IMPORTANTA JOCULUI IN VIATA COPILULUI PRESCOLAR

Invatamantul prescolar ocupa un loc bine conturat, cu functii si sarcini precise, in viziunea
unitara a invatamantului din tara noastra.
Parte integranta a invatamantului, gradinita isi aduce o contributie specifica la inarmarea copiilor
cu instrumente fundamentale ale muncii intelectuale. In acest ciclu prescolar de invatamant se
urmareste cu precadere pregatirea copiilor pentru invatare, pentru a face fata cu succes atat
activitatii scolare in intregime, cat si activitatii de autoperfectionare, dupa terminarea scolii.
O functie majora a invatamantului din zilele noastre o reprezinta functia formativ-educativa. In
conditiile exploziei informationale din zilele noastre, prescolarul nu mai poate fi un simplu
depozit de informatii. El trebuie sa stie sa se foloseasca de achizitiile si instrumentele dobandite
ale muncii intelectuale, in vederea propriei formari pentru un viitor apropriat sau pentru
desfasurarea unei activitati creatoare cu caracter social, intr-o perspectiva mai apropriata sau mai
indepartata.
Invatamantul vehiculeaza, din acest punct de vedere valori formative superioare de tipul
creativitatii gandirii al interesului si dragostei pentru cunoastere, al spiritului de observatie si
investigare, trasaturi si capacitati care asigura persoanei umane readaptarea la schimbarile rapide
si profunde ce survin in ambianta si prin aceasta integrarea in procesul de dirijare si realizare a
progresului social.
Dintre cele doua aspecte, instructiv si educativ, care si-au disputat alternativ preponderenta de-a
lungul secolelor, in anii dezvoltarii vertiginoase a stiintei si tehnicii contemporane, aspectul
formativ trece inaintea celui informativ.
Prioritatea formativului asupra informativului este justificata de caracterul limitat al memoriei
individului care face imposibila acumularea avalansei de cunostinte produsa de actuala explozie
informationala, oricat s-ar prelungi durata de scolarizare a copiilor. Pe de alta parte, caracterul
perisabil al cunostintelor, specific epocilor de mare acceleratie a istoriei face ca numai o infima
parte din cunostintele asimilate in perioada de scolarizare sa fie folosite dupa zeci de ani, in
perioada adulta.
Caracteristic procesului educativ in gradinita, in special la grupele pregatitoare si mai apoi in
scoala este prioritatea functiei instrumentale. Prescolarul trebuie inarmat cu instrumentele si
tehnicile de baza ale muncii intelectuale.
Activitatea de educare a limbajului, a capacitatii de exprimare a copiilor, instrument al muncii
intelectuale este foarte complexa. Are caracter permanent, general, se desfasoara in sfera
intregului proces de invatamant, prin toate activitatile din gradinita, dar in principal in cadrul
activitatilor de educare a limbajului si cunoasterii mediului inconjurator.
Studiul limbii romane duce la cunoasterea ei de catre copii. Cunoasterea limbii romane, prin
intermediul principalului instrument pe care-l manuim in gradinita si anume: limba contribuie
la formarea universului copilului atat pe plan spiritual, cat si pe plan afectiv si moral.
Limba romana, limba cu uriase resurse expresive, cu o bogatie de cuvinte si forme gramaticale
care permit exprimarea ideilor celor mai abstracte, a nuantelor celor mai fine de gandire si
simtire, este o sinteza a experientei de veacuri a poporului roman. In ea s-au cristalizat durerile,
bucuriile, idealurile pentru care lupta poporul. Prin studiul limbii care incepe inca de la varsta
prescolara, copiii cunosc istoria patriei si a poporului, se integreaza in viata spirituala a
poporului. Cunoasterea limbii duce la dezvoltarea dragostei fata de patrie, a dragostei si
atasamentului fata de popor, fata de capacitatea creatoare a sa, dupa cum spunea Timotei
Cipariu: Limba romaneasca, studiata in mod stiintific si in legatura cu istoria poate lamuri
trecutul romanesc si nici nu poate fi altfel pentru ca limba poporului roman si in genere a oricarui
popor se naste odata cu el, creste si se dezvolta, infloreste si se vestejeste, imbatraneste si moare
odata cu poporul.
Cunoasterea normelor riguroase ale vorbirii corecte si efortul sustinut necesar pentru insusirea
lor, contribuie la disciplinarea gandirii, a spiritului de observatie, a atentiei, a disciplinei in
munca. Studiul limbii contribuie la dezvoltarea gandirii creatoare, a capacitatii de analiza,
sinteza, comparare, generalizare.
Cunoasterea limbii sporeste increderea in fortele proprii, dezvolta personalitatea umana.
In ce priveste multiplele valente formativ-educative ale insusirii de catre copii a limbii romane,
sunt elocvente cuvintele prin care marele pedagog Usinski aduce un elogiu limbii materne:
Insusindu-si limba materna, copilul nu invata numai niste sunete conventionale, ci soarbe putere
si viata sufleteasca din tezaurul nepretuit al cuvantului matern. Cuvantul matern il ajuta sa
inteleaga natura, il ajuta sa patrunda in caracterul oamenilor din jurul sau, sa cunoasca societatea
in mijlocul careia traieste, istoria si nazuintele ei asa cum nu l-ar putea ajuta nici un istoric; el il
introduce in credintele populare, in poezia populara, , ii da notiuni de logica si conceptii
filozofice pe care nu i le-ar putea transmite fireste, nici un filozof.
22

Despre importanta limbii in viata individului si cea sociala si-au dat seama nu numai filozofii,
lingvistii, ci chiar poporul care a sintetizat crezul sa in zicatori, proverbe si ghicitori: Limba
indulceste, limba amaraste; Ce-i mai dulce ca mierea si mai amara ca fierea? Pentru
Alexandru Vlahuta limba are puteri miraculoase:
Ca-n basme-i a cuvantului putere,
El lumi aievea-ti face din pareri
Si chip etern din umbra care piere,
Si iara-si azi din ziua cea de ieri
Aprinde-n inimi ura sau iubire
De moarte, de viata-i datator.
22

Pentru Vasile Alecsandri, limba este tezaurul cel mai pretios, mostenit de copii de la parinti,
depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute ce merita sa fie pastrat cu sfintenie de
generatiile ce-l primesc.
Pentru dascali este o mare datorie si-n acelasi timp si cinste de a contribui prin educarea tinerei
generatii sa cunoasca, sa stapaneasca si sa slujeasca limba nationala. Profilul moral al dascalului
de astazi trebuie sa fie definit de dorinta de a contribui la cultivarea dragostei si respectului
pentru ceea ce au creat inaintasii in domeniul limbii si respectului copiilor pentru ceea ce au creat
inaintasii in domeniul limbii si literaturii romane. Dascalul este un purtator de gandire si simtire,
un deschizator de nou, un indraznet in incercarile de modelare si trezire a gandirii, a
sentimentelor, a sensibilitatii artistice si morale ale copiilor care isi desavarsesc personalitatea
sub ocrotirea intelectuala a sa.
I.1.Ce inseamna fenomenul ludic in viata prescolarului
Notiunea de joc, dupa N. Sillawy, (1996)1[1], jocul este o activitate fizica sau mentala fara
finalitate util, careia I te dedici din simpla placere.
Dupa P. Popescu-Neveanu (1978) prin notiunea de joc se intelege o forma de activitate
specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui psihica.
Dezvoltarea psihica a copilului este sustinuta de activitatea de joc incepand din primele luni de la
nastere. Activitatea ludica a copilului cunoaste o serie de particularitati:
prin joc copilul imita activitatile adultilor si reda intamplarile din mediul in care se
dezvolta;
prin joc copilul dobandeste informatii;
prin joc copilul isi dezvolta gandirea deoarece jocul vizeaza rezolvarea unor
probleme;
jocul stimuleaza educarea limbajului si structurarea actiunilor copilului;
prin joc copilul isi dezvolta imaginatia si capacitatea de adaptare la mediu;
prin joc copilul isi dezvolta personalitatea: prin emotiile pozitive prilejuite de
activitatile de joc copilul isi alimenteaza permanent rezervorul energetic, dar si motivatia care sta

1[1] 1[1]Sillamy, Norbert, Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,. Bucuresti,
1998.
la baza activitatii de joc. J. Piaget si L. S. Vigotski2[2] au aratat importanta interiorizarii
actiunilor la copil si transferarea acestor actiuni in procese psihice.
I.2. Dimensiunea educationala a fenomenului ludic
Printre caracteristicile definitorii ale speciei umane se numara, poate in primul rand,
educabilitatea. La baza acestei potentialitati sta, in mod paradoxal, slaba dotare nativa, din
punctul de vedere al capacitatilor performantiale, cu care, spre deosebire de orice alte vietuitoare,
omul vine pe lume. Omul, la randul sau, trebuie sa invete si sa fie educat pentru a putea face fata
solicitarilor complexe ale mediului in care acesta traieste.
Natura si evolutia au privat deci specia umana de o serie de capacitati performantiale
instinctuale, capacitati de care alte specii se slujesc aproape in totalitate pentru a-si asigura
supravietuirea. In schimb omul dispune de cea mai lunga perioada de copilarie dintre toate
speciile, perioada caracterizata de joc ca activitate principala si de intelect.
Referitor la acest aspect putem aminti memorabila formulare a lui Fichte care spunea ca
desavarsirea este scopul suprem si inaccesibil al omului, iar actiunea infinita de a se perfectiona
este menirea sa, iar parafrazandu-l pe Sartre, am putea afirma ca, in fapt, omul este astfel
condamnat la autodevenire prin invatare si educatie.
Reluand cele afirmate pana in prezent, putem desprinde concluzia ca jocul, copilaria prelungita,
pe parcursul careia sunt exersate si multiplicate posibilitatile de actiune ale copilului si adeseori
imitate comportamentele adultului si educabilitatea reprezinta premisele si coordonatele
fundamentele ale ascensiunii culturale a speciei umane.
I.3. Repere in devenirea culturala a jocului
Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual in prezent, au deci, asa dupa
cum precizam anterior, radacini si determinatii ludice comune.
Jocul si educatia nu sunt insa convergente si complementare doar din punctul de vedere al
argumentelor de ordin ludice, ci si din cel al perspectivei socio-culturale pe care acestea o
presupun.
In faza de copilarie a speciei umane jocul si educatia se suprapuneau probabil pana la contopire.
Participarea copilului la viata adulta se realizeaza prin joc, acesta reprezentand practic singura
modalitate prin intermediul careia cunostintele si deprinderile necesare supravietuirii puteau fi
transmise tinerelor generatii. Copilul societatilor primitive patrundea in sfera vietii adulte prin
intermediul jocului.

2[2] 2[2] Verza, E., Psihologia varstelor, Editura Hyperion XXI, 1993.
Spre exemplu, prin joc se realizeaza la nivel primar interiorizarea lumii externe si a
semnificatiilor acesteia, iar prin confruntarea copilului cu regulile si sarcinile jocului are loc
atat constientizarea propriilor potentialitati si a limitelor de moment ale acestora cat si conturarea
primelor tendinte de autodepasire in plan cognitiv, afectiv-motivational si actional.
Mediul in care omul traieste devine prin joc, ca mijloc educativ, un mediu cultural, iar omul
devine la randul sau o fiinta culturala, o fiinta vietuind in orizontul simbolic al existentei.
Ceea ce-l diferentiaza si-l singularizeaza pe om in raport cu celelalte vietuitoare este din acest
moment functia sa de creator de cultura si imposibilitatea de a trai intr-un alt mediu decat cel
cultural. (Antonesei L., 1996)
Jocul cu caracter preponderent utilitar, care cumuleaza, la nivelul de dezvoltare al societatilor
primitive, functiile specifice ale educatiei, este un fenomen care insa, odata cu evolutia culturala
si tehnologica a omenirii, isi pierde treptat din consistenta, estompandu-se pentru o anumita
perioada aproape pana la disparitie.
Astfel, dupa ce au coexistat timp indelungat intr-o relatie aparte de simbioza, jocul si educatia se
separa, fiecare dintre acestea inchizandu-se in interiorul campului de preocupari si modalitati de
manifestare proprii. In fapt, este vorba despre o delimitare temporara a fenomenului educational
de cel ludic, primul reclamand tot mai insistent o fundamentare teoretica si stiintifica adecvata
indeplinirii functiilor sale specifice.
Concomitent cu aceasta desprindere, eliberare, de caracterul sau ludic, educatia vizeaza in timp
si luarea progresiva in posesie a unui segment temporal tot mei larg din copilaria fiintei umane,
existand chiar momente cand jocul si educatia par a se afla, paradoxal avand in vedere trecutul,
intr-o relatie uneori antagonica.
Explicatia acestei stari de fapt o regasim in aceea ca in culturile superioare, educatia si respectiv
pedagogia ca teorie cu privire la aceasta a devenit un tip special de practica sociala.
I.4. Jocul - abordare psihopedagogica
Jocul detine in continuare un rol deosebit atat in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului
cat si in ceea ce priveste evidentierea timpurie a aptitudinilor si capacitatilor sale, premergatoare
scolarizarii3[3].
Rezultatele experimentale obtinute in urma cercetarilor asupra copiilor de diferite varste
demonstreaza ca varsta prescolara se caracterizeaza printr-un ritm alert al dezvoltarii fizice si
psihice, imposibil de egalat ulterior. Astfel la scolari si preadolescenti performantele obtinute la
diferite probe cunosc un progres de 5-10% in intervale de timp de 1-2 ani pe cand la prescolari
performantele se modifica cu 30-40% de la un an la altul. Doar la varsta prescolara, copilul de 3

3[3] 3[3]douard Claparde, Psihologia copilului si pedagogia experimentala, EDP, Bucuresti,
1975, p. 60.
ani, poate obtine la o anumita proba 0, iar la 7 ani performanta sa la aceeasi proba sa atinga un
randament de 100%. (Neveanu P. P., 1970)
Din acest motiv analiza riguroasa din punct de vedere psihologic si pedagogic al fenomenului
ludic este in acelasi timp utila si necesara.
Referindu-ne la relevanta unui asemenea demers avem in vedere doua categorii de sarcini
fundamentale ce stau in fata cercetatorului care este preocupat de aceasta problematica:
valorificarea potentialului educativ al jocului si recuperarea dimensiunii ludice a fenomenului
educativ.
Prima categorie de sarcini, aflata destul de frecvent de altfel, in atentia specialistilor
contemporani, este centrata pe necesitatea de a gasi metodele si mijloacele cele mai adecvate
pentru reasigurarea, la nivel desigur dezirabil, a simbiozei initiale dintre fenomenul ludic si cel
educational.
Eforturile intreprinse in acest sens vizeaza cu precadere modalitatile concrete prin care jocul
copiilor la diferite varste poate fi utilizat, la fel ca in perioada de copilarie a speciei umane, drept
modalitate de transmitere si respectiv insusire a unor informatii deprinderi si abilitati. Este vorba
in fapt despre corelarea anumitor tipuri de jocuri cu datele psihologiei si pedagogiei referitoare la
etapele dezvoltarii copilului si particularitatile acestora. Efectele benefice ale acestei strategii
constau in principal, pe de o parte in transferul, la nivelul ludic, a unor pachete de cunostinte ce
urmeaza a fi asimilate astfel la varste tot mei mici si in accelerarea pe aceasta cale a dezvoltarii
functiilor cognitiv-creative ale copiilor.
i.5. Teorii explicative cu privire la natura si functiile jocului
Debutul teoriilor despre joc il regasim la ganditorii secolului XIX: Schiller, Spencer, Wundt,
Schiller acrediteaza ideea jocului ca simpla modalitate de a cheltui surplusul de energie existent
la un moment dat. Singura diferenta in raport cu specia animala, afirma Schiller, este aceea ca
omul traieste o anumita delectare de factura estetica prin intermediul epuizarii prin joc al acelui
surplus de energie nesolicitata pentru moment de satisfacerea unor trebuinte vitale.
Explicarea jocului ca debuseu pentru eliberarea unui surplus de energie o regasim si la Spencer.
Diferenta majora fata de teoria lui Schiller este faptul ca acesta plaseaza problema surplusului
energetic intr-un context evolutionist mai larg, afirmand ca prin intermediul jocului sunt de fapt
exersate acele actiuni sau disponibilitati care, pentru moment, nu sunt solicitate sau nu pot fi
puse in aplicare in mediul natural.
Jocul4[4] la nivelul uman se afla intr-o relatie de stransa legatura cu munca. Munca ofera, prin
rezultatele sale, satisfactie celui care o desfasoara iar jocul, afirma acesta, nu este altceva decat
prototipul mai mult sau mai putin simbolizat a unei astfel de activitati. Diferenta principala

4[4] J. Chateau, Copilul si jocul, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.
consta in aceea ca in cazul jocului scopul util, specific muncii, este practic inlaturat, pastrandu-se
in schimb doar placerea care insoteste desfasurarea unei activitati necesare.
Astfel, primul autor aplicand la nivelul jocului cunoscuta teorie a lui Haeckel conform careia
ontogeneza repeta filogeneza, afirma ca activitatea ludica nu ar fi altceva decat o repetare
inertiala a unora dintre manifestarile primitive ale vietii. (Barbu, H., Popescu, E., Serban, F.,
1993)
I.6. Modalitati de diseminare a dimensiunii ludice in cadrul fenomenului
educational
Meritul deosebit al interpretarilor biologizante ale jocului consta totusi in demonstrarea faptului
ca perioada infantila a vietii umane are valoare de faza preparatoare a maturizarii si dezvoltarii
subiectului uman. Experienta infantila este insa esential jocul care este opusul rigiditatii pe care o
reclama specializarea biologica progresiv-rigida, proprie altor specii, asigurandu-se astfel
trecerea de la infirmitatea biologica la superioritatea culturala. (Liiceanu, G., 1998)
Copilaria apare in buna masura ca o alaturare de scenarii in care copilul joaca diferite roluri,
pentru moment independente unele de celelalte. Chiar si in aceste conditii in care nu este
prezenta coordonarea si integrarea rolurilor jucate intr-o structura unitara si coerenta, influentate
in planul formarii si dezvoltarii personalitatii copilului sunt pe deplin prezente5[5].
Astfel, prin perspectiva regulilor jocului se invata responsabilitatea asumarii unui rol, iar odata
cu trecerea de la rolul limitat la rolul asumat, prin raportarea la ceilalti, se formeaza si se
consolideaza eu-l copilului, sunt desprinse atitudini si comportamente sociale, constituindu-se
astfel functia socializatoare a jocului.
Constatam pe aceasta cale faptul ca jocul nu este doar o activitate strict individuala, determinata
de imperative exclusiv ludice, ci si una sociala, raspunzand trebuintelor de comunicare si
cooperare.
Contributii importante cu privire la valentele de ordin instructiv-educativ ale jocului au avut
numerosi cercetatori ai acestei problematici, dintre care amintesc in special autori ca: Piaget,
Wigotschi, Buhler, Claparede si Dewey.
Astfel, referindu-se la aceasta problematica Piaget, desi interesat in mod particular de geneza si
evolutia inteligentei, remarca rolul deosebit pe care jocul il are in dezvoltarea copilului.
Analizand jocul ca pol al exercitiilor functionale si in relatie cu dezvoltarea copilului, Piaget
evidentiaza existenta a patru tipuri principale de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic, jocul cu
reguli si jocul de constructie.

5[5] Schwartz, Gheorghe, Kelemen, Gabriela, Psihologia copilului, Editura Universitatii Aurel
Vlaicu Arad, 2007.
Pe aceasta cale copilul este ajutat sa patrunda pas cu pas in sfera vietii adulte, sa-si insuseasca de
la simplu la complex deprinderile de gandire, actiune si limbaj ale acesteia.
Reluarea sau continuarea unor jocuri intr-o forma modificata fata de versiunea initiala necesita
din partea copilului concomitent memoria si imaginatia, iar comunicarea din ce in ce mai
elaborata constituie suportul acestor modificari.
Prin intermediul jocului copilul nu-si dezvolta insa doar gandirea, memoria, imaginatia si
limbajul, ci si sfera afectiv motivationala (jocurile cu sarcini si caracter competitiv care
faciliteaza prin dubla confirmare, a copilului cu sine si cu ceilalti, luarea in stapanire a propriului
eu).
I.7. Raportul gandire - limbaj - joc
Gandirea este procesul psihic care consta in reflectarea mijlocita si generalizata a obiectelor si
fenomenelor precum si a relatiilor dintre ele sub forma de notiuni, judecati si rationamente. Din
punct de vedere structural, gandirea este unitatea functional dialectica a doua componente
principale.
Componenta informationala continutul reflexiv sub forma de notiuni care reflecta
insusirile esentiale comune si generale ale unei categorii de obiecte notiunea mai este denumita
si idee sau concept.
Componenta operatorie consta intr-un ansamblu de actiuni si de procedee mintale de
transformare a informatiei, de relationare si combinare a schemelor si notiunilor in vederea
obtinerii unor cunostinte sau rezolvarii unor probleme. In cadrul acestei componente distingem
doua tipuri de operatii:
1) operatii fundamentale, care constituie scheletul de baza al gandirii: analiza, sinteza,
comparatia, abstractizarea, generalizarea si concretizarea;
2) operatiuni instrumentale particulare in care gandirea recurge la anumite situatii concrete
sunt anumite operatii, scheme logice si strategii pentru rezolvarea problemelor diferitelor stiinte.
Operatiile instrumentale se realizeaza in doua forme: forma algoritmica si forma euristica.
Forma algoritmica se caracterizeaza printr-o succesiune strict determinata a secventelor sau a
operatiilor care duc la rezultatul preconizat.
Forma euristica se caracterizeaza printr-o desfasurare arborescenta, in evantai a cautarilor si
transformarilor. Din fiecare punct se desprind mai multe cai posibile, subiectul avand
posibilitatea sa aleaga pe cea mai economica.
Ca forme operatorii gandirea mai cuprinde actiunea, judecata si rationamentul (inductiv,
deductiv si analogic).
Judecata este raportul dintre doua notiuni.
Rationamentul este forma gandirii prin care din doua sau mai multe judecati rezulta o judecata
noua. Rationamentul inductiv porneste de la judecati particulare si se ridica la judecati generale.
Rationamentul deductiv porneste invers de la judecata generala la una particulara.
Limbajul este activitatea psihica specific umana de comunicare intre oameni prin intermediul
limbii.
Limba este un sistem inchegat de cuvinte (semne sau simboluri) si de reguli gramaticale elaborat
social si istoric. Ea este un tot obiectiv, care trebuie asimilat ca atare de individ. Individul traind
in societate, o data cu perceperea obiectelor si fenomenelor, precum si a relatiilor dintre ele,
invata si semnele acestora si anume cuvintele si regulile gramaticale dupa care cuvintele se leaga
in propozitii si fraze.
Unitatea de baza a limbii este cuvantul care corespunde notiunii. Cuvantul cuprinde deci doua
elemente: sirul de sunete (aspectul sonor) sau litere (aspectul vizual), reprezinta latura fizica
externa si aspectul semantic adica intelesul sau semnificatia notionala a cuvantului este latura
interna. Intre limbaj si limba exista o deosebire: limba este un sistem inchegat de cuvinte si
reguli gramaticale elaborate istoric-social si are un caracter obiectiv este una pentru intreaga
natiune.
Limbajul este modul de organizare, integrare si functionare a limbii la nivelul individual.
Limbajul poate fii mai bogat, mai sarac cu mijloace de expresie mai bogate, laconic, scurt sau
exuberant, diferit de la individ la individ. Dar cuvintele izolate se leaga intre ele dupa anumite
reguli logico-gramaticale in propozitii, fraze, texte.
Posibilitatea de comunicare a limbii implica stabilirea unei unitati indestructibile intre suportul
fizic cuvantul, propozitia, fraza si intelesul sau semnificatia lor notiunea, judecata,
rationamentul care au loc pe plan mintal.
Gandirea si limbajul au aparut impreuna, sau dezvoltat impreuna si actioneaza impreuna printr-o
perfecta interconditionare. Initial omul primitiv avea o gandire elementara care insotea actiunea
cu obiectele exterioare. Pe masura ce omul confectiona obiectele si simtea nevoia comunicarii cu
semenii sai, a confectionat si cuvintele cu care denumea obiectele si actiunile exterioare.
Cuvintele au favorizat formarea notiunilor, pastrarea si transmiterea lor la ceilalti membri ai
colectivului si urmasilor lor. Cuvintele au produs un fapt extraordinar si anume transferul
operatiilor mintale din afara, din actiunea cu obiectele, in interior prin operatiile de date aceasta
cu ajutorul cuvintelor cu semnificatia lor nationala. Omul acum nu mai gandeste cu obiectele ci
cu cuvintele, cu semnificatia nationala de un grad interogator tot mai inalt. Cuvintele devin
simboluri ale obiectelor sau actiunilor pe care le semnalizeaza, sau cum le numeste si Pavlov
semnale ale primelor semnale. Munca in comun si apoi limbajul au fost cele doua stimulente care
au dus la transformarea creierului maimutei intr-un creier omenesc. Ceea ce Engels arata ca sa
petrecut pe plan filogenetic, Jean Piaget arata ca se petrece sub ochii nostri pe plan ontogenetic
prin prezentarea stadiilor prin care trece dezvoltarea inteligentei copilului de la stadiul operatiilor
formale.
Insusirea limbajului cu toate regulile gramaticale nu se reduce la o imitatie pasiva, ci implica
un proces de gandire, o operatie de asimilare generalizatoare. Pe de alta parte, limbajul
inzeceste posibilitatile gandirii ca intindere si repeziciune, prin materialul de lucru al gandirii si
prin formele logice elaborate de societate si fixate in limbaj.6[6]
Limbajul si gandirea se dezvolta in stransa legatura, in dezvoltarea lor ele se potenteaza reciproc,
in dinamica lor avand loc si unele decalaje.
Limbajul ajuta la dezvoltarea gandirii atat prin continut cat si prin mecanismul functional. Limba
nu este un vraf amorf de cuvinte izolate, ci un imens sistem dinamic in continua dezvoltare, in
care un cuvant depinde de altele, nu numai din punct de vedere formal, ci si prin legaturile pe
cale le presupune semnificatia acestuia si sistemul relatiilor gramaticale.
Pe masura ce legaturile dintre cuvinte se automatizeaza, pe masura ce campurile lingvistice se
sistematizeaza, se imbogatesc si se consolideaza, in aceeasi masura procesele gandirii se
desfasoara mai usor si permit subiectului sa sesizeze esenta fenomenelor. Automatizarea
categoriilor lexicale si sintagmatice favorizeaza activitatea gandirii, ofera sprijinul pentru
depasirea treptata a formelor de gandire concreta, ofera mijloacele pentru dezvoltarea gandirii
abstracte si creatoare. Multimea operatiilor efectuate pe planul limbajului determina o adevarata
gimnastica a gandirii.
Gandirea la randul ei ajuta la educarea limbajului. Copilul este un ecou selectiv. El isi insuseste
limbajul in mod activ si opereaza in mod selectiv cu mijloacele de expresie in functie de
necesitatile logice ale vorbirii. Sunt selectate si devin instrumente ale limbajului activ cuvintele
care exprima acele aspecte pe care copilul si le-a insusit. Limbajul, a carui structura formala
cuvintele si propozitiile datorita preponderentei memoriei la aceasta varsta, poate fi insusit usor
prin invatare si astfel poate s-o ia inaintea gandirii. De aici decalajul dintre gandire si limbaj.
Totusi gandirea care reflecta rationalul din lumea exterioara, adopta in limbaj o exprimare
rationala sau o impune chiar.
Atat gandirea cat si limbajul se dezvolta gradual prin influenta reciproca dintre ele. Astfel,
legaturile verbale permit gandirii sa se miste mai usor intr-un sistem ierarhic de valori bine
definite si stabilite, iar gandirea prin procesele ei de analiza si sinteza, abstractizare si
generalizare, pune ordine in vorbirea copilului dandu-i o forma corecta, gramaticala.
I .7.1.De la interdependenta dintre gandire si limbaj la interdependenta dintre logica si
gramatica
Logica este o gramatica a gandirii, dupa cum gramatica este o logica a vorbirii. Conform
conceptiei idealiste, gandirea noastra este rationala si ea imprima experientei o ordine rationala si
da gandirii, prin reflectarea ei in constiinta oamenilor, un caracter rational. Daca gandirea are o

6[6] Dumitrana, M.,Dezvoltarea limbajului in invatamantul prescolar, Editura Compania,
Bucuresti, 2001.
forma rationala, atunci si limbajul ca o haina a gandirii, trebuie sa aiba si el o forma rationala,
oglindita in formele lui gramaticale. Altfel oamenii nu s-ar mai putea intelege intre ei.
Dupa cum mersul gandirii este reglat de legi ale gandirii, tot asemenea si mersul vorbirii este
reglat de normele gramaticale. Asadar, logica si gramatica isi dau mana in capacitatea omului de
informare, prelucrare si exprimare. In limba este concentrata intreaga viata spirituala a poporului,
intreaga cultura, obiceiuri si traditii, trasaturi de caracter, norme morale, credinte, idealuri,
conceptii filosofice, intreaga factura psihica.
Structura logica a gandirii, restructurata si tipizata printr-o experienta milenara in legi ale
gandirii, este fixata in limba. Limba noastra are o structura logica si copilul, invatand limba,
invata si structura logica a gandirii care este cristalizata in structura gramaticala a limbii. In
sensul acesta, gramatica trebuie privita ca o logica a limbii, dupa cum logica trebuie privita ca o
logica a gandirii. Unitatea indisolubila dintre gandire si limbaj implica aceeasi unitate intre
logica si gramatica.
1.7.2. Factorii actului comunicarii si functiile limbajului ca act de comunicare
Limbajul este mijlocul principal de comunicare intre oameni. Comunicarea este un act
interindividual de importanta sociala deosebita: aproape totul in societate este transmis prin
limbaj verbal sau noneverbal.
In actul comunicarii sunt implicati mai multi factori. Ei au fost stabiliti de Roman Jakobson ca
fiind urmatorii:
1. Locutorul sau emitatorul este cel care se adreseaza, care face comunicarea.
2. Destinatarul sau receptorul este cel caruia i se adreseaza comunicarea.
3. Mesajul este ceea ce se transmite. Mesajul transmis prin limbaj reprezinta aspectul oficial si
normativ al limbii, este expresia individului, a particularului.
4. Contextul este imprejurarea la care se refera mesajul si pe care comunicarea trebuie sa o
verbalizeze.
5. Codul este sistemul de semne folosit pentru transmiterea mesajului.
Codul trebuie sa fie macar partial comun atat emitatorului cat si receptorului, pentru a se realiza
comunicarea.
6. Contactul inseamna puntea de legatura a celor doi. Fara contact nu poate exista comunicarea.
Functiile limbajului ca mijloc principal de comunicare au fost stabilite corespunzator fiecarui
factor constitutiv al sau.
1. Functia care se refera la emitator este functia emotiva sau expresiva. Ea construieste
vorbirea la persoana I, este autoexprimarea celui care vorbeste.
2. Functia care se refera la destinatar este functia conativa. Ea construieste vorbirea in
vederea adresarii directe la persoana a II-a. Isi gaseste expresia in utilizarea cazului vocativ al
substantivelor si a modului imperativ al verbelor.
3. Functia poetica este functia care se axeaza pe mesaj, pe textul insusi. In functia poetica
mesajul devine un scop. Functia poetica produce un sens al mesajului pe care il fixeaza.
In jocurile lor copiii folosesc numaratorile. De origine arhaica, ele sunt un fel de incantatii care
ordoneaza si ritmeaza jocul, facand parte din cea mai veche traditie orala infantila. Au un univers
folcloric traditional. Uneori au aspect hazliu. O astfel de numaratoare este: Eudendina,
saracarina, saracaricara, en, den, buf. Sirul acestor imagini acustice nu este receptat pentru ceea
ce spun, caci in aceasta formula ele nu spun nimic, ci pentru modul cum spun, pentru frumusetea
ritmului, a rimei.
In vorbirea adultilor adresata copiilor, functia poetica este dominanta.
4. Functia axata pe context este cea care informeaza despre ceva sau cineva, adica despre
persoana a III-a. Se numeste functia referentiala. Ea construieste vorbirea la persoana a III-a.
5. Functia metalingvala sau explicativa este functia care explica interlocutorului codul
folosit. Se manifesta in orice comunicare sub formula: Vreau sa spun ca sau Asta
inseamna ca . Functia raspunde varstei copiilor cand intreaba neincetat.
Orice proces de insusire a limbii, in special de insusire a limbii materne, foloseste pe larg astfel
de operatii metalingvistice releva Roman Jakobson.
6. Functia care slujeste la stabilirea contactului intre emitator si receptor este functia fatica.
Aceasta functie se realizeaza la oameni atat prin limbaj cat si prin gesturi. La nivelul cel mai
elementar se manifesta sub forma de semnale de contactare. Functia fatica se gaseste si in
limbajul pasarilor, al animalelor.
1.7.3. Limbajul si educatia
Limbajul are un rol important in educatie. In sfera cognitivului, a informativului, limbajul
asigura transmisia unor informatii de la un sistem la altul. Transmisia se face in scopul
imbogatirii cunostintelor receptorului, pentru a-i influenta comportamentul sau a-i modifica
starea interna (motivatie, afect). Limbajul contribuie la organizarea activitatii cognitive prin
clasarea si ordonarea datelor. Limbajul asigura cunoasterea limbii.
In sfera formativului, a educativului, limbajul contribuie la dezvoltarea si disciplinarea gandirii
logice, a spiritului de observatie, a capacitatii de analiza, sinteza, comparare, generalizare.
Limbajul faciliteaza dezvoltarea operatiilor intelectuale in general si contribuie la reglarea din
afara a activitatii intelectuale. Prin mijlocirea formei interiorizate limbajul contribuie la
autoreglarea activitatii si a comportamentului uman, la imbogatirea trairilor afective.
Putem conchide ca insusirea limbajului deschide omului perspectiva unei vieti spirituale bogate
si de nivel ridicat, dezvoltarii multilaterale, declansarii energiilor creatoare ale sale. Vorbirea
permite omului sa-si imbunatateasca relatiile cu mediul inconjurator, cu natura, cu oamenii, sa-si
sporeasca puterea fizica, intelectuala, morala, sa participe din timp la viata sociala.
Omul care nu are la indemana vorbirea necesara este stangaci, timid. Fiind constient de aceasta
lipsa, el are sentimentul inferioritatii si neputintei sale. Cel care nu stapaneste limba, nu poate
participa din plin la viata sociala pentru ca ea presupune existenta limbii.




IMPORTANTA JOCULUI IN VIATA COPILULUI PRESCOLAR
Invatamantul prescolar ocupa un loc bine conturat, cu functii si sarcini precise, in viziunea
unitara a invatamantului din tara noastra.
Parte integranta a invatamantului, gradinita isi aduce o contributie specifica la inarmarea copiilor
cu instrumente fundamentale ale muncii intelectuale. In acest ciclu prescolar de invatamant se
urmareste cu precadere pregatirea copiilor pentru invatare, pentru a face fata cu succes atat
activitatii scolare in intregime, cat si activitatii de autoperfectionare, dupa terminarea scolii.
O functie majora a invatamantului din zilele noastre o reprezinta functia formativ-educativa. In
conditiile exploziei informationale din zilele noastre, prescolarul nu mai poate fi un simplu
depozit de informatii. El trebuie sa stie sa se foloseasca de achizitiile si instrumentele dobandite
ale muncii intelectuale, in vederea propriei formari pentru un viitor apropriat sau pentru
desfasurarea unei activitati creatoare cu caracter social, intr-o perspectiva mai apropriata sau mai
indepartata.
Invatamantul vehiculeaza, din acest punct de vedere valori formative superioare de tipul
creativitatii gandirii al interesului si dragostei pentru cunoastere, al spiritului de observatie si
investigare, trasaturi si capacitati care asigura persoanei umane readaptarea la schimbarile rapide
si profunde ce survin in ambianta si prin aceasta integrarea in procesul de dirijare si realizare a
progresului social.
Dintre cele doua aspecte, instructiv si educativ, care si-au disputat alternativ preponderenta de-a
lungul secolelor, in anii dezvoltarii vertiginoase a stiintei si tehnicii contemporane, aspectul
formativ trece inaintea celui informativ.
Prioritatea formativului asupra informativului este justificata de caracterul limitat al memoriei
individului care face imposibila acumularea avalansei de cunostinte produsa de actuala explozie
informationala, oricat s-ar prelungi durata de scolarizare a copiilor. Pe de alta parte, caracterul
perisabil al cunostintelor, specific epocilor de mare acceleratie a istoriei face ca numai o infima
parte din cunostintele asimilate in perioada de scolarizare sa fie folosite dupa zeci de ani, in
perioada adulta.
Caracteristic procesului educativ in gradinita, in special la grupele pregatitoare si mai apoi in
scoala este prioritatea functiei instrumentale. Prescolarul trebuie inarmat cu instrumentele si
tehnicile de baza ale muncii intelectuale.
Activitatea de educare a limbajului, a capacitatii de exprimare a copiilor, instrument al muncii
intelectuale este foarte complexa. Are caracter permanent, general, se desfasoara in sfera
intregului proces de invatamant, prin toate activitatile din gradinita, dar in principal in cadrul
activitatilor de educare a limbajului si cunoasterii mediului inconjurator.
Studiul limbii romane duce la cunoasterea ei de catre copii. Cunoasterea limbii romane, prin
intermediul principalului instrument pe care-l manuim in gradinita si anume: limba contribuie
la formarea universului copilului atat pe plan spiritual, cat si pe plan afectiv si moral.
Limba romana, limba cu uriase resurse expresive, cu o bogatie de cuvinte si forme gramaticale
care permit exprimarea ideilor celor mai abstracte, a nuantelor celor mai fine de gandire si
simtire, este o sinteza a experientei de veacuri a poporului roman. In ea s-au cristalizat durerile,
bucuriile, idealurile pentru care lupta poporul. Prin studiul limbii care incepe inca de la varsta
prescolara, copiii cunosc istoria patriei si a poporului, se integreaza in viata spirituala a
poporului. Cunoasterea limbii duce la dezvoltarea dragostei fata de patrie, a dragostei si
atasamentului fata de popor, fata de capacitatea creatoare a sa, dupa cum spunea Timotei
Cipariu: Limba romaneasca, studiata in mod stiintific si in legatura cu istoria poate lamuri
trecutul romanesc si nici nu poate fi altfel pentru ca limba poporului roman si in genere a oricarui
popor se naste odata cu el, creste si se dezvolta, infloreste si se vestejeste, imbatraneste si moare
odata cu poporul.
Cunoasterea normelor riguroase ale vorbirii corecte si efortul sustinut necesar pentru insusirea
lor, contribuie la disciplinarea gandirii, a spiritului de observatie, a atentiei, a disciplinei in
munca. Studiul limbii contribuie la dezvoltarea gandirii creatoare, a capacitatii de analiza,
sinteza, comparare, generalizare.
Cunoasterea limbii sporeste increderea in fortele proprii, dezvolta personalitatea umana.
In ce priveste multiplele valente formativ-educative ale insusirii de catre copii a limbii romane,
sunt elocvente cuvintele prin care marele pedagog Usinski aduce un elogiu limbii materne:
Insusindu-si limba materna, copilul nu invata numai niste sunete conventionale, ci soarbe putere
si viata sufleteasca din tezaurul nepretuit al cuvantului matern. Cuvantul matern il ajuta sa
inteleaga natura, il ajuta sa patrunda in caracterul oamenilor din jurul sau, sa cunoasca societatea
in mijlocul careia traieste, istoria si nazuintele ei asa cum nu l-ar putea ajuta nici un istoric; el il
introduce in credintele populare, in poezia populara, , ii da notiuni de logica si conceptii
filozofice pe care nu i le-ar putea transmite fireste, nici un filozof.
22

Despre importanta limbii in viata individului si cea sociala si-au dat seama nu numai filozofii,
lingvistii, ci chiar poporul care a sintetizat crezul sa in zicatori, proverbe si ghicitori: Limba
indulceste, limba amaraste; Ce-i mai dulce ca mierea si mai amara ca fierea? Pentru
Alexandru Vlahuta limba are puteri miraculoase:
Ca-n basme-i a cuvantului putere,
El lumi aievea-ti face din pareri
Si chip etern din umbra care piere,
Si iara-si azi din ziua cea de ieri
Aprinde-n inimi ura sau iubire
De moarte, de viata-i datator.
22

Pentru Vasile Alecsandri, limba este tezaurul cel mai pretios, mostenit de copii de la parinti,
depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute ce merita sa fie pastrat cu sfintenie de
generatiile ce-l primesc.
Pentru dascali este o mare datorie si-n acelasi timp si cinste de a contribui prin educarea tinerei
generatii sa cunoasca, sa stapaneasca si sa slujeasca limba nationala. Profilul moral al dascalului
de astazi trebuie sa fie definit de dorinta de a contribui la cultivarea dragostei si respectului
pentru ceea ce au creat inaintasii in domeniul limbii si respectului copiilor pentru ceea ce au creat
inaintasii in domeniul limbii si literaturii romane. Dascalul este un purtator de gandire si simtire,
un deschizator de nou, un indraznet in incercarile de modelare si trezire a gandirii, a
sentimentelor, a sensibilitatii artistice si morale ale copiilor care isi desavarsesc personalitatea
sub ocrotirea intelectuala a sa.
I.1.Ce inseamna fenomenul ludic in viata prescolarului
Notiunea de joc, dupa N. Sillawy, (1996)7[1], jocul este o activitate fizica sau mentala fara
finalitate util, careia I te dedici din simpla placere.
Dupa P. Popescu-Neveanu (1978) prin notiunea de joc se intelege o forma de activitate
specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui psihica.
Dezvoltarea psihica a copilului este sustinuta de activitatea de joc incepand din primele luni de la
nastere. Activitatea ludica a copilului cunoaste o serie de particularitati:
prin joc copilul imita activitatile adultilor si reda intamplarile din mediul in care se
dezvolta;
prin joc copilul dobandeste informatii;
prin joc copilul isi dezvolta gandirea deoarece jocul vizeaza rezolvarea unor
probleme;
jocul stimuleaza educarea limbajului si structurarea actiunilor copilului;
prin joc copilul isi dezvolta imaginatia si capacitatea de adaptare la mediu;

7[1] 7[1]Sillamy, Norbert, Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,. Bucuresti,
1998.
prin joc copilul isi dezvolta personalitatea: prin emotiile pozitive prilejuite de
activitatile de joc copilul isi alimenteaza permanent rezervorul energetic, dar si motivatia care sta
la baza activitatii de joc. J. Piaget si L. S. Vigotski8[2] au aratat importanta interiorizarii
actiunilor la copil si transferarea acestor actiuni in procese psihice.
I.2. Dimensiunea educationala a fenomenului ludic
Printre caracteristicile definitorii ale speciei umane se numara, poate in primul rand,
educabilitatea. La baza acestei potentialitati sta, in mod paradoxal, slaba dotare nativa, din
punctul de vedere al capacitatilor performantiale, cu care, spre deosebire de orice alte vietuitoare,
omul vine pe lume. Omul, la randul sau, trebuie sa invete si sa fie educat pentru a putea face fata
solicitarilor complexe ale mediului in care acesta traieste.
Natura si evolutia au privat deci specia umana de o serie de capacitati performantiale
instinctuale, capacitati de care alte specii se slujesc aproape in totalitate pentru a-si asigura
supravietuirea. In schimb omul dispune de cea mai lunga perioada de copilarie dintre toate
speciile, perioada caracterizata de joc ca activitate principala si de intelect.
Referitor la acest aspect putem aminti memorabila formulare a lui Fichte care spunea ca
desavarsirea este scopul suprem si inaccesibil al omului, iar actiunea infinita de a se perfectiona
este menirea sa, iar parafrazandu-l pe Sartre, am putea afirma ca, in fapt, omul este astfel
condamnat la autodevenire prin invatare si educatie.
Reluand cele afirmate pana in prezent, putem desprinde concluzia ca jocul, copilaria prelungita,
pe parcursul careia sunt exersate si multiplicate posibilitatile de actiune ale copilului si adeseori
imitate comportamentele adultului si educabilitatea reprezinta premisele si coordonatele
fundamentele ale ascensiunii culturale a speciei umane.
I.3. Repere in devenirea culturala a jocului
Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual in prezent, au deci, asa dupa
cum precizam anterior, radacini si determinatii ludice comune.
Jocul si educatia nu sunt insa convergente si complementare doar din punctul de vedere al
argumentelor de ordin ludice, ci si din cel al perspectivei socio-culturale pe care acestea o
presupun.
In faza de copilarie a speciei umane jocul si educatia se suprapuneau probabil pana la contopire.
Participarea copilului la viata adulta se realizeaza prin joc, acesta reprezentand practic singura
modalitate prin intermediul careia cunostintele si deprinderile necesare supravietuirii puteau fi

8[2] 8[2] Verza, E., Psihologia varstelor, Editura Hyperion XXI, 1993.
transmise tinerelor generatii. Copilul societatilor primitive patrundea in sfera vietii adulte prin
intermediul jocului.
Spre exemplu, prin joc se realizeaza la nivel primar interiorizarea lumii externe si a
semnificatiilor acesteia, iar prin confruntarea copilului cu regulile si sarcinile jocului are loc
atat constientizarea propriilor potentialitati si a limitelor de moment ale acestora cat si conturarea
primelor tendinte de autodepasire in plan cognitiv, afectiv-motivational si actional.
Mediul in care omul traieste devine prin joc, ca mijloc educativ, un mediu cultural, iar omul
devine la randul sau o fiinta culturala, o fiinta vietuind in orizontul simbolic al existentei.
Ceea ce-l diferentiaza si-l singularizeaza pe om in raport cu celelalte vietuitoare este din acest
moment functia sa de creator de cultura si imposibilitatea de a trai intr-un alt mediu decat cel
cultural. (Antonesei L., 1996)
Jocul cu caracter preponderent utilitar, care cumuleaza, la nivelul de dezvoltare al societatilor
primitive, functiile specifice ale educatiei, este un fenomen care insa, odata cu evolutia culturala
si tehnologica a omenirii, isi pierde treptat din consistenta, estompandu-se pentru o anumita
perioada aproape pana la disparitie.
Astfel, dupa ce au coexistat timp indelungat intr-o relatie aparte de simbioza, jocul si educatia se
separa, fiecare dintre acestea inchizandu-se in interiorul campului de preocupari si modalitati de
manifestare proprii. In fapt, este vorba despre o delimitare temporara a fenomenului educational
de cel ludic, primul reclamand tot mai insistent o fundamentare teoretica si stiintifica adecvata
indeplinirii functiilor sale specifice.
Concomitent cu aceasta desprindere, eliberare, de caracterul sau ludic, educatia vizeaza in timp
si luarea progresiva in posesie a unui segment temporal tot mei larg din copilaria fiintei umane,
existand chiar momente cand jocul si educatia par a se afla, paradoxal avand in vedere trecutul,
intr-o relatie uneori antagonica.
Explicatia acestei stari de fapt o regasim in aceea ca in culturile superioare, educatia si respectiv
pedagogia ca teorie cu privire la aceasta a devenit un tip special de practica sociala.
I.4. Jocul - abordare psihopedagogica
Jocul detine in continuare un rol deosebit atat in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului
cat si in ceea ce priveste evidentierea timpurie a aptitudinilor si capacitatilor sale, premergatoare
scolarizarii9[3].
Rezultatele experimentale obtinute in urma cercetarilor asupra copiilor de diferite varste
demonstreaza ca varsta prescolara se caracterizeaza printr-un ritm alert al dezvoltarii fizice si

9[3] 9[3]douard Claparde, Psihologia copilului si pedagogia experimentala, EDP, Bucuresti,
1975, p. 60.
psihice, imposibil de egalat ulterior. Astfel la scolari si preadolescenti performantele obtinute la
diferite probe cunosc un progres de 5-10% in intervale de timp de 1-2 ani pe cand la prescolari
performantele se modifica cu 30-40% de la un an la altul. Doar la varsta prescolara, copilul de 3
ani, poate obtine la o anumita proba 0, iar la 7 ani performanta sa la aceeasi proba sa atinga un
randament de 100%. (Neveanu P. P., 1970)
Din acest motiv analiza riguroasa din punct de vedere psihologic si pedagogic al fenomenului
ludic este in acelasi timp utila si necesara.
Referindu-ne la relevanta unui asemenea demers avem in vedere doua categorii de sarcini
fundamentale ce stau in fata cercetatorului care este preocupat de aceasta problematica:
valorificarea potentialului educativ al jocului si recuperarea dimensiunii ludice a fenomenului
educativ.
Prima categorie de sarcini, aflata destul de frecvent de altfel, in atentia specialistilor
contemporani, este centrata pe necesitatea de a gasi metodele si mijloacele cele mai adecvate
pentru reasigurarea, la nivel desigur dezirabil, a simbiozei initiale dintre fenomenul ludic si cel
educational.
Eforturile intreprinse in acest sens vizeaza cu precadere modalitatile concrete prin care jocul
copiilor la diferite varste poate fi utilizat, la fel ca in perioada de copilarie a speciei umane, drept
modalitate de transmitere si respectiv insusire a unor informatii deprinderi si abilitati. Este vorba
in fapt despre corelarea anumitor tipuri de jocuri cu datele psihologiei si pedagogiei referitoare la
etapele dezvoltarii copilului si particularitatile acestora. Efectele benefice ale acestei strategii
constau in principal, pe de o parte in transferul, la nivelul ludic, a unor pachete de cunostinte ce
urmeaza a fi asimilate astfel la varste tot mei mici si in accelerarea pe aceasta cale a dezvoltarii
functiilor cognitiv-creative ale copiilor.
i.5. Teorii explicative cu privire la natura si functiile jocului
Debutul teoriilor despre joc il regasim la ganditorii secolului XIX: Schiller, Spencer, Wundt,
Schiller acrediteaza ideea jocului ca simpla modalitate de a cheltui surplusul de energie existent
la un moment dat. Singura diferenta in raport cu specia animala, afirma Schiller, este aceea ca
omul traieste o anumita delectare de factura estetica prin intermediul epuizarii prin joc al acelui
surplus de energie nesolicitata pentru moment de satisfacerea unor trebuinte vitale.
Explicarea jocului ca debuseu pentru eliberarea unui surplus de energie o regasim si la Spencer.
Diferenta majora fata de teoria lui Schiller este faptul ca acesta plaseaza problema surplusului
energetic intr-un context evolutionist mai larg, afirmand ca prin intermediul jocului sunt de fapt
exersate acele actiuni sau disponibilitati care, pentru moment, nu sunt solicitate sau nu pot fi
puse in aplicare in mediul natural.
Jocul10[4] la nivelul uman se afla intr-o relatie de stransa legatura cu munca. Munca ofera, prin
rezultatele sale, satisfactie celui care o desfasoara iar jocul, afirma acesta, nu este altceva decat

10[4] J. Chateau, Copilul si jocul, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.
prototipul mai mult sau mai putin simbolizat a unei astfel de activitati. Diferenta principala
consta in aceea ca in cazul jocului scopul util, specific muncii, este practic inlaturat, pastrandu-se
in schimb doar placerea care insoteste desfasurarea unei activitati necesare.
Astfel, primul autor aplicand la nivelul jocului cunoscuta teorie a lui Haeckel conform careia
ontogeneza repeta filogeneza, afirma ca activitatea ludica nu ar fi altceva decat o repetare
inertiala a unora dintre manifestarile primitive ale vietii. (Barbu, H., Popescu, E., Serban, F.,
1993)
I.6. Modalitati de diseminare a dimensiunii ludice in cadrul fenomenului
educational
Meritul deosebit al interpretarilor biologizante ale jocului consta totusi in demonstrarea faptului
ca perioada infantila a vietii umane are valoare de faza preparatoare a maturizarii si dezvoltarii
subiectului uman. Experienta infantila este insa esential jocul care este opusul rigiditatii pe care o
reclama specializarea biologica progresiv-rigida, proprie altor specii, asigurandu-se astfel
trecerea de la infirmitatea biologica la superioritatea culturala. (Liiceanu, G., 1998)
Copilaria apare in buna masura ca o alaturare de scenarii in care copilul joaca diferite roluri,
pentru moment independente unele de celelalte. Chiar si in aceste conditii in care nu este
prezenta coordonarea si integrarea rolurilor jucate intr-o structura unitara si coerenta, influentate
in planul formarii si dezvoltarii personalitatii copilului sunt pe deplin prezente11[5].
Astfel, prin perspectiva regulilor jocului se invata responsabilitatea asumarii unui rol, iar odata
cu trecerea de la rolul limitat la rolul asumat, prin raportarea la ceilalti, se formeaza si se
consolideaza eu-l copilului, sunt desprinse atitudini si comportamente sociale, constituindu-se
astfel functia socializatoare a jocului.
Constatam pe aceasta cale faptul ca jocul nu este doar o activitate strict individuala, determinata
de imperative exclusiv ludice, ci si una sociala, raspunzand trebuintelor de comunicare si
cooperare.
Contributii importante cu privire la valentele de ordin instructiv-educativ ale jocului au avut
numerosi cercetatori ai acestei problematici, dintre care amintesc in special autori ca: Piaget,
Wigotschi, Buhler, Claparede si Dewey.
Astfel, referindu-se la aceasta problematica Piaget, desi interesat in mod particular de geneza si
evolutia inteligentei, remarca rolul deosebit pe care jocul il are in dezvoltarea copilului.

11[5] Schwartz, Gheorghe, Kelemen, Gabriela, Psihologia copilului, Editura Universitatii Aurel
Vlaicu Arad, 2007.
Analizand jocul ca pol al exercitiilor functionale si in relatie cu dezvoltarea copilului, Piaget
evidentiaza existenta a patru tipuri principale de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic, jocul cu
reguli si jocul de constructie.
Pe aceasta cale copilul este ajutat sa patrunda pas cu pas in sfera vietii adulte, sa-si insuseasca de
la simplu la complex deprinderile de gandire, actiune si limbaj ale acesteia.
Reluarea sau continuarea unor jocuri intr-o forma modificata fata de versiunea initiala necesita
din partea copilului concomitent memoria si imaginatia, iar comunicarea din ce in ce mai
elaborata constituie suportul acestor modificari.
Prin intermediul jocului copilul nu-si dezvolta insa doar gandirea, memoria, imaginatia si
limbajul, ci si sfera afectiv motivationala (jocurile cu sarcini si caracter competitiv care
faciliteaza prin dubla confirmare, a copilului cu sine si cu ceilalti, luarea in stapanire a propriului
eu).
I.7. Raportul gandire - limbaj - joc
Gandirea este procesul psihic care consta in reflectarea mijlocita si generalizata a obiectelor si
fenomenelor precum si a relatiilor dintre ele sub forma de notiuni, judecati si rationamente. Din
punct de vedere structural, gandirea este unitatea functional dialectica a doua componente
principale.
Componenta informationala continutul reflexiv sub forma de notiuni care reflecta
insusirile esentiale comune si generale ale unei categorii de obiecte notiunea mai este denumita
si idee sau concept.
Componenta operatorie consta intr-un ansamblu de actiuni si de procedee mintale de
transformare a informatiei, de relationare si combinare a schemelor si notiunilor in vederea
obtinerii unor cunostinte sau rezolvarii unor probleme. In cadrul acestei componente distingem
doua tipuri de operatii:
1) operatii fundamentale, care constituie scheletul de baza al gandirii: analiza, sinteza,
comparatia, abstractizarea, generalizarea si concretizarea;
2) operatiuni instrumentale particulare in care gandirea recurge la anumite situatii concrete
sunt anumite operatii, scheme logice si strategii pentru rezolvarea problemelor diferitelor stiinte.
Operatiile instrumentale se realizeaza in doua forme: forma algoritmica si forma euristica.
Forma algoritmica se caracterizeaza printr-o succesiune strict determinata a secventelor sau a
operatiilor care duc la rezultatul preconizat.
Forma euristica se caracterizeaza printr-o desfasurare arborescenta, in evantai a cautarilor si
transformarilor. Din fiecare punct se desprind mai multe cai posibile, subiectul avand
posibilitatea sa aleaga pe cea mai economica.
Ca forme operatorii gandirea mai cuprinde actiunea, judecata si rationamentul (inductiv,
deductiv si analogic).
Judecata este raportul dintre doua notiuni.
Rationamentul este forma gandirii prin care din doua sau mai multe judecati rezulta o judecata
noua. Rationamentul inductiv porneste de la judecati particulare si se ridica la judecati generale.
Rationamentul deductiv porneste invers de la judecata generala la una particulara.
Limbajul este activitatea psihica specific umana de comunicare intre oameni prin intermediul
limbii.
Limba este un sistem inchegat de cuvinte (semne sau simboluri) si de reguli gramaticale elaborat
social si istoric. Ea este un tot obiectiv, care trebuie asimilat ca atare de individ. Individul traind
in societate, o data cu perceperea obiectelor si fenomenelor, precum si a relatiilor dintre ele,
invata si semnele acestora si anume cuvintele si regulile gramaticale dupa care cuvintele se leaga
in propozitii si fraze.
Unitatea de baza a limbii este cuvantul care corespunde notiunii. Cuvantul cuprinde deci doua
elemente: sirul de sunete (aspectul sonor) sau litere (aspectul vizual), reprezinta latura fizica
externa si aspectul semantic adica intelesul sau semnificatia notionala a cuvantului este latura
interna. Intre limbaj si limba exista o deosebire: limba este un sistem inchegat de cuvinte si
reguli gramaticale elaborate istoric-social si are un caracter obiectiv este una pentru intreaga
natiune.
Limbajul este modul de organizare, integrare si functionare a limbii la nivelul individual.
Limbajul poate fii mai bogat, mai sarac cu mijloace de expresie mai bogate, laconic, scurt sau
exuberant, diferit de la individ la individ. Dar cuvintele izolate se leaga intre ele dupa anumite
reguli logico-gramaticale in propozitii, fraze, texte.
Posibilitatea de comunicare a limbii implica stabilirea unei unitati indestructibile intre suportul
fizic cuvantul, propozitia, fraza si intelesul sau semnificatia lor notiunea, judecata,
rationamentul care au loc pe plan mintal.
Gandirea si limbajul au aparut impreuna, sau dezvoltat impreuna si actioneaza impreuna printr-o
perfecta interconditionare. Initial omul primitiv avea o gandire elementara care insotea actiunea
cu obiectele exterioare. Pe masura ce omul confectiona obiectele si simtea nevoia comunicarii cu
semenii sai, a confectionat si cuvintele cu care denumea obiectele si actiunile exterioare.
Cuvintele au favorizat formarea notiunilor, pastrarea si transmiterea lor la ceilalti membri ai
colectivului si urmasilor lor. Cuvintele au produs un fapt extraordinar si anume transferul
operatiilor mintale din afara, din actiunea cu obiectele, in interior prin operatiile de date aceasta
cu ajutorul cuvintelor cu semnificatia lor nationala. Omul acum nu mai gandeste cu obiectele ci
cu cuvintele, cu semnificatia nationala de un grad interogator tot mai inalt. Cuvintele devin
simboluri ale obiectelor sau actiunilor pe care le semnalizeaza, sau cum le numeste si Pavlov
semnale ale primelor semnale. Munca in comun si apoi limbajul au fost cele doua stimulente care
au dus la transformarea creierului maimutei intr-un creier omenesc. Ceea ce Engels arata ca sa
petrecut pe plan filogenetic, Jean Piaget arata ca se petrece sub ochii nostri pe plan ontogenetic
prin prezentarea stadiilor prin care trece dezvoltarea inteligentei copilului de la stadiul operatiilor
formale.
Insusirea limbajului cu toate regulile gramaticale nu se reduce la o imitatie pasiva, ci implica
un proces de gandire, o operatie de asimilare generalizatoare. Pe de alta parte, limbajul
inzeceste posibilitatile gandirii ca intindere si repeziciune, prin materialul de lucru al gandirii si
prin formele logice elaborate de societate si fixate in limbaj.12[6]
Limbajul si gandirea se dezvolta in stransa legatura, in dezvoltarea lor ele se potenteaza reciproc,
in dinamica lor avand loc si unele decalaje.
Limbajul ajuta la dezvoltarea gandirii atat prin continut cat si prin mecanismul functional. Limba
nu este un vraf amorf de cuvinte izolate, ci un imens sistem dinamic in continua dezvoltare, in
care un cuvant depinde de altele, nu numai din punct de vedere formal, ci si prin legaturile pe
cale le presupune semnificatia acestuia si sistemul relatiilor gramaticale.
Pe masura ce legaturile dintre cuvinte se automatizeaza, pe masura ce campurile lingvistice se
sistematizeaza, se imbogatesc si se consolideaza, in aceeasi masura procesele gandirii se
desfasoara mai usor si permit subiectului sa sesizeze esenta fenomenelor. Automatizarea
categoriilor lexicale si sintagmatice favorizeaza activitatea gandirii, ofera sprijinul pentru
depasirea treptata a formelor de gandire concreta, ofera mijloacele pentru dezvoltarea gandirii
abstracte si creatoare. Multimea operatiilor efectuate pe planul limbajului determina o adevarata
gimnastica a gandirii.
Gandirea la randul ei ajuta la educarea limbajului. Copilul este un ecou selectiv. El isi insuseste
limbajul in mod activ si opereaza in mod selectiv cu mijloacele de expresie in functie de
necesitatile logice ale vorbirii. Sunt selectate si devin instrumente ale limbajului activ cuvintele
care exprima acele aspecte pe care copilul si le-a insusit. Limbajul, a carui structura formala
cuvintele si propozitiile datorita preponderentei memoriei la aceasta varsta, poate fi insusit usor
prin invatare si astfel poate s-o ia inaintea gandirii. De aici decalajul dintre gandire si limbaj.
Totusi gandirea care reflecta rationalul din lumea exterioara, adopta in limbaj o exprimare
rationala sau o impune chiar.
Atat gandirea cat si limbajul se dezvolta gradual prin influenta reciproca dintre ele. Astfel,
legaturile verbale permit gandirii sa se miste mai usor intr-un sistem ierarhic de valori bine
definite si stabilite, iar gandirea prin procesele ei de analiza si sinteza, abstractizare si
generalizare, pune ordine in vorbirea copilului dandu-i o forma corecta, gramaticala.
I .7.1.De la interdependenta dintre gandire si limbaj la interdependenta dintre logica si
gramatica

12[6] Dumitrana, M.,Dezvoltarea limbajului in invatamantul prescolar, Editura Compania,
Bucuresti, 2001.
Logica este o gramatica a gandirii, dupa cum gramatica este o logica a vorbirii. Conform
conceptiei idealiste, gandirea noastra este rationala si ea imprima experientei o ordine rationala si
da gandirii, prin reflectarea ei in constiinta oamenilor, un caracter rational. Daca gandirea are o
forma rationala, atunci si limbajul ca o haina a gandirii, trebuie sa aiba si el o forma rationala,
oglindita in formele lui gramaticale. Altfel oamenii nu s-ar mai putea intelege intre ei.
Dupa cum mersul gandirii este reglat de legi ale gandirii, tot asemenea si mersul vorbirii este
reglat de normele gramaticale. Asadar, logica si gramatica isi dau mana in capacitatea omului de
informare, prelucrare si exprimare. In limba este concentrata intreaga viata spirituala a poporului,
intreaga cultura, obiceiuri si traditii, trasaturi de caracter, norme morale, credinte, idealuri,
conceptii filosofice, intreaga factura psihica.
Structura logica a gandirii, restructurata si tipizata printr-o experienta milenara in legi ale
gandirii, este fixata in limba. Limba noastra are o structura logica si copilul, invatand limba,
invata si structura logica a gandirii care este cristalizata in structura gramaticala a limbii. In
sensul acesta, gramatica trebuie privita ca o logica a limbii, dupa cum logica trebuie privita ca o
logica a gandirii. Unitatea indisolubila dintre gandire si limbaj implica aceeasi unitate intre
logica si gramatica.
1.7.2. Factorii actului comunicarii si functiile limbajului ca act de comunicare
Limbajul este mijlocul principal de comunicare intre oameni. Comunicarea este un act
interindividual de importanta sociala deosebita: aproape totul in societate este transmis prin
limbaj verbal sau noneverbal.
In actul comunicarii sunt implicati mai multi factori. Ei au fost stabiliti de Roman Jakobson ca
fiind urmatorii:
1. Locutorul sau emitatorul este cel care se adreseaza, care face comunicarea.
2. Destinatarul sau receptorul este cel caruia i se adreseaza comunicarea.
3. Mesajul este ceea ce se transmite. Mesajul transmis prin limbaj reprezinta aspectul oficial si
normativ al limbii, este expresia individului, a particularului.
4. Contextul este imprejurarea la care se refera mesajul si pe care comunicarea trebuie sa o
verbalizeze.
5. Codul este sistemul de semne folosit pentru transmiterea mesajului.
Codul trebuie sa fie macar partial comun atat emitatorului cat si receptorului, pentru a se realiza
comunicarea.
6. Contactul inseamna puntea de legatura a celor doi. Fara contact nu poate exista comunicarea.
Functiile limbajului ca mijloc principal de comunicare au fost stabilite corespunzator fiecarui
factor constitutiv al sau.
1. Functia care se refera la emitator este functia emotiva sau expresiva. Ea construieste
vorbirea la persoana I, este autoexprimarea celui care vorbeste.
2. Functia care se refera la destinatar este functia conativa. Ea construieste vorbirea in
vederea adresarii directe la persoana a II-a. Isi gaseste expresia in utilizarea cazului vocativ al
substantivelor si a modului imperativ al verbelor.
3. Functia poetica este functia care se axeaza pe mesaj, pe textul insusi. In functia poetica
mesajul devine un scop. Functia poetica produce un sens al mesajului pe care il fixeaza.
In jocurile lor copiii folosesc numaratorile. De origine arhaica, ele sunt un fel de incantatii care
ordoneaza si ritmeaza jocul, facand parte din cea mai veche traditie orala infantila. Au un univers
folcloric traditional. Uneori au aspect hazliu. O astfel de numaratoare este: Eudendina,
saracarina, saracaricara, en, den, buf. Sirul acestor imagini acustice nu este receptat pentru ceea
ce spun, caci in aceasta formula ele nu spun nimic, ci pentru modul cum spun, pentru frumusetea
ritmului, a rimei.
In vorbirea adultilor adresata copiilor, functia poetica este dominanta.
4. Functia axata pe context este cea care informeaza despre ceva sau cineva, adica despre
persoana a III-a. Se numeste functia referentiala. Ea construieste vorbirea la persoana a III-a.
5. Functia metalingvala sau explicativa este functia care explica interlocutorului codul
folosit. Se manifesta in orice comunicare sub formula: Vreau sa spun ca sau Asta
inseamna ca . Functia raspunde varstei copiilor cand intreaba neincetat.
Orice proces de insusire a limbii, in special de insusire a limbii materne, foloseste pe larg astfel
de operatii metalingvistice releva Roman Jakobson.
6. Functia care slujeste la stabilirea contactului intre emitator si receptor este functia fatica.
Aceasta functie se realizeaza la oameni atat prin limbaj cat si prin gesturi. La nivelul cel mai
elementar se manifesta sub forma de semnale de contactare. Functia fatica se gaseste si in
limbajul pasarilor, al animalelor.
1.7.3. Limbajul si educatia
Limbajul are un rol important in educatie. In sfera cognitivului, a informativului, limbajul
asigura transmisia unor informatii de la un sistem la altul. Transmisia se face in scopul
imbogatirii cunostintelor receptorului, pentru a-i influenta comportamentul sau a-i modifica
starea interna (motivatie, afect). Limbajul contribuie la organizarea activitatii cognitive prin
clasarea si ordonarea datelor. Limbajul asigura cunoasterea limbii.
In sfera formativului, a educativului, limbajul contribuie la dezvoltarea si disciplinarea gandirii
logice, a spiritului de observatie, a capacitatii de analiza, sinteza, comparare, generalizare.
Limbajul faciliteaza dezvoltarea operatiilor intelectuale in general si contribuie la reglarea din
afara a activitatii intelectuale. Prin mijlocirea formei interiorizate limbajul contribuie la
autoreglarea activitatii si a comportamentului uman, la imbogatirea trairilor afective.
Putem conchide ca insusirea limbajului deschide omului perspectiva unei vieti spirituale bogate
si de nivel ridicat, dezvoltarii multilaterale, declansarii energiilor creatoare ale sale. Vorbirea
permite omului sa-si imbunatateasca relatiile cu mediul inconjurator, cu natura, cu oamenii, sa-si
sporeasca puterea fizica, intelectuala, morala, sa participe din timp la viata sociala.
Omul care nu are la indemana vorbirea necesara este stangaci, timid. Fiind constient de aceasta
lipsa, el are sentimentul inferioritatii si neputintei sale. Cel care nu stapaneste limba, nu poate
participa din plin la viata sociala pentru ca ea presupune existenta limbii.