se transformă într-un joc exercițiu.
 Vorbirea exersată îndelung cu mare plăcere are caracter de joc. Copilul este
preocupat de caracteristicile deplasării și mișcării corpurilor. Târăște cu plăcere
după el jucării cu roți, le părăsește, apoi le reia, ducându-le în alte direcții, ca și
când ar pipăi nesigur direcțiile, ca și când direcția ar fi devenit obiect al curiozității
și al jocului.
 Începând cu vârsta de doi ani, odată cu posibilitățile mai largi de deplasare și cu
mai marea siguranță în mișcare, copilul câștigă o notă nouă în conduita sa. Apare
jocul „De-a terminarea acțiunilor”, copilul ducând la bun sfârșit o acțiune
comandată de adult sau inițiată de el însușii (ex.: închiderea ușii, așezarea unei
jucării) și atrăgând insistent atenția că a realizat ceea ce i s-a cerut sau ceea ce a
vrut.
 Aceste conduite sunt „jocuri” pentru că se efectuează pentru plăcerea de a face și nu
din necesitatea actului în sine.
 O altă formă de joc specifică acestei vârste este dansul după muzica ritmată. Acest
joc este practicat în special pentru a atrage atenția celor din jur asupra sa, cu atât
mai mult cu cât reacția acestora întărește plăcerea copilului.
 Caracteristic pentru această perioadă este faptul că o serie de activități ocupaționale
capătă nota jocului exercițiu. Jocurile cu cuburi acum par a manifesta o „preferință
pentru verticalitate”.
 Pe la trei ani copilului începe să-i placă a se juca cu creionul și hârtia manifestând
din ce în ce mai mare deschidere pentru influențele educative.
 Perioada respectivă marchează începuturile simbolisticii ludice.
 Ea se pune în evidență pe la un an și câteva luni. Apare în forma „animării jucăriei
– papușa este pusă să meargă, mașinuța este pusă în mișcare etc.
 Pe la trei ani simbolistica se poate complica. Astfel sunt imitate prin utilizare de
simboluri o serie de conduite ale celor din jur. Fetița poate sta pe „scaun” la coafor
discutând cu coafeza (imaginară) despre „fetița sa care nu prea mănâncă”.
  Odată cu înaintarea în vârstă jocurile copilului vor cuprinde din ce în ce mai multe
motive simbolice.
 În această perioadă copilului îi face deosebită plăcere să se joace cu adultul. Daca
acesta „face ceva” în contextul jocului (construiește, deplasează o jucărie) copilului
îi place să adauge și el ceva la acțiunea adultului, amuzându-se de contribuția
proprie.
 Copilul participă cu plăcere la jocurile cu mingea avându-l ca partener pe adult sau,
în și mai mare măsură îi place să se afle în postura de „jucărie” a adultului în jocuri
de tipul „Hopa mare!” când el este aruncat în sus etc.
Perioada între 1 și 3 ani are o deosebită importanță în evoluția psihologică a copilului, jocul
își aduce o contribuție majoră la această evoluție ca:
 un izvor bogat de impresii și atitudini;
 prim cadru de manifestare a simbolisticii ludice, cu rol deosebit în dezvoltarea
gândirii copilului;
 contextul rezolvă conflictul afectiv generat de disproporția imensă dintre ceea ce
vrea și ceea ce poate să facă un copil de această vârstă.