Elementele structurale ale jocului juca de-a aviatorul, de-a frizerul, de-a vanzătorul, de-a doctorul, de-a educatoarea,
Principalele elemente structurale sunt: scopul, subiectul, rolurile şi regulile.
Scopul se conturează incepand cu varsta preşcolară dar nu chiar de la inceputul ei. La 3
ani copilul nu-şi propune in mod intenţionat un subiect anume care să exprime şi o anume
intenţionalitate; din acest motiv fluctuaţiile subiectelor sunt la cote superioare. La 5-6 ani
copiii acţionează in baza unei intenţionalităţi mult mai clare, chiar dacă nu depline, ceea
ce determină creşterea calităţii creaţiei mentale. Existenţa scopului determină şi necesitatea
schiţării, chiar şi minimale, a unui plan prealabil, care se elaborează in momentul
organizării jocului cand se stabilesc şi convenţiile acestuia. Acest lucru nu este posibil
decat in preşcolaritatea mare. Se conturează ideea evoluţiei intenţionalităţii jocului de-a
lungul perioadei preşcolare. Cum această perioadă coincide şi cu prima integrare a
copilului in contextul educaţiei formale, educatoarea din grădiniţă trebuie să cunoască
specificul prezenţei scopului in joc la fiecare grupă de varstă (mică. mijlocie, mare) şi să
acţioneze metodic de asemenea manieră incat să stimuleze instalarea intenţionalităţii şi
diminuarea treptată a fluctuaţiei subiectelor.
Subiectul jocului este principala componentă a acestuia. El nu este specific doar jocului
de creaţie ci şi altor tipuri de joc: de mişcare, jocuri didactice (in care subiectul este
construit de propunătorul şi organizatorul jocului, de obicei un adult educator). Natura
subiectului, in jocul de creaţie, este dată de impresiile cele mai puternice sau cele mai
constante care sunt culese de copil in relaţia sa cu mediul ambiant, pentru că in acest
context subiectul este ales de către copii. Există o anume evoluţie a subiectelor alese pe
parcursul varstei preşcolare. Astfel, la 3-4 ani (grupa mică) sunt evidenţiate impresiile
cele mai puternice din viaţa cotidiană, in special din familie şi din grădiniţă. Subiectul
capătă astfel un aspect neinchegat şi reflectă o arie restransă a realităţii. Jocul are un
caracter imitativ evident, intervenţia creativă a copiilor fiind redusă. Treptat, in baza
dezvoltării generale a copilului, subiectul jocului se imbogăţeşte, se incheagă vizibil,
reflectand aspecte mai diverse ale realităţii inconjurătoare. La 6 ani (grupa mare şi cea
pregătitoare) copilul poate transpune in joc şi situaţii la care nu a participat personal, despre
care a auzit, i s-a relatat, i s-a citit; personajele „moderne" in lumea copiilor momentului
respectiv se vor regăsi in jocuri.
Rolul este elementul structural al jocului cu mare importanţă in inchegarea subiectului. El
poate oglindi o largă diversitate de conduite umane. Se constată că rolurile din zona
profesională care dau şi denumirea unora dintre jocuri sunt roluri care au inţeles pentru
copilul preşcolar care pot fi corelate unor instrumente profesionale specifice. Copilul se va
fiecăruia corelandu-i instrumente sau contexte de lucru reprezentative; nu vom intalni insă
jocuri „de-a inginerul", „de-a cercetătorul", „de-a contabilul" profesiuni a căror esenţă este
greu de inţeles incă la această varstă. In chiar interiorul varstei preşcolare se constată o
evoluţie interesantă a rolurilor. Ca şi in cazul subiectelor, copiii de grupă mică işi aleg
roluri cu care viaţa cotidiană ii pune direct in contact, roluri active, refuzandu-l pe acela
de spectator. La grupa mijlocie, roluri din povestirile sau filmele preferate işi fac din ce in
ce mai simţită prezenţa şi se diversifică la grupa mare şi pregătitoare, intrucat, odată cu
varsta, posibilităţile de cooperare cresc şi relaţia dintre roluri se diversifică.
La varstele mari se constată detaşarea rolului de temă. Copiii se joacă acum „de-a şcoala,
„de-a grădiniţa" şi nu „de-a invăţătoarea, respectiv, „de-a educatoarea".
Regulile apar şi se dezvoltă intr-o dinamică deosebit de interesantă in jocurile de creaţie
cu rol ajungand apoi să dea naştere unui tip special de joc- jocul cu reguli. „Ele reprezintă
acele reglementări de natură internă sau externă prin care acţiunile copiilor sunt organizate
şi corelate unele cu altele.'"(U. Şchiopu, p. 106). Copilul invaţă treptat să ia cunoştinţă de
aceste reguli şi, mai mult, invaţă să li se supună, ceea ce reprezintă un caştig imens in
planul dezvoltării sale socio-afective şi morale. Dacă la 3-4 ani regulile decurg cumva din
rolul imitat, sau sunt impuse din afară de către organizatorul adult al jocului, părintele
acasă sau educatoarea la grupa mică, la 5-6 ani copiii sunt capabili să-şi creeze propriile
reguli. Acestea pot fi de mai multe feluri· unele decurg conţinutul jocului, din acţiunea lui;
(caracter intern), cerinţa de bază fiind concordanţa cu realitatea transpusă; astfel bolnavii
care, conform concordanţei cu realitatea trebuie să aştepte la doctor, se plictisesc repede
in joc şi incep să preia dintre atribuţiile doctorului, ceea ce dă un caracter confuz
subiectului.unele, cu caracter extern, decurg din folosirea jucăriilor; la cei mici principiul
„cine a luat primul'' stă chiar şi la baza asumării rolurilor. Uneori, luand o jucărie şi
acceptandu-i-se „proprietatea"' copilul deodată doreşte jucăria celuilalt.
Se poate afirma că la grădiniţă, modul in care se pune la dispoziţia copiilor materialul de
joc pentru jocurile de creaţie cu roluri este deosebit de important pentru stimularea
evoluţiei acestuia.La ALA este important să existe „oferte multiple" pentru joc.
Dacă la inceputul vârstei preşcolare copiii se supun regulilor dar nu manifestă prea mare
interes pentru ele, spre sfarşitul acestei varste se poate vorbi de o adevărată intransigenţă
faţă de respectarea regulilor.
 factorilor menţionaţi. Jocul capătă o serie de caracteristici noi ce se supun influenţelor

1. Semnificaţia psihologică a jocului în perioada preşcolară nemijlocite a modului de viaţă socială.

Jocul constituie o activitate specific umană care satisface în cel mai înalt grad nevoia de Funcţiile jocului

activitate. Angajând în întregime personalitatea copilului, jocul reprezintă o sinteză a unor Faptul că jocul are un rol deosebit de important in viaţă şi evoluţia copilului este demonstrată

activităţi spontane, separate sau asociate în combinaţii realizate după nevoie. Jocul este tot prin atenţia deosebită ce i s-a acordat de către psihologi şi nu numai. Din literatura de

atât de necesar dezvoltării multilaterale a copilului cum este şi comunicarea. specialitate se pot decela următoarele funcţii:

Jocul poate fi definit ca activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care funcţii esenţiale

copilul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi funcţii secundare

liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur (H. Barbu, E. Popescu, 1993). funcţii marginale ale jocului.

La o primă vedere, jocul pare o activitate banală, însă el este un moment deosebit de Funcţii esenţiale

important în viaţa oricărui om, datorită modului unic în care îmbină aspectul informativ cu Funcţia principală a jocului se exprimă în asimilarea practică şi mentală a

cel formativ în anumite etape de dezvoltare ontogenetică. caracteristicilor lumii şi vieţii. Este o funcţie de cunoaştere.

Jocul a început să fie studiat de către psihologi mai întâi la animale şi apoi la oameni prin Altă funcţie importantă este aceea de exersare complexă stimulativă a mişcărilor, de

menţinerea cadrului necesar fixat de jocul animalelor. Astfel, K. Gross, în 1896, abordează contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea complexă. Este funcţia pusă in evidenţă în

în mod sistematic problematica jocului la animale, iar în 1899 elaborează un studiu cu special, de Carr şi Gross. Se manifestă ca funcţie principală in copilărie şi in perioada

privire la jocurile umane. Forma şi investiţiile psihice acordate jocului, esenţa însăşi a adolescenţei devenind treptat o funcţie marginală.

activităţii ludice nu constituia obiect al investigaţiei sistematice. Mai târziu, psihanaliştii au Funcţia formativ-educativă este, de asemenea, deosebit de importantă; a fost pusă in

acordat un loc însemnat jocului copiilor. Ei urmăreau, cu ajutorul jocurilor să depisteze evidentă de timpuriu de pedagogi ca Frobel şi dezvoltată de pedagogia modernă.

complexe ascunse, să diagnosticheze anumite stări, mai mult sau mai puţin patologice, sau Jocurile sunt prima şcoală a energiei, conduitei, gesturilor, imaginaţiei etc. Printre funcţiile

foloseau activităţile ludice în intervenţii psihoterapeutice. Datorită scopului urmărit, se secundare ale jocului se numără:

acordă o importanţă deosebită jocurilor simbolice, prin intermediul cărora se explică jocul · funcţia de echilibrare şi tonificare

în general, care rezultă din punerea în valoare a unor tendinţe ascunse. · funcţia de compensare

Substratul psihologic al jocului, în opinia lui Jean Piaget (1976, p. 94), îl reprezintă: Ca funcţie marginală a jocului se poate preciza funcţia terapeutică utilizată în ludoterapie,

capacitatea omului de a transfigura realul în imaginar; aceasta având succes in cazurile maladive. Ea se constituie pe seama proprietăţilor

capacitatea de a opera frecvent cu simboluri, cu semne; proiective ale jocului.

capacitatea de a acţiona în spirit creativ în diferite situaţii concrete de viaţă. Indiferent de natura şi tipurile de joc, toate au un rol formativ-educativ. Prin intermediul

Referindu-se la jocurile copiilor şi la originea activităţii ludice, J. Chateau (1982, p. 88) acestora se formează şi se dezvoltă o serie de însuşiri ale personalităţii şi se exersează

indică patru surse importante: caracteristicile proceselor psihice. Astfel, se dezvoltă particularităţile intelectuale, sociale şi

este inventat de către jucători; fizice ca: perseverenţa în activitate, abilităţi manuale, agilitatea, atitudinea faţă de parteneri

are la bază o imitaţie; şi faţă de colectiv, spiritul de competiţie, sociabilitatea.

învăţarea are la bază tradiţia; În ,,Psihologia jocului”, J. Chateau (1982, p. 54) nota că: „fiecare joc reprezintă o încercare

se bazează pe structura şi instinctele noastre. a voinţei, iar prin aceasta o şcoală a comportamentului voliţional, o şcoală a personalităţii”.

Aceşti factori care stau la baza jocurilor nu acţionează în mod izolat, independent unul de Jocul este un tip aparte de activitate a copilului preşcolar, cu un conţinut, o structură şi o

celălalt, ci dimpotrivă, în acelaşi joc pot exista surse diferite prin combinarea diversă a motivaţie specifică. Jocul ocupă locul cel mai important în viaţa copilului de vârstă
preşcolară. În cadrul jocului se realizează comportarea conştientă a copilului, care este o
condiţie esenţială a învăţării. Jucându-se, copilul dobândeşte variate şi numeroase cunoştinţe
despre mediul înconjurător, dezvoltându-se astfel procesele psihice de reflectare directă a
realităţii.
Jocul, nu numai că imită şi reproduce la o scară mai restrânsă o serie de momente specifice
relaţiilor dintre oameni şi activitatea desfăşurată, dar antrenează şi aspecte creatoare din
partea participanţilor, care presupun o anumită dezvoltare a capacităţilor psihice.
Jocul este un minunat mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de exersare a unor capacităţi,
de socializare primară, de antrenare a capacităţilor cognitive şi de exteriorizare a emoţiilor
şi sentimentelor. Când copilul se joacă împreună cu alţi copii, el învaţă să respecte reguli şi
algoritmi ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Învaţă
să împartă jucăriile cu alţii, să colaboreze cu coechipierii, îşi dezvoltă altruismul, spiritul de
echipă, comunicarea cu ceilalţi, devenind astfel mai sociabil, mai tolerant faţă de cei din jur,
mai atent la sugestiile şi dorinţele celorlalţi.
Jocul – principala formă de activitate din grădiniţă
,,Copilul, spunea marele pedagog elveţian E. Claparede (1976),
este o fiinţă a cărei principală trebuinţă este jocul.”
Noţiunii de „joc” i se atribuie diverse conotaţii: activitate specific umană, activitate
dominantă în viaţa copilului preşcolar, factor hotărâtor în educarea acestuia. Aceste
sensuri indică fie poziţia jocului în raport didactic cu celelalte forme de activitate specifice
omului, fie aportul jocului în contextul procesului educaţiei. Viaţa adultului este definită
prin ocupaţiile profesionale, iar aceea a copilului este determinată de joc: ,,el este însăşi
viaţa copilului” (McDougall, 1980).
Jocul este activitatea preferată a preşcolarului, o activitate aparent gratuită, fără un
scop material, a cărei motivaţie este intrinsecă. Jocul satisface în cel mai înalt grad
trebuinţele copilului: de mişcare, de exprimare originală, de realizare a năzuinţelor şi
dorinţelor pe care nu le poate satisface în mod real. În lumea imaginată în joc, copilul se
simte puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acţiuni spectaculoase.
Totul îi este permis în joc, el poate reflecta insatisfacţiile proprii asupra păpuşii sau
ursuleţului pe care le ceartă, le hrăneşte, le obligă să facă ce doreşte el. În jocul cu roluri el
poate fi orice îşi doreşte, poate fi poliţist, aviator, vânzătoare, educatoare, femeie de afaceri
etc. Interpretarea de roluri îl apropie de viaţa socială a adulţilor.
În joc, copilul este independent, nu are nevoie de sprijinul adultului, se poate întrece cu
colegii sau prietenii – care îi sunt egali. El nu mai este la discreţia autorităţii adultului, ci are
câmp de manifestare deplină a intelectului, a vorbirii, a imaginaţiei, a voinţei, a activităţii.
În joc, adultul are doar rolul de sursă de inspiraţie pentru copil. Copiii se joacă exersând o
activitate serioasă, simulativă, din lumea adulţilor, fiind un mod foarte serios de a aduce la
nivelul său lumea celor mari şi de a o înţelege.
Niciuna dintre formele jocului nu există în stare pură, toate există cu ponderi diferite în jocul
copilului. Se pot identifica următoarele tipuri de joc:
Jocul de explorare presupune încercările copilului de a cunoaşte şi a descoperi lucruri noi.
Explorarea este una dintre acţiunile fundamentale ale dezvoltării copilului. Ea permite
cucerirea lumii înconjurătoare şi stimulează motivaţia de a cunoaşte, oferind bazele
dezvoltării potenţialului psihofizic şi aptitudinal al copilului.
Jocul de mişcare presupune folosirea corpului în activităţi care solicită componentele fizice
ale copilului. Mişcarea este importantă pentru dezvoltare prin însuşi faptul că determină
dezvoltarea psihică, permite activismul în explorarea lumii şi controlul asupra corpului.
Jocul de manipulare este cel care antrenează capacităţile de coordonare, controlul lor şi
aptitudinile necesare. Cea mai importantă consecinţă este câştigarea independenţei de
acţiune şi autocontrolul.
Jocul de socializare implică interacţiunea copilului cu ceilalţi, acţiunea de a da şi a lua şi
înţelegerea faptului că nu este singur în ceea ce face. Socializarea prin joc este dimensiunea
fundamentală a copilului. Ea încurajează imitaţia şi dezvoltarea aptitudinilor de comunicare
socială şi de interacţiune cu ceilalţi copii şi cu adulţii.
Jocul de stimulare constă în folosirea imaginaţiei de către copil în a transforma obiectele
şi lucrurile cu care se joacă în simboluri ale lumii exterioare.
O altă clasificare a jocurilor practicate în grădiniţa de copii a fost realizată de Hristu Barbu
şi Silvia Dima (apud S. Dima, 2003).
Jocul se bazează pe o seriozitate organizatorică şi pe câteva reguli şi caracteristici
stimulative care îndeamnă la angajare: surpriza, întrecerea, simularea, mişcarea,
distracţia. În funcţie de natura jocului, copilul îşi formează abilităţi fizice şi psihice, îşi
îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare, îşi dezvoltă limbajul şi
capacitatea de a comunica, imaginaţia, îşi formează trăsături pozitive de caracter. Prin joc,
copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de activitatea ce se desfăşoară, cei timizi devin cu
timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi capătă mai multă încredere în capacităţile
lor, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsuri.
Deşi este un mijloc de relaxare şi distracţie, jocul are importante funcţii instructiv-educative.
El contribuie, prin conţinutul său obiectual sau logic, la dezvoltarea intelectului. Orice joc
include, pe de altă parte, și elemente afective: bucurie, surpriză, satisfacţie sau insatisfacţie.
Jocurile de mişcare contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea
şi precizia mişcărilor. Un rol deosebit are jocul în dezvoltarea creativităţii, a inventivităţii.
Pe lângă elementele consacrate (versuri, numărătoare, cântec etc.), jocul determină
imaginarea de situaţii, transpunerea în pielea personajelor, găsirea de soluţii noi, originale,
de a câştiga sau de a ieşi din impas.
Funcţia de comunicare a limbajului este cultivată în mod deosebit prin intermediul jocului,
mai ales atunci când îmbracă forma colectivă. Trebuinţa de comunicare devine evidentă
pentru copil, ca şi pentru adulţi, de altfel, atunci când este înconjurat de semeni. Ambianţa
de comunicare îi îmbogăţeşte conţinutul şi formele de desfăşurare printr-un proces de
sinteză a informaţiei elaborate în comun de participanţii la joc. În joc copilul se manifestă
spontan, sincer, îşi dezvăluie tendinţele, interesele, contribuind, într-o foarte mare măsură
la formarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea vocabularului sub aspect fonetic, lexical şi
gramatical.
Jocul se intercorelează cu învăţarea şi cu creaţia. Jocurile cu subiect preluat din viaţa de
zi cu zi, din poveşti şi basme presupun cunoaşterea conţinutului acestora, dar implică şi
creativitate, expresivitate în interpretare. Jocurile cu text şi cântece îi apropie de creaţiile
muzicale şi de cele literare. Cunoaşterea particularităţilor jocului ca formă de activitate
instructiv-educativă asigură corelaţia dintre activitatea de învăţare şi joc. Jocul poate fi
acceptat în totalitate ca modalitate inedită de educaţie a copilului preşcolar numai dacă i se
cunosc valenţele instructiv-educative. Satisfacerea condiţiei joc în activitatea de învăţare
condiţionează traiectul didactic ales, stimulativ sau funcţional.
Jocul nu se confundă cu o joacă oarecare, cu o formă simplă şi comodă de acoperire a
timpului liber, ci este o activitate responsabilă, complexă, doar la îndemâna educatoarelor,
care îi cunosc problematica şi îi pot valorifica valenţele. Este o activitate specială care, prin
conţinut, formă şi funcţionalitate specifică, nu se confundă cu nici o altă formă de activitate
instructiv-educativă. „Jocul copilului, spunea Emile Planchard, nu este numai o oglindă
fidelă a personalităţii sale în formare, ci poate fi utilizat şi ca auxiliar educativ şi chiar să
servească drept bază a metodelor de predare în şcolile preelementare şi
elementare.
Pentru a fi evitate tonul didacticist, folosirea întâmplătoare a elementului de joc,
educatoarele trebuie să înţeleagă corect raportul dialectic între jocul luat în general şi jocul
ca formă particulară de activitate. De asemenea se va face distincţie între sensul propriu al
jocului cu reguli (extrinseci) şi jocul de creaţie (intrinseci). Jocurile cu reguli sunt proiectate
şi create de specialişti pentru a fi utilizate în procesul de învăţământ în scopul realizării unor
sarcini didactice (dezvoltarea vorbirii, a gândirii, a atenţiei etc.). Ponderea jocurilor cu reguli
în activităţile din grădiniţă duce la integrarea lor în activităţile comune: pot fi de sine
stătătoare, activităţi de legătură.
Prin joc avem un bun prilej de a pregăti psihologic copiii, înlesnindu-le integrarea în viaţa
socială complexă. Copiii, participând la joc, îşi dezvoltă capacitatea potenţială de a acţiona
ludic, de a depăşi stadiul simplei manipulări a obiectivelor. O altă particularitate a jocului
este aceea de a înlesni libera manifestare a opţiunilor. Preşcolarul poate să-şi aleagă tema de
joc, să se asocieze cu partenerii pe care îi doreşte. Îşi poate încerca competenţa într-o direcţie
sau alta. Eficienţa jocului presupune, de asemenea, promovarea spiritului de independenţă
în efectuarea diferitelor acţiuni.
Prin ambianţa permisivă, jocul înlătură orice blocaj psihic. Chiar dacă greşeşte, copilul
remediază spontan şi ingenios. Copilul ştie că poate avea iniţiativă, să rezolve singur sau cu
partenerii problemele ce se ivesc, să facă ceea ce îi place pe moment. Caracterul larg-
permisibil este însă reglat continuu, cu subtilitate, de către educatoare. J.J. Rousseau în
,,Emil sau despre educaţie” nota: „Lăsaţi pe copil să creadă că este stăpân şi fiţi voi în
realitate..., el să facă ce voieşte, dar trebuie să vrea ceea ce vrei tu să facă; un pas să nu-l
facă fără să-l fi prevăzut; o vorbă să nu scoată din gură fără s-o ştii ce va fi.”
Această complexă activitate de joc trebuie privită şi sub unghiul caracterului ei dinamogen.
Copilul descoperă în această activitate de joc plăcerea de a fi activ şi cointeresat.
În concluzie jocul constituie o modalitate deosebit de valoroasă de modelare a viitoarei
personalităţi, deoarece oferă adulţilor posibilitatea cunoască integral copilul şi să-l formeze
în direcţia cerută de exigenţele pedagogice.
 Jocul didactic – abordare teoretico-explicativă
Majoritatea pedagogilor recunosc rolul şi locul jocului în sistemul mijloacelor educative,
subliniind faptul că această activitate dominantă în copilărie se manifestă diferit pe scara
vârstelor. Vârsta preşcolară este vârsta jocului. Din activitatea de fiecare zi a copilului,
jocul (din latinescul jocus = glumă, apropiat de ludus = amuzament, joc) ocupă, evident,
locul preferat. Jucându-se, el îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte
reale sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de
realitatea înconjurătoare.
Pentru copil, aproape orice activitate este joc. Jocul este munca lui, este binele, este
datoria, este idealul vieţii. ,,Jocul este singura atmosferă în care fiinţa psihologică a
copilului poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă
copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil şi nu ne putem imagina copilărie fără
râsetele şi jocurile sale” (Edouard Claparede, 1976). Jocul, în opinia Ursulei Şchiopu,
stimulează creşterea capacităţii copilului de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment,
având funcţia de mare şi complexă şcoală a vieţii.
Jocul didactic este definit ca ansamblu de acţiuni şi activităţi care, pe baza bunei
dispoziţii şi a deconectării, realizează obiective instructiv-educative bine precizate.
Folosirea jocului didactic în procesul de învăţământ, face ca orice copil să înveţe cu
plăcere, să devină interesat de activitatea ce se desfăşoară, face ca cei timizi să devină
mai volubili, mai activi, mai curajoşi, să capete mai multă încredere în capacităţile lor,
mai multă siguranţă şi tenacitate în răspunsuri. Jocul reprezintă un ansamblu de acţiuni
şi operaţii care, paralel cu destinderea, cu buna dispoziţie şi cu bucuria, urmăreşte
obiectivele de pregătire intelectuală, tehnică, morală şi fizică a copilului. Inclus în
activitatea didactică, elementul de joc impune acesteia un caracter mai viu şi mai
atrăgător, aduce varietăţi activităţii intelectuale şi o stare de bună dispoziţie, de
divertisment şi destindere, ceea ce previne apariţia oboselii şi plictiselii.
Jocul didactic este un tip de joc prin care cadrul didactic consolidează, precizează şi
verifică ansamblul de cunoştinţe predate copiilor, le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe.
Conţinutul, sarcina didactică, regulile şi acţiunile de joc conferă jocului didactic un
caracter specific, înlesnind rezolvarea problemelor puse copiilor.
Jocurile didactice se realizează în cadrul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă
şi stimulează competitivitatea, dar şi lucrul în echipă, dezvoltându-le copiilor spiritul de
întrajutorare, de cooperare, dar şi de ataşament faţă de echipa din care fac parte. Prin
acest tip de jocuri copilul îşi dezvoltă potenţialul biopsihic, îşi dezvoltă spiritul de
observaţie, îşi cultivă flexibilitatea gândirii, inventivitatea, iniţiativa. Prin caracterul lui
practic, jocul mijloceşte cunoaşterea directă a lumii, şi mai ales, contribuie la formarea
unor deprinderi trainice, trăsături complexe de caracter, convingeri, intense trăiri
emoţionale.
Ceea ce caracterizează în esenţă jocul didactic este faptul că îmbracă învăţarea în haina
ludicului şi asigură un pronunţat caracter formativ. Prin folosirea jocurilor didactice în
desfăşurarea activităţilor din grădiniţă se realizează importante sarcini formative ale
procesului de învăţământ :
- dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi independenţă în muncă;
- spiritul de echipă;
- dezvoltarea spiritului imaginativ, creator şi de observaţie ;
- dezvoltarea atenţiei;
- dezvoltarea disciplinei şi spiritului de ordine în desfăşurarea unei activităţi;
- formarea deprinderilor de lucru corect şi rapid;
- asigurarea însuşirii mai rapide, mai temeinice, mai accesibile şi mai plăcute a
cunoştinţelor.
Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care învăţământul condiţionează,
precizează şi chiar verifică cunoştinţele copiilor, le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe, le
pune în valoare şi le antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Jocul didactic îmbină eficient atât elemente specifice recreerii, cât şi elemente de
acumulare intelectuală. Cele două obiective prioritare ale învăţământului preşcolar –
instrucţia şi educaţia – se realizează şi prin activitatea de joc, care contribuie la atingerea
performanţelor formativ-educative. Eficienţa jocului este cu atât mai mare cu cât se
realizează o concordanţă perfectă între procesul de cunoaştere, cel de învăţare şi
acţiunea de joc.
Jocul didactic îndeplineşte funcţii importante:
● Funcţia cognitivă – jocul didactic este o cale de acces către cunoaşterea
adevărurilor ştiinţifice şi a procedurilor de acţiune. El reprezintă pentru copii un mod de
a afla, de a cerceta, de a descoperi cunoştinţe, de formare de structuri cognitive şi de
strategii operatorii.
● Funcţia motivaţională – în măsura în care jocul didactic reuşeşte să facă mai
atractivă activitatea instructiv-educativă din grădiniţă, reuşeşte să suscite curiozitatea
epistemică, să amplifice satisfacţiile, el devine implicit şi un factor motivaţional foarte
util, de potenţare a energiilor copilului.
● Funcţia formativ-educativă – jocurile didactice posedă calităţi
transformatoare în măsura în care supun exersării şi dezvoltării diversele funcţii psihice
ale copiilor, în măsura în care contribuie la formarea unor deprinderi intelectuale şi
structuri cognitive, a unor noi convingeri şi sentimente, aptitudini şi atitudini, capacităţi
şi comportamente, calităţi personale şi trăsături caracteriale.
● Funcţia de socializare - A socializa înseamnă a transforma un individ dintr-o
fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare.
Una dintre consecinţele socializării prin jocul didactic este stabilizarea normelor de
comportament astfel dobândite. Această interiorizare a normelor şi valorilor permite, de
asemenea, însuşirea regulilor sociale şi creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.
● Funcţia organizatorică – jocurile didactice permit o bună planificare a
timpului cadrului didactic şi al copilului. În joc toţi copiii devin activi, acţiunile fiind
jalonate şi controlate prin reguli.
Jocul asigură climatul psihologic cel mai favorizant pentru dezvoltarea armonioasă a
copilului. „Atitudinea de joc” sau „spiritul de joc” în concepţia lui J. Bruner exercită o
influenţă benefică asupra adaptabilităţii copilului preşcolar la mediu.
Inserţia jocului didactic în activităţile din grădiniţă nu este o problemă formală, ci
presupune o cunoaştere ştiinţifică a problemei, didactic şi metodic. De seriozitatea
proiectării activităţii de joc depinde succesul acţiunii de învăţare în învăţământul
preşcolar şi chiar şcolar. Jocul bine ales stimulează iniţiativa, spiritul de organizare,
creativitatea.
Jocul didactic este un mijloc de pregătire a copiilor pentru şcoală, deoarece satisface în
mod optim nevoia de activitate a copilului, îi oferă noi cunoştinţe, stimulându-i gândirea,
memoria, imaginaţia, atenţia, vorbirea, spiritul inventiv. Jocul didactic este una dintre
formele jocului şi este, totodată, un mijloc de accelerare a trecerii de la joc la învăţare,
deoarece îmbină ludicul cu asimilarea de cunoştinţe şi formarea unor capacităţi de
cunoaştere. Jocurile didactice oferă un cadru prielnic pentru învăţarea activă,
participativă, stimulând iniţiativa şi creativitatea preşcolarului. Obiectivele educaţionale
vor fi mai bine realizate prin intermediul jocului, deoarece prin natura sa jocul cuprinde
o motivaţie intrinsecă, mobilizând resursele psihice ale copiilor, asigurând participarea,
captând interesul, angajând afectiv şi atitudinal.
Datorită conţinutului şi modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace
eficiente de activizare a întregii clase, dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare,
formează şi dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă organizată. Ele
contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului ca şi a spiritului de
independenţă, a perseverenţei, a spiritului colectiv şi a altor calităţi de voinţă şi caracter.
În joc copiii învaţă să se ajute unii pe alţii, să se bucure de succesele colegilor, să
aprecieze obiectiv succesele altora.
Jocul didactic este propus, organizat şi condus de către educatoare, în scopul realizării
unor sarcini didactice precise. Există o mare varietate de jocuri didactice, inspirate din
jocurile spontane ale copiilor, dar urmărind obiective intelectuale, motrice, de
socializare, de reactualizare a unor cunoştinţe însuşite sau de exersare a unor deprinderi.
Jocurile didactice reprezintă o formă de învăţământ accesibilă, plăcută şi atractivă, ce
corespunde particularităţilor psihice ale copiilor preşcolari. Utilizând jocul ca activitate
didactică, educatoarea apare din ce în ce mai puţin ca sursă a cunoaşterii şi din ce în ce
mai mult ca arbitru al activităţii de cunoaştere şi formare a copiilor. Ea nu mai este în
faţa grupului, ci în interiorul său, face parte din acesta, şi are datoria să-i asigure
activitatea eficientă. De fapt, adevărata misiune a oricărui educator este aceea de a-l
învăţa pe copil să se lipsească de el, să se descurce singur
Condiţia reuşitei ţine de corelaţia conţinut-scop, de accesibilitatea sarcinilor, de
stabilirea atentă a regulilor. Astfel, copilul este dirijat „miraculos” de la joc la învăţătură.
Jocul ca formă de activitate instructiv-educativă asigură un cadru organizatoric inedit,
asemănător lecţiei din învăţământul primar.
Un joc didactic este alcătuit din: ob, con’tinut, sarcina didactica, elem de joc, reguli,
actiune de joc.
Ca orice activitate organizată cu copiii, jocul didactic trebuie pregătit în prealabil cu
multă atenţie, pentru a asigura buna lui desfăşurare şi, mai ales, pentru ne asigura că
finalul lui va fi o reuşită. Dintre măsurile prealabile luate în acest sens le precizăm pe
cele mai importante:
⮚
lanificarea judicioasă a jocurilor didactice, ţinând cont de tematica propusă de programă;
⮚
unoaşterea amănunţită a jocului didactic planificat;
⮚
aportarea jocului la particularităţile de vâstă şi individuale ale copiilor;
⮚ Jocul didactic
î este propus, organizat şi condus de către educatoare, în scopul realizării
ntocmirea unei schiţe de proiect cu principalele obiective urmărite, precum şi cu unor sarcini didactice precise. Există o mare varietate de jocuri didactice, inspirate din
strategia aleasă; jocurile spontane ale copiilor, dar urmărind obiective intelectuale, motrice, de
⮚ socializare,pde reactualizare a unor cunoştinţe însuşite sau de exersare a unor deprinderi.
regătirea grupului de copii. Jocurile didactice reprezintă o formă de învăţământ accesibilă, plăcută şi atractivă, ce
Momentele jocului didactic sunt următoarele: corespunde particularităţilor psihice ale copiilor preşcolari. Utilizând jocul ca activitate
● didactică, educatoarea
i apare din ce în ce mai puţin ca sursă a cunoaşterii şi din ce în ce
ntroducerea în joc (discuţii pregătitoare, captarea atenției, prezentarea materialului); mai mult ca arbitru al activităţii de cunoaştere şi formare a copiilor. Ea nu mai este în
● faţa grupului,
a ci în interiorul său, face parte din acesta, şi are datoria să-i asigure
nunţarea titlului jocului şi a obiectivului urmărit; activitatea eficientă. De fapt, adevărata misiune a oricărui educator este aceea de a-l
● învăţa pe copil
e să se lipsească de el, să se descurce singur
xplicarea şi demonstrarea regulilor jocului; MODURI ŞI FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII
● FORMATIVEDUCATIVE
f ÎN GRĂDINIŢĂ
ixarea regulilor (jocul de probă); 1. JOCUL – DOMINANTĂ A VÂRSTEI PREŞCOLARE, METODĂ ŞI MIJLOC DE FORMARE ŞI
● e A PERSONALITĂŢII COPILULUI PREŞCOLAR
DEZVOLTARE

xecutarea jocului de către copii;
● căreia i te dedici
omplicarea jocului, introducerea unor noi variante;
● au recunoscut
ncheierea jocului (evaluarea conduitei individuale sau de grup).
Educatoarea asigură un climat psihologic şi social de manifestare şi de dezvoltare a
micilor preşcolari pe primele trepte ale şcolarităţii. Această formă de activitate,
dominantă în grădiniţă, are o încărcătură pedagogică modernă, conferită de ideea jocului
pur, dar şi de armonizarea cu orientările metodologice noi. Spiritul jocului este promovat
în procesul educaţiei. Prins în joc, preşcolarul este obligat să acceadă la metodele şi căile
accesibile lui de cunoaştere, începând să achiziţioneze orice cunoştinţe de care are
nevoie.
Datorită conţinutului şi modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace
eficiente de activizare a întregii clase, dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare,
formează şi dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă organizată. Ele
contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului ca şi a spiritului de
independenţă, a perseverenţei, a spiritului colectiv şi a altor calităţi de voinţă şi caracter.
În joc copiii învaţă să se ajute unii pe alţii, să se bucure de succesele colegilor, să
aprecieze obiectiv succesele altora.
Potrivit definiţiei, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate practică şi
c din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei, el are importanţă
hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului. Psihologia şi pedagogia secolului trecut
î faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci şi modul prin care
adulţii îşi manifestă liber „copilul din ei”. Jocurile de calculator, filmele de desene
animate sau povestirile fantastice reprezintă doar aspectul de marketing al reîntoarcerii
jocului în atenţia tuturor.
În psihologie, jocul este folosit ca mijloc de investigaţie, dar şi ca procedeu terapeutic,
atât pentru copii şi adolescenţi, cât şi pentru adulţi. Psihodrama şi ludoterapia sunt doar
două direcţii de succes, fundamentate pe importanţa jocului în viaţa oamenilor şi pe
valenţele pozitive ale practicării acestora.
Alături de învăţare, muncă şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale prin
care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învaţă şi se dezvoltă
totodată. Jocul înseamnă o explorare a universului, a realităţii; tot prin joc, el reproduce,
reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Şchiopu
surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia: „De fapt, omul se joacă la toate
vârstele. Chiar şi la vârsta a treia” (U. Şchiopu, E. Verza, 1981, p.28).
Pentru copil, totul este joc: în primele luni de viaţă acesta se joacă cu corpul său; mai apoi
copilului îi face plăcere să reproducă elemente din ambianţa lui apropiată; întro următoare
etapă, copilul începe să imite adultul (mama, medicul, educatoarea) şi de aici se naşte
jocul de rol – atât de utilizat astăzi şi în lucrul cu adulţii – în care identificarea este
obiectivul fundamental. Urmează jocul cu reguli, în care copilul învaţă elemente
fundamentale de socializare, convenţionalitate, acordul, cooperarea şi competiţia.
În concluzie, referitor la conceptul de joc, este important să subliniem că prin activitatea
de joc copiii:
• îşi formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp, înţeleg că
nu sunt una şi aceeaşi cu mediul, ci sunt separaţi);
• învaţă acte, acţiuni, operaţii, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul
său;
• învaţă să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluţii diferite ;
• îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, abilităţile sociale;
• învaţă să comunice (vorbire, ascultare, înţelegere).
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învaţă „să fie cu ceilalţi”, învaţă lucruri
noi, toate acestea întro stare de relaxare şi plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga
sa fiinţă, i se conturează personalitatea.
Geneza şi rolul jocului, în demersul teoretic referitor la joc este necesară şi o trecere în
revistă a teoriilor ce vizează motivaţia jocului. Apelăm la lucrarea lui Ed. Claparède,
Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, devenită o piesă clasică în pedagogia
contemporană şi pe care o luăm ca reper. În analiza sa, autorul enumeră opt teorii care au
fost enunţate pentru a explica esenţa şi cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului
(Ed. Claparède, 1975, p. 6061).
• O primă teorie este cea a recreării sau odihnei (Schaller, în 1891, Lazarus, în
1883), potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de a relaxa şi detensiona atât corpul, cât
spiritul obosit, idee nesusţinută de Claparède întrucât nu explică de ce copiii preferă să se
joace oricând, şi nu doar când sunt obosiţi.
• A doua teorie, propusă de poetul Schiller şi apoi susţinută de Spencer, este cea a
surplusului de energie, conform căreia, surplusul de energie acumulat de copil se descarcă
prin joc, urmând nişte canale create deja de obişnuinţă. Contraargumentele propuse de
Claparède se referă la caracterul inovator al acţiunilor întreprinse de copii, precum şi la
categoria de copii care se joacă, deşi nu manifestă surplus de energie.
• A treia teorie menţionată este cea propusă de Hall, teoria atavismului, care
susţine că jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite
inutile (jocul „dea vânătoarea” al copilului, care exprimă o funcţie rudimentară nu are drept
scop dispariţia prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influenţe asupra dezvoltării altor
funcţii. Claparède consideră că cele două poziţii ale lui Hall sunt antagonice şi susţine
funcţia de instrument creator a jocului.
• A patra teorie este cea elaborată de K. Groos, în 1896, şi se numeşte teoria
exerciţiului pregătitor, în care autorul a pornit de la insuficienţa explicativă a teoriilor
anterioare, pledând pentru o reîntoarcere la punctul de vedere biologic pentru a explica
problematica jocului. Groos susţine existenţa a multiple tipuri de joc în conformitate cu
numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare, de luptă etc.) şi
că niciodată nu o să vedem în jocurile unei specii animale exerciţii instinctive (jocuri)
practicate de alte specii. Astfel, funcţia jocului este de a fi un exerciţiu pregătitor pentru
viaţa adevărată. Ed. Claparède apreciază această teorie ca având o importanţă capitală
pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o alta, care să considere jocul
ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii.
• O altă teorie prezintă jocul drept un stimulent al creşterii. Acest punct de vedere
îşi are originea în ideile lui H. Carr, care a atras atenţia asupra rolului pe care jocul îl are în
dezvoltarea organismului, în special ca stimulent pentru sistemul nervos, dar şi pentru
sistemul muscular, circulator etc.
• Teoria exerciţiului complementar (sau a compensaţiei) a fost elaborată tot de
Carr şi se bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi împrospătează deprinderile nou
dobândite. Astfel, caracteristică mai degrabă jocului adulţilor, funcţia jocului ar fi de
exerciţiu pregătitor, anterior. Ed. Claparède nu împărtăşeşte punctul de vedere al lui Carr,
precizând că un exerciţiu de repetare în vederea perfecţionării unei deprinderi nu poate fi
considerat joc şi, în al doilea rând, dacă este vorba de o întărire prin perfecţionare a unei
funcţii încă imperfecte, nu avem dea face cu un exerciţiu posterior, ci cu unul de
perfecţionare.
• K. Lange propune teoria întregirii, potrivit căreia jocul ar fi un înlocuitor al
realităţii care ar procura animalului, copilului, ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.
Prezentarea făcută de Claparède acestei teorii vizează sensul cuvântului întregire, care,
potrivit autorului, trebuie dinamizat. Astfel, funcţia jocului nu ar fi atât complementară, cât
mai degrabă compensatoare, de a satisface trebuinţe presante.
În sfârşit, ultima teorie la care se referă Claparède îşi are originile tot în consideraţiile lui
H. Carr. Este vorba de teoria cathartică, după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne
purifica din când în când de tendinţele antisociale cu care venim pe lume, dar nu în sensul
de a le suprima, ci de a le canaliza spre comportamente acceptate.
Ca metodă, procedeu şi mijloc de formare şi dezvoltare a personalităţii preşcolarului, în
grădiniţă jocul se găseşte cu preponderenţă în programul zilnic, facilitând şi o mare parte
din învăţarea didactică. Jocurile, în special cele didactice, îmbină finalităţile educative cu
bucuria copilului.
Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învăţarea independentă, cât şi pentru
învăţarea în grup; dincolo de natura primă a experienţei, există feedbackul, care determină
adevăratul progres. Jocul se îmbină cu învăţarea, dar şi cu creaţia, astfel că îi dă
posibilitatea copilului de a experimenta rolul de creator al realităţii. În cadrul jocului liber,
copilul are posibilitatea de a lua decizii, de a exersa roluri sociale, el învaţă să se adapteze
la ceilalţi, să comunice cu ei, îşi configurează primele noţiuni a ceea „ce e bine” şi „ce e
rău”, a ceea „ce e frumos” şi „ce e urât”. Totodată, jocul este cel mai sigur mediu de
manifestare a creativităţii şi, concomitent, modalitatea prin care copilul îşi dezvoltă şi îşi
afirmă individualitatea; el îşi construieşte propriul sens al identităţii, începe săşi
cristalizeze imaginea de sine. Sub un alt aspect, jocul este modalitatea prin care se asigură
şi o dezvoltare fizică armonioasă a copilului. Postura, activismul, conştientizarea
expresivităţii corporale şi emoţionale sunt elemente extrem de importante pentru stadiile
ulterioare, iar preşcolaritatea este etapa în care ele se manifestă prin joc.
Detaliem în cele ce urmează modalităţile prin care jocul contribuie la dezvoltarea
intelectuală, morală şi fizică a preşcolarului.
a) Contribuţia jocului la dezvoltarea intelectuală a copilului. Rolul jocului în dezvoltarea
intelectuală a preşcolarului implică atât dobândirea de noi cunoştinţe, cât şi dezvoltarea
imaginaţiei. La nivelul formării operaţiilor mentale, fiecare mecanism cognitiv oferă
materialul de prelucrare şi pregăteşte dezvoltarea mecanismului ulterior. Astfel,
dezvoltarea iniţială la nivelul senzaţiilor şi percepţiilor va pregăti apariţia reprezentărilor
şi a gândirii. Imaginaţia îşi găseşte în joc – atât pentru copil cât şi pentru adult – mediul
propice pentru manifestarea şi dezvoltarea sa. Etapa iniţială de imitare a unei situaţii
concrete este succedată de recombinarea reprezentărilor, care, la rândul ei, este urmată de
completarea creatoare personală a copilului. Memorarea involuntară realizată în timpul
jocului reprezintă, şi ea, doar o etapă de trecere pentru memorarea voluntară (regulile
jocului). Generalizarea şi clasificarea, ca cerinţe ale jocului didactic, implică operaţii ale
gândirii şi sunt mai uşor de realizat atunci când ele sunt motivate de cerinţele jocului.
Fundamentală în dezvoltarea copilului este achiziţionarea limbajului, care se află în
strânsă interacţiune cu gândirea şi, totodată, îndeplineşte o importantă funcţie reglatoare şi
socială.
Dacă avem în vedere aspectul dezvoltării verbale, în grădiniţă, jocul, în special cel
didactic, urmăreşte fixarea unor termeni lexicali fundamentali, corectarea şi îmbunătăţirea
pronunţiei, cristalizarea anumitor structuri gramaticale, însuşirea unor substantive comune
care denumesc obiecte sau fenomene din mediul apropiat, cu accent pe obiectele de igienă
personală, părţile corpului, anotimpuri etc. La nivelul grupei pregătitoare se pune accent
pe însuşirea de către copil a unor cuvinte care exprimă noţiuni comportamentale, stări
afective sau relaţii sociale.
Educatoarea trebuie să fie alături de copil, săl urmărească, săl dirijeze discret pe parcursul
progreselor sale. În grădiniţă, ea constituie sursa principală de stimulare a copilului, de
provocare, de îmbogăţire, precizând, corectând, lărgindui cunoştinţele. Totodată,
educatoarea îi încurajează şi imaginaţia, pe parcursul procesului de cunoaştere şi
descoperire a lumii: îl provoacă pe copil săşi exprime impresiile, părerile şi dorinţele de
joc. Verbalizând, ea îl încurajează în dezvoltare, dar îi respectă şi individualitatea.
b) Contribuţia jocului la dezvoltarea morală a copilului. La vârsta preşcolară, copilul nu
poate face încă distincţia dintre bine şi rău şi nu este capabil săşi aleagă valorile de
referinţă. Se impune, ca atare, formarea sa în virtutea valorilor pozitive, şi îndepărtarea ori
corectarea celor negative. Aceasta este, de fapt, esenţa educaţiei morale. Până la intrarea
în grădiniţă, dar şi ulterior, până la şcolarizare, familia reprezintă mediul primordial
pentru educaţia morală a copilului. Dat fiind că în familia modernă părinţii nu mai dispun
de suficient timp pentru a petrece cu copilul, rolul lor este preluat, parţial, de cadrul
didactic din instituţia grădiniţei. Acesta poate realiza prin joc dezideratele educaţiei
morale a preşcolarului, raportânduse la o serie de obiective generale aferente zonei
socialatitudinalului, zonei afectivului şi inclusiv zonei cognitivului.
Jocurileexerciţii, jocurile de rol, cele de imitaţie şi jocurile cu reguli oferă un context larg
în care copilul poate opera cu principalele valori morale, aplicând norme şi reguli. Deşi
iniţial nu le cunoaşte semnificaţia socială, el este pus în situaţia de a le respecta, de a se
conforma acestora. Achiziţiile preşcolarului trebuie evaluate de către adult la nivel de
comportamente. Se urmăreşte ca deprinderile comportamentale să fie interiorizate şi
generalizate, să devină automatisme şi nu să rămână manifestări limitate la contexte
particulare, familiare, cunoscute. Jocul este o bună şcoală a relaţiilor între copii întrucât în
acest context sunt acceptaţi, valorizaţi şi dezirabili ca parteneri aceia care se manifestă
corect, cooperant, care îşi înfrânează emoţiile negative. Aceasta oferă o motivaţie
extrinsecă copiilor pentru aşi forma unele deprinderi de comportament, unele norme de
disciplină, pentru aşi exersa hotărârea, perseverenţa, stăpânirea de sine, onestitatea,
competitivitatea, conduita fairplay. „Simularea prin joc este modalitatea de folosire a
ficţiunii ludice drept cadru şi mijloc educativ”; ea permite exersarea atitudinilor umanitare
– compasiunea pentru neajutoraţi, sprijinul reciproc, permite corectarea unor regresii
şi/sau defecte comportamentale (E. Macavei, 2001).
Sarcina educatoarei în direcţia dezvoltării morale a copilului nu este una uşoară. Ea
trebuie săl înveţe pe copil să depăşească conflictul dintre dorinţa personală şi regula
jocului. Este cel mai bun exerciţiu pentru dezvoltarea autoreglării, căci prin interiorizare
reglarea exterioară realizată de educatoare va deveni proprie copilului. Luând în
consideraţie că există şi cazuri de copii prea interiorizaţi, timizi şi/sau nesocializaţi total,
jocul în preşcolaritate oferă cadrul contextual şi temporal educatoarei pentru ai ajuta săşi
dezvolte abilităţi sociale în vederea prevenirii unor conduite mai problematice ulterioare.
În final, stimularea din partea educatoarei nu va mai fi necesară pentru că preşcolarul va
avea interiorizate anumite modele prezentate anterior de ea şi, pe de altă parte, copilul îşi
va regla acţiunile în funcţie de răspunsurile primite de la colegii de joacă. Simpatia,
aprobarea, satisfacţia acceptării în joc ca partener al celorlalţi reprezintă cel mai bun
stimulent pentru a continua în această direcţie.
c) Contribuţia jocului la dezvoltarea fizică a copilului. Jocul reprezintă pentru preşcolar
instrumentul prin care îşi descarcă energia, îşi întăreşte organismul. La această vârstă,
înregistrânduse o creştere accelerată a organismului copilului, au loc intensificări în
funcţionarea aparatelor respirator şi circulator.
Vârsta preşcolară este o vârstă a dinamismului. Copilul este mai activ, el îşi coordonează
bine mişcările de bază, mersul lui devine sigur, exersează alergarea. Jocurile alături sau
împreună cu ceilalţi sunt jocuri de mişcare, prin care desfăşoară acţiuni. Mişcările
copilului încep să circumscrie un anumit context ce reflectă secvenţe din viaţa adulţilor.
Profesiile, ocupaţiile părinţilor, viaţa din grădiniţă, acţiuni preluate din filmele de desene
animate sunt temele predilecte ale jocurilor de mişcare la această vârstă, îndrăgite de către
copii sunt şi jocurileconcurs, prin care se exersează deprinderi motrice. Importantă pentru
formarea copilului este atmosfera de competiţie, trăirea alături de colegi a spiritului de
echipă, satisfacţia resimţită atunci când copilul „iese învingător”. Pe măsură ce copiii
înaintează în vârstă, jocurile de mişcare devin jocuri cu subiect şi reguli, şi oferă prilejul
de a exersa calităţi ale voinţei (săşi învingă temeri, să se abţină etc.). În cadrul jocurilor
didactice, la vârsta preşcolară, educatoarea va organiza jocuriexerciţiu pentru dezvoltarea
motricitatii fine a degetelor şi a mâinii şi pentru dezvoltarea coordonării oculomotorie (să
apuce, să înşire etc.), jocuri pentru dezvoltarea motricitatii generale (să sară, să se caţere
etc.), care influenţează buna funcţionare a organismului şi sănătatea.
Sub influenţa acţiunii de joc se află, de fapt, întreaga personalitate a copilului – caracterul,
imaginea de sine, iniţiativa, atenţia, curajul, timpul de reacţie.
Funcţiile jocului. Jocul este activitatea preferată a copilului, în grădiniţă, preşcolarul este
încurajat să se joace, la baza organizării procesului instructiveducativ desfăşurat în
învăţământul preşcolar stând respectarea acestei nevoi naturale de joc a copilului şi
valorificarea funcţiilor acestuia. Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuinţele
copilului: de mişcare, de exprimare, de acţiune. În joc totul devine posibil, totul este
permis. Jocul este un mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de exersare a gândirii şi a
unor deprinderi, este cale de relaxare şi distracţie, este mijloc de învăţare; el este şi un
mijloc de exprimare şi exersare a originalităţii şi creativităţii şi, mai ales, de socializare
a copilului.
Vom prezenta funcţiile jocului prin raportare la câteva repere centrale ale domeniului în
concepţia lui Ed. Claparède, Jean Piaget şi Ursula Şchiopu.
Ed. Claparède clasifica funcţiile jocului în două categorii: o funcţie cardinală sau
principală – aceea de ai permite individului săşi realizeze eul – şi funcţiile secundare, în
număr de patru: a) funcţia de divertisment (în joc apar elemente pe care copilul nu le
găseşte în mediu, se înlătură rutina şi plictiseala); b) funcţiagje recreere, relaxare (jocul
oboseşte mai puţin decât învăţarea, munca sau creaţia); c) funcţia de agent de manifestare
socială (copilul îşi manifestă nevoia de a fi împreună cu ceilalţi); d) funcţia de agent de
transmitere a ideilor şi experienţei (jocul devine un vehicul pentru perpetuarea credinţelor,
tradiţiilor, ritualurilor, un instrument de educaţie populară).
Funcţia principală a jocului o reprezintă, din perspectiva lui Ed. Claparède, manifestarea
personalităţii prin unica activitate posibilă, deoarece copilul nu este dezvoltat suficient
pentru a se putea exprima prin celelalte tipuri de activităţi psihice. Autorul afirmă că jocul
devine astfel un fenomen de derivare, „curentul dorinţelor noastre, al intereselor care
alcătuiesc eul nostru şi caută o ieşire în ficţiune, prin
joc, atunci când realitatea nui oferă căi suficiente de manifestare” (Ed. Claparède, 1975, p.
134).
În concepţia lui J. Piaget, expusă în lucrarea Psihologia copilului, jocul are funcţia de a
realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ şi informativ şi îndeplineşte şi o
importantă funcţie de socializare.
Piaget mai remarcă faptul că jocul se caracterizează prin plăcerea acţiunii, prin dorinţa de
manifestare activă şi de stăpânire a activităţii.
Alături de acestea prezentăm şi punctul de vedere al unui specialist român,
prof. Ursula Şchiopu. Domnia sa nominalizează trei categorii de funcţii: esenţiale,
secundare şi marginale (U. Şchiopu, 1970, p. 28).
Din prima categorie fac parte: funcţia de cunoaştere, susţinută de curiozitate şi atenţie,
funcţia de exercitare complexă stimulativă a mişcărilor (jocurile sportive, cele de
mânuire a obiectelor), ce se manifestă cu preponderenţă în timpul copilăriei, şi funcţia
formativeducativă, la care neam referit analizând contribuţia jocului la dezvoltarea
copilului.
Dintre funcţiile secundare, autoarea menţionează echilibrarea, tonifierea prin activismul
general şi compensaţia care au loc în timpul jocului (catharsis şi proiecţie), în ceea ce
priveşte funcţiile marginale, Ursula Şchiopu menţionează funcţia terapeutică, ce
intervine în cazul unor situaţii problematice atât la copil, cât şi la adult.
2. JOCUL – TIPOLOGIE, STRUCTURĂ, FUNCŢII
În ceea ce priveşte clasificarea tipurilor de jocuri, în literatura de specialitate se operează
cu o mare diversitate de criterii. În funcţie de diverşii autori care leau realizat, schemele
de clasificare sunt mai simple ori mai complexe, având la bază un singur criteriu sau mai
multe. Astfel, K. Gross lea clasificat în funcţie de procesul psihic implicat, W. Stern, în
funcţie de numărul de participanţi. Cele mai complete şi complexe clasificări leau realizat
Ed. Claparède şi J. Piaget.
Ordonânduşi clasificarea după criteriul funcţiilor ce le îndeplinesc, Ed. Claparède
clasifică jocurile în două mari categorii: jocuri care exersează funcţii generale şi jocuri
care exersează funcţii speciale.
a) În prima categorie autorul enumera:
• jocurile senzoriale (cu trâmbiţe, fluiere, desene, desene cu degetele etc.);
• jocurile motrice (cu mingea, cu coarda, cu coarda de gimnastică etc.);
• jocurile psihice care sunt de două feluri:
• intelectuale (loto, domino, asociaţii verbale, ghicitori);
• afective (cele ce antrenează emoţii precum satisfacţie, ca în cele tip farsă;
emoţii estetice, ca în pictură).
b) Jocurile care exersează funcţii speciale sunt: cele de luptă, de vânătoare, sociale („dea
plimbarea”), familiale („dea mama”), de imitaţie (adoptarea unor roluri, imitarea unor
activităţi cotidiene).
J. Piaget operează după criteriul evolutiv şi grupează jocurile în următoarele categorii:
• jocuriexerciţiu;
• jocuri simbolice;
• jocuri cu reguli;
• jocuri de construcţie.
Jocurile – exerciţiu sunt „jocuri funcţionale” deoarece prin joc se exersează o anumită
achiziţie doar pentru plăcerea de a o realiza cât mai bine. Ele pot fi:
• senzoriomotorii sau de mânuire (se trage, se împinge, se manevrează
butoane, îmbinări de piese);
• jocuri de combinaţii fără scop clar definit, de dezmembrare şi reconstruire
de obiecte. Piaget atrage atenţia că acestea sunt impulsionate de curiozitatea copilului, care
stă la baza inteligenţei;
• jocuri de combinaţii de obiecte/acţiuni cu scop (recompuneri după un
model etc.).
Jocurile simbolice sau de creaţie redau aspecte ale realităţii, iar după 4 ani iau forma
jocului cu mai multe reguli. În revoluţia jocului copilului simbolistica devine mai
complexă şi mai abstractă, în joc se utilizează mai multe simboluri şi, treptat, jocul
simbolic se transformă în joc cu reguli.
Jocurile cu reguli implică înţelegerea regulii ca o convenţie şi au caracter competitiv.
Apar la vârsta preşcolară dar sunt foarte frecvente la vârsta şcolară mică. După domeniul
psihic vizat pot fi:
• senzoriale (mai simple ori mai complexe);
• intelectuale (cu jetoane, cu cărţi de joc).
Jocurile de construcţii ajută la dezvoltarea abilităţilor manuale şi a reprezentărilor
spaţiale. Pot fi:
• reproductive;
• fantastice.
Cum se vede, clasificarea jocurilor realizată de J. Piaget are la bază criterii psihologice şi
urmăreşte o direcţie evolutivă.
Alte clasificări au fost realizate în funcţie de alte criterii:
• caracterul de complexitate;
• numărul partenerilor;
• natura activităţilor antrenate;
• locul de desfăşurare;
• anotimpul în care se desfăşoară etc.
Personal, am opera o clasificare a jocurilor care ar distinge mai întâi între jocurile
spontane şi jocurile didactice, cu menţiunea că, de fapt, multe dintre jocurile spontane
pot căpăta o notă didactică prin intervenţia educatoarei, care poate adapta unele momente
ale jocului în vederea obţinerii unei finalităţi didactice.
Jocul didactic poate fi văzut ca o fază intermediară şi pregătitoare pentru copil în trecerea
de la jocul liber la învăţare. Din perspectiva noastră şi jocul spontan poate avea finalităţi
didactice. Dintre formele jocului didactic menţionăm: jocul de mişcare (are reguli şi se
poate manifesta în cadrul unor trasee sau tabere organizate; eventual presupune
competiţie), jocuri intelectuale (senzoriale – de ghicire, de recunoaştere a unui obiect; de
reconstrucţie a unei imagini din mai multe bucăţi; de clasificare a obiectelor etc.).
O clasificare pertinentă a jocurilor o întâlnim în lucrarea Să comunicăm cu plăcere,
editată de Fundaţia RENINCO sub egida UNICEF, pe care o prezentăm mai jos:
• Jocul de explorare: constă în tentativele copilului de a cunoaşte lucruri noi din mediul
său;
• Jocul de mişcare: constă în folosirea corpului în acţiuni care solicită motricitatea,
exersând astfel şi dezvoltând atât fizicul, cât şi psihicul copilului aflat în strânsă legătură
cu progresele corporale;
• Jocul de manipulare: se referă la manipularea obiectelor din jur, copilul
câştigânduşi în acest fel o nouă independenţă în acţiune;
• Jocul de socializare: constă în interrelaţionarea cu ceilalţi prin imitaţie şi
comunicare. Este una dintre caracteristicile jocului la vârsta preşcolară, în raport cu cel al
antepreşcolarului;
• Jocul de stimulare: menţionat şi sub numele de joc simbolic, în care copilul îşi
foloseşte imaginaţia pentru a transforma obiectele din jur, a le da noi funcţii;
• Jocul de soluţionare a problemelor: implică încercarea de a găsi diferite soluţii
la probleme accesibile vârstei.
Ar mai fi numeroase alte clasificări ale tipurilor de joc, dar considerăm că cele prezentate
până în prezent sunt suficiente.
Referindune la structura jocului, vom avea în vedere, evident, jocul didactic.
Jocul didactic cuprinde următoarele elemente structurale: scopul, subiectul, regulile şi
procedeele de joc.
Întrucât jocul didactic este o autentică situaţie de învăţare, scopul său se stabileşte de
educatoare, în funcţie de obiectivele instructiveducative ale temei. Scopul jocului se
realizează prin sarcina didactică pe care copilul trebuie să o rezolve.
Subiectul jocului se alege în funcţie de obiectivele didactice şi, desigur, vârsta copiilor
participanţi. Subiectul implică corelaţie între acţiunile de joc şi situaţia concretă unde
acesta se desfăşoară.
Procedeele de joc sunt exprimate prin acţiunile propriuzise îndeplinite de copii fără un
efort conştient.
Regulile jocului reprezintă reglementări de natură internă sau externă prin care acţiunile
copiilor sunt organizate şi corelate unele cu altele (U. Şchiopu).
În legătură cu organizarea şi desfăşurarea jocurilor didactice e necesar să prezentăm
etapele care facilitează îndeplinirea obiectivelor metodice propuse şi rolul educatoarei.
• Prima etapă este alegerea jocului. Educatoarea va selecta jocul în funcţie de
caracteristicile grupei (vârstă, dezvoltare, progrese realizate, aspecte de îmbunătăţit), dar şi
de obiectivele pe care şi le propune. Jocul didactic ales poate necesita utilizarea de material
didactic sau nu, în orice caz, indiferent de natura acestuia, el trebuie să îndeplinească câteva
criterii generale: să fie accesibil, adecvat vârstei, să fie simplu, atractiv pentru copil şi fără
grad de risc. Poate fi cumpărat din comerţ sau confecţionat acasă/în grădiniţă, dar nu trebuie
să uităm că fundamentală nu este jucăria, în sine, ci acţiunea copilului cu ea, modul în care
o foloseşte. Este important ca preşcolarul săşi implice abilităţile ce le posedă sau săşi
dezvolte unele noi în cadrul jocului.
• A doua etapă constă în pregătirea sa în vederea organizării jocului la grupa de
preşcolari. Acesta presupune: a) să planifice jocul; b) să se familiarizeze cu conţinutul
jocului; c) să întocmească proiectul didactic; d) să stabilească mijloacele didactice necesare
şi materialul didactic adiacent; e) să pregătească spaţiul dejoacă şi copiii în vederea
desfăşurării jocului. De asemenea, educatoarea va avea în vedere mai multe variante de joc,
sporind dificultatea sarcinii doar după ce a fost realizat un progres şi, de fiecare dată, înainte
de a trece la utilizarea unor noi cunoştinţe, cele vechi vor fi reamintite. Educatoarea este
liberă să adapteze şi să contribuie activ la modificarea structurii jocului.
• Odată parcurse aceste etape, va organiza desfăşurarea propriuzisă a jocului,
preluând rolul conducătorului de joc, ceea ce înseamnă: a) să organizeze jocul didactic
(să aranjeze mobilierul, materialul demonstrativ şi pe cel de lucru, copiii); b) să asigure
buna desfăşurare a jocului didactic. Ea trebuie să realizeze introducerea în activitate (pentru
a crea copiilor dispoziţia necesară), să le capteze atenţia prin cântece, ghicitori, scurte
povestioare. Când materialul de joacă este complex, prezentarea acestuia de către
educatoare devine foarte importantă. După ce interesul copiilor a fost suscitat, educatoarea
are în vedere actualizarea cunoştinţelor, enumerarea sarcinilor de îndeplinit şi apoi dirijarea
noii învăţări împletite cu joc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel, întâi educatoarea
va explica şi demonstra jocul, apoi se va realiza jocul de probă urmat de executarea jocului
de către copii, reluarea jocului cu creşterea gradului de dificultate, evaluarea jocului şi
încheierea acestuia.
Rolul educatoarei în desfăşurarea jocului didactic este foarte important de subliniat. Ea
trezeşte curiozitatea copiilor, le menţine entuziasmul, le explică acţiunile în mod clar,
simplu, în succesiunea firească şi precizează în mod repetat sarcinile copiilor.
Rolul deosebit de important al educatoarei trebuie înţeles în contextul stabilirii
obiectivelor în acord cu respectarea individualităţii copilului, a drepturilor acestuia, dar şi
conştientizând imensa responsabilitate care decurge din a fi o figură centrală în devenirea
copilului, ai seconda dezvoltarea şi ai trezi interese.
În mod evident, fiecare copil este o lume, iar educatoarea poate nu se simte întodeauna
sigură în a trasa graniţa dintre obiectivele pe care ea ştie că trebuie să le îndeplinească cu
fiecare copil şi posibilităţile acestuia. De aceea, este important să facem câteva precizări
în legătură cu modul în care copiii execută jocurile. E adevărat că uneori e important ca
preşcolarul să fie stimulat de educatoare pentru aşi „forţa” posibilităţile, fapt ce poate fi
obţinut prin introducerea unor noi variante de joc cu grad de dificultate crescut şi
sprijinirea copilului în a rezolva sarcina.
În joc, evaluarea ia, de cele mai multe ori, forma unei competiţii, a unui concurs: se
aplaudă cei care au obţinut cele mai bune performanţe, se împart premii (sub formă de
buline, steguleţe etc.) sau totul se termină cu o petrecere generală sub forma jocului liber
cu jucării, cântece sau ghicitori. Călăuzită de cunoştinţele ce le posedă, având clar
stabilite obiectivele şi dispunând de experienţă şi de interes pentru tot ce face, educatoarea
va şti să găsească momentul adecvat pentru complicarea jocului, pentru terminarea lui sau
etapa potrivită pentru a interveni în sprijinirea unui copil ce are dificultăţi în îndeplinirea
sarcinii.
3. RELAŢIA DINTRE JOC, ÎNVĂŢARE, CREAŢIE ŞI DIFERITELE FORME DE
ORGANIZARE A ACTIVITĂŢILOR DIN GRĂDINIŢĂ (ACTIVITĂŢILE COMUNE,
ACTIVITĂŢILE LA ALEGERE)
După cum precizam mai devreme, jocul, învăţarea, munca şi creaţia sunt formele prin
care se manifestă activităţile umane. La vasta copilăriei, pe primul loc este jocul,
învăţarea ocupând locul secund; odată cu intrarea la şcoală, învăţarea trece pe primul loc
şi este urinată de muncă şi, pe alocuri, este împletită cu creaţia (M. Stanică, 1998, p. 142).
De fapt, omul nu încetează la nici o vârstă să se joace, jocul fiind una dintre cele mai
„ecologice” modalităţi atât pentru minte, cât şi pentru corp – de a te recreea, de aţi petrece
timpul cu cei apropiaţi ţie sau aţi exersa diferite abilităţi.
Jocul reprezintă, aşadar, o activitatea umană specifică şi ea determină şi pregăteşte
celelalte activităţi cu care se poate şi împleti armonios. El nu dispare din viaţa individului
odată cu înaintarea în vârstă, ci îşi modifică ponderea temporală sau cadrul.
Pentru copil, jocul este principala cale de dezvoltare, de cunoaştere a realităţii, de
interrelaţionare şi de adaptare şi este prima formă de învăţare, facilitând şi trecerea spre
învăţarea din mediul şcolar. Este adevărat că preşcolarul are nevoie de sprijin pentru aşi
orienta jocul şi aceasta este datoria educatoarei atunci când stabileşte activităţi comune şi
obiective de atins pentru toţii copiii. La fel de adevărat este şi faptul că e în natura
copilului să se joace, el ştiind intuitiv să se manifeste în acest fel, de aceea este important
săi oferim cadrul de desfăşurare şi libertate pentru aceasta.
Copiii se joacă singuri, în perechi şi în grup. În activităţile comune, copiii învaţă să se
socializeze jucânduse în grup sau, când au de îndeplinit sarcini specifice ce vizează
atingerea unor obiective legate de dezvoltarea lor armonioasă, practică jocul individual.
În ultima vreme a crescut interesul pentru studii de gen. Se încearcă, la nivel mondial,
creionarea unor politici educative care să respecte diferenţele de gen în procesul de
creştere şi educare a copiilor, cu finalitatea de a oferi egalitate de şanse pe parcursul
întregii vieţi, precum şi în alegerea unei meserii.
Studiile recente subliniază existenţa unor diferenţe cu explicaţie biologică şi acestea
fundamentează o parte dintre stereotipurile legate de gen care ne populează cultura.
Astfel, preferinţa băieţilor pentru jocul în grup face ca să li se dezvolte abilităţile de
colaborare şi de competiţie, în timp ce, în ceea ce priveşte abilităţile de comunicare,
băieţii sunt deficitari în raport cu fetele, care preferă să se joace în diade. O modalitate de
a compensa aceste diferenţe de gen este încurajarea fetelor pentru jocul în grup, iar a
băieţilor pentru jocul în diade, ca săşi dezvolte abilităţile de comunicare. Este evident că
în legătură cu diferenţele de gen există o multitudine de aspecte ce ar putea fi discutate şi
posibile activităţi care să compenseze diferenţele de gen. Soluţia este încurajarea fetelor şi
a băieţilor în direcţia jocurilor axate pe domeniile în care au probleme. Orientarea nu
trebuie să aibă caracter de obligativitate, este doar o sugestie, la fel de importantă fiind
încurajarea copilului în aşi alege liber câteva activităţi preferate. În plus, în jocul de unul
singur, copilul are ocazia de a trăi intens experienţele noi şi de aşi manifesta
individualitatea.
Ce poate face educatoarea? Ea trebuie să aleagă jocuri didactice care corespund nivelului
de dezvoltare al copilului şi să înţeleagă faptul că rezolvarea sarcinilor jocului nu
constituie un examen pe care copilul „îl trece”, ci un exerciţiu pe care îl desfăşoară.
Preşcolarul trebuie să simtă permanent că are, în educatoare, un sprijin, un suport, mimica
ei transmiţând plăcerea interacţiunii cu copilul şi căldura contactului. Trebuie să fim
flexibili în raport cu copilul, iar acest lucru se manifestă în satisfacerea dorinţelor
copilului de a se implica în anumite momente şi în alte jocuri spontane şi libere.
Educatoarea nu trebuie să forţeze un copil să participe numai la jocuri didactice. În plus,
fiecare copil are propriul său ritm, nu poate fi grăbit. Oricum, dezvoltarea sa spre
maturitate se întinde pe cea mai lungă perioadă, deoarece omul are nevoie de timp mai
îndelungat faţă de celelalte animale pentru a se adapta structurilor culturale specifice
umanităţii.
4. DIFERENŢIEREA ŞI INDIVIDUALIZAREA PROCESULUI FORMATIV ÎN CADRUL
JOCURILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR LA ALEGERE
Diferenţierea în educaţie înseamnă „a organiza interacţiunile şi activităţile în aşa fel
încât fiecare elev să fie constant sau cât mai frecvent confruntat cu situaţiile didactice cele
mai fecunde pentru el” (P. Perrnenoud, 1995, p. 29). Întro asemenea perspectivă trebuie
abordată şi înţeleasă problematica diferenţierii şi individualizării educaţiei în grădiniţă şi
şcoală. Tratarea diferenţiată şi individualizată trebuie să pornească de la cunoaşterea celui
educat, ea nu trebuie să fie o acţiune în sine, ci să faciliteze formarea personalităţii
copiilor la standardele maxime permise de particularităţile lor. Educatoarea, în funcţie de
particularităţile psihoindividuale ale copiilor cu care lucrează, trebuie să ierarhizeze şi să
coordoneze influenţele pozitive care să determine participarea acestora la propria lor
formare. Copiii trebuie obişnuiţi să se autocunoască, pentru ca întro ambianţă
constructivă, modelatoare şi automodelatoare săşi formeze conduita şi comportamentul.
Scopul principal pe care trebuie săl urmărească educatoarea prin cunoaşterea
psihologică a copiilor cu care lucrează este acela de a descoperi imensul potenţial al
copilului pentru al valorifica în opera de construcţie a fiecărei personalităţi, în
acelaşi timp, descoperind copilul aşa cum este el în realitate, ea va putea stabili, cu
uşurinţă, punţi de legătură între copiii din grupă, făurind simultan sintalitatea
(personalitatea) grupei respective. Abordând problema cunoaşterii personalităţii
copilului de pe o asemenea poziţie, educatoarea va descoperi, în permanenţă,
modalităţi de transformare a copilului, transformânduse şi pe sine, în virtutea
bipolarităţii actului pedagogic.
La vârstele mici, diferenţierea şi individualizarea procesului formativeducativ constituie
calea „de stimulare a dezvoltării individuale şi sociale” (E. Vrăsmaş, 1999, p. 48). Ele
presupun adaptarea metodelor şi procedeelor didactice la particularităţile învăţării
individului şi ale grupei de copiii, prin stimularea şi corelarea relaţiilor interindividuale şi
încurajarea învăţării experienţiale. Condiţia necesară diferenţierii şi individualizării este
cunoaşterea caracteristicilor individuale ale fiecărui copil, caracteristici care se manifestă
ca particularităţi ale vârstei şi ca particularităţi individuale. Acestea se referă îndeosebi
la următoarele aspecte: a) dezvoltarea generală a organismului; b) nivelul de dezvoltare a
diferitelor procese psihice; c) ritmul de dezvoltare; d) stilul de învăţare; e) caracteristici
personale (ce ţin de personalitate: afectivitate, voinţă etc.); f) experienţa personală şi
amprenta mediului sociocultural căruia îi aparţine. De regulă, pentru educatoare, aceste
caracteristici individuale se manifestă ca o cerinţă, în proiectarea şi desfăşurarea
procesului de predare şi învăţare.
Un program de educaţie timpurie individualizat prin jocurile şi activităţile din grădiniţă a
fost elaborat de către E. Vrăsmaş în lucrarea Educaţia copilului preşcolar (1999).
Coordonatele esenţiale ale acestui program le prezentăm succint în continuare (E.
Vrăşmaş, 1999, p. 4954).
• Planifică şi organizează direct şi indirect activităţi care să corespundă nevoilor
de dezvoltare ale copiilor. Întrucât predarea şi învăţarea se fac prin joc, acesta poate fi
propus de către educatoare sau de către copil, în dependenţă de condiţiile de joc pe care i le
creează educatoarea. Jocul libercreativ este modalitatea cea mai eficientă pentru
dezvoltarea personalităţii copilului.
• Pune accent pe individualitatea copiilor. Educatoarea porneşte de la cunoaşterea
fiecărui copil în parte şi se concentrează pe activităţi în care fiecare copil să fie antrenat,
valorizat şi evaluat. Deşi copiii sunt de vârste apropiate sau de aceeaşi vârstă, între ei există
numeroase diferenţe. Aceste diferenţe sunt caracteristici care dau identitatea fiecăruia şi fac
grupul mai bogat. Atunci când copilul are o problemă de dezvoltare sau învăţare, aceasta
trebuie privită ca o particularitate individuală şi ca un prilej de învăţare. Cu alte cuvinte,
fiecare problemă trebuie văzută ca o situaţie de învăţare.
• Construind ocazii de joc pentru copii şi adaptândule nevoilor acestora,
educatoarea reuşeşte să individualizeze procesul învăţării chiar şi acolo unde există
dificultăţi. Copilul îşi va alege liber jocul dorit, iar rolul educatoarei este de a amenaja
eficient mediul.
• Foloseşte metode de predare şi învăţare individualizate şi în perechi sau în
grupuri mici pentru a stimula atât dezvoltarea personalităţii copilului, pe ansamblu, cât şi
particularităţile fiecăruia.
• Reevaluează rolul jocului în învăţare şi dezvoltare. Jocul este activitatea
preferată a copilului şi, deci, este de dorit ca jocul liber să fie folosit de către educatoare
pentru a se asigura că cei ce îl practică îşi dezvoltă toate abilităţile necesare. Pentru aceasta
e necesar ca educatoarea să se joace şi să comunice cu copilul.
• Apar roluri noi pentru educatoare. Educatoarea nu trebuie doar să predea, adică
să informeze şi să formeze, ci ea trebuie să observe cu atenţie evoluţiile copilului,
schimbările sau semnalele de alarmă, să noteze, să participe alături de copil, să comunice
cu acesta şi cu părinţii, să continue să se informeze cu noutăţile din domeniul educaţiei
preşcolarului.
• Se bazează pe cunoaşterea fiecărui copil în parte şi pe caracteristicile
grupului de copii. Educatoarea are nevoie de timp şi de interacţiuni multiple cu copiii atât
în grup, cât şi în particular, cu fiecare, pentru a putea identifica trăsăturile particulare ale
fiecăruia şi aspectele în care ar avea nevoie de sprijin.
• Activitatea cu grupa întreagă este importantă. Totodată, educatoarea să nu uite
că acest tip de activitate este doar una dintre coordonatele activităţii sale. La fel de important
este lucrul cu fiecare copil, dar şi activităţile în perechi sau grupuri mici. Individualizarea
se referă la atenţia acordată fiecărui copil în particular, atenţia acordată fiecăruia la
activităţile desfăşurate.
• Amenajarea spaţiului educativ este fundamentală în activităţile cu copiii
preşcolari. Este vorba de arii de stimulare care cuprind materialele şi jucăriile. Denumirea
spaţiului, amenajarea acestuia cu jucării confecţionate chiar de copiii, îi face pe aceştia să
se simtă importanţi şi le dă sentimentul de apartenenţă la un grup în care contează ceea ce
fac ei.
• Activitatea cu fiecare dintre copii este individualizată în funcţie de nevoile şi
individualitatea fiecăruia. Copilul trebuie lăsat să experimenteze el singur şi liber şi
pentru aceasta să fie încurajat în acţiunile lui, chiar dacă acestea sunt mai simple decât ale
celorlalţi copii. El trebuie încurajat pentru ceea ce face, iar eforturile lui trebuie recunoscute.
• Activitatea în grupuri mici poate fi spontană sau organizată de educatoare.
Grupurile spontane se formează pe baza intereselor momentane de joc, în timp ce
educatoarea poate organiza şi ea microgrupuri, astfel încât să stimuleze participarea,
cooperarea. Grupele nu sunt permanente şi pot fi formate în funcţie de diferite criterii, iar
utilitatea lor derivă tocmai din aceea, că sunt foarte flexibile, facilitând învăţarea socială.
• Varietatea şi flexibilitatea materialelor didactice constituie o tehnică eficientă
de individualizare. Folosind materiale adaptate şi schimbândule periodic, educatoarea
realizează o permanentă ajustare a mijloacelor de învăţământ la nevoile de învăţare ale
copiilor. În acest sens, trebuie ca procesul de amenajare a spaţiului să fie flexibil. Rolul
educatoarei este de a atrage copiii în acele arii în care jocul lor este cel mai productiv pentru
dezvoltarea personalităţii lor.
• Evaluarea permanentă a programului de individualizare este posibilă având
în vedere faptul că fiecare învăţare trece prin etapele de demonstrare, aplicare şi conexiune
inversă. Acest lucru înseamnă că, punând copilul să experimenteze, el va avea modelul
demonstraţiei de la educatoare sau de la alţi copii sau chiar de la sine, prin încercări şi erori.
• Atitudinea flexibilă din partea educatoarei, premisă în individualizare. Nu
înseamnă că educatoarea trebuie să se ocupe, în permanenţă, de fiecare copil în parte,
deoarece nu toţi copiii au nevoie de educatoare în acelaşi timp, iar pe de altă parte, unii
copii au mai multă nevoie de intervenţia educatoarei şi alţii, mai puţină. Alegerea
momentului în care se realizează activitatea personalizată depinde de particularităţile
copiilor şi de ritmul lor de dezvoltare.
• Parteneriatul educativ este o coordonată importantă a programului de
individualizare, fiindcă educatoarea nu poate realiza numai activităţi personalizate,
• Programul de individualizare facilitează construirea la copil a unei imagini pozitive
despre sine şi realizarea respectului de sine. Acest lucru este posibil prin valorizarea
preşcolarului, prin acordarea atenţiei de către educatoare şi prin atitudinea pozitivă a
educatoarei faţă de realizările copilului. În general, dovada de încredere şi valorizare chiar
şi atunci când copilul greşeşte, îl va face pe acesta să reuşească mai uşor a doua oară.
În concluzie, diferenţierea şi individualizarea procesului formativeducativ din grădiniţă
presupune o revalorizare profesională şi o responsabilizare deosebită a educatoarei.
Desfăşurând un program de educaţie individualizat, educatoarea se ocupă nu numai de
planificarea unor activităţi cu grupa întreagă, care să ducă la obţinerea de către copil a
unor informaţii şi la formarea unor priceperi şi deprinderi, ci şi de stimularea şi crearea
condiţiilor