Cheran Ștefania-Raluca

Anul III, PIPP, Rm.Vâlcea

Jocul – activitate fundamentală în copilărie

Motto: „Jocul este şi o pregătire pentru viaţa de mai târziu, dar mai presus de toate, el este
însăşi viaţa copilului” (Mc. Dougall)

“Omul nu este întreg decât atunci când se joacă” ( Schiller)

Jocul este una din activităţile umane fundamentale. El este acea activitate specific umană,
dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe,
acţionând conştient şi liber în lumea imaginară pe care şi-o creează singur (Vrăjmaș, 1999, p.
112). Jocul este divertisment, recreare şi în acelaşi timp nevoie vitală de reconstrucţie imaginară
a realităţii. Copilul care se joacă construieşte lumea, o apropie, analizează şi caută să o înţeleagă.

Ed. Claparede, M. Montessori, J. Piaget, A. N. Leontiev, D. Dodge, P. Popescu-Neveanu,

Ursula Şchiopu sunt doar câteva nume ale celor ce au lucrări de referinţă în domeniu. Ideea
primordială a tuturor studiilor este aceea că în joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi
depune efortul unei activităţi de muncă.

Ce este jocul? - o experienţă naturală, universală; - o formă de activitate individuală sau

de grup; - un mod de explorare a mediului înconjurător; o modalitate de dezvoltare a
competenţelor sociale, a inteligenţei, a limbajului, a creativităţii; - o cale de transmitere şi
păstrare a culturii autentice, de cunoaştere şi intercunoaştere; - jocul oferă oportunităţi pentru
copiii cu nevoi speciale, favorizează incluziunea socială. Jocul este considerat o strategie optimă
pentru promovarea îngrijirii timpurii şi a dezvoltării. Jocul, în contextul ataşamentului securizant
oferit de adulţi, oferă copiilor bogăţia, stimularea şi activitatea fizică de care au nevoie pentru
dezvoltarea creierului pentru învăţarea viitoare.

1
 Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligenţă, conform
teoriei inteligenţelor multiple a lui H. Gardner (1983): lingvistică, muzicală, logico-matematică,
spaţială, corporal-chinestezică, personală şi socială.

Prin joc, copiii:

 - învaţă muzica prin intermediul jocurilor cu text şi cânt, jocurilor cu

acompaniament instrumental;
 învaţă elemente de vocabular nou numind obiectele în timpul jocului;
caracteristicile acestora, relaţiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale, dezvoltându-şi
abilitatea de a susţine o conversaţie; Exprimă dorinţe, negociază, împărtăşesc idei,
experienţe, imită aspecte din viaţa cotidiană
 îşi dezvoltă abilităţi spaţiale prin arte (desen, pictură, modelaj), prin
jocurile de corespondenţă vizuală şi pe baza realizării de semne vizuale;
 rezolvă situaţii problematice, găseşte soluţii pentru probleme reale;
 dobândeşte abilităţi sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învaţă să
vadă lumea din perspectiva altor persoane, folosesc limbajul adecvat negocierii şi
rezolvării de probleme, colaboarează şi acceptă propuneri, idei etc.
În joc copilul transpune în plan imaginar viaţa reală, prelucrând-o conform
aspiraţiilor sale, tendinţelor, dorinţelor. Un copil care provine dintr-o familie uniparentală
va interpreta rolul tatălui pe care nici nu-l cunoaşte aşa cum şi-ar dori să fie, să existe în
viaţa lui (merge la plimbare, îi cumpără dulciuri şi jucării).
Având în vedere că esenţa jocului este concentrată în procesul de reflectare şi
transformare pe plan imaginar a realităţii concrete, proces prin care devine posibilă şi
plăcută pătrunderea copilului într-o realitate complexă pe care o cunoaşte activ,
considerăm că factorii cu rol principal în evoluţia jocului izvorăsc din contactul copilului
cu realitatea imediat apropiată lui. Acest contact cu realitatea trădează anumite
contradicţii care stimulează, dar şi încarcă rolul imaginar şi libertatea exprimării care îl
caracterizează.

2
 Copilul are nevoie de timp zilnic pentru joc, de spaţiu corespunzător şi de obiecte
(jucării, materiale, truse) absolut necesare iniţierii şi desfăşurării jocului. Adultul trebuie
să urmărească: ce se joacă, cu ce se joacă, cu cine se joacă. Interesul copilului pentru joc
creşte atunci când el este stimulat prin crearea unui spaţiu educaţional, adecvat cu
materiale care să-i stimuleze curiozitatea, dorinţa de explorare, imaginaţia, să-i dezvolte
gândirea.
Jocul capătă valoare formativă deosebită o dată cu venirea copilului la grădiniţă
când cadrul relaţional se lărgeşte. Copilul intră în contact cu alţi copii şi adulţi din afara
cercului familial, cunoaşte aspecte legate de înfăţişare, obiceiuri, au loc socializarea,
incluziunea, acceptarea. Jocurile: “Cine sunt eu?” sau “Spune-mi ce ştii despre mine” au
rol de cunoaştere şi autocunoaştere. Prin joc copilul dobândeşte deprinderile de
autoservire şi deservire („De-a bucătăria”, „De-a familia“), apoi jocul devine mai
complex, se structurează, se diversifică datorită materialului divers pus la dispoziţie,
cunoştinţelor acumulate.

Vârsta preşcolară este perioada imaginaţiei, fanteziei şi jocului. Jocul este considerat
activitatea principală prin care copilul cunoaşte, învaţă şi îşi apropie realitatea, o transformă şi îi
identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învăţarea.

S-a observat demult că preşcolarul este o fiinţă deosebit de activă. Nimic nu este mai
puţin propriu copilului sănătos de 3-6/7 ani, decât starea de apatie. Îmbrăcând forma jocului,
activitatea este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui.
Un copil sănătos, cu organismul în creştere, nu poate să nu se joace. A-l opri de la joc înseamnă
a-i frâna dezvoltarea fizică şi psihică. Dezvoltarea înseamnă construirea capacităţilor,
performanţelor, a face progrese, maturizare şi realizarea propriilor talente.

Prin joc didactic funcţiile senzorio-motorii şi verbale se activează şi se dezvoltă şi el nu

apare ca fiind orientat spre trecut, ci spre viitor. Prin joc, viitorul este anticipat şi pregătit. Se
apreciază jocul ca îndeplinind în viaţa copilului de 3-7 ani acelaşi rol ca munca în viaţa adultului.
Este forma specifică în care copilul îşi asimilează munca şi se dezvoltă. „Prin joacă, copilul

3
învaţă să se fixeze asupra unei activităţi, să se ocupe de ea din ce în ce mai mult şi să o ducă la
bun sfârşit.” (Golu et. all, 2003, p. 102).

Este suficient să amintim concentrarea copilului care participă la joc, ca şi gravitatea cu

care el urmăreşte respectarea unor reguli, sau lupta în care se angajează cu scopul de a câştiga,
pentru a înţelege că în viaţa copilului, jocul este un fapt esenţial. Jocurile, deşi implicăfrecvent
eforturi, nu obosesc sau cu greu generează un simţământ al oboselii. Copii care se joacă par a fi
inepuizabili, pierd şi măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc.

Într-un fel, jocul, deşi activitate ce nu exclude dificultăţile, apare ca o formă de odihnă.
Pentru că presupune activarea liberă a unor funcţiuni ce nu sunt solicitate în alte condiţii, izvorul
jocului se găseşte în excesivul activism al organismului tânăr. Se pare că, cheltuirea plăcută a
unor energii, restabileşte echilibrul organismului, generând stări de beatitudine. Elanul jocului se
cere a fi imperios consumat. Psihologic, intervenţia unei motivaţii externe, a unor scopuri
utilitare, face jocul inautentic. Singurele scopuri admisibile sunt cele educaţionale. Pentru copil
jocul este resimţit numai ca interesant, atractiv, frumos.

Jocul este interpretat unilateral dacă este socotit doar o „explozie” a forţelor psihice ale
copilului în creştere sau un act de imitaţie impus de modele. În realitate, între tendinţele de
extrapolare ale subiectului şi modelele ce se impun prin autoritatea lor umană este o interacţiune.
Imitaţia nu este decât, scurt timp, spontană. Ea devine apoi captivantă şi deliberată. Una din cele
mai importante performanţe ale jocului este trecerea de la jocuri la simbol. Cu alte cuvinte, jocul
mijloceşte geneza reprezentării. Un obiect dobândeşte o altă semnificaţie decât cea pe care o
prezintă direct.

Prin asociere, obiectele jocului devin evocatoare. Ele semnifică ceea ce rezultă dintr-un
rol. Trecerea de la jocurile dinamice sau funcţionale la cele tematice şi cu roluri este mijlocită de
asimilarea concomitentă a acţiunilor şi corelaţiilor sociale, a unor statute şi roluri. În joc copii îşi
modelează activ achiziţiile, am putea spune că, aici, în joc, el intră deplin în stăpânirea unor
scheme de acţiune şi ripostare. Jocurile cu roluri sunt obligatorii şi colective. Acţiunile sunt
coordonate între parteneri conform unor reguli prestabilite.

4
 Copiii învaţă să-şi stăpânească tendinţele ce contrazic normele jocului, să-şi subordoneze
motivele pe baza altora superioare şi devin conştienţi de propriile dorinţe. Totodată, jocul cu
roluri şi reguli obligă la aprecierea altora şi la aprecierea de sine.

Normele ce reglează jocul sunt împrumutate din sfera socială, şi exersându-le, copiii le
găsesc în viaţa socială. La copiii angajaţi în joc imaginarul este o convenţie, o regulă a jocului,
deci o dimensiune a acestuia. După cum observă P. Janet, deşi copiii sunt sincer ataşaţi de
rolurile asumate, ei nu confundă realul cu fantasticul. Dimpotrivă, în joc, copilul învaţă să le
discrimineze, dar şi să le asocieze. H. Wallon afirmă că, în joc, copilul întotdeauna alternează
închipuirea cu observaţia. Dacă el nu le amestecă, aşa cum pare de multe ori, nici nu le separă cu
totul. Fiind absorbit, fie de închipuire, fie de observaţie, copilul niciodată nu se distrage de la
una, în prezenţa celeilalte (Sion, 2003, p. 118).

Copilul practică jocul de plăcere, pentru satisfacţie. Totuşi, treptat, pe măsura complicării
jocurilor, intervin şi motive indirecte, interdicţii, nesupuneri la reguli. Este ceea ce se numeşte
tranziţia de la jocul pur la alte activităţi complexe cum sunt învăţarea şi munca. Nu există
învăţarea decât în formă latentă pentru că efortul deja prezent nu este resimţit ca atare şi raportat
la un scop util. Se poate spune că jocul poartă în sine germenii propriei depăşiri şi angajări pe
alte planuri de acţiune.

„Jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activităţi instructiv – educative în

grădiniţă” (Chicișan, 2001, p. 34). În procesul de învăţământ, jocul e conceput ca mijloc de
instruire şi educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe
care şi le propune procesul de învăţământ şi ca formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi
de dezvoltare a capacităţii psihofizice pe toate planurile.

Ecaterina Vrăşmaş afirmă că forma de joc pe care o folosim în grădiniţă este jocul
didactic. El antrenează jocul copilului în formele lui diferite şi în funcţie de obiectivele propuse
de programul educativ (Vrăjmaș, 2001, p. 123). Ceea ce caracterizează în esenţă jocul didactic
este aceea că el îmbină într-un tot unitar şi armonios atât sarcini specifice jocului, cât şi sarcini şi
funcţii specifice învăţării.

5
 În literatura de specialitate, jocul didactic este desemnat ca cel mai eficient mijloc de
instruire şi educare, fiind folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi.

Prin urmare, jocul didactic are drept scop, pe de o parte instruirea copiilor într-un
domeniu al cunoaşterii, iar pe de altă parte – sporirea interesului pentru activitatea respectivă
prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului, facilitează atingerea scopului
formativ – educativ urmărit şi, împreună cu celelalte activităţi frontale, exercită o puternică
influenţă asupra copilului în vederea pregătirii sale pentru şcoală. Pornind de la considerentul că
activitatea predominantă în grădiniţă este jocul, o mare parte din obiectivele propuse de
„Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii” pot fi realizate prin intermediul
jocului didactic. (Chichișan, 2003, p. 34).

Jocul didactic este unul din cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii şi a
gândirii logice a preşcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activităţi obligatorii
constă în faptul că la desfăşurarea lui participă toţi copii, ei depunând eforturi de gândire şi
exprimare dar fără a conştientiza aceasta, considerând că se joacă (Damşa, Damşa, Ivănuş,  1956,
p. 59).

Fiecare joc didactic trebuie să îmbine unitar momentul instructiv şi exerciţiul cu cel
distractiv. O caracteristică esenţială constă în crearea unor condiţii favorabile pentru aplicarea
cunoştinţelor şi exersarea priceperilor şi deprinderilor formate în contextul altor activităţi sub
forma unor activităţi plăcute. Jocul didactic are laturi constitutive prin care se diferenţiază de
celelalte jocuri sau forme de activitate din grădiniţă (prin conţinut, sarcină didactică, reguli,
acţiune   de joc).

Se poate spune că: „Jocul este activitatea prin care copilul se dezvoltă dar acest lucru este
dependent de: libera sa alegere, de motivaţia sa intrinsecă, de orientarea către proces şi de
implicarea participării active” (Vrăjmaș, 2001, p. 117).

6
 Bibliografie:

1. Lepadatu Ioana, Dimensiunea ludică a personalităţii şi activitatea sportivă, Editura

Psihomedia , Sibiu, 2005

2. Răduţ-Taciu, R., (coord.), Câmpean, A., Vancea, G., Iacob., D.V., Răduţ-Taciu, I.,
Pedagogia jocului de la teorie la aplicaţii, col. “Ştiinţele Educaţiei”, nr. 7, Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

3. Elkonin, D.B., Psihologia jocului, (trad.), EDP, Bucureşti, 1980

4. Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, EDP, Bucureşti, 1970
Studiu de specialitate