TEORII EXPLICATIVE

PRIVIND GENEZA, NATURA ȘI FUNCȚIILE JOCULUI

Sarcini de lucru individual:

1. Selectați în baza conținutului propus definiri ale conceptului de joc didactic și le structurați în
tabel (sau subliniați în text și înserați cu altă culoare).
Nume cercetător Anul Definiție

2. Echivalenţa (semnificația) noţiunilor de metodă ludică şi joc didactic.

3. Identificați importanța jocului în activitatea copilului
4. Identificați și recunoașteți o serie de teorii explicative referitoare la geneza, natura si functiile
jocului
Teoria jocului Descriere

5. Abordați comparativ aceste teorii, analizând asemanarile și deosebirile dintre viziunile

reprezentanților secolului al XIX-lea si cei ai secolului XX

Continutul informational
Jocul nu este (asa cum în mod eronat se crede) numai ocupatia principala a copiilor, sau forma
fundamentala specifica acestei vârstei. Oricine poate observa jocul felin al puilor de pisica, salturile
pline de imprevizibil si abilitate, de apucare a unui ghemotoc de hârtie atârnat, sau altele asemenea
acestora. De altfel, în încercarea de a identifica cât mai concret variabilele forme de activitate umana,
psihologii au pornit de la joc, continuând în mod cronologic, dar si interconditional, cu învatarea,
munca si creatia.
Regasim ludicul în fiecare din celelalte trei forme mentionate, întrucât existenta întregii
omeniri este un joc "de a fi", iar jocul este legat nemijlocit de imaginatie, acesta fiind o componenta
obligatorie la nivelul fiecarei personalitati în parte. Considerat din punct de vedere al formei pe care o
poate lua, jocul este om actiune libera, situata în afara vietii obisnuite de care nu este legat nici un
interes materiale nemijlocit si care nu urmareste initial nici un beneficiu.
Pornind de la o definitie cât mai uzuala a conceptului, de precizat faptul ca orice dictionar
defineste jocul prin "actiunea de a (se) juca", vazându-l ca o "activitate distractiva". Un alt sens
important este cel de "interpretare a unui rol dintr-o piesa de teatru", jocul de scena fiind "ansamblul
miscarilor si al atitudinilor unui actor în timpul interpretarii unui rol" sau, altfel spus, "totalitatea
miscarilor prin care un actor întareste efectul artistic al textului".
 În sfârsit, jocul circumscrie "deplasarea relativa, pe o directie data, a doua piese asamblate:
dimensiunile maxime ale acestei deplasari". Dar, sa luam în considerare si expresii de genul: "a iesi la
joc", "a lua la joc", "a iesi din joc".
În filosofia secolului XX, conceptul de "joc" este prelaut intens, unele semnificatii uzuale (si,
cum vom vedea mai departe, esentiale) fiind înlaturate si adaugându-i-se altele. Pe de alta parte,
pornind de la observatia conform careia toate fenomenele sociale pot fi assimilate limbajului si de la
definitia acestuia din urma ca fiind câmpul unui joc, ei bine, câmpul jocului devine acela al unor
"suzbstituiri nesfârsite în limitele unei multimi finite." Substituirile sunt infinite tocmai pentru ca, spre
deosebire de teoria clasica, acest câmp nu e inepuizabil, ci lui îi lipseste un centru "care sa opreasca si
sa se afle la baza jocului substituirilor" (J. Derrida).
De aceea, miscarea jocului constituie "miscarea suplimentaritatii", si atunci limbajul exclude
totalizarea (în ipoteza clasica, totalizarea era exclusaa prin postularea faptului ca exista mai mult decât
se poate spune). Derrida scrie, mai departe: "centrul nu poate fi determinat si totalitatea nu poate fi
epuizata deoarece semnul care înlocuieste centrul, care îl suplineste, care îi tine locul în absenta, acest
semn se adauga, apare în plus, ca supliment."
Pe de alta parte, ontologia hermeneutica îsi asuma si ea conceptul de "joc", numindu-l "fir
conducator" al explicatiei ontologice (în paranteza fie spus: nu avem deja de a face, astfel, cu o
metoda?). Conform lui H.G. Gadamer, esentiala în ideea de "joc" este tocmai seriozitatea pe care el o
presupune. Ideea nu este noua. Ortega y Gasset o descopera înca la Platon: "Jocul, gluma, cultura,
sustinem noi, sunt lucrul cel mai serios pentru noi oamenii ("Legile", VII, 803c) si autorul spaniol
conchide: "E o invitatie, asadar, la nimic altceva decât la un joc riguros, de vreme ce omul tocmai în
joc este cel mai riguros." Care sunt celelalte caracteristici ale jocului, conform ideilor lui Gadamer? De
mentionat este ca jocul "are o esenta proprie, independenta de constiinta celui ce joaca", si el însusi
primeaza în raport cu constiinta jucatorului, devenind stapânul celui ce joaca; "a juca" înseamna
întotdeauna "a fi jucat".
Scopul jocului nu esre rezolvarea unei sarcini, ci însasi "organizatia si configuratia miscarii
ludice. sau, altfel spus, apropriindu-ne de structuralism: "miscarea din joc este privata de scop si scutita
de efort". Si cum sensul jocului omului e o pura reprezentare de sine, orice opera de arta este un "joc".
Mai departe: însusi limbajul este joc, iar daca prin limbaj ne este data lumea, ea este, la rândul ei, joc.
Ideea de joc, fundamentata pe un istoric bogat, înca neexploatat suficient, "pe o ramificatie
culturala extinsa..., aspira spre statutul de concept..." (Danila, I., 2000). Este suficient sa acceptam
imaginea elocventa a implicarii ludicului în istoria civilizatiei umane, asa cum apare aceasta în
lucrarea de referinta "Homo ludens", semnata de eseistul olandez Johan Huizinga, acolo unde se
consemneaza ca "jocul este mai vechi decât cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricât de incomplet
ar fi ea definita, presupune o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om sa-l învete sa se
joace" (1977, p. 33). Existenta jocului nu este asadar legata de nici o treapta a civilizatiei, de nici o
forma a conceptiei despre lume.
 Lucrarea anterior amintita preia, de fapt, teoria lui Leo Frobenius, potrivit careia "în jocul
intensiv al copilului avem de-a face cu izvorul – pornit din apele subterane cele mai sfinte – ale întregii
culturi si ale oricarei mari forte creatoare. (...) Asa se face ca omul dobândeste doua chipuri de viata:
unul al existentei, celalalt al jocului. În faptul-de-a-jucapropriul- tau-rol rezida sursa întregii culturi."
(apud. Huizinga, Op. cit. p. 15). Cu alte cuvinte, istoria jocului se confunda cu istoria "marilor
evenimente ale omenirii, pe care generatiile urmatoare le-au înregistrat ca arta, literatura, întelepciune
– cultura spiritualaa în general."
Pornind poate de aici, s-a constituit ca dimensiune aparte în interiorul stiintelor educatiei
pedagogia jocului. Ea are ca obiect de studiu urmatoarele:
- jocul, considerat fenomen antropologic si istorico-social, în cadrul procesului instructiveducativ,
dar si în afara acestuia (în timpul liber al elevului, interferând la acest nivel cu pedagogia loisir-ului)
- teoriile despre joc
- didactica jocului în raport cu diferite grupuri si categorii de beneficiari (prescolari, elevi de diferite
vârste, adulti)
- institutiile în care se aplica jocul didactic cu transmiterea unor competente ludice didactico-
metodologice (în jocul de rol, teatrul de papusi, animatie, etc.).
Studiile moderne de psihologia dezvoltarii, pedagogie prescolara si scolara, psihosociologie,
care abordeaza problematica jocului din perspective variate si care au adus contributii valoroase pentru
întelegerea valentelor complexe ale conduitei, admit în unanimitate si sustin cu argumente specifice
faptul ca în copilaria mica si mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate, adica forma de
activitate care sustine în cel mai înalt grad dezvoltarea spihica, prin antrenarea psihomotorie,
senzoriala, intelectuala si afectiva (Claparede, E., 1975, Chateau, J., 1980, Piaget, J., 1973, Vâgotski,
L.S., 1971, Huizinga, J., 1998, Rosca, Al., Chircev, A., 1970, Schiopu, U., 1970, s.a.)
Recunoasterea unanima a valentelor formative ale jocului se continua în planul teoriei
pedagogice cu stabilirea modalitatilor didactice optime de valorificare a acestui potential, dar si cu
încercarea de recuperare a dimensiunii ludice a fenomenului educational. De altfel, T. Kent apreciaza
jocul ca fiind un nou mod de educatie, iar "învatarea prin joc", (...), "o optiune usoara", întrucât cel
care se joaca percepe mai usor anumite notiuni. Prin joc, copilul este modelat, îi sunt insuflate
conceptele standard de viata, de care el nu-si va da seama decât mai târziu, când va fi capabil sa
înteleaga ce este lumea, ce este viata, s.a.m.d. Deocamdata, el le priveste doar ca pe niste jocuri, dar
aceste jocuri sunt educative, antrenante, dechizatoare de perceptii. Ele dezvolta capacitatea copilului
(si, de aici, a omului, în general) de a lucra în grup, de a stii sa se comporte în colectivitate, dezvolta
sociabilitatea lui (a copilului normal), nelasându-l sa devina izolat si sa se închida în el.

Repere ale evolutiei conceptiei asupra activitatii de joc

Jocul si educatia
Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual în prezent, au totusi radacini
comune. Un concurs fericit de împrejurari face ca specia umana sa fie dependentaa nu de constrângeri
instinctuale, ci de modul de valorificare a potentialului sau intelectual iar, la rândul sau, aceasta
valorificare beneficiaza de aportul substantial al exercitiului ludic, gratuit, aparent fara finalitate
imediata, aport pe care numai o copilarie întinsa pe o perioada de timp îndelungata îl poate oferi.
În faza de copilarie a speciei umane, jocul si educatia se suprapuneau probabil pâna la
contopire. Participarea nemijlocita a copilului la viata adulta se realiza prin joc, acesta reprezentând
practic singura modalitate prin intermediul careia cunostintele si deprinderile necesare supravietuirii
puteau fi transmise tinerelor generatii.
Jocul utilizat ca mijloc de realizare al educatiei reprezinta practic resortul intim care a propulsat
umanitatea spre civilizatie si care a determinat o dubla luare în stapânire: a mediului de catre om si a
omului de catre el însusi.
Teorii despre joc Problematica jocului a fost de-a lungul timpului în atentia a diversi specialisti:
psihologi, pedagogi, sociologi, antropologi si filosofi, care au recunoscut si argumentat valentele
formative ale activitatii ludice din perspective foarte variate, unele chiar contradictorii. Psihologia,
pedagogia, fiziologia, filosofia se ocupa, printre altele, si de observarea, descrierea si explicarea
jocului animalelor, a copiilor si adultilor, cautând sa stabileasca natura si semnificatia acestuia si sa
indice locul lui în planul vietii.
Începând cu secolul al XIX-lea, s-au conturat o serie de teorii explicative cu privire la natura si
functiile jocului care, desi nu au acoperit întreaga problematica a implicatiilor activitatii ludice în plan
formativ, au oferit concluzii valoroase pentru întelegerea aparitiei, manifestarii si esentei jocului.
Privind aceste contributii în ansamblul lor, ele pot fi grupate în doua categorii de interpretari ale
jocului, respectiv biologizante si psihosociologice.
În încercarea de a determina functia biologica a jocului, unii autori îl considera descarcarea
unui surplus de forta vitala; altii, sunt de parere ca orice fiinta vie, când se joaca, manifesta un spirit de
imitatie congenitala. Printre alte opinii mai amintim: este un exercitiu pregatitor pentru activitatea
ceruta de viata, un exercitiu al stapânirii de sine. Unii autori îi cauta esenta în tendinta omului de a
domina, de a-i întrece pe ceilalti; altii îl considera mijloc de contracarare a unor porniri daunatoare sau
ca o umplutura necesara într-o activitate orientata spre unilateral, sau ca îndeplinire a unor dorinte care
nu pot fi satisfacute în realitate.
Toate aceste explicatii au ca factor comun finalitatea biologica a jocului. Ele încearca sa
raspunda, în principal, la întrebarea: Din ce cauza si cu ce scop se practica jocul? si prea putin la: Ce
este jocul, în sine si ce înseamna el pentru jucatori ?
În literatura de specialitate s-au purtat si se mai poarta numeroase dispute în legatura cu jocul.
O dovada elocventa în acest sens este aparitia numeroaselor teorii care încearca sa explice jocul si
functiile sale, înlocuirea comportamentului ludic cu acela de tip general, specific omului, indiferent de
vârsta.
 Astfel, privind destul de nediferentiat comportamentul de joc la specia animala si cea umana,
Karl Gross biologizeaza esenta sociala a jocului, aratând ca jocul este un exercitiu pregatitor pentru
viata adultului, prin exersarea predispozitiilor native în scopul maturizarii.
Autorul mai sus mentionat nu reuseste sa identifice prezenta sentimentului sau a fictiunii în
jocul copiilor. Desi limitata, teoria pre-exercitiului pentru viata a lui Gross admite un lucru de retinut,
si anume, evolutia conduitelor de joc si a complexitatii jocului fiintelor aflate la un nivel mai înalt pe
scara filogenetica. Teoria lui Gross este completata de conceptia lui H. Carr care formuleaza ipoteza
conform careia jocul nu se refera la perfectionarea instinctelor deja existente. Cele doua conceptii se
conciliaza în ideea argumentarii convingatoare a tendintei ludice ereditare. Ipoteza exercitiului ce
întretine tendinte si instincte poarta denumirea de teoria exercitiului complementar sau a compensatiei.
H. Carr a îmbogatit analiza cu privire la joc cu înca un aspect: jocul are un rol special de
purificare, de debarasare a fiintei umane de o serie de tendinte instinctuale care persista o vreme dupa
nastere si care ar putea fi considerate antisociale, contravenind stilului de viata contemporan (de
exemplu, tendintele razboinice, instinctul de pânda). Jocul nu anuleaza aceste porniri, ci canalizeaza
personalitatea, degajând-o de opresiunea lor. Este vorba despre teoria actiunii cathartice a jocului si,
dupa unele studii, de teoria atavismului.
Adept al teoriei repetitiunii, Stanley Hall împartaseste si ideile teoriei mai sus descrie,
preluând cunoscuta idee a lui Haeckel, conform careia ontogeneza repeta filogeneza si formulând
conceptia conform careia activitatea ludica este o repetare inertiala a unora din manifestarile primitive
ale vietii (Barbu, H., Popescu, E., Stefan, F., 1993). Aceasta înseamna ca, în copilarie, jocurile sunt
similare cu actiunile întreprinse ulterior pe scara evolutiei umanitatii, ceea ce presupune "disparitia
functiilor jocului" la vârsta adulta.
Meritul teoriilor biologizante este acela ca ele au impus necesitatea ca din analiza jocului sa nu
fie omise determinarile biofiziologice (Schiopu, U., 1970). Însa natura jocului nu poate fi relevata doar
prin aspecte ale cauzalitatii biologice.
Contributii importante pentru largirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au adus teoriile
psihosociologice care au avut o importanta deosebita si pentru adaptarea activitatii de joc la cerintele si
finalitatile proceselor educationale.
În aceasta categorie se înscrie cea mai veche teorie explicativa a jocului, a carei esenta persista
în mentalitatea comuna: teoria recreatiunii, a carui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii,
lui fiindu-i atribuite exclusiv functii recreative. Teoria lui Lazarus explica jocul ca mijloc de
satisfacere a necesitatii de repaus, de recreere. Explicatia este simplista si îngusteaza aria de
manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentala. Desi
aceasta teorie are valabilitate pentru jocurile si distractiile adultilor, a fost reconsiderata prin teoria
odihnei active care demonstreaza ca activitatea ludica este mai reconfortanta decât odihna pasiva si are
importante functii de recuperare.
 Preluata de alti autori, aceasta conceptie a fost reconsiderata în sensul analizei jocului ca un
mijloc de odihna activa, o modalitate de re-creare a energiei organismului. În aceeasi sfera ideatica se
înscrie teoria surplusului de energie, înrudita întrucâtva cu teoria catharctica, formulata de Fr.
Schiller, si împartasita de Herbert Spencer, conform careia jocul este o simpla modalitate de
cheltuire a surplusului de energie neutilizat în alte activitati. Ca si conceptia anterioara, teoria
prisosului de energie absolutizeaza anumite valente ale jocului, neexplicând în totalitate conduitele
ludice ale copiilor care se manifesta si în situatiile de oboseala sau boala. "Obiectul impulsionarii la
joc, în schema lui generala, poate fi definit într-un mod expresiv prin notiunea ce desemneaza toate
calitatile estetice ale fenomenului care în sensul cel mai larg al cuvântului se numeste frumusete."
("Scrisori despre educatia artistica a omului"). În timpul jocului se realizeaza contrastul dintre
"cerinta" si "putinta", dintre ordinea (data de respectarea regulilor jocului) si libertate. În joc se
manifesta "latura sanatoasa a lumii", motiv pentru care Schiller considera omul cu adevarat om numai
atunci când "se joaca". Si pentru Herbert Spencer jocul este asimilat activitatii estetice, dupa cum
reiese din afirmatia: "Activitatile denumite jocuri se leaga de activitatile estetice printr-o trasatura
comuna si anume aceea ca nici unele, nici altele nu ajuta în vreun mod direct procesele care servesc
viata ..." ("Bazele psihologiei", 1897).
O teorie similara este aceea a lui Ch. Buller, teoria placerii functionale, pe care copilul o simte
în timpul jocului si care este un mobil pentru manifestarea acestuia. Însa nici aceasta nu este aplicabila
în explicarea tuturor situatiilor de joc, stiut fiind faptul ca unele jocuri sunt repetate de copii, chiar daca
ele provoaca neplaceri.
O nota explicativa aparte aduc conceptiile despre activitatea ludica a psihologilor abisali.
Freud si continuatorii sai considera jocul o activitate de grad inferior, de refulare. Ei atribuie jocul
unor tendinte refulate care îsi gasesc concretizarea prin intermediul acestei modalitati de exprimare.
Adeptii freudismului considera jocul ca forma maladiva de activitate, eliberând Eul prin compensare.
De aceea, Adler sustinea ca jocul este o manifestare a complexului de inferioritate a copilului fata de
adult.
De mai mare interes pentru educatori pot fi teoriile care, dintr-o perspectiva sau alta, vad jocul
drept o modalitate de dezvoltare psihofizica si de cunoastere a realitatii. Astfel, în conceptia lui Ed.
Claparede functia principala a jocului este aceea de a permite individului sa-si realizeze Eul, sa-si
manifeste personalitatea într-un cadru care îi permite acest lucru. El recunoaste si functiile de
divertisment, relaxare, agent de manifestare sociala si de transmitere a ideilor si obiceiurilor de la o
generatie la alta. Referindu-se la relatia joc-învatare, afirma ca prin scurtcircuitul scolar copilul este
condus brusc din domeniul jocului inferior în cel al muncii fortate. La rândul sau, A. Gesell vede în joc
o modalitate de socializare si culturalizare, iar J. Chateau arata ca în joc îsi fac aparitia potentialitati
care se concretizeaza succesiv, jocul fiind o pregatire pentru munca. Dupa parerea lui Jean Chateau, la
originea activitatii ludice se situeaa inventivitatea, imitatia, învatarea derulata pe baza traditiei si a
instinctelor noastre. Desi prin intermediul activitatii ludice se realizeaza distractia, jocul nu se reduce
la placere. Asa cum spune autorul, placerea este de natura morala.
Pentru W. Wundt, jocul este rodul muncii: "Nu exista joc care sa nu-si aiba prototipul într-una
din formele muncii adevarate, care întotdeauna îl precede în timp, cât si ca esenta.
Jocul, prin natura sa, înlatura scopul util al muncii, propunându-si drept tel însusi rezultatul
placut care însoteste munca." ("Etica", 1887). Cercetari minutioase asupra psihologiei jocului a facut si
D.B. Elkonin care defineste jocul astfel: "Jocul este acea forma de activitate în care relatiile sociale
dintre oameni se recreaza în afara conditiilor activitatii utilitare nemijlocite." ("Psihologia jocului",
1980).
Contributii consistente cu privire la analiza implicatiilor activitatii de joc au adus A.N.
Leontiev, care concepe jocul drept activitatea de exprimare a vietii psihice la vârsta prescolara, dar si
de exersare si dezvoltare a personalitatii în ansamblu. Originea jocului este pentru el decalajul dintre
cerintele mediului extern si posibilitatile copilului de a le face fata, decalaj ce se rezolva prin
activitatea ludica în care trebuinta copilului de a actiona asupra realului se îmbina cu formarea si
dezvoltarea procedeelor de actiune.
În aceasta idee, cunoscutul psiholog L.S. Vâgotski afirma ca activitatea de joc este formativa
în deplinul înteles al cuvântului atunci când cerintele formulate (prin reguli, sarcini sau subiect) sunt cu
putin peste posibilitatile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta. Vizarea "zonei
proximei dezvoltari" face ca sarcinile de joc sa constituie un stimulant pentru dezvoltarea psihofizica a
copilului.
De mare acoperire explicativa este si conceptia lui J. Piaget cu privire la activitatea ludica.
Preocupat în studiile sale de relevarea mecanismelor de aparitie si dezvoltare a inteligentei, Piaget
remarca rolul deosebit pe care îl are jocul pentru dezvoltarea copilului.
Jocul este definit de psihologul elevetian drept un "exercitiu functional" cu rol de "extindere a
mediului", o modalitate de transformare a realului, prin asimilare si acomodare la real, deci un mijloc
de adaptare. În evolutia jocului, Piaget delimiteaza trei mari categorii de joc: joculexercitiu, jocul
simbolic si jocul cu reguli. Jocurile de exercitii domina la vârstele mici, însa apar si mai târziu. Ele
sunt asociate registrului senzorio-motor, cu rol în dezvoltarea motricitatii si interiorizarea lumii reale si
a registrului mintal, o subcategorie de exercitii vizând exersarea gândirii (jocuri de cuvinte, comunicari
verbale). Jocului simbolic Piaget îi recunoaste o importanta deosebita pentru dezvoltarea limbajului si
imaginatiei, dar mai ales pentru asimilarea realitatii printr-un proces de reprezentare si semnificare de
o maniera proprie a lumii reale. Jocul cu reguli exercita o importanta functie de socializare progresiva
a copilului, prin interiorizarea unor norme de conduita de relationare, impuse de regulile jocului.
Lehman si Witly au pus în evidenta pentru prima data faptul ca în joc continutul estedependent
de mediul social al copilului. La baza teoriilor stiintifice despre joc sta si teoria lui C.V. Plehanov,
unul dintre primii cercetatori care au explicat jocul pe baze materialiste, aratând ca în viata sociala
apare mai întâi munca si apoi jocul, dupa cum în viata copilului jocul apare înaintea muncii. Ca
fenomen social, jocul este generat de munca si are trasaturi comune cu aceasta. Relatia munca-joc este
exemplificata de Plehanov prin jocul "De-a vâatoarea" care a fost precedat de aparitia vânatorii ca
forma de activitate umana. Copilul se joaca acum de-a vânatoarea, iar mai târziu va participa la o
adevarata vânatoare, integrându-se în procesul muncii. El arata ca atât continutul, cât si caracterul
jocului sunt determinate de mediul social; de aceea, în jocurile copiilor surprindem influenta societatii,
în general, si a clasei sociale, în special. În lucrarea "Scrisocri fara adresa", Plehanov analizeaza
evolutia subiectelor de joc de-a lungul timpului, astfel: jocul "Hotii si jandarmii" se numea în urma cu
100 de ani "Haiducii si poterasii", iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, "De-a partizanii".
Întâmplarile, evenimentele, activitatea, obiceiurile si mentalitatea din familie si societate, din mediul
rural si/sau urban, determina modificari în structura de ansamblu a jocurilor.

DOLINSCHII MARINA GR.3