CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. JOCUL - DOMINANTĂ A VÂRSTEI PREŞCOLARE ŞI FORMĂ DE

ACTIVITATE ÎN CADRUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE COGNITIVĂ
1.1. LITERATURA DE SPECIALITATE DESPRE JOC
1.2. JOCUL – ACTIVITATEA FUNDAMENTALĂ A COPILULUI. ASPECTE
PSIHOLOGICE PRIVIND JOCUL
1.3. JOCUL CA ELEMENT CENTRAL AL FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII
INTELECTUALE A COPILULUI
1.4. JOCUL – PRINCIPALA METODĂ ŞI PROCEDEU INSTRUCTIV – EDUCATIV
UTILIZAT ÎN GRĂDINIŢĂ
1.5. JOCUL – PRINCIPALA MODALITATE DE ÎNVĂŢARE
1.6. JOCUL ÎNTRE REALITATE ŞI FICŢIUNE

CAPITOLUL II. JOCUL DIDACTIC

2.1. IMPORTANŢA JOCULUI DIDACTIC
2.2. CLASIFICAREA ŞI SPECIFICUL JOCURILOR DIDACTICE
2.3. VALENŢE FORMATIVE ŞI INFORMATIVE ALE JOCULUI DIDACTIC

CAPITOLUL III. METODOLOGIA CERCETARII PE TEMA ”VALENŢELE

FORMATIVE ALE JOCULUI DIDACTIC PRIVIND DEZVOLTAREA PROCESELOR
COGNITIVE ALE PREŞCOLARILOR”
3.1. SCOPUL CERCETĂRII
3.2. IPOTEZA CERCETĂRII
3.3. VARIABILELE CERCETĂRII
3.4. OBIECTIVELE CERCETĂRII
3.5. COORDONATELE CERCETĂRII
3.5.1. EŞANTIONUL DE SUBIECŢI

1
 3.5.2. EŞANTIONUL DE CONŢINUT
3.5.3. LOCUL ŞI DURATA CERCETĂRII
3.5.4. METODOLOGIA CERCETĂRII
3.5.5. ETAPELE CERCETĂRII
3.5.5.1. ETAPA PREEXPERIMENTALĂ
3.5.5.2. ETAPA EXPERIMENTULUI
3.5.5.3. ETAPA POST EXPERIMENTALĂ
3.6. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR CERCETĂRII

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 CAPITOLUL I

JOCUL: DOMINANTĂ A VÂRSTEI PREŞCOLARE ŞI FORMĂ DE ACTIVITATE ÎN

CADRUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE COGNITIVĂ

1.1 LITERATURA DE SPECIALITATE DESPRE JOC

Pentru a înţelege întregul proces de formare a omului, trebuia să avem în vedere

predominanta uneia din cele trei activităţi principale desfăşurate de fiinţa umană: jocul,
învăţătura şi munca. Acestor trei activităţi le corespund si trei mari trepte evolutive care se
exprimă cronologic prin:

 Treapta preşcolară (3 – 7 ani);

 Treapta şcolarităţii (7 – 18, 19 ani);
 Treapta tinereţii (18, 19 – 21, 22 ani).
În viaţa de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându-se copilul
îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune în
diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.

„Ce este jocul şi de ce se joacă copiii?” – sunt întrebări pe care şi le-au pus oamenii de
ştiinţa cu mai bine de un secol în urmă. În acest sens literatura psihopedagogică dispune de
numeroase lucrări consacrate jocului.

„Prin joc copilul reuşeşte să cunoască lumea înconjurătoare şi să se integreze în societate.

Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relaţii sociale între copii, schimburi de
cunoştinţe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de sine şi a curajului,
a iniţiativei şi a supunerii”.1

1
Ţârcovnici Victor , Pedagogie generală, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 191

3
 Jocul, departe de a fi simpla acţiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să consume
excesul energetic, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esenţă o treabă cât se poate de
serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafaţă aptitudini şi vocaţii.

Alte lucrări subliniază contribuţia jocului la stimularea şi dezvoltarea capacităţilor

cognitive ale preşcolarului, îndeosebi ale creativităţii gândirii lui, la educarea însuşirilor de
personalitate ale acestuia şi la înfăptuirea obiectivelor de cunoaştere ale procesului de predare –
învăţare.

Prin joc, preşcolarul îşi imaginează întreg potenţialul psihic, îşi cultivă iniţiativa,
inventivitatea, flexibilitatea gândirii, îşi dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.

Ioan Cerghiţ relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi”.2

Intr-o accepţie largă „Jocul este fenomen de structură” spune Jean Huivinga şi „are
anumite trăsături”:

 „jocul este libertate”;

 „jocul este viaţă obişnuită şi o ieşire din ea”
 „jocul te izolează de viaţă obişnuită în spaţiu şi timp”;
 „jocul creează ordine, este ordine”;
 „jocul creează o stare de excepţie, un secret prin suspendarea vieţii
cotidiene”.
Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuinţe fireşti de activitate, de
dobândire a experienţei, de afirmare prin performanţe ale conduite.

Jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră la condiţia de adult.
Jocul socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului „îl pregăteşte
pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente.”3

Jocul este modul de existenţă al copilului, este lumea sa de ficţiune şi simbolul cu

profunde semnificaţii, pentru dezvoltarea lui.
2
Cerghiţ Ioan, Metode de învăţământ”, Editura “Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti, 1977, p. 166
3
Claparide Eduard , Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,
1975,

4
 „Jocul este o instituţie a poporului de copii”4 spune sugestiv şi subtil Jean Chateau.

În joc şi prin joc se realizează cunoaşterea realităţii, se exersează funcţiile psihomotorice

şi socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii experienţei şi al socializării.

Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort spiritual, de a compensa
terapeutic tensiunile şi neliniştile individului.

„Copilul – spune marele pedagog elveţian Eduard Claparide – este o fiinţă a cărui
principală trebuinţă este jocul”.

A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în dezvoltarea

copilului şi chiar al adultului.

Pentru copil aproape orice activitate este joc. Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipă
conduitele superioare. „La copil – scrie E. Claparide – jocul este munca, este datoria, este idealul
vieţii”.

Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă,
poate să acţioneze. Copilul este fiinţa care se joacă si nimic altceva. A ne întreba de ce se joacă
copilul înseamnă a întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru imitare”
spune tot Claparide. Sufletul şi inteligenţa devin mai mari prin joc. Un copil care nu ştie să se
joace este un copil care nu va şti să gândească.

Copilăria este aşadar ucenicia necesară vârstei mature şi are drept scop antrenarea prin
joc atât a funcţiilor fiziologice cât si a celor psihice.

De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obţine o plăcere? Nicidecum.

Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se vorbeşte de jocurile
copilului foarte mic sau de o activitate serioasă care nu are de-a face cu jocul.

Adevăratul joc este altceva – spune Jean Chateau în cartea sa „Copilul şi jocul”.

4
Chateau Jean, Jocul şi psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura “Didactică şi Pedagogica”,
Bucureşti, 1979,

5
 În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ţine se seama în
suficienţă maximă. Copilul, mai ales, în primii ani, îi place să facă „pe nebunul”, „să se amuze”
dar el simte diferenţa între a face pe nebunul şi a se juca.

„Jocul este serios, el are reguli severe, presupune osteneală şi uneori chiar duce la
istovire”.5

Nu este simplu amuzament ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de
absorbit de rolul său încât pe moment se identifică cu personajul care-l joacă.

Jocul este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcţie, de mişcare, didactice, muzicale, etc.

Prin combinarea diferitelor feluri de jocuri copilul şi colectivul de copii vor fi puşi în
relaţii complexe unii cu alţii, vor trăi unele emoţii. În joc, se formează unele relaţii, se formează
sentimente. Copiii învaţă prin joc să conducă şi să se supună, învaţă, să se împrietenească.

Copilul îşi are ca punct de plecare un obiect oarecare şi în „alchimia fanteziei” el îl

preface, îl transformă pe loc – afirmă D. B. Elconin.6

Jocurile sunt diferite de la o clasă socială la alta, de la popoarele libere la cele înrobite,
de la copii crescătorilor de vite la cei al altor clase sociale. Chiar unul şi acelaşi copil îşi schimbă
subiectul jocului în funcţie de condiţiile concrete în care se află vremelnic.

Jocul oglindeşte activitatea omului şi raporturile sociale între oameni.

Prin joc copilul învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care R. Hellon apreciază
jocul ca pe „o activitate de preînvăţare”. Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi
activitatea socială a adultului, copilul fiind în primul rând o fiinţa eminamente socială.

1.2. JOCUL – ACTIVITATEA FUNDAMENTALĂ A COPILULUI.

ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND JOCUL

5
Chateau Jean, Copilul şi jocul, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980,
6
D.B.Elconin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,

6
 Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii sociale ci şi imitarea
unor anumitor tipuri de relaţii sociale dintre adulţi.

Pedagogii clasici de la Rabelae şi Rousseau au semnalat importanţa jocului infantil fără

să întreprindă un studiu riguros.

Primul studiu riguros asupra jocului a fost acela pe care psihologul Groos l-a numit
„Jocul animalelor” – 1886 şi apoi un studiu uman în 1899. în concepţia lui Gross jocul copilului
apare ca o activitate care prelungeşte „Jocul animal” punând accentul în primul rând pe tendinţe
şi trebuinţe, activitatea ludică fiind considerată ca expresie a diferitelor tendinţe. Jocul era
considerat un exerciţiu al tendinţelor ce pregăteşte copilul pentru viaţa serioasă. Acesta neglija
ceea ce este esenţial în jocul copilului, ce-l distinge de jocul micului animal fiind cu totul de altă
natură, mult mai nobilă.

Jocul exprimă deci dorinţa de pregătire, de măreţie, exprimă o forţă de propulsie

niciodată satisfăcută, un proiect de realizare mai deplină a unei persoane, prin autodepăşire
continuă. Într-un cuvânt, jocul copiilor noştri exprimă acel orgoliu uman.

Nu trebuie să vedem în jocul copiilor o simplă distracţie. Jocul nu este acelaşi lucru cu
plăcerea. A te juca înseamnă a te bucura, însă nu este vorba de o plăcere pe care o dă prăjitura
sau dulceaţa. Este vorba despre o „plăcere morală”. Orice joc presupune mai mult sau mai puţin
o reuşită.

Activitatea de joc se împacă foarte bine cu un anumit formalism sau ritualism. Scopul
propus este de obicei precizat de reguli. Acolo se află o activitate interesantă şi constituie o
problemă serioasă pentru că este un instrument de afirmare. Copilul nu are posibilitatea de a se
afirma în afara jocului. Jocul rămâne ataşat reuşitei prezente, succesului de moment. Prin aceasta
el asigură cu mai multă uşurinţă acea încredere în sine fără de care copilul nu poate să se retragă
şi să-i dispară orice elan.

În acest sens, Jean Chateau afirmă că „jocul este cel mai bun element de echilibru
psihic”.jocul este înainte de toate o mărturie a elementului propriu speciei umane prin care caută
întotdeauna să se depăşească. Copilul îşi manifestă prin joc „o plăcere a noului” cu ajutorul
căruia îşi realizează exploatarea lumii şi a posibilităţilor pe care le are.

7
 Jocurile încep sub forma unui joc elementar „să ne jucăm de-a…”.

Întâi copilul se imită pe sine însuşi „de-a dormitul”, apoi urmează reproducerea prin care
imită pe altcineva fiind la început o dedublare de sine şi creaţie în alte imagini, în atâtea alte
„euri”. La început confundă realul cu imaginarul; el crede că jucăriile de Anul Nou sunt produse
ale brăduţului din curte.

Jocurile de imitaţie pot fi un mijloc de a se exercita înţelegerea şi cunoaşterea imaginii

celuilalt, o armă contra egocentrismului favorizând dezvoltarea funcţiilor intelectuale de bază,
promiţând şcolarizarea la 7 ani. Evoluţia jocurilor de imitaţie ne arată că ele nu sunt decât o
ocazie de a manifesta anumite calităţi. Contează mai mult prin felul în care se imită decât
obiectul imitaţiei.

Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de fiecare copil, extrem de variate: a
merge pe marginea unui zid, a unui trotuar. Aceste jocuri ne învaţă un lucru esenţial: copilului îi
plac regulile pentru că acestea îi permit să se afirme, oferindu-i un obstacol ce trebuie învins.

Studierea jocului se aşează în inima copilăriei în ceea ce posedă ea mai caracteristic.

Jocul lasă copilul la nivelul copilăriei. Dacă nu se joacă este extrem de nervos, iar dacă se
mulţumeşte numai să se joace, rămâne un copil şi nu ajunge la maturitate. Acest rezultat al
jocului nu trebuie să apară.

„Copilul râde. Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.” – spune poetul Lucian Blaga în
poezia „Trei fete” unde a pătruns căutările spiritului uman şi a „găsit” jocul la toate vârstele.
Cunoscând această subtilă înţelegere a esenţei jocului putem sublinia faptul că jocul reflectă
umanitate pe care o dezvoltă ca o parte componentă a lumii.

Permanenţa relativă a spiritului de creaţie este atestată de către joc încă din vârstele
copilăriei, jocul generând multe activităţi superioare: asta, munca. Tendinţa spre joc a
preşcolarului este ceva esenţial naturii sale.

Prin joc se îmbogăţeşte sfera cognitivă, afectivă şi acţională vieţii lui psihice. Se dezvoltă
în continuare curiozitatea, se conturează interesele, se deschide (prin imitarea rolurilor) accesul
la activitatea productivă a adultului.

8
 Jocul răspunde nevoii de libertate spirituală, de mişcare şi este cerinţa de evadare de sub
presiunea adultului. In joc, copilul se angajează pe măsură sa în acţiune, participă de bună voie şi
se manifestă stăpân pe situaţie.

În desfăşurarea jocurilor se realizează compensaţii psihice pentru copii. Au loc unele

substituţii pe care le acceptă între real şi ceea ce reprezintă imaginarul. Jocul este întotdeauna
autentic, captivant, o bucurie ţi o plăcere reală, o angajare între lumea imaginară a energiilor şi a
încercării proprii.

Copiii, în situaţia de joc ating performanţe net superioare celor obţinute în afara jocului,
în condiţiile efectuării unor sarcini din obligaţie. Acţiunile jocului creează pentru copil situaţii pe
care el trebuie să le realizeze singur sau în colaborare cu colegii de echipă, cum ar fi: disciplina,
supunerea consimţită faţă de regulile jocului, spiritul de echipă, spontaneitatea.

Jocul este un bun prilej pentru a cunoaşte copiii sub diferitele lor înfăţişări pentru că îşi
arată în mod spontan aptitudinile fizice şi înclinaţiile lor sufleteşti. Îmbinarea raţională a jocului
cu elemente de învăţare produc schimbări în natura şi în structura proceselor psihice. Datorită
acestor îmbinări subiectivismul şi fantezia copilului cedează locul percepţiilor de mărime,
culoare, formă, greutate se realizează prin joc mânuind diferite obiecte.

Tot pe calea jocului se precizează şi se diferenţiază reprezentările. Pentru a constitui

trebuie să-şi reprezinte imaginea respectivă, iar pentru a interpreta un rol trebui să-şi reprezinte
acţiunilor oamenilor şi manifestările lor.

În jocurile cu subiecte îşi actualizează reprezentările şi le combină dezvoltându-şi

imaginaţia reproductivă şi creatoare. În condiţiile de joc, mai bine decât în alte condiţii se
realizează funcţiile memoriei: întipărirea, recunoaşterea, reproducerea ca şi operaţiile gândirii:
comparaţia, generalizarea, clasificarea.

Copilul în timp ce acţionează în joc percepe, memorează, gândeşte. Descoperă noi lucruri
iar pe cele cunoscute caută să le explice încât pe lângă mişcare şi bucurie mai intervine şi un
efort de gândire. Este faza prin care procesele de cunoaştere ale copilului se dezvoltă pe baza
acţiunilor extreme desfăşurate sub forma specifică jocului.

9
 În cadrul jocului colectiv are loc comunicarea verbală între copii, care dezvoltă limbajul,
îmbogăţeşte vocabularul iar sistemul verbal se intensifică. Limbajul devine un instrument de
exprimare şi de comunicare a impresiilor trăite, a emoţiilor, a dorinţelor. Tot prin joc, copilul îşi
dezvoltă emoţiile, trăsăturile social-morale şi de caracter.

Emoţiile şi sentimentele devin mai bogate în conţinut. Cele de prietenie sunt mai
accentuate decât cele de agresivitate. Relaţiile de ostilitate cedează locul celor de cooperare şi
competiţie. Jucându-se, copilul este în stare să obţină performanţe pe care alte activităţi exteriore
jocului nu sunt în stare să le atingă. Îşi fixează în continuare un scop, depune eforturi voluntare
în vederea realizării lui şi depăşeşte obstacolele ivite în cale.

Jocul este un mijloc de însuşire activă a cunoştinţele devenind activitatea principală ce

stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului în cadrul căruia se dezvoltă
procesele psihice şi pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare.

Vârsta preşcolară reprezintă un moment important de evoluţie psihică în care jocul capătă
caracteristici noi ce-i apropie de alte feluri de activitate.

Trece de la jocul individual, de la ponderea aspectelor izolate de viaţă cu jocul cu

subiecte ce implică relaţii complexe între copii dovedind că au ajuns la un stadiu mai dezvoltat al
imaginaţiei. Apare imaginaţia creatoare. Pe măsură ce dobândeşte cunoştinţe variate poate face
diferenţierea între imaginar şi real, creşte mai profund imaginarul. Faptul că jocul are scop,
subiect, roluri, reguli, copilul înainte de a începe jocul le fixează şi acestea influenţează creaţia
mintală a copilului.

Scopul – determină înţelegerea între copii a elaborării şi respectării unui plan al jocului.

Subiectul – reflectă aspecte diverse şi variate ale realităţii înconjurătoare. Copilul

introduce în joc momente din viaţa le-a trăit. Imaginile lui creatoare se dezvoltă în raport cu
vârsta şi contactul cu mediul înconjurător.

Rolul – oglindeşte în joc o conduită umană pentru copil. Împărţirea rolurilor pentru ei
constituie o mare importanţă, pentru că este un model pe care copilul în reproduce în joc.

10
 Regulile jocului – reglementează conduita copilului, relaţiile dintre ei şi scopul propus.
Cel ce nu respectă regulile jocului, poate fi scos din joc. Copiii trebuie să se supună în mod
conştient. Se întâlnesc atitudini de protest faţă de orice abatere de la regulile de comportare
civilizată în joc. Încep să se înfiripe în joc elemente ale conştiinţei de sine. Astfel, stadiul de
dezvoltare creşte şi copilul începe să facă distincţie între joc şi celelalte forme de activitate.
Saltul calitativ se produce în evoluţia proceselor cognitive când este capabil să efectueze operaţii
în plan mintal. Se pregăteşte motivaţia acţiunilor următoare.

Spre sfârşitul perioadei preşcolare se resimte o puternică atracţie spre şcoală. Faptul
acesta constituie un indiciu al maturizării psihologice în sensul capacităţii de a desfăşura o nouă
formă de activitate – învăţătura sistematică – problemă psihopedagogică de care trebuie să se ţină
seama în întreaga acţiune de instruire şi educare a copiilor preşcolari.

Dezvoltarea psihofizică armonioasă şi social morală ca premise ale autoformării şi ale

integrării depline în sistemul cerinţelor societăţii sunt urmare directă a jocului. Fără joc viaţa
copilului este lipsită de sens şi perspectivă. Întreaga formare a preşcolarilor depinde de „cât” şi
„cum” se joacă ei la grădiniţă, în familie, în grupurile de copii alcătuite spontan.

Jocul este consecinţa unei anumite dezvoltări. Ca să poată practica jocurile specifice
vârstei copilul, trebuie să dispună de anumite cunoştinţe, priceperi, deprinderi elementare
realizate empiric în familie şi ştiinţific în grădiniţă.

În perioada primei copilării se dezvoltă intens jocul de manipulare sub influenţa

trebuinţei interne de a acţiona asupra lumii şi a o schimba. Este o activitate încărcată de
disponibilităţi psiho-afective imaginative ce ocupă o mare parte a zilei. „Jocul este o expresie a
activităţii efectuate spontan, din plăcere, încărcată de satisfacţii” – spune Ursula Şchiopu în
„Psihologia vârstelor”.

La 18 lunci copilul poate deveni în joc avion, maşină, tren, uneori pisică, robnet, rice.

La 2 ani copilul se joacă cam 90% din timp. Jocurile permit combinarea, obsevarea,
alergare. Evenimentele se revarsă în joc.

11
 Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu, spontan. Treptat se centrează de pe obiect
mutându-se pe subiectele acţiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: de-a familia, de-a doctorul,
etc.

Schematic, abia spre 3 ani am putea vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri. În
acestea, simbolistica ludică este amplă şi coerentă iar acţiunea tinde să cuprindă mai multe
persoane. Jocul impune forme de conduite noi şi, fireşte atitudini. Acum imaginaţia este în mare
progres.

La 3 ani copilul se joacă şi construieşte şi pe verticală şi pe orizontală iar conduita

depinde de starea sănătăţii, de caracteristicile afectivităţii.

Activitatea de joc, rămâne de departe cea mai contribuantă în formarea personalităţii.

„Jocul se consideră ca o activitate fizică au mintală gratuită ce se realizează doar datorită plăcerii
ce o provoacă” spune Chateau J.

În acest fel, copilul devine în joc medic, telefonist, constructor, soră.

La 4 ani copilul nu mai este izolat, se joacă mai bine cu copiii mai mari sau mai mici.

La 5 ani jocul cu subiect şi rol atinge un foarte important nivel de dezvoltare. Apar
acordurile şi proiectele de joc. Jucăria este un stimulent al jocului iar jocul propriu-zis este o
stare psihologică. Jocul reflectă viaţa socială. Atunci când imită nu urmează pasiv modelul
jocului. Jocul său nu e urmat exclusiv de model.

„Particularitatea esenţială a jocului e ficţiunea”.

Până în prezent se menţine părerea că „imaginaţia copilului e mai bogată decât a

adultului. Copilăria este acea epocă în care fantazia e foarte dezvoltată”.

Jocul ca formă de activitate prilejuieşte resurse nebănuite de afirmare a copilului.

Activitatea de cunoaştere, de asimilare a experienţei de viaţă socială se realizează în ce mai mare
măsură într-o atmosferă de joc. Jocul copilului este un mijloc de afirmare, este un mijloc de
dezvoltare a proceselor de autodepăşire.

12
 1.3. JOCUL CA ELEMENT CENTRAL AL FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII
INTELECTUALE A PREŞCOLARULUI

Cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preşcolar o reprezintă jocul.

O trecere secvenţială în revistă a istoriei culturii ne permite să identificăm o serie de

abordări care îi conferă jocului cu totul alte dimensiuni. Astfel, I. Huizinga în celebra sa lucrare
„Homo lundes” (1977) demonstrează că jocul determină conţinutul culturii în timp ce
antropologul Clifford Geertz în „The interpretation of cultures” ne atenţionează că membri unei
societăţi „se citesc” pe ei înşişi prin propriile lor jocuri. Mai pragmatic, Eric Berne în „Game
People Play” (1964) sugerează că „viaţa este doar o colecţie de jocuri” în timp ce analiştii
fenomenului economic constată că stilul cel mai de succes în managementul corporaţiilor
aparţine celor care îşi modelează comportamentul in conformitate cu structura jocurilor
competitive.

În domeniul educaţiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie aşa cum rezultă din
doctrinele timpurii ale secolului XIX: cele elaborate de Rousseau, Froebel sau Pestalozzi. În
psihologie, noţiunea de joc ca formă a liberei expresii şi-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert
Spencer, care a preluat concepţiile lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de
surplusul de energie care există la copil. Spencer va merge chiar mai departe în această direcţie,
ocupându-se prioritar de implicaţiile jocului pentru dezvoltarea copilului.

Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun în
lumină că:

 jocul este o necesitate pentru creşterea şi dezvoltarea sa (K. Gress);

 prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);
 prin intermediul jocului, copilul devine stăpânul propriei sale experienţe (E. Erikson);
 jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparide) şi de formare a eu-lui (J.
Chateau).
Deşi conceptul de joc este unul familiar şi utilizat în mod cotidian el este mult mai dificil
de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice.

13
 Catherine Garvey (1977) enumeră criteriile pe care cei mai mulţi analişti le folosesc
pentru a defini jocul:

 jocul este plăcut şi produce plăcerea;

 jocul nu are scopuri extrinseci, motivaţiile copilului sunt subiective şi nu servesc nici
unui scop practic;
 jocul este spontan şi voluntar, mai ales în mod liber de către jucător;
 jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.
Dacă, asemenea lui Catherine Garvey, cei mai mulţi analişti insistă că jocul este o
activitate voluntară, spontană, nu are ţel în lumea real-concretă, o aceeaşi apropiere se realizează
atunci când sunt abordate funcţiile jocului. Psihologii, indiferent de şcoala sau orientarea căreia îi
aparţin, sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuţii importante la dezvoltarea
copilului.

Acestea au în vedere următoarele aspecte:

Jocul este un vehicul al stimulării cognitiv. Prin intermediul activităţii ludice, copiii fac
descoperiri senzo-motorii privind mărimile şi formele, noţiunile de „jos” şi „sus”, „tare” şi
„moale” etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează, structurează şi măsoară.

Înălţând şi dărâmând, se familiarizează cu proprietăţile lucrurilor şi dobândesc cunoştinţe

despre greutate, înălţime, volum şi textură. Exersându-şi percepţia, abilitatea de a reacţiona şi
abilitatea gândirii, copilul acumulează experienţă directă. Aceasta, consideră Scheurb (1986) şi
Mussen, Conger, Kagan şi Houston (1990) este extrem de important într-o cultură în care
indivizii au, mai degrabă experienţe indirecte ale lumii, prin intermediul cuvintelor care descriu
lucruri, sau prin intermediul imaginilor care oferă informaţii despre natura obiectelor. Esenţială
pentru copil, în joc, este natura primară a experienţei, nu doar pentru că îi furnizează impresii
imediate, ci si pentru că îi conferă feed-back-ul şi îi determină progresul în învăţarea
independentă.

Jocul îi pregăteşte pe copii pentru viaţă, dar de o manieră specifică. Jucându-se, copiii se
experimentează şi se exersează pe ei înşişi ca agenţi activi ai mediului şi nu doar ca elemente
reactive. În familie şi la grădiniţă copiii sunt frecvent chemaţi să acţioneze în conformitate cu
anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.

14
 Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adulţilor (proces cunoscut sub
numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca „de-a şcoala”, „de-a spitalul”, „de-a
magazinul” interpretând roluri de profesori, infirmiere, vânzătoare, etc. jocurile sunt mijloace
efective prin care copiii învaţă să-şi adapteze acţiunile la acelea ale unui partener.

Jocul este un exerciţiu crucial pentru formarea şi dezvoltarea responsabilităţii etice. În

cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea şi solidaritatea socială ci îşi configurează
totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ce este bine şi ce este rău într-un contex
social. El învăţă corecţia socială şi intervenţia nu doar de la adulţi care „supervizează” ci mai
degrabă de la colegii de joc in aceeaşi grupă de vârstă, aflaţi în aceeaşi situaţie.

În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El învaţă

să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anumite forme, culori şi materiale.

Jocul stimulează fantezia, „conştiinţa imaginativă” şi un nume gen de percepţie a

ideilor. Este vorba în fond, despre creativitatea jocului. Ea priveşte aspecte foarte concrete şi
foarte practice. Copilul este stimulat, el are idei şi, nu în ultimul rând el este capabil să facă
legături intuitive între lucruri care pot fi translate în acţiuni care produc schimbări ale lucrurilor.
Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale şi, în acest proces, poate lua
cunoştinţă de propriul său potenţial inovativ şi îl poate experimenta.

Pe de altă parte dat fiind că jocul face posibilă atât realitatea cât şi fantezia, el le permite
copiilor să se confrunte şi să-şi rezolve fricile lor cele mai profunde (de vrăjitorie, de fantome, de
animale sălbatice, etc.). prin intermediul episoadelor imaginare copiii se pot înfrunta fără riscuri
cu aceste creaturi şi pot să le domine.

Prin intermediul jocului, alături de nevoia de a se integra, copilul experimentează şi

nevoia de a-şi apăra şi de a-şi afirma individualitatea. Obligat de context să iasă din el însuşi şi
să se privească dintr-o altă perspectivă, copilul îşi construieşte un sens propriu al identităţii, sens
concretizat în imaginea de sine.

E. Cobb, în cartea sa „The ecology of imagination in chidhood” (1977) demonstrează că

oamenii de geniu ca Tolstoi, Ibsen, Kandisky, etc. consideră „simţul magic al copilăriei” ca fiind
principala sursă de inspiraţie pentru demersurile lor creative. Multe spirite autentic creatoare şi

15
novatoare susţin că jocul din perioada copilăriei a fost componentă decisivă a formării şi
evoluţiei lor ulterioare.

Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice,

numeroşi artişti şi-au format încă din copilărie, deprinderea de a percepe obiectele ţi situaţiile
într-o manieră unică, personală.

Nu trebuie să creăm însă falsa opinie că doar artiştii posedă imaginaţia sau creativitatea.
Toţi copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potenţial de fantazie şi joc. Dar pentru a-şi
valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de:

 timp pentru activitatea ludică;

 spaţiu de joc;
 oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca şi pentru părinte,
reprezintă o importantă sursă de informaţie cu privire la starea psihică a copilului,
relevând eventualele conflicte intrapsihice sau interrelaţionale);
 echipament pentru joc;
 aprobarea de a se juca şi confirmarea de către adult a faptului că jocul nu este o
experienţă lipsită de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importantă, demnă de
interes şi valorizată corespunzător.
Având în vedere ultimul aspect, fundamentul pentru punerea adecvată în valoare a
potenţialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că, în conformitate cu teoria
stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei preşcolare îi corespunde etapa când asistăm la
o extindere şi o îmbogăţire substanţială a repertoriului de abilităţi motorii şi mentale ale
copilului.

Acesta este şi motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de a se juca
liber, de a experimenta intens noile achiziţii.

Părinţii şi educatorii care nu stimulează şi nu susţin de o manieră pozitivă demersurile

ludice ale copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăţie şi de intruziune în lumea plină
de miraje a oamenilor mari.

16
 Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preşcolarităţii este acela de a crea copilului un
sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire a unor competenţe în organizarea şi
direcţionarea activităţii.

Repere importante cu privire la dimensiunile psiho-sociale ale jocului ne oferă şi Muldred

B. Parten care studiind copiii din instituţiile preşcolare a identificat şase tipuri de joc, clasificate
în funcţie de natura şi amploarea implicării sociale a copiilor.

Acestea ar fi:

 jocul de neimplicare (unocuppied play) – copiii îşi petrec timpul privindu-i pe

ceilalţi, plimbându-se în jurul lor sau angajându-se în activităţi fără scop bine determinat
(mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-acolo a unor obiecte);
 jocul solitar (solitary play) – copiii se joacă singuri, recurg la diferite jucării,
dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalţi copii sau de a vorbi cu aceştia;
 jocul pasiv (onlookerbehavior) – copiii îi privesc pe ceilalţi cum se joacă, în mod
ocazional le vorbesc sau le pun întrebări, dar nu se implică efectiv în activitatea ludică;
 jocul paralel (parallel play) – copiii se joacă independent în proximitatea altor
copii, dar nu cu aceştia. Chiar dacă se joacă alături şi cu jucării similare, ei nu interacţionează;
 jocul asociativ (associative play) – copiii interacţionează unii cu alţii, schimbă
între ei jucării şi încearcă să influenţeze comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea, nu există o
diviziune sau o integrare a activităţii ludice;
 jocul cooperativ (cooperative play) – copiii se angajează într-o formă organizată
de joc în care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joacă pot coopera în elaborarea
anumitor proiecte, în dramatizarea anumitor situaţii sau în coordonarea acestora (J. W. Van der
Zander, 1985).
Studiu deveni clasic în domeniu a evidenţiat că acei copii care se situează în jurul vârstei
de 3 ani preferă jocul paralel (ei se joacă lângă ceilalţi copii, dar nu cu ei). Copiii mai preferă
jocul asociativ sau cooperativ (ei interacţionează cu ceilalţi, mai întâi de o manieră
dezorganizată, apoi tot mai structurat, angajându-se în activităţi coordonate şi ierarhizate). Există
o varietate de jocuri desfăşurate de preşcolari.

17
 Urmărirea atentă a modului în care se joacă copilul ne poate furniza dare preţioase care să
ne edific dacă un copil preferă jocul solitar deoarece este timid sau pentru că îi lipsesc abilităţi de
a se integra în jocul asociativ sau cooperativ.

O altă constatare este aceea că preşcolarilor le place jocul dramatic. Cele mai multe teme
pe care la inventează au la bază propria lor experienţă sau programele TV. Există numeroase
discuţii dacă tematica acestor jocuri ar trebui lăsată totalmente la voia lor. Un exemplu îl
reprezintă jocurile de război. Unii specialişti le consideră necesare că în acest fel copiii s-ar
elibera de agresivitate şi de tensiunea pe care aceasta o induce. Alţi autori consideră că,
dimpotrivă, acest gen de jocuri i-ar predispune pe copii la violenţă şi ar reduce semnificativ
empatia acestora cu suferinţa celorlalţi.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, concluzia care se desprinde în mod evident este
aceea că un părinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc copilului şi prin această
încurajare constantă, însoţită de o ghidare corespunzătoare, copilul poate obţine beneficii reale.
Cercetările au relevat, de-a lungul anilor, existenţa unei legături indubitabile între joc şi prezenţa
zâmbetului, râsului şi a altor expresii de bucurie.

Copiii care se joacă folosesc mai multe cuvinte şi un limbaj mult mai elaborat din punct
de vedere sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul doar cuvintele şi
expresiile la care un copil recurge atunci când se joacă „de-a zborul cu avionul”: bilete de avion,
tipuri de avioane, pilot, stewardesă, aterizare, decolare, centură de siguranţă, nume de aeroporturi
şi oraşe, etc. Concomitent, copilul care practică acest joc îşi dezvoltă un simţ al ordinii, al
secvenţialităţii şi al timpului. Avionul nu poate decola atâta timp cât nu a fost alimentat cu
combustibil, pilotul soseşte, pasagerii îşi pun centurile de siguranţă, decolarea este aprobată,
semnalul este dat. Timpul trece şi în acelaşi timp avionul aterizează şi pasagerii părăsesc avionul.
Se realizează în acest fel, o elaborare a spaţiului şi timpului senzorial, în paralel cu elaborarea
timpului şi spaţiului mintal.

Prin funcţiile jocului se numără şi aceea de a o dezvoltare fizică sănătoasă, echilibrată

copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a-l sprijini, în fond, să
achiziţioneze o serie de abilităţi de bază, necesare întregii sale vieţi ulterioare. Copilul care îşi
ţine capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui corp este rigid ne transmite

18
semnale despre o anumită nesiguranţă şi un cert inconfort interior. Copilul care este hiperactiv şi
care pune mâna pe orice apare în raza sa vizuală interiorizează, manifestă pe această cale, o
evidentă lipsă de autocontrol. Conştientizarea faptului că mâinile şi picioarele, la fel ca şi faţa şi
întregul corp, reflectă emoţiile şi sentimentele noastre îl poate ajuta pe copil să înţeleagă şi să
acţioneze adecvat la semnalele faciale şi corporale ale colegilor, părinţilor şi educatorilor.

Propun câteva exerciţii care ar putea fi considerate probe ce nu au nevoie de argumente

suplimentare.

 Mişcarea „ca şi când” pentru:

1. Mâini – cereţi copilului să ilustreze prin gesturi toate acţiunile pe care le
pot face mâinile:
 bate un cui;
 aruncă o minge;
 scoate apa din fântână cu găleata;
 întoarce un ceas;
 taie o prăjitură;
 opreşte traficul.
2. Picioare – la auzirea unei muzici adecvate, copiii trebuie:
 să meargă pe vârfuri – pentru echilibru;
 să meargă încet – şi trişti;
 să meargă repede – fericiţi.
3. Corp – se cere copilului să folosească întregul corp pentru a deveni:
 un fulg de zăpadă căzând;
 un copac unduindu-se în bătaia vântului;
 un nor mişcându-se pe cer;
 un peşte zbătându-se pe podea.
 Conştiinţă emoţională şi sensibilitate
Aceste exerciţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte percepţia emoţională şi sensibilitatea,
devenind conştienţi de propriile lor expresii faciale şi corporale. Este foarte important să se
exerseze aceste expresii, cerându-se copiilor ca, privindu-se în oglindă să-şi compună: o faţă
fericită, o faţă tristă, o faţă surprinsă, o faţă mânioasă.

19
 De aceea pentru a verifica dacă pot să recunoască şi să interpreteze expresia altcuiva,
trebuie să le cerem: „Arata-mi ce figură ai avea dacă afară ar ploua şi nu ai mai putea ieşi la
joacă!” sau „Arată-mi ce figură ai face dacă prietenii ţi-ar strica jucăria favorită!”.

Ştiind că pentru copii mare înseamnă „puternic” şi mic înseamnă „slab”, vulnerabil şi
neputincios, propun jocul „mic ca o minge – mare ca un gigant”. Copiii se pot transforma într-un
gigant ridicându-se cât mai mult, tot mai mult, întinzându-se pe vârfuri, ridicându-şi braţele şi
făcând paşi foarte mari de-a lungul camerei, apoi se pot transforma într-o minge mică
răsturnându-se pe podea şi stând ghemuiţi şi silenţioşi. La sfârşitul exerciţiului le putem
transmite un mesaj edificator: mică ca o minge, mare ca un măr, înalt ca un munte, înalt ca un
copac.

Îmbogăţirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial pentru aceştia
mai ales în condiţiile în car cercetările psihologice şi pedagogice demonstrează că fantezia îi
poate ajuta pe preşcolari să facă cu succes tranziţia către şcoală, să fie pregătiţi şi disponibili
pentru o învăţare eficientă şi plină de succes.

1. 4. JOCUL – PRINCIPALA METODĂ ŞI PROCEDEU INSTRUCTIV –

EDUCATIV REALIZATĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

În procesul de învăţământ educatoarea şi preşcolarii acţionează prin intermediul unor

metode de predare, respectiv învăţare. Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna
educatoarei; de cunoaştere şi utilizarea unor metode adecvate şi avansate depinde însăşi eficienţa
muncii noastre. Fiind cel mai intim legată de activitatea noastră, metodologia reprezintă terenul
pe care se poate afirma cel mai uşor creativitatea didactică.

În semnificaţie originară, cuvântul „metodă” derivat etimologic din grecescul „methodos”

(odos = cale, drum; metha = spre, către) înseamnă „drum spre”, „cale…de urmat” în vederea
atingerii unui scop determinat sau un mod de căutare, descoperire…a adevărului; drum ce
conduce la cunoaşterea realităţii.

20
 „Prin corelaţie, metoda se defineşte ca fiind o cale eficientă de organizare şi conducere a
învăţării, un mod comun de a „proceda cate reuneşte într-un tot familiar eforturile educatoarei şi
copiilor”7. Metoda jocurilor sau învăţarea prin joc este o metodă de simulare, bazată pe acţiunea
fictivă alături de metoda dramatizării şi învăţarea pe simulatoare. ”

Jocul este folosit în învăţarea pe arii de stimulare ca metodă cu un impact considerabil.

La baza metodelor de simulare stă analogia sprijinită pa analiza riguroasă a faptelor. În ceea ce
priveşte noţiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept „spontaneitate originală” 8, „ca o
acţiune urmărită prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de distracţie şi reconfortare, de
sentimente de plăcere şi bucurie”9.

Anumite întrebări generează o perspectivă cu totul interesantă asupra jocului:

 Privind problema jocului dintr-o perspectivă pedagogică mai largă, oare nu cumva
însăşi organizarea învăţării ar putea lua forma unor acţiuni cu caracter de joc?
 Cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?
 Ce consecinţe anume pot avea asemenea acţiuni de învăţare asupra jocului?
Astfel, cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de energie dinspre
jocul propriu-zis spre activitatea de învăţare, acţiunea distractivă se transformă într-un important
factor de exersare (de antrenament, de însuşire a unor metode comportamentale de exemplu) fără
ca cel care se joacă să fi avut această intenţie.10

După conţinutul şi obiectivele urmărite jocurile pot fi clasificate în:

 jocuri senzoriale – vizual motorii, tactile, auditive;

 jocuri de observare a naturii;
 jocuri de dezvoltare a vorbirii;
 jocuri de asociere de idei şi de raţionament;
 jocuri matematice;
 jocuri de construcţii tehnice;
 jocuri muzicale;
7
Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.63
8
E. Gesller, Mijloace de educaţie, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1977, p. 195
9
Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.67
10
E. Plonchard, Mijloace de educaţie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 131

21
  jocuri de orientare;
 jocuri de sensibilizare (de deschidere, pregătirea preşcolarilor pentru înţelegerea
unor noţiuni);
 jocuri aplicative;
 jocuri de creaţie;
 jocuri de fantezie;
 jocuri de memorie;
 jocuri simbolice;
 jocuri de îndemânare (de exerciţii simple, de mişcare etc.).
După materialul folosit în:

 jocuri cu materiale;
 jocuri fără materiale;
 jocuri orale;
 jocuri cu întrebări („Cine ştie câştigă”);
 jocuri ghicitori;
 jocuri de cuvinte încrucişate etc.
în ceea ce priveşte rolurile se simulare, în esenţă aici este vorba de simularea unei situaţii
care determină participanţii să interpreteze anumite roluri sau ansambluri de comportamente
uneori foarte bine precizate, alteori mai confuze, şi în aceste condiţii să ajungă la realizarea
obiectivelor prestabilite.

Interpretarea de roluri obligă participanţii la creativitate, îi obligă să intre într-o reţea de

relaţii interpersonale, de reciprocitate.

„Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii în grup, interdependenţele şi spiritul de

cooperare, participarea efectivă şi totală la joc, angajează copiii timizi, cât şi pe cei slabi,
stimulează curentul de influenţe reciproce.” 11 Acest lucru duce la creşterea gradului de coeziune
în colectivul clasei, precum şi la întărirea unor calităţi morale (răbdarea şi tenacitatea, respect
pentru alţii, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul) şi la dobândirea unor comportamente
legate de îndeplinirea unor viitoare funcţii sau responsabilităţi socio-profesionale.
11
Cerhiţ Ioan Prelegeri pedagogice, Editura „Polirom”, p. 90

22
 În sens mai larg, cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face faţă unor situaţii
conflictuale, iniţiativă, spiritul de răspundere.

Educatoarei i se cere să dea dovadă de multă abilitate în dirijarea activităţii. Ea joacă aici
numai rol de coordonator: alege subiectul care devine pretextul jocului, delimitează aria de
probleme în cadrul căreia se va desfăşura jocul.

Jocul reprezintă o formă de activitate preferată şi adecvată specificului activităţilor

realizate în grădiniţă dar şi principala metodă de instruire şi educaţie utilizată în activităţile cu
copiii preşcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuinţele de manifestare şi de
exprimare a copilului. Valoarea activităţilor de joc este apreciată după capacitatea acestora de a-l
ajuta pe copil să se integreze în mediul natural şi social şi pentru a înţelege lumea înconjurătoare.

Experienţa acţională pe care o dobândeşte copilul jucându-se se reflectă asupra

dezvoltării sale psihice prin:

 dobândirea unor însuşiri sociale: să intre cu uşurinţă în relaţie cu ceilalţi, să fie

tolerant, îngăduitor, milos, înţelegător, ceea ce înseamnă să-şi optimizeze
capacitatea de adaptare la mediul social;
 activitatea şi optimizarea potenţialului intelectual: a observa, a descoperi, a
analiza, a înţelege, a numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni
esenţiale ale inteligenţei;
 activarea şi optimizarea potenţialului fizic: să apuce, să apropie, să sară, să se
caţere, să arunce, să prindă, mişcări şi acţiuni prin intermediul cărora se vor
dezvolta toţi muşchii mari şi se va întări simţul echilibrului psiho-fizic.
Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparenţei pe care o
creează, adică aceea de a fi relaxantă, lejeră.

Trebuie să ştim cât trebuie să-l solicităm pe copil prin joc şi în ce fel, conferind jocul într-
o veritabilă situaţie de învăţare.

Pentru realizarea unui asemenea scop este util de evidenţiat că jocurile pot fi integrate în
mai multe categorii după funcţiunile didactice îndeplinite:

23
 Jocul funcţional în cadrul căruia copiii sunt aduşi în situaţia de a explora caracteristicile
şi proprietăţile anumitor obiecte şi materiale din mediul lor de existenţă.

Jocul de construcţie prin intermediul căruia copiii explorează diverse materiale cu

ajutorul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor avea astfel posibilitatea să compare unele
materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic. Vor observa, de asemenea, diferitele forme ale
obiectelor: cubice, cilindrice, sferice (chiar dacă nu le pot încă numi) şi vor constata diferitele lor
însuşiri: aspre, dure, lucioase, moi.

Jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învaţă să se supună unor norme, prescripţii, care
sunt mai presus decât propriile lor dorinţe.

Prin astfel de forme de joc, ei află că nerespectarea regulilor este condiţionată cel mai
adesea prin excluderea din joc atunci când prescripţiile sunt încălcate. Copiii învaţă în felul
acesta să-şi elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita procesul
integrării lot în mediul organizaţional.

Interpretarea de roluri – prin intermediul cărora copilul învaţă să-şi asume diferite
roluri sociale pe care, mai întâi le imită. Jocurile „De-a mama şi de-a tata”, „De-a constructorul”,
„De-a doctorul”, „De-a şcoala” sunt ocazii de a arăta modul în care ei percep împărţirea
sarcinilor sociale şi îndeplinirea lor.

În activităţile instructiv-educative organizate în grădiniţe folosim oricare dintre formele

de joc prezentate mai sus ori combinaţii între acestea prin adaptarea lor strategică la scopuri
fixate cu multă claritate de educatoare.

La vârsta preşcolară un asemenea scop e relativ uşor de atins având în vedere nevoia de
mişcare a copilului şi trebuinţele lui acţionale care sunt native şi nu necesită stimulări
suplimentare.

Copiii mici sunt foarte ocupaţi să crească mari. Jocul de rol le oferă un prilej special de a
explora diferite roluri, adesea roluri de adulţi sau oameni care sunt importanţi în viaţa lor. În
cadrul jocurilor de creaţie copiii îşi dezvoltă treptat gândirea, imaginaţia precum şi îndemânarea
de a mânui diferite materiale şi instrumente: foarfeci, creioane, pensulă etc. în jocurile de creaţie,

24
subiectul este preluat de copil gata construit. Jocul de creaţie are ca subiect impresiile şi chiar
mai mult reprezentările obţinute de copii din mediul ambiant.

Analizând evoluţia subiectului în jocul preşcolarilor de diferite vârste sau nivele de

dezvoltare ne vom referi la mai multe aspecte.

Interesează din acest punct de vedere ce anume reflectă din realitate, ce legături există
între aspectele reflectate. Aceste legături condiţionează lărgimea, bogăţia, complexitatea jocului.

În jocurile copiilor de 3-4 ani se vor evidenţia impresiile cele mai puternice din viaţa
cotidiană.

Mediul apropiat, viaţa de familie şi eventual din grădiniţă constituie principala sursă a
subiectelor alese de copii. Copiii se joacă de-a mama, de-a tata, de-a plimbarea, de-a grădiniţa.

La această vârstă, subiectul prezintă în genere acţiuni între care lipseşte legătura firească,
deci are un aspect neînchegat şi este restrâns ca arii de reflectare a realităţii. Jocul are un caracter
imitativ evident, intervenţia copiilor fiind redusă. Treptat, ca urmare a dezvoltării generale a
copilului, subiectul jocului se îmbunătăţeşte, devine mai închegat, reflectând aspecte mai diverse
şi mai variate a realităţii înconjurătoare.

Copilul de 6-7 ani reflectă şi transpune în joc nu numai acţiuni şi evenimente percepute
direct sau trăite, el începe să încorporeze în momentele jocului, acţiuni din viaţă cunoscute pe căi
indirecte, auzite din relatările celorlalţi, din basme, povestiri.

Alături de învăţarea prin joc, metoda dramatizării, ca tip specific de simulare se bazează
pe utilizarea mijloacelor şi procedeelor artei dramatice.

Jocurile intelectuale le plac foarte mult copiilor la fel ca şi cele motrice, psihice
(intelectuale şi afective).

Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere (loto, domino), pe asociaţie

prin asonanţă (rime, date), pe raţionamente (şah) gândire sau inventivitate (enigme, ghicitori,
rebusuri), pe imaginaţie creatoare – născocirea poveştilor, a desenelor.

Altă categorie de jocuri sunt jocurile care exersează unele funcţii speciale.

25
 Jocuri de luptă cum ar fi lupte corporale şi lupte spirituale (întreceri, discuţii).

În cadrul jocurilor de vânătoare există mai întâi jocuri de urmărire (de-a v-aţi ascunselea)
apoi cele care amintesc mai îndeaproape de viaţa reală: descoperirea cuiburilor, alergarea după
muşte sau fluturi, culesul fructelor sau florilor.

Putem introduce aici instinctul de a culege, de a aduna, manifestat de copii prin jocul cu
colecţiile: colecţii de timbre, de insecte. Simplul fapt de a umple un gol într-un album de timbre
constituie o plăcere.

Jocurile sociale includ plimbările în comun, organizarea tabelelor, a micilor societăţi de

copii.

Dacă dorim să se joace copiii trebuie să le oferim mijloace necesare, adică în primul rând
spaţii libere unde să se poată zbengui, unde să găsească cele trebuitoare le elaborarea jocurilor –
nisip, apă, jucării şi altele.

1.5. JOCUL – PRINCIPALA MODALITATE DE ÎNVĂŢARE

Fiecare slujitor al şcolii ştie că în educaţie cu orice categorie ar lucra, nu se poate trece
peste crearea şi menţinerea în permanenţă a climatului psihologic cel mai favorabil cerut de
situaţia educaţională concretă.

Jocul este climatul psihologic cel mai favorabil copilului preşcolar pentru a se forma
armonios.

A ţine seama de climatul de joc înseamnă a avea în vedere, în primul rând mediul specific
în care se complace copilul, lumea pe care şi-o creează singur, modul său specific de viaţă în
care imaginarul, fictivul supune la experiment şi la control foarte riguros realitatea în care irealul
se confundă permanent cu realul.

26
 „Refugierea” într-o lume imaginară este o realitate obiectiva, pe care toţi teoreticienii de
prestigiu ai jocului o explică prin nevoia de a pune în perfect acord dorinţele cu posibilităţi
personale.

„După cum apele tumultoase ale unui torent neputând învinge un obstacol îşi croiesc
drum lăuntric – spune E. Claparide – tot aşa curentul impulsurilor, dorinţelor, intereselor care
alcătuiesc eul nostru, caută o ieşire în ficţiune, în joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi
suficiente de manifestare.”12

Cercetând fenomenul ludic, J. Piaget ajunge la concluzia că, obligat să se adapteze lumii
sociale celor mari ale cărei interese şi reguli îi rămân exterioare şi unei lumi fizice pe care
deocamdată o înţelege prost, copilul îşi creează un „sector de activitate” a cărei motivaţie nu este
„adaptarea la real” la lumea specifică oamenilor mari ci dimpotrivă „asimilarea realului la eul
său, fără constrângeri sau sancţiuni”13.

Acest sector de activitate în care copilul se simte în deplinătatea puterilor sale, nu este
altceva decât jocul, cea mai izbutită modalitate de rezolvare a echilibrului afectiv şi intelectual al
eul-ui în confruntarea acestuia cu mediul. J. Bruner are şi el aceeaşi concepţie despre joc,
considerând că „atitudinea de joc” sau „spiritul de joc” exercită influenţă favorabilă asupra
necesităţii copilului la mediu, îi formează acestuia o atitudine realistă faţă de tot ceea ce îl
înconjoară şi îi dezvoltă forţele creative, îi facilitează dezvoltarea intrinsecă.

Şcoala contemporană trebuie să pună accent pe dezvoltarea individuală, creatoare a

gândirii şi totodată a sferei emoţionale şi motivaţionale a copilului.

„Necesitatea unei abordări umaniste în procesul didactic devine tot mai evidentă. Una din
strategiile care îndeplinesc cerinţele abordării umaniste este aceea a divertismentului, permiţând
celui care predă, să-şi realizeze simultan sarcinile didactice şi educative într-o atmosferă lejeră şi
atractivă.”14

12
Eduard Claparide, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,
1975, p. 73
13
J. Piaget, Psihologia copilului, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 50
14
Teresa Liek Piskoyub, Jocuri şi activităţi distractive în învăţarea limbilor străine, Editura “Polirom”, Iaşi, 1997,
p.12

27
 În mod obişnuit jocurile şi activităţile distractive le asociem cu timpul liber destinat în
general odihnei. Motivul acestei asocieri este că aceste activităţi sunt libere, lipsite de
constrângeri şi plăcute. Ele insă pot îndeplini şi funcţii educative esenţiale. Divertismentul motric
solicită participanţilor schimbarea frecventă a locului şi aplicarea regulilor obligatorii pentru
acestea.

Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicţionarul lui Gibbs
jocul a fost definit ca „o activitate efectuată de participanţi sau concurenţi care se străduiesc să
realizeze scopurile în limitele unor anumite reguli ”. Unii specialişti consideră că jocurile se
deosebesc de activitatea de divertisment prin aceea că ele se termină întotdeauna prin victorie sau
înfrângere.

Divertismentul este o activitate spontană şi voluntară care nu are alte scopuri decât
satisfacţia. Alături de muncă şi de învăţătură, divertismentul reprezintă al treilea aspect al
activităţii umane. El este forma principală de activitate a copiilor.

În jocuri, accentul nu este pus e eficacitate iar jucătorii trebuie să demonstreze deprinderi
de a face schimb de informaţii verbale. Referitor la joc, Henri Walton afirmă că „jocul este
activitatea proprie a copilului”, iar Teresa S. Piskoyub că: „Distrându-se, copiii nu observă, ci
învaţă”.

În cadrul activităţilor alese, educatoarea poate alege fără greutate jocul potrivit copiilor si
crea ea însăşi jocuri care sa permită acumularea cunoştinţelor, valorificarea lor într-o atmosferă
destinsă de divertisment. Copiii execută acţiuni în grup sau concursuri ceea ce înseamnă că
participantul la joc învaţă să execute acţiuni concrete.

Divertismentul facilitează în aceleaşi timp intrarea în viaţa socială, cunoaşterea realităţii

şi adaptarea ei la necesităţile proprii.

Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri şi, pentru
copii, realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacţie.

Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiecte pentru realizarea cărora am

desfăşurat cu copiii jocuri de creaţie prin conţinutul cărora contribuim la dezvoltarea limbajului
şi de aici la dezvoltarea unor trăsături pozitive de comportament, întrucât în joc copilul se

28
identifică cu adultul şi de astfel se transformă în rol de constructor, de şofer, de medic, situaţie
care are mare influenţă asupra formării încrederii în forţele proprii ce le permit să-şi depăşească
la un moment dat condiţia de copil şi să aspire să ajungă ca cei mari.

Acest fapt m-a determinat să-i încurajez să transpună în joc activităţile părinţilor, munca
adulţilor din mediul apropiat grădiniţei si familiei. În joc ei dovedesc independenţă şi încredere
în forţele proprii, mai ales că preşcolarii trebuie să expună oral situaţia în care s-au transpus,
motivând alegerea făcută, imaginându-şi ipostazele în care sunt. Jucându-se, ei trebuie să
colaboreze, în vederea regulilor impuse de joc, să comunice între ei şi cu educatoarea, prilej de
îmbogăţire a vocabularului, sa înveţe.

Jocul „De-a ştafeta” mi-a dat prilejul să constat posibilitatea de înţelegere şi imaginaţie a
fiecărui copil şi mai ales posibilitatea de a se stăpâni, parcurgând tot traseul, fiind situaţii când,
nerăbdători să răspundă, scurtează traseul.

Situaţii similare apar şi în: „Ce a greşit pietonul?”, „Cine ştie, câştigă!”, „Ghici ce am
schimbat?”, regulile jocului cerându-le să gândească, să nu greşească, să folosească propoziţii
corect structurate.

Îndeplinirea regulilor impuse de joc şi de conducător, contribuie la dezvoltarea gândirii şi

a imaginaţiei, formează şi dezvoltă limbajul.

În domeniul educaţiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie, aşa cum rezultă din
doctrinele timpurii ale sec. XIX, cele elaborate de Rousseau, Frobel sau Pestalozzi.

În psihologie, noţiunea de joc şi-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer care a
preluat conceptul lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de
energie care există la copil. Spencer merge mai departe în această direcţie, ocupându-se prioritar
de implicarea jocului în dezvoltarea copilului.

Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun în
lumină că:

 Jocul copilului este o necesitate pentru creşterea şi dezvoltarea sa (K. Grus);

 Prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);

29
 Prin intermediul jocului copilul devine stăpân propriei sale experienţe (E. Erikson);
 Jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparide) de formare a eul-ui (J.
Chateau).
Deşi conceptul de joc este unul familiar şi utilizat în mod cotidian, el este mult mai dificil
de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice. Psihologii, indiferent de şcoală sau
orientarea căreia îi aparţin sunt aproape unanimi în a admite ca jocul aduce contribuţii importante
în dezvoltarea copilului. Alături de activităţile obligatorii, cele opţionale care au ca scop
determinat achiziţia de cunoştinţe noi, fixarea şi precizia acestora, sistematizarea şi
perfecţionarea lor, se pot desfăşura prin metoda jocului.

Dispunând de toate funcţiile generale metodei jocului – jocul prin formele sale devine un
instrument şi un mijloc formativ – intuitiv şi totodată relaxant şi înviorător, care exercită asupra
preşcolarilor atracţie şi bucurie.

În cadrul învăţământului preşcolar între jocurile şi activităţile la alegere ale copiilor,

libere, creative şi activităţile comune nu există o graniţă nici măcar imaginară, ele se
întrepătrund, se influenţează reciproc, se interferează atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi
modul de organizare şi desfăşurare, de îndrumare şi antrenare a copiilor de către educatoare.

Legăturile virtuale dintre activităţi impun proiectarea şi abordarea interdisciplinară a

conţinuturilor pedagogice.

Uneori, jocurile şi activităţile la alegerea copiilor sunt o modalitate firească de continuare,

de completare, de perfecţionare, de aplicare, de verificare a cunoştinţelor, priceperilor,
deprinderilor însuşite în activităţi comune, in familiarizarea copiilor cu conţinutul temei care
urmează să fie abordat sau în sensul confecţionării, atunci când e posibil, a materialului necesar
pentru desfăşurarea acestei activităţi.

De exemplu, lectura după imagini „O faptă bună” am pregătit-o prin citirea poeziei
„Copil rău” de G. Dumitrescu în cadrul sectorului „bibliotecă”; „rachetele” din hârtie folosite în
jocul de mişcare „Lansăm rachete” din activitatea de educaţie fizică le-am confecţionat împreună
cu copiii din sectorul „artă”. Procedând astfel, trecerile de la activităţile alese la activităţile
comune se realizează în mod firesc încât copiii participă continuu cu interes şi plăcere la întreaga
activitate educativ-formativă a zilei.

30
 Dacă jucăriile şi activităţile la alegerea copiilor, libere-creative, sunt bine selectate şi
pregătite se va realiza o corelaţie între acestea şi activităţile comune-frontale. Planificarea
didactică se va putea interdisciplinară este facilitată de faptul că se realizează prin prisma
centrului de cunoaştere a realităţii mai profund şi de înţelegere dar si de a canaliza preocupările
spre noi aspecte.

Jocul rămâne principala modalitate de învăţare fiind „o formă de activitate prin care
aceştia încearcă să-şi însuşească experienţa de viaţă a adulţilor”. Ca activitate specifică, jocul se
bazează pe o seriozitate organizatorică şi pe câteva caracteristici stimulatoare şi îmbietoare la
angajare: surpriza, ghicirea, întrecerea, mişcarea, distracţia. Există mai multe tipuri de jocuri:
senzoriale, (vizual-motorii), auditive, de observare a naturii, de dezvoltare a limbajului,
matematice, de construcţie, muzicale, de orientare, de sensibilitate, de fantezie, simbolice, de
memorare.

Mai mult, jocul de tip literar-creativ se pot proiecta, desfăşura în cadrul ariilor de
stimulare care au căpătat ca secvenţă organizatorică – denumirea de jocuri literar-creative.

Jocurile verbale se împart în: fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri cu
povestiri, jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, jocuri fără suport material,
jocuri de simulare.

Între jocurile se simulare, cel mai incitant este jocul „role playng” – în care copiii devin
„actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc. Metoda se bazează pe un scenariu spontan,
creând premisele unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor. Indiferent de conţinutul
jocurilor de rol, acestea asigură formarea exprimării şi educarea limbajului, a exprimării orale
spontane, dar mai ales a gândirii.

Tipurile de jocuri pot fi diverse: de reprezentare, de arbitraj, de competiţie, de angajare.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de rol au următoarea strategie didactică:

 Alegerea unei situaţii interumane familiale copiilor;

 Distribuirea rolurilor partenerilor;
 Distribuirea sarcinilor;
 Învăţarea individuală a rolului fiecărui participant;

31
  Interpretarea rolurilor; interpretarea unei scene conflictuale;
 Intervenţia grupului pentru atenuarea conflictului şi comentariile spectatorilor;
 Reluarea jocurilor ţinând cont de sugestiile participanţilor.
Un aspect particular al jocului de rol ca joc de simulare este dramatizarea. Ca metodă simulativă,
ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expuneri oratorice cu oponent,
provocarea unei discuţii contradictorii, ş.a. dramatizarea are un caracter activizat, preluând o
parte din efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte, textuale, pe baza
unor replici generative (creatoare) sau pe stimularea (încurajarea) spontaneităţii „actorilor”. Sunt
texte care se pretează la interpretări artistice cum ar fi : „Ursul păcălit de vulpe”, „Capra cu trei
iezi”, de Ion Creangă şi alte texte cu dialog asumat sau improvizat.

În momentul în care se transpun în joc, majoritatea preşcolarilor folosesc imperfectul, cu

nuanţa unei acţiuni petrecute, în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit fel
incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe planul
real si viceversa reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia jocului.

Semnificativ este tocmai faptul că în cursul vârstei preşcolare, principalele elemente ale
jocului – scopul, subiectul, regulile – se conturează mai pregnant.

Copiii de 3 – 4 ani nu-şi propun în mod intenţionat un anumit subiect în joc – scopul este
latent şi se conturează în cursul jocului.

Copiii de 5 – 6 anii reuşesc din ce în ce mai clar să-şi fixeze o intenţie înainte de
începerea jocului, care influenţează în mare măsură creaţia mentală. La baza conturării jocului cu
subiect şi roluri specific vârstei preşcolare, stă procesul de dezvoltare impetuoasă a imaginaţiei.

Astfel, de la imaginile care apar ca o consecinţă imediată a acţiunii copiilor cu obiecte se

marchează trecerea la substituirea pe plan imaginar a funcţiilor specifice obiectelor. În acest mod
este posibilă transfigurarea unei situaţii reală într-o situaţie imaginară.

De pildă, un cub poate servi ca receptor pentru telefon. În selecţionarea materialului de joc, pe
măsură ce copilul creşte, el caută din ce în ce mai atent asemănarea între obiectul pe care îl
foloseşte şi cel pe care şi-l imaginează.

32
 O problemă interesantă în legătură cu transpunerea în rol a copiilor este aceea a raportului
între real şi imaginar. Preşcolarul mic se identifică cu rolul ales deşi cu aceeaşi rapiditate copilul
trece la alt rol.

1.7. JOCUL ÎNTRE REALITATE ŞI FICŢIUNE

Pe măsură ce copilul dobândeşte cunoştinţe mai variate şi mai largi, trăirea imaginarului
devine la profundă. Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul devine conştient de
propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită. „În descrierea jocului la copil,
psihologii au acordat atenţie şi au subliniat în mod deosebit aportul imaginaţiei sau al fantaziei.
Jocul este considerat manifestarea unei vivacităţi deosebite, a lipsei de griji şi a unui înalt nivel
de dezvoltare a imaginaţiei sau fanteziei. Faptul nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialişti,
care observă jocurile copiilor preşcolari rămân uimiţi înainte de toate de modul în care aceştia
transformă obiectele folosite în joc!”15

W. Preyer scria că „o bucată de lemn, legată cu o sfoară, pe coajă de nucă, un

bolovan...obiecte fără valoare, capătă importanţă enormă datorită fanteziei vii a copilului care
transformă bucăţile de hârtie în ceşcuţe şi bărci, în animale şi oameni”.16

„Sursa jocului o reprezintă tendinţa de a realiza o idee atrăgătoare, de aici, derivă după
cum vom vedea înrudirea apropiată cu arta”, după cum spunea D.B. Elkonin.

Activitatea imaginaţiei, mai puternică şi mai amplă în jocurile copiilor se explică prin
dorinţa de a reprezenta ceva, de a interpreta ceva, de a interpreta un anumit rol. „Esenţa jocului la
copil constă în interpretarea unui anumit rol şi în crearea unei anumite situaţii”.17

Oricât s-ar apropia emoţional de rolul adultului, copilul se simte totuşi copil. El se
priveşte pe sine prin prisma rolului pe care şi l-a asumat, adică prin prisma adultului, se compară
emoţional cu adultul, descoperind că nu este încă adult. Conştiinţa faptului că este copil se
realizează prin joc, iar de aici apare un nou ţel – să devină adult şi să realizeze efectiv funcţiile
15
D.B. Elkonin,Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 24
16
W. Prezer, Dezvoltarea spirituală din prima copilărie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1984, p. 51
17
J. Saltez, Studii de psihologie infantilă, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 317

33
acestuia. „Fiind plăcută emoţional, îndeplinirea rolului exercită o influenţă stimulativă asupra
efectuării acţiunilor în care rolul îşi găseşte întruchiparea”, afirma Elkonin.

Există motive să credem că în îndeplinirea rolului, modelul de comportament conţinut de

rol devine totodată etalonul cu care copilul îşi compară comportamentul, îl supune controlului.
Conţinutul rolului se concentrează îndeosebi în jurul normelor ce privesc raporturilor dintre
oameni – conţinutul său principal fiind normele de comportament practicate de adulţi – prin joc
copilul trece parcă în universul evoluat al formelor superioare de activitate umană, în lumea
matură a regulilor ce dirijează inter-relaţiile umane. Normele care stau la baza raporturilor umane
devin, prin joc, izvorul dezvoltării morale a copilului.

„Jocul este o şcoală a moralei, dar nu a moralei în planul reprezentărilor ci a unei morale
în acţiune”.18

Jocul are importanţă şi în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de

muncă, în corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive faţă de muncă, în corectarea unor abateri
sesizate în comportamentul unor copii şi în alte multe privinţe. Toate aceste efecte educative se
sprijină pe un adevărat fundament, pe influenţa pe care jocul o exercită asupra dezvoltării psihice
a copilului, asupra modelării personalităţii lui.

Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentru interacţiuni
diferenţiate între toţi participanţii la procesul didactic decât strategiile tradiţionale. Având în
vedere factorul educaţional, care este strâns legat de situaţia ludică, în cursul interacţiunii se pot
manifesta mai desluşit diverse tipuri de comportament pozitive – colegialitate, loialitate,
deprinderea de a se împăca cu înfrângerea, respectarea regulilor de joc – dar şi negative –
supărare când el pierde, ridicularizarea echipei învinse. Acest fapt dă educatoarei posibilitatea de
a lua atitudine faţă de situaţia existentă. Poate să recompenseze prin laude comportamentul
corect întărindu-le prin acestea copiilor că s-au comportat în mod adecvat.

În cazul jocului, influenţa educativă a educaţiei este mai eficientă decât în cazul altor
activităţi didactice. În învăţarea copiilor de vârstă mică, jocurile pot constitui strategia
dominantă.

18
D.B. Elkonin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 318

34
 Henri Wallon afirma că „jocul este acticitatea proprie a copilului”, că de fapt „jocul se
confundă cu întreaga sa activitate atâta timp cât rămâne spontană şi nu i se impun obiectivele de
către disciplinele educative”19. După Ch. Buhler „jocul ar fi o etapă a evoluţiei totale a copilului,
descompusă la rândul ei în perioade succesive”. H. Wallon a denumit patru categorii de jocuri
prin asimilare cu ceea ce reprezintă jocul pentru adult.

Jocurile funcţionale – ce pot fi mişcări foarte simple, cum ar fi întinderea şi aducerea la

loc a braţelor sau a picioarelor, agitarea degetelor, atingerea şi balansarea obiectelor, producerea
zgomotelor şi a sunetelor.

Odată cu jocurile de ficţiune, de tipul jocului cu păpuşa sau călăritul unui băţ

asemuindu-l cu un cal, intervin o activitate cu o interpretare mai complexă şi mai apropiată de

anumite definiţii.

În jocurile de achiziţie, copilul este, după o expresie curentă, numai ochi si urechi:
priveşte, ascultă, se sileşte să perceapă şi să înţeleagă lucruri şi fiinţe, scene şi imagini, povestiri,
cântece, totul pare să îl absoarbă complet.

În jocurile de confecţionare, copilului îi place să adune, să combine obiectele, să le

modifice, să le transforme şi să creeze cu ele altele noi.

Îndată ce o activitate devine utilitară şi se subordonează cu un mijloc unui scop, ea îşi

pierde atracţia şi caracterul de joc. Multe jocuri urmăresc dificultatea prin ea însăşi. Temele
propuse de joc nu trebuie să aibă altă justificare decât jocul însuşi. S-a putut aplica jocului
definiţia dată de Kant artei „o finalitate fără scop”, o realizare care tinde să se realizeze numi pe
sine. Copilul repetă în jocuri impresiile pe care le trăieşte, imită. „Pentru cei mici, imitaţia
constituie regula jocului, singura regulă care este accesibilă atât timp cât nu pot depăşi modelul
concret, viu, pentru a ajunge la consemnul abstract”20 afirmă H. Wallon.

Înţelegerea lor nu este mai întâi decât o asimilare a fiinţei sale cu cei din jur cu fiinţa sa,
în care imitaţia joacă tocmai un mare rol. „Instrumentul acestei fuziuni, imitaţia prezintă o
ambivalenţă care explică anumite contraste şi din care jocul se alimentează. Ea nu este fără

19
H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 45
20
H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 54

35
însemnătate ci foarte selectivă la copil. Se fixează asupra persoanelor care au mai mult prestigiu
asupra copilului, cele care îi interesează sentimentele, care exercită o atracţie, în care intră de
obicei ţi afecţiune” arată H. Wallon referitor la jocul prin imitaţie când se transformă prin joc în
aceste personaje.

Ficţiunea face parte, in mod firesc, din joc, deoarece se opune realităţii apăsătoare. Dacă
ia masa cu bucăţele de hârtie, ştie foarte bine, că deşi le numeşte „feluri de mâncare”, ele rămân
tot bucăţele de hârtie.

Libera sa fantezie aplicată la lucruri şi credulitatea complică uneori la adult, îl amuză.

Copilul alternează mereu între ficţiune şi observaţie. În realitate, dacă nu le confundă cum s-ar
părea câteodată, nici nu disociază complet una de alta, în prezenţa celeilalte. Le transpune mereu
una în cealaltă.

„Observaţiile copilului nu sunt lipsite de ficţiune dar şi ficţiunile sale sunt saturate de
observaţie” spune H. Wallon în lucrarea sa „Evoluţia psihologică a copilului”.

Eduard Claparide arată că „Persoana care se joacă îşi dă seama de ficţiunea pe care o
creează sau se lasă înşelată de această ficţiune? Nici una, nici alta. Este foarte conştientă de iluzia
care o învăluie, dar i se supune de bună voie ”.

CAPITOLUL II

JOCUL DIDACTIC

36
 2.1. IMPORTANTA JOCULUI DIDACTIC

Jocul didactic este o formă de activitate atractivă şi accesibilă, prin care se realizează
o bună parte din sarcinile instructiv-educative din grădiniță. Jocurile didactice ajută la instruirea
copiilor, le consolidează şi precizează cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Ele îmbină
armonios elementele instructive şi exercițiul cu elemente distractive. Deși copilul pare că se
joacă, el se distrează şi învață în același timp. Îmbinarea celor două elemente duce la apariția
unor stări emotive complexe, care stimulează şi intensifică procesele de reflectare directă şi
mijlocită a realității şi de fixare a cunoștințelor.
Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de
întrecere, de comunicare reciprocă ântre copii.
Jocurile didactice exercită o influenţă deosebită asupra dezvoltării psihice a copiilor. În
primul rând, contribuie la dezvoltarea intelectuală: la formarea percepțiilor de culoare, formă,
mărime, etc., la educarea spiritului de observație, imaginației creatoare, gândirii, limbajului,
memoriei.
Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii şi a
gândirii logice a preșcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activități obligatorii
constă în faptul că la desfășurarea lui participă toți copiii, ei depunând eforturi de gândire, de
exprimare, dar fără a conștientiza, considerând că se joacă. Printr-o alegere judicioasă, procesul
asimilării şi al adâncimii cunoștințelor este adaptat la cerințele şi specificul vârstei preșcolare.
Prin intermediul jocului didactic se fixează, se precizează şi se activează vocabularul copiilor,
fiind un mijloc foarte eficient pentru corectarea pronunției şi însușirea unor construcții
gramaticale. Eficienţa jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii depinde, în mare măsură, de
modul în care educatoarea știe să selecteze jocul în raport cu situația concretă existentă în grupa
de copii. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine copiii sub nivelul raportului atins în
dezvoltarea limbajului, precum şi sub aspectul defectelor de vorbire.
Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico-sintetice, a însușirii
caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocurilor solicită copilului alegerea obiectelor
după culoare, mărime, forma si găsirea asemănărilor dintre ele. De exemplu, în desfășurarea
jocurilor cu loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele, diferențiază corect formele
geometrice, culorile principale şi complementare. Odată cu acestea el învăță şi denumirea lor.

37
 Percepția spațială se dezvoltă mai ales prin jocurile în care copilul așează la un loc
figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spațiale dintre
obiecte: sus-jos, faţă-spate, aproape-departe etc. Prin alte jocuri învăță să cunoască formele şi
dimensiunile obiectelor( rotund, oval, pătrat etc.). Comparând obiectele după dimensiuni, învăța
să cunoască lungimea (lung-scurt), înălțimea (înalt-scund), mărimea (mare-mijlociu-mic),
grosimea (gros-subțire).
Multe jocuri contribuie la precizarea vocabularului şi la activizarea vorbirii. În acest scop
sunt folosite jocuri prin care copiii memorează denumirea obiectelor şi acțiunilor şi își precizează
înțelesul cuvintelor. Este important ca fixarea semnificației cuvintelor în memoria copiilor să fie
asociată cu acțiunile jocului. Numai în felul acesta sensul cuvintelor se reţine mai bine.
În egală măsură prin aceste jocuri se formează la copii deprinderea unei vorbiri
gramaticale corecte. De exemplu, deprinderea de a completa o propoziție din care lipsește
subiectul, predicatul sau complementul precum şi de a respecta acordul dintre subiect şi predicat.
Jocurile didactice sunt mijloace eficiente şi pentru realizarea sarcinilor educației moral-
civice a copiilor. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a spiritului de
independentă, a disciplinei conștiente, a perseverenţei, sociabilității, precum şi a multor alte
calități şi trăsături incipiente de caracter.
Multe din jocurile didactice ajută la dezvoltarea spiritului de independenţă. Din aceasta
categorie fac parte jocurile de tip domino, loto etc.
Pe măsură ce copilul devine stăpân pe aceste jocuri, el este în stare să acționeze şi în mod
independent. Acest fapt are mare importanţă în pregătirea copilului pentru școală, unde începe
munca individuală şi independentă.
Valoarea educativă a jocurilor didactice constă şi în dezvoltarea spiritului colectiv, a
relațiilor interpersonale corecte între copii. Respectarea regulilor jocului educă la copii simțul
răspunderii, onestitatea, solidaritatea. Copiii învăță să se ajute unii pe alții, să se bucure de
succesele colegilor, să aprecieze şi să recunoască nepărtinitor succesele altora.
Jocurile didactice exercită o influenţă pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ci
asupra întregii personalităţi a copilului.
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a copiilor de vârstă
preșcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive complexe,
programate în grădiniță.

38
 Eficienţa lor în raport cu alte mijloace este cu atât mai mare cu cât se realizează o
concordanţă perfectă între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de învățare şi
acțiunea de joc, atât de distractive pentru preșcolari. În felul acesta procesul asimilării şi adâncirii
cunoștințelor este adaptat la cerințele şi specificul vârstei preșcolare.
Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în cunoașterea mediului
înconjurător şi în dezvoltarea vorbirii se realizează una dintre cele mai importante cerințe ale
educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însă nu prin metode
școlărești, ci sub formă de joc.

2.2. CLASIFICAREA ŞI SPECIFICUL JOCURILOR DIDACTICE

Clasificarea jocurilor didactice se poate face după două categorii, în funcție de conținut
şi material didactic. În conformitate cu aceste criterii se întâlnesc mai multe feluri de jocuri
didactice:
După conținut, jocurile didactice se clasifică în:
Jocuri didactice pentru educarea limbajului (Cu ce sunet începe cuvântul?, Eu spun una,
tu spui mai multe, Răspunde repede şi bine.)
Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător (Anotimpurile, Unde s-a oprit
roata, Cu ce călătorim)
Jocuri didactice pentru numărat şi socotit (Jocul numerelor, După mine cine vine?,
Găsește aceeași culoare)
La baza acestei clasificări stă principiul dezvoltării proceselor psihice a copiilor:
dezvoltarea percepțiilor şi reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spațiu, timp; îmbogățirea
vocabularului, însușirea sistemului fonetic al limbii materne, însușirea structurii gramaticale, etc.
Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit pentru jocuri,
indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu ele se împart în două grupe mari cu
subdiviziunile respective:
1.Jocuri didactice cu material:
 jocuri cu material didactic ( jocuri didactice, jocuri de masă)

39
  jocuri cu material ajutător, diferite obiecte şi jucării ( obiecte din natură, obiecte
de uz zilnic)
 jocuri cu interpretarea unor poveşti şi lecturi precum şi jocuri numărătoare,
folosindu-se jucării corespunzătoare
2. Jocuri didactice fără material didactic sau jocuri orale
 ghicitori ( fără ilustrații)
 jocuri cu alcătuire de propoziții şi fraze
 jocuri de citire labială
 jocuri de compunere de poveşti
Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin convențională.
Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu sau fără material
didactic. De exemplu, pentru dezvoltarea limbajului copiilor se pot folosi cu succes atât jocuri cu
material cat şi jocuri orale. De asemenea, jocurile clasificate după criteriul materialului didactic
urmăresc prin scopul lor educativ realizarea aceluiași obiectiv ca şi jocurile după criteriul
conținutului. O delimitare netă nu este posibilă nici între jocurile didactice individuale şi cele
colective. De la început, multe jocuri didactice sunt accesibile copiilor numai în colectiv, mai
târziu, datorită conducerii educatoarei, ele devin individuale, așa cum se întâmplă cu jocurile de
masă.
Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de celelalte
activități cu conținut asemănător. Unitatea deplină dintre sarcina didactică şi acțiunea de joc,
formă distractivă pe care o îmbracă şi o păstrează permanent trebuie să caracterizeze jocul
didactic.
Activitate organizată de instruire a copiilor, care se desfășoară sub conducerea directă a
educatoarei şi antrenează în majoritatea cazurilor întreaga grupă, jocul didactic se poate
desfășura atât în cadrul activităților obligatorii cât şi în afara lor, atunci când este repetat de
copii, la inițiativa unuia dintre ei sau la sugestia educatoarei.
Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte mare deoarece el poate fi practicat în
diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar şi în viața de familie a copilului.
Jocul didactic este creat de pedagog. Specificul lui constă în faptul că îi este subordonat,
în sensul că intră ăn fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de către copii şi poate
deveni apoi conținutul activităților individuale. Comparat cu celelalte jocuri cu subiect şi cu

40
reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin conținutul pe care-l dezvăluie şi
prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației intelectuale, respectiv pe
cunoașterea mediului înconjurător, pe dezvoltarea facultăților intelectuale, pe dezvoltarea
vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.
Între mijloacele instructiv-educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important prin
influenta pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului prin rolul
sau în formarea unei gândiri corecte.
În determinarea jocului didactic problema care se ridică constă în determinarea părților
sale componente, a trăsăturilor sale caracteristice, prin care își menține esența sa de joc şi în
același timp specificul său de activitate didactică. Pedagogia preșcolară fundamentează bazele
teoretice ale jocului didactic, ocupându-se de:
 conținutul jocului
 sarcina didactică
 acțiunea şi elementele de joc
 regulile jocului
Esența şi specificul jocului didactic constau în întrepătrunderea şi interacțiunea acestor
componente, cât şi în echilibru dintre sarcina didactică şi acțiunea de joc. Ponderea mai mică sau
mai mare a uneia dintre aceste două componente poate duce la detunarea jocului, la schimbarea
profilului său.
În vederea atingerii obiectivelor propuse, jocul didactic trebuie să îmbine elementele
surpriză cu cele de așteptare. Jocul didactic poate fi folosit la toate grupele şi în cadrul diferitelor
activități. Pentru a influenţa dezvoltarea copiilor prin intermediul jocului didactic este necesar să
ținem seama de particularitățile de vârstă a copiilor la cele trei grupe preșcolare. În același timp
este necesar ca sarcina didactică sa fie complicată gradat pentru a nu întârzia sau stagna
dezvoltarea copiilor.
Jocul didactic este activitatea cea mai firească, care corespunde cerințelor de dezvoltare a
copilului, tendințelor lui de a fi în contact cu adultul şi cu alți copii, de a percepe activ, de a
înțelege oglinda lumii înconjurătoare, dorinței lui de a-şi exprima gândurile.

41
 2.3. VALENŢE FORMATIVE ŞI INFORMATIVE ALE JOCULUI
DIDACTIC

Rolul şi locul jocului didactic în sistemul mijloacelor educative a fost şi este recunoscut
de către marea majoritate a pedagogilor lumii.
Prin urmare, jocul este activitatea dominantă a copilului. Formele de manifestare ale
jocului şi funcțiile sale, diferă de la o perioadă de vârstă la alta. Daca în perioada copilăriei jocul
îndeplinește funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu, funcțiile sale devin de recreere
şi reconfortare fizică şi psihică.
Când copilul intra în școală jocul trece în plan secund, pe primul loc trece învățarea; se
produce o schimbare radicală; locul jocului îl ia învățarea, mai apoi locul acestuia îl ia munca.
Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic constă tocmai în aceea că el îmbină într-un
tot unitar şi armonios atât sarcini cât şi funcții specifice învățării, cât şi sarcini şi funcții specifice
jocului.
Deci jocurile didactice au drept scop sporirea interesului pentru activitatea respectivă,
prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului care facilitează atingerea scopului
formativ-educativ urmărit şi împreună cu celelalte activități obligatorii exercită o puternică
influenţă formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii lui pentru școală.
Împreună cu celelalte mijloace de dezvoltarea vorbirii, jocul didactic poate aduce o
contribuție de seamă sub următoarele aspecte deosebit de importante, pregătirii pentru școală:
- corectarea pronunției greșite a unor sunete şi cuvinte
- pronunțarea clară şi corectă a tuturor sunetelor ce intră in componenţa cuvintelor
- clarificarea şi precizarea noțiunilor de mare circulație legate de activitatea preșcolară
şi școlară
- îmbogățirea vocabularului cu noțiuni noi şi-ndeosebi cu termeni specifici învățării
cititul-scrisul
- activarea vocabularului cu noțiuni noi introduse in limbajul copiilor

Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca modalitate de dezvoltare a vorbirii la

preșcolari, se realizează una dintre cele mai importante sarcini ale educației preșcolare, aceea de
a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școlărești ci, sub formă de joc.

42
 Prin aceste forme de joc se dezvoltă percepția, orientarea în spațiu, capacitatea de a
distinge culorile, formele etc.
“Eficienţa învățământului preșcolar este mai ridicată dacă educatoarea se sprijină pe joc
pe un aspect de bază al activității copiilor în vârstă de la 3 la 6 ani, dacă acesta creează condiții
de trecere de la joc la instrucție”.
Jocul didactic exercită asupra copilului o influenţă multilaterală mai ales asupra
dezvoltării lui psihice.
O însemnătate deosebită în acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea vorbirii.
Ele contribuie în mare măsură la dezvoltarea acuității auditive, a auzului fonematic, iar
odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește şi semnificația cuvintelor şi structura
gramaticală în mod practic.
Copilul nu învață “regulile gramaticale” dar le respectă în vorbire pentru că are în
permanenţă modelul de vorbire, este corectat ori de cate ori greșește.
Jocul didactic de dezvoltarea vorbirii, formează la copil o exprimare corectă din punct de
vedere gramatical, dar în același timp are şi funcții formative.
Jocul didactic contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, stimulând funcțiile
intelectuale prin intermediul cărora se realizează cunoașterea realității. Prin jocul didactic se
dezvoltă spiritul de observație, imaginația creatoare, memoria.
Prin jocul didactic se stimulează şi modelează procesele afective.
El învață să reacționeze sincer, pozitiv faţă de ceea ce este bun, frumos, moral şi negativ
faţă de ceea ce este urât, rău, imoral.
Latura volițională este intens solicitată în jocurile cu reguli. Dacă regula jocului i-o cere
el poate sta nemișcat minute în sir, cea ce în alte situații ar fi cam greu de realizat. Tot prin jocul
didactic este cultivată şi funcția de comunicare.
Trebuința de comunicare devine evidentă pentru copil când este înconjurat de semeni.
Jocurile didactice sunt şi un mijloc eficient de realizare a sarcinilor educației moral-
patriotice.
Jocul este un bun prilej de pregătire psihologică a copilului şi care-i dă posibilitatea de a
avea preocupări variate sub aspectul conținutului. Educatoarea are menirea de a stabili conținutul
informațional şi lexical, alegând jocul cel mai adecvat ca mijloc şi procedeu de influențare a
dezvoltării vorbirii.

43
 Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin intermediul său copilul
asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci şi felul relaţiilor acestora cu mediul social în
care trăieşte. Jocul îl obişnuieşte pe copil să trăiască şi să acţioneze într-un grup mai mic sau mai
mare. El îşi îmbogăţeşte viaţa personală prin relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi copii, prin
prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu numai de sentimente,
cunoştinţe, ci şi de experienţă socială.
Jocul dă posibilitatea formării unor relaţii corecte în cadrul societăţii infantile şi pune
bazele relaţiilor caracteristice societăţii adulţilor spre care tinde întreaga activitate de educaţie.

44