DISCIPLINA: PSIHOLOGIE SOCIALA

MASTERANDA: ZOTA LILIANA-ELENA

ANUL I SEMESTRUL II
MASTER ARPAM
FACULTATEA DE ADMINISTRATIE SI AFACERI
UNIVERSITATEA BUCURESTI
 Motto:
„Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în
consecinţă poate să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce
este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele şi jocurile sale.”
Eduard Claparède

Jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihică multilaterală a

copilului,devenind pe parcurs o formă de activitate tot mai complexă.
Datorită schimbărilor care se produc în psihicul copilului, jocul prezintă o serie de
particularităţi caracteristice.
La vârsta preşcolară, jocul cu subiect atinge dezvoltarea sa deplină. Acesta constă în
trecerea de la reflectarea aspectului extern al acţiunii umane spre reflectarea conţinutului lor
intern, acela al semnificaţiilor sociale. La vârsta de 3-5 ani, locul principal al jocurilor copiilor îl
ocupă aspectul extern al acţiunilor cu obiectele. Datele cercetărilor atestă că motivul general,
atracţia pe care o simte copilul pentru joc, constă în repetarea neobosită a aceloraşi acţiuni, fără ca
subiectul respectiv al jocului să evolueze. Astfel pregătind mâncarea pentru păpuşi, copiii repetă
aceleaşi acţiuni la nesfârşit (spălatul vaselor, aşezarea mâncării în farfurie).Dar servirea păpuşilor
nu apare în joc; ele rămân până la urmă flămânde. Prin urmare, semnificaţia socială a acţiunilor
umane rămâne nedezvăluită în joc (în cazul dat, grija părinţilor pentru copii).
Prezenţa păpuşii în joc este necesară, ea dă conţinut subiectului jocului, fără de care
acţiunile externe îşi pierd motivarea şi astfel încetează.
La această vârstă, conţinutul jocului este relativ sărac, subiectul lui fiind instabil. Rolurile
pe care le asumă preşcolarii nu sunt de lungă durată : între copii nu se stabilesc relaţii dictate de
subiectul jocului. Şoferul care conduce maşina nu se îngrijeşte de soarta pasagerilor, nu se
stabilesc relaţii reciproc între ei. Jocul nu reflectă în mod evident relaţiile sociale dintre
oameni,semnificaţia socială a activităţii omului, ci numai aspectul extern al acestei activităţi.
 În jurul vârstei de 5 ani copilul manifestă o mare receptivitate faţă de povestiri, îi plac
episoadele încărcate de întâmplări, este sensibil faţă de deznodământul echitabil moral al
întâmplărilor.
Vârsta preşcolară mijlocie reprezintă un moment de organizare a noi particularităţi în
dezvoltarea psihică. Copilul capătă o atitudine mai receptivă la cererile care se formulează faţă de
el, e vioi, atent, interesat de cele ce se petrec în jurul său, are o atenţie activă faţă de ceea ce
semnifică evenimentele care participă. Este mai reţinut, gândeşte înainte de a vorbi, capacitatea de
cunoaştere se află într-o fază de intensă dezvoltare, manifestă curiozitate.
 La vârsta de 3-5 ani copiii, nu sunt în stare să desfăşoare în mod independent jocul
didactic. Ei sunt atraşi de acţiunea jocului, de situaţia lui intuitivă nemijlocită. Impresiile concrete
acţionează asupra preşcolarilor mici mai puternic decât cuvântul educatoarei.
Copiilor le vine greu să înţeleagă sarcina didactică, să realizeze acţiunile de joc, să respecte
în mod independent regulile jocului şi să se conducă după aceste reguli.
De aceea, în grupa mică de 3-4 ani, o singură regulă dirijează conduita tuturor copiilor,
modul lor de acţiune.
În alegerea jocurilor didactice pentru copiii de 3-5 ani necesar este să se ţină seama de
toate aceste particularităţi, prin structura şi conţinutul lor; jocurile trebuie să fie simple şi
accesibile copiilor.Educatoarea trebuie să asigure preşcolarilor mici o cât mai mare posibilitate de
mişcare.Cu ajutorul mişcărilor se poate reda tot ceea ce este reprezentat în ilustraţii(în variantele
jocurilor cu ilustraţii).Acţiunea trebuie să fie legată întotdeauna de cuvânt, regulile jocului, fiind
însuşite mai greu, vor fi comunicate copiilor succesiv şi alternativ cu demonstrarea acţiunilor de
joc.
La vârsta de 5-6 ani subiectul jocului rămâne relativ acelaşi, însă conţinutul lui se
îmbogăţeşte simţitor. Schimbările semnalate se produc în direcţia reflectării relaţiilor sociale dintre
oameni. Acţiunile externe cu obiectele îşi pierd atracţia pentru copil, ele trec pe planul al doilea.
Jocul lor îl ocupă tot mai mult rolurile care încep să reflecte semnificaţia socială a activităţii
adulţilor.
Preşcolarii de 5 ani încep să se înţeleagă reciproc în stabilirea subiectului jocului(„ne vom
juca de-a doctorul”), îşi repartizează rolurile(„doctor”, „soră”, „pacient”), îşi aleg jucăriile şi
obiectele, accesorii pentru rolurile respective(halat alb pentru doctor,pansament pentru soră
etc.).Copii se organizează în jocuri cu subiect mai omogen, iar relaţiile dintre ei se stabilesc şi se
reglementează pe baza rolurilor asumate.
Copiii se comportă într-un mod determinat, aşa cum dictează conţinutul rolului asumat. Ei
manifestă tendinţa de a apropia jocul cât mai mult de realitate, de a proceda la fel ca adulţii.
Preşcolarii sunt nemulţumiţi şi protestează atunci când în desfăşurarea jocului se produc
abateri de la succesiunea reală a acţiunilor efectuate.
 Pe plan imaginar, copilul acceptă să substituie un lucru prin altul; în loc de seringă să
folosească un beţişor, în loc de vată un cocoloş de hârtie, în loc de spirt – apă. Aceasta înseamnă
însă că nu schimbă conţinutul şi ordinea reală în desfăşurarea acţiunilor.
„Ceea ce caracterizează jocurile sunt tocmai acţiunile reale din viaţa adulţilor pe care copiii
tind să le reproducă în tocmai. Relaţiile interindividuale sunt controlate din ce în ce mai mult de
regulile implicate în rolurile asumate de către copii.”(2)
În jocul „de-a trenul”, regulile ce decurg din diferite roluri(mecanic,conductorul trenului,
pasageri,şef de gară, casier etc.) determină relaţiile interpersonale dintre copii. Aceste relaţii
reflectă mai mult sau mai puţin adânc, în funcţie de experienţa acumulată de către copii, conţinutul
relaţiilor sociale dintre oameni. În jocul „de-a trenul” funcţia socială a mecanicului este să
conducă locomotiva, să o îngrijească, să o menţină în bunăstare de funcţionare, să transporte
călătorii la destinaţie fară accidente.
Jocurile copiilor la această vârsta nu dezvăluie relaţiile sociale şi semnificaţia socială a
activităţii umane, în toată varietatea şi complexitatea lor. Astfel, mecanicul se ocupă de
locomotivă, dar nu are grijă de călători, şeful de gară intră în relaţii cu mecanicul (semnalizează
plecarea şi sosirea trenului), dar nu intră în relaţii cu pasagerii. Deci, jocurile dezvăluie parţial
rolurile şi funcţia socială a adulţilor.
O altă particularitate specifică este aceea că pe copii începe să-i intereseze şi rezultatul
jocului. Îi atrage nu numai aspectul distractiv dar şi posibilitatea de a se manifesta în colectiv, de
a-şi arăta iscusinţa şi priceperea.
Datorită faptului că la această vârsta încep să se dezvolte mecanismele inhibitorii, copii pot
să stea liniştiţi în timpul jocului, să răspundă numai atunci când sunt întrebaţi, când le vine rândul.
Regulile jocului încep să aibă un caracter mai generalizat. Acum devin accesibile şi jocurile cu
mai multe reguli, iar participanţii încep să ţină tot mai mult seama de ele.Regulile să fie formulate
şi explicate în prealabil, să fie demonstrate şi acţiunile pe care copii trebuie să le efectueze în joc.
La vârsta de 6-7 ani raportul dintre rolul asumat în joc şi regulile care decurg din el se
inversează oarecum comparativ cu vârstele precedente. Regulile încep să ocupe o poziţie
dominantă : copiii încep să le respecte şi nu admit nici un fel de abatere de la ele.

(2) Al. Roşca şi A. Chircev - „Psihologia copilului preşcolar” - E.D.P. Bucureşti 1972.
 Conflictele dintre copii nu mai sunt generate de dorinţa nereţinută de a intra în posesia unei
jucării atractive(ca la preşcolarii mici), nici de a îndeplini un rol preferat(ca la preşcolarii de 5-6
ani unde încălcarea regulii devine frecvent un motiv al conflictului dintre copii).
Preşcolarii s-au familiarizat destul de bine cu funcţiile sociale aferente diferitelor
profesiuni(doctor, tractorist, militar, profesor etc.) cu semnificaţia socială care stă la baza
activităţii adulţilor : medicul îngrijeşte de sănătatea bolnavilor, tractoristul ară pământul, militarii
apară ţara, profesorul îi învaţă pe elevi.
„Conţinutul jocurilor îl constituie semnificaţia socială a activităţii adulţilor, ceea ce face ca
în desfăşurarea lor să se schimbe însuşi caracterul relaţiilor reciproce dintre copii. Se accentuează
caracterul colectiv al jocului, se realizează o mai mare concordanţă între acţiunile copiilor, creşte
eficienţa controlului reciproc între participanţii la joc.”(3) Dezvoltarea jocului de la un stadiu la
altul nu se realizează de la sine ci sub influenţa îndrumării adultului.
„Jocurile didactice, după 6 ani ajung la un nivel şi mai înalt de complexitate.
Copiilor le plac mai ales jocurile în care îşi pot manifesta spiritul de observaţie,
concentrarea atenţiei, prezenţa de spirit, judecata ageră, priceperea de a combina, promptitudinea
în răspunsuri.”(4) La aceasta vârsta copiii nu ocolesc, ci dimpotrivă preferă sarcinile care le
solicită eforturi intelectuale, se simt atraşi spre jucării a căror mânuire prezintă dificultăţi(jucării
demontabile, diferite tipuri de mozaic etc.). Ei manifestă interes şi pentru jucăriile care cer
îndemânare şi prudenţă, cum ar fi căpăcelele zburătoare, beţişoarele pentru joc. Sunt captivaţi şi de
jocurile care stimulează perspicacitatea, autocontrolul şi prezenţa de spirit : să-şi frâneze o
mişcare, să nu folosească un anumit cuvânt, să se reţină de la izbucniri de veselie.
Regulile jocului au un caracter cu mult mai generalizat comparativ cu grupele precedente,
nu mai este nevoie ca regulile să fie comunicate odată cu demonstrarea acţiunilor. Ele devin pentru
copii ceva de neclintit. Preşcolarii mari stăpânesc mai bine regulile, li se supun cu mai multă
rigurozitate şi pretind respectarea lor fără abatere.
„Copiii învaţă să înţeleagă şi să aprecieze conduita celor din jurul lor, încep să cunoască în
parte valoarea socială a acţiunilor umane şi prezintă contagiuni importante în conduită(prin imitare
activă şi pasivă), însuşindu-şi numeroase modalităţi de a reacţiona, proprii familiei sau colectivului
de copii cu care vin în contact. Tot acum se constituie cerinţa activă de a fi de folos celor din

(3) Al. Roşca şi A. Chircev - „Psihologia copilului preşcolar” - E.D.P. Bucureşti 1972;
(4) Elvira Chircev - „Pedagogia preşcolară” - E.D.P. Bucureşti 1972.
jur(mai ales de a fi util adulţilor). Jocul este o activitate complexă, specifică copiilor, în toate
timpurile copiii s-au jucat şi se joacă.” (5) După dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române,
noţiunile de „joc” şi „a se juca”, au multiple sensuri. Astfel, cuvântul „joc” poate avea sensuri de
amuzament, un sens figurat ca de exemplu „jocul cu focul”, poate semnifica un lucru ieşit din
comun, „jocul naturii”, ori ceva întâmplător, aleatoriu cum e „jocul destinului”.
Verbul „a se juca” este folosit în sensul de amuzament, deconectare sau de interpretare a
rolului într-o piesă; în sens figurat poate desemna simularea (a juca o comedie), o acţiune excitantă
(a juca pe nervi), ocuparea unei anumite poziţii ierarhice (a juca un rol conducător), riscul (a se
juca cu viaţa), o atitudine uşuratică, nechibzuită faţă de ceva (a se juca cu focul), manifestări de o
deosebită voiciune şi strălucire (soarele joacă pe apă).
Dşi în dicţionarele explicative se face diferenţierea dintre sensul direct (principal) şi cele
figurative ale acestor cuvinte, deosebirile nu apar suficient de clar. De ce, de exemplu, în expresia
„a juca un rol” se foloseşte sensul figurat, iar în expresia „a juca cărţi” se foloseşte în sens propriu.
Nu este greu de stabilit care sunt genurile de activităţi şi ce însuşiri ale acestora au intrat în
semnificaţia esenţială a cuvintelor respective şi cum, pe ce căi, ea s-a îmbogăţit cu noi şi noi
sensuri.
Noţiunea de „joc” a reprezentat iniţial anumite particularităţi la diferite popoare,astfel, la
vechii greci, cuvântul „joc”, desemna acţiuni proprii copiilor, exprimând în principal, ceea ce noi
numim acum „a face năzbâtii, copilării”.
La evrei, cuvântul „joc” corespunde noţiunii de glumă şi haz, în timp ce la romani, „ludo”
desemna bucuria, veselia.
În limba sanscrită „kleada” înseamnă joc, bucurie, pe când la nemţi, vechiul „spilän”,
desemna mişcarea uşoară, lină, asemănătoare pendulului sau valurilor, care provocau o mare
satisfacţie.
În epoca contemporană, cuvântul „joc” a început să se extindă asupra unei largi sfere de
acţiuni umane, care pe de-o parte, nu presupune o muncă grea, iar pe de altă parte oferă oamenilor
veselie şi satisfacţie.
În această sferă atotcuprinzătoare, noţiunea modernă de joc, a început să cuprindă totul, de
la jocul copilului „de-a soldaţii” până la interpretarea eroilor tragici pe scena teatrului, de la jocul
copiilor pe surprizele de la pacheţelele de gumă, până la jocul de bursă.

(5) Ursula Şchiopu - „Psihologia copilului” - E.D.P. Bucureşti 1967.

 Renumitul biolog şi psiholog F.Buytendijk, oferă şi el o analiză etimologică a cuvântului
„joc”, încercând să releve notele caracteristice ale proceselor desemnate prin acest termen. El
recomandă celor ce studiază fenomenul jocului, să ia în consideraţie accepţiunea pe care termenul
respectiv o are pentru copiii înşişi, apreciind că cel ce deosebeşte cel mai bine ce este joc de ceea
ce nu merită această denumire este tocmai copilul.
Nici o cercetare etimologică nu poate clarifica natura jocului din simplul motiv că
schimbarea unui cuvânt se bazează pe legi specifice printre care un loc important revine
transferului de semnificaţii. Nu poate duce la înţelegerea jocului nici analiza utilizării acestui
cuvânt de către copiii, deoarece ei îl preiau direct din vorbirea adulţilor.
Cu toate că o serie întreagă de cercetători au încercat să găsească elemente comune între
acţiunile cele mai variate şi calitativ diferite desemnate prin cuvântul „joc”, nici astăzi nu
dispunem de o delimitare satisfăcătoare a acestor comportamente şi nici de-o explicitare logică a
diferitelor forme de joc, inclusiv a termenului „joc” care-i departe de a fi o noţiune ştiinţifică a
acestui cuvânt, ci mai curând un ansamblu de modalităţi de manifestare care au fost denumite
conduite de joc sau ludice.
„Jocul ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile
esenţiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme şi
conţinuturi specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile.” (6) 1
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la
toţi copiii tuturor popoarelor.
La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este
foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.
Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea
înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin intermediul
jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-învăţare. Esenţa lui constă în
reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru
copil o simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă
accesibilă şi atractivă pentru copil. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul
jocurilor se extinde cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni.
1
(6) Huizinga - „Homo indens” - Editura Univers 1977
 Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur – cu părinţii.
Începând cu vârsta preşcolară copilul imită în jocurile sale într-un mod specific, viaţa şi activitatea
adulţilor. În situaţii imaginate, create prin joc, copilul îşi realizează tendinţe şi dorinţe nerealizate
– astfel în joc îşi imaginează că este doctor, aviator, învăţător etc.
O altă caracteristică a jocului o constituie faptul că el reflectă relaţiile determinate ce se
stabilesc între oameni. Rolurile interpretate de către copiii reflectă funcţiile realizate de maturii ce-
i înconjoară. În realizarea subiectului uniu joc, copiii îşi imaginează că muncesc şi imită relaţiile
de ajutor, trăiesc aceleaşi bucurii ca urmare a succeselor obţinute în colectiv.
Prin toate jocurile dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de
dezvoltare armonioasă a organismului, realizând multe dintre sarcinile speciale ale educaţiei
fizice.
Prin joc dezvoltarea intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de noi
cunoştinţe, pe de o parte şi a diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul favorizează
dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de imagini
generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după
modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.
Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele
frumosului şi învaţă să-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin jocului, îndrumarea şi
controlul acestuia de către adult este absolut necesar, poziţie care se opune total teoriei educaţiei
libere a neintervenţiei adultului în jocul copilului. Intervenţia adultului în jocul copilului determină
transformarea jocului simplu în jocuri mai bogate, mai complete, cu informaţii complexe şi
elemente simbolistice numeroase.
Centrul de greutate al dirijării jocului este însă procesul transformării jocului în muncă,
fără a altera plăcerea elementului distractiv, pregătindu-l totuşi pe copil pentru învăţătură.
Pentru elaborarea unei teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie au adus vederile
unor pedagogi.
„Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele contradictorii, iar
altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai complexe şi
dificile :
Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii formative
îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă predominantă sau
numai conducătoare de activitate a copilului preşcolar? Care sunt şi cum se explică particularităţile
caracteristice ale jocurilor de vârstă preşcolară?
Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor observaţiei şi
ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, constituie o formă de
manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri este tovarăşul de
nedespărţit al copilăriei şi constituie una dintre formele cele mai importante de activitate a
preşcolarului. Preşcolarul este o fiinţă deosebit de activă, un copil sănătos, cu organismul în
creştere, nu poate să nu se joace, al opri să facă acest lucru înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică şi
psihică.
Jocul deţine un rol atât de însemnat în viaţa copilului pentru că-i satisface dorinţa firească
de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjoară este mult prea complexă. Cum să o
cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător ? Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care
copilul învaţă să cunoască lumea reală, acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface nevoia de
mişcare şi înţelegere, dobândeşte încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această
activitate este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de
aceea unii pedagogii afirmă că jocul este o activitate de pre-învăţare.
Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus învăţării şi nici
unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii, ci trebuie să i se asigure atâta
mişcare cât îi este necesară. Această mişcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupaţii cât mai
ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.
Fröbel afirmă că jocurile sunt forma dominantă a activităţii la vârsta preşcolară şi de aceea
ele sunt cea mai bună metodă de influenţare asupra copiilor.
„Nu trebuie să privim jocul ca ceva neserios, ci ca o activitate care are o adânca
semnificaţie. Jocurile copiilor sunt mugurii întregii vieţi a omului, căci acestea dezvoltându-se,
prin ele dezvăluie şi însuşirile cele mai ascunse ale fiinţei sale. Întreaga viaţă a omului îşi are
izvorul în această epocă a existenţei şi dacă această viaţă este senină sau tristă, liniştită sau
zbuciumată, rodnică sau zadarnică, acesta depinde de îngrijirile mai mult sau mai puţin înţelepte,
date la începutul vieţii.”(9)
Fröbel aduce ideea preţioasă că educatorul poate influenţa în mod direct copilul prin jocuri
special organizate de el, supravegheate şi dirijate în funcţie de directe obiective educative
urmărite. Referindu-se la joc consideră că nu orice fel de joc poate rezolva problemele educative
complexe ale vârstei, ci numai jocurile metodice, coordonate, care urmează progresiv şi regulat
diferite posibilităţi de dezvoltare, care se arată la copil pe măsură ce el creşte.
Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilităţile uriaşe ale jocului ca metodă
educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie mică până la intrarea
în şcoală realizează un astfel proces de instruire în care modalitatea de bază o constituie jocul.
A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi activităţi a copilului
în grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educaţie cât şi ca durată
efectivă a procesului pedagogic. Autoarea menţionează că în acest context jocul constituie un
principiu de educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o cale către sociabilizarea
copilului. În acest mod acţiunea lui educativă se va răsfrânge asupra copilului ca membru al
societăţii de copii, asupra colectivului de copii.
Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne” necesitatea jocului în viaţa
copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă şi trudeşte mai
mult, cu atât doarme, creşte şi digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp şi minte; numai
dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la îndemână
locuri anumite şi sigure pentru alergări şi exerciţii, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”
E. Claparède interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului că ele reproduc
ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realităţii, încorporarea ei ca act de
trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilităţi şi disponibilităţi de a reacţiona. De
asemenea, Claparède se referă la universalul joc cu păpuşile şi susţine că în acest joc nu se exercită
la copii instinctul matern, ci o infinitate de stări afective, de disponibilităţi nuanţate subtil şi de
trăiri necesare în procesul adaptării; jocul realizează un ce pre-exerciţiu mai mult mental,
psihologic.
K. Lange a considerat că jocul este o activitate de proiectare şi concomitent de compensare
mai ales a acelor funcţii, care sunt comandate de cerinţele directe ale vieţii şi trebuinţelor implicate
în viaţa curentă sau a acelora pe care viaţa le solicită în măsură inegală, latent, implicit, ca atare
jocul serveşte subtile aspecte ale adaptării la mediu.
Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma
de activitate ce susţine în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie,
senzorială, intelectuală şi afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul
creşterii şi dezvoltării psihice o importanţă tot atât de mare ca şi activitatea de instruire din anii de
şcoală.”
Herbert Spencer arată că adese ori copiii se joacă chiar şi atunci când sunt obosiţi,
flămânzi sau chiar bolnavi ori în covalescenţă. Surplusul de energie nu poate explica varietatea
mare a motivelor de joc specifice copiilor de diferite vârste şi din diferite părţi şi regiuni ale lumii.
V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte mult tendinţa spre
libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcţii formative care sunt în principiu
educative. Totuşi influenţa condiţiilor generale de tutelă şi de muncă, structura condiţiilor de
contact, sensibilitatea faţă de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o
activitate complexă a copiilor în care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea, asimilându-le şi
prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.
John Locke arată că nici munca, nici învăţătura nu trebuie să le fie impuse copiilor ca o
ocupaţie obligatorie, ci trebuie să li se asigure varietatea şi libertatea care caracterizează jocul. O
propunere ieşită din comun în acest sens este făcută pentru cazul în care copiii s-au dezgustat de
învăţătură. „Vindecarea nu mai poate să vină decât pe cale opusă.
Şi deoarece va fi prea târziu pentru a face din carte o distracţie, va trebuii să procedaţi
în sens invers : observaţi bine ce joc îi place mai mult şi spuneţi-i să se ţină numai de jocul acesta
mai multe ore în fiecare zi, nu ca să-l pedepsiţi să se joace, ci ca şi cum ar fi o ocupaţie serioasă ce
i s-a impus.
Aceasta îl va face în câteva zile să se plictisească chiar şi de jocul lui preferat, într-o aşa
măsură încât va prefera cartea sau orice altceva când acesta îl va scăpa de obligaţia de a se juca.
Aceasta este o metodă mai bună decât să mărească dorinţa, sau decât oricare pedeapsă ce s-a
întrebuinţat pentru a-l lecui pe copil de pasiunea jocului.”(4)
K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi un mijloc
de exersare a „predispoziţiilor” instructive,în scopul maturizării lor.
„În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de
factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se transformă sub
influenţa condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul rămâne un fenomen pur
biologic, la om el devine un fenomen de esenţă socială.”(5)
 A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului.Prin joc se
realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot aşa se va
comporta şi în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte asemănările dintre joc şi
muncă care constau în următoarele trei elemente comune :
„a).atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest
efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod similar,
nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic şi intelectual.
b).a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit, la fel
ca şi la muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi munca produce în egală măsură plăcere, s-
ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale
jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea muncii productive.
c). a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare atât în joc, cât şi în
muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de jucării, prin
respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se manifestă în
grija pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională.”(6)
Munca este o formă de activitate prin care omul participă la producţia socială, creează
valori materiale şi culturale. Jocul, dimpotrivă, nu vizează producerea unor asemenea bunuri, cu
toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu eforturile fizice şi intelectuale şi în felul acesta îl
pregăteşte pentru munca de mai târziu.
_________________________
(4) Ursula Şchiopu - „Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970
(5) Florica Andreescu - „Pedagogia preşcolară” - E.D.P. Bucureşti 1972;
(6) Florica Andreescu - „Pedagogia preşcolară” - E.D.P. Bucureşti 1972;
Într-un joc bine organizat, elementele de joc se întrepătrund cu cele de muncă. Prin joc
copiii se obişnuiesc să depună eforturi fizice şi intelectuale, să învingă obstacolele şi greutăţile
ivite în cale şi în felul acesta se pregătesc pentru munca de mai târziu.
Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate şi îndrumate de către adulţi, încât să
constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o formă de activitate care să-l apropie pe copil
de adevărata muncă.
K.D. Uşinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de
aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot avea decât
o singură influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi anume furnizarea
materialului pentru construcţii de care copilul se va ocupa însă independent.”(7)
K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu
numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul dezamăgirii, al
insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunţă la joc.
Pe de altă parte, plăcerea resimţită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe care
el le depune în desfăşurarea jocului.”
A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin copilul se
afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi dobândeşte încredere în puterile proprii. Prin
joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”
M. Montessori reduce întreaga dezvoltare intelectuală a copilului la „exersarea organelor
de simţ”, această exersare este însă organizată de aşa natură, încăt prin materialul didactic
preconizat, copilul nu poate venii în contact direct cu viaţa reală, cu lumea plantelor, cu cea a
animalelor.
J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o influenţă puternică în
formarea judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor morală bazată pe constrângere la cea bazată pe
cooperare”.
M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa
înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a
______________________
(7) Ursula Şchiopu - „Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970.

cunoştinţelor dobândite.” Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii

umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea
copilului în viaţa cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea
mai directă – acţiunea.
„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte propriile impresii
şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu numai ca spectator. Or, nici o altă cale nu
este mai propice înţelegerii vieţii decât participarea directă la fluxul ei.”(8)
 Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării diverselor surse de
inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica, teatrul,
inclusiv teatrul de păpuşi.
Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade. Procesul
de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la joc la lecţie se face
printr-o formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul didactic).
Jocul didactic este un valoros mijloc de instruire şi educare, el poate fi însă şi o metodă
eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi utilizat ca procedeu însoţind alte
metode educative şi în sfârşit poate să constituire o formă de organizare a activităţii şi vieţii
copiilor.
Ursula Şchiopu susţine ideea că : „Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă şi
dominantă în copilărie, iar munca are aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsură
ce se depăşeşte copilăria, este un fel de anticameră vastă şi bogat ornată a muncii.
Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează inteligenţa, dar pe de
altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei.”(9)
De asemenea, jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă evidentă,
pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut.
Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităţilor psihologice,
inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale
sociabilităţii copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă.
_____________________________
(8) M.Taiban - „Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970;
(9) Ursula Şchiopu - „Probleme ale joculi şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970;

Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupaţia preferată
şi cea mai captivantă pentru copii. Adulţii reneagă des şi repede amintirile legate de această
activitate. Ideea de ,Joc" ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, că
trebuie să ne lăsăm ademeniţi de această activitate. „A te juca" este o confruntare plăcută cu tine
însuţi, cu ceilalţi, cu elemente din mediul înconjurător. In societatea noastră modernă ideea de joc
a decăzut. Limbajul curent preferă acele sensuri ale cuvântului care trimit la o conotaţie negativă:
„E doar un joc!", „înainte munca, după aceea urmează jocul!", „Te joci cu mine?" ş.a.m.d.
Principiul performanţei, dobândirea prestigiului, comportamentul concurenţial şi răsplata materială
sunt astăzi motivaţiile principale pentru joc. Valenţele legate de fantezie şi creativitate sunt lăsate
la urmă.

Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preşcolară principala activitate,
o formă de manifestare tară bariere geografice ori religioase, o activitate care îi reuneşte pe copii şi
în acelaşi timp îi reprezintă. In decursul jocului copilul acţionează asupra obiectelor din jur,
cunoaşte realitatea, îşi satisface nevoia de mişcare, dobândeşte încredere în forţele proprii, îşi
îmbogăţeşte cunoştinţele. Manifestându-şi dorinţa de a participa la viaţa şi activitatea celor din jur,
copilul îşi asumă rolul de adult, reproducând activitatea şi raporturile lui cu ceilalţi oameni. In
acest fel jocul este social prin natura lui. însăşi posibilitatea de a-şi imagina realitatea, de a o
reflecta, reprezintă pentru copil sensul jocului. Prin această activitate copilul îşi satisface nevoile
prezente şi se pregăteşte de viitor.

In grădiniţă jocul este activitatea de bază şi se regăseşte în toate ariile de activitate,

realizând procesul de învăţare într-un mod atractiv, antrenant şi uşor asimilabil de către copil.
Copilul se joacă de la intrarea în grădiniţă până la micul dejun, în timpul activităţilor didactice de
dimineaţă, apoi se joacă serios în cadrul activităţilor comune, apoi se distrează jucându-se în
timpul activităţilor complementare şi numai masa de prânz şi somnul opresc temporar jocul, el
urmând să îşi reia cursul după trezirea copiilor şi până la plecarea lor acasă, unde bineînţeles,
copiii se joacă.

BIBLIOGRAFIE

Dumitrana, M., Copilul, familia şi grădiniţa, Ed. Compania, Bucureşti, 2000.

Munteanu, R.,M., Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999.
Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, EDP., Bucureşti, 1970.
Ana, A., Cioflica, S.,M., Jocuri didactice pentru educarea limbajului - Îndrumător
metodic, grupa pregătitoare, Ed. Tehno-Art, Bucureşti, 1999.
 JOCURI PENTRU COPII, ÎMPREUNĂ CU COPIII

1. POVEŞTI IMPROVIZATE

Materiale necesare: jetoane, siluete cu locuri, personaje din poveşti,animale,

mijloace de transport, obiecte de mobilier,legume,fructe..., se decupează şi se confecţionează cu
ele cărţi de joc.
Număr de copii: 2-6.
Se pun cărţile cu faţa în jos şi se începe cu formula : « A fost odată… », apoi se
trage o carte şi se începe povestea în funcţie de imaginea de pe cartea de joc. Copiii povestesc pe
rând, se completează unii pe alţii până când se epuizează toate ideile apoi trag o altă carte
procedând la fel până vor epuiza toate cărţile de joc primite.

2. SACOŞA GHICITOARE

Materiale necesare: o sacoşăcă, diferite obiecte la alegere, se pun în ea.

Număr de copii: 6-10.
Copilul alege prin pipăit un obiect din sacoşă pe care trebuie să-l denumească. Dacă
ghiceşte obiectul ales, mai caută unul.
Cine are cele mai multe obiecte devine conducător de sau sau câştigător.

3. PIRAMIDA PAHARELOR

Materiale necesate : 20 pahare de plastic şi o minge mică.

Număr de copii: toată clasa.
Se construieşte o piramidă cu paharele deplastic. Copilul cu mingea va trebui să
dărâme piramida. Se marchează distanţa de la care se aruncă mingea.

4. LA CE TE GÂNDEŞTI?

Mă gândesc la un obiect iar apoi copilul trebuie să-l ghicească folosind întrebările.
Eu spun “da” sau “nu” în funcţie de corectitudinea întrebării.
Exemplu: eu m-am gândit la un măr. Copilul întreabă: “ este mare?” Educatoarea
răspunde: “nu”; copilul: “este de mâncat?”; educatoarea răspunde: “da”...etc.

5. SOMNOROSUL

Copilul care conduce jocul , se preface că îi este somn şi spune: “Oh ce somn îmi
este, vreau să dorm!” Grupul de copii va încerca să-l trezească ridicându-i capul, braţele,
picioarele, până reuşesc să-l trezească. Se schimbă apoi cu un alt copil şi jocul continuă.
 6. CARTEA DISPĂRUTĂ

Materiale necesare: jetoane cu imagini

Se arată jetoanele copiilor. Copiii le intuiesc apoi închid ochii, timp în care
educatoarea ascunde o carte. Copiii trebuie să ghicească ce carte a fost ascunsă.

7. GĂSEŞTE CULOAREA!

Materiale necesare: hârtie glasată de 6 culori, lipici ţi un zar mare.

Pe fiecare faţă a zarului se lipeşte câte o culoare din cele şase.
Copilul aruncă cu zarul, ghiceşte culoare pe care o are faţa zarului şi trebuie să
denumească obiecte de aceeaşi culoare din clasă.

8. STATUI MUZICALE

Se pune un CD cu muzică veselă.

Cât timp cântă muzica, copiii sar, dansează.
Când se opreşte muzica, copiii se opresc în poziţia în care se află rămânând aşa.
Copilul care se mişcă este eliminat. Ultimul rămas, câştigă.

9. SCĂUNELE MUZICALE

Se joacă cu toată grupa de copii. Scăunelele vor fi cu unul mai puţin decât numărul
copiilor.Se formează un cerc apoi:
-cântă muzica
-copiii aleargă în jurul scăunelelor
-când muzica se opreşte copiii îşi caută scaun şi se aşează repede pe el
-copilul care rămâne fără scaun,este eliminat
-se scoate apoi un scaun şi jocul continuă până la ultimul scaun şi la ultimul copil,
care va fi căştigător.

10. DĂ PACHETUL MAI DEPARTE!

Materiale necesare: hârtie de ambalaj, ziare, hârtie pentru carton, bomboane,

biscuiţi, un mic cadou.
Se începe cu micul cadou şi se ambalează în acelaşi pachet tot ce avem, intercalând
între ambalaje câte ceva (bomboană, biscuite...)
Copiii stau în cerc, muzica cântă şi pachetul trece de la unul la altul.
Când se opreşte muzica, cine are pachetul în mână desface primul ambalaj şi ia ce
găseşte. Muzica începe din nou, pachetul se plimbă iar până la următorul copil când muzica se
opreşte din nou... până la ultima surpriză şi cea mai mare.
 11. LA RESTAURANT

Materiale necesare: o masă cu scaun, o farfurie, un pahar, un set de tacâmuri din

plastic, fructe, legume de jucărie sau din plastilină.
Sunteţi client şi veniţi la restaurant. Copilul este ospătar şi bucătar.Comandaţi
masa.
Copilul pregăteşte comanda şi serveşte masa.
Faceţi ca şi când nu vă place (prea sărat, prea rece...) şi trimiteţi farfuria înapoi .
După câteva încercări mâncaţi cu poftă spunând complimentele de rigoare.
Variante:
-clientul se duce la piaţă unde nu este mulţumit;
-la doctor (veterinar care vine în vizită la căţeluşul bolnav şi îl consultă, îl îngrijeşte);
-mergeţi la ora de sport unde sunteţi profesor şi începeţi antrenamentele;
-îngrijiţi o grădină zoo(animăluţele din pluş se spală, le dă de mâncare, le scoate la
plimbare..);
-aveţi un magazin de pantofi, haine…Copilul este clientul şi încearcă marfa…etc.

12. JOCUL ZGOMOTELOR

Materiale necesare : chei, clopoţel, cutie cu monede, cu zaruri, cu creioane…

Puneţi sub masă toate obiectele şi copiii în jurul mesei. Un copil, ia un obiect fără
să facă zgomot cu el. Dacă face zgomot, iese afară din joc. Copilul care a luat obiectul şi nu a
făcut zgomot, se uită în cutie ce este, mimează obiectul iar ceilalţi trebuie să ghicească.

13. CUTIA CU SCRISORI

Materiale necesare: o cutie de carton, hârtie glasată, carioci.

Se confecţionează cu materialele, o cutie, se face o tăietură asemeni cutiei poştale şi
se scrie pe ea “Cutie pentru scrisori”
Copiii fac desene reprezentând o scrisoare pentru un copil prieten din grupă. Pune
“scrisoarea” în plic, lipeşte timbrul şi o pune în cutia de scrisori.
Fără ca copilul să observe, educatoarea va înmâna “scrisoarea”celui căruia ia fost
“scrisă”, iar acesta îi va mulţumi celui de la care a primit scrisoarea.

14. MAREA PROBĂ

Se adună: ochelari, mănuşi, genţi, pălării, pantofi diferiţi, măşti, costumaţii. Fiecare
copil îşi alege cu ce doreşte să se îmbrace, apoi se face parada modei. Se fac poze, chiar şi haioase.
 JOCURI DE EXTERIOR

15. VÂNĂTOAREA DE OBIECTE

Se ascund în curtea grădiniţei diferite obiecte. Exemplu: un obiect rotund, obiecte

de diferite culori, obiecte vegetale, obiecte care pot pluti.
Copiii trebuie să le găsească.

16. PRIMUL MEU BOWLING

Materiale necesare: 6 sticluţe de plastic, umplute ½ cu nisip.

De la o distanţă stabilită, copilul trebuie să le răstoarne pe toate pentru a căştiga.

17. CURSA CU OBSTACOLE

Materiale necesare: găletuţe, băncuţe, cercuri, cutii, mingi.

Copiii trebuie să parcurgă traseul cu toate obstacolele. Ex: să păşească peste
găletuţe, să meargă în echilibru pe băncuţă, să se învârtă în jurul unei mese, să treacă pe sub
scăunele, să facă slalom printre cutii, să treacă prin cerc, să meargă de pe un scaun pe altul, etc.