JOCUL - MODALITATE DE EXPRIMARE A EULUI,

DE SOCIALIZARE, ÎNVĂŢARE, EDUCARE, DEZVOLTARE

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat,
după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.
Cercetările psihologice efectuate în secolul nostru în problema jocului au pus în evidenţă
numeroasele elemente psihologice care conturează această formă de activitate specific umană. E vorba de
acele elemente psihologice care definesc jocul în general şi care sunt suficient de operante chiar la copiii de
vârstă preşcolară. Prin prezenţa şi acţiunea acestor elemente psihologice, copiii ies, cum s-ar zice, „din
anonimat" şi apar ca fiinţe cu personalitatea în formare, care gândesc, acţionează motivat după posibilităţi şi
aspiră la perfecţiune.
Câteva din manifestările psihice ale copiilor şi ale oamenilor, în general, sunt capabile să explice
jocul şi, mai ales, să arate de ce în ce măsură acesta se prefigurează ca activitate dominantă în anii copilăriei.
a) Oamenii se refugiază adeseori din lumea reală (lumea obişnuită) în una pe care şi-o creează
singuri — „lumea lor", care le aparţine în exclusivitate, o lume imaginară — supranumită de cercetători
lume „paradisiacă", unde restricţiile nu sunt aşa severe, iar motivaţia este intrinsecă, o lume fără grijile şi
necazurile cotidiene. Omul poate face dovada că e capabil să-şi creeze o asemenea lume începând cu vârsta
de 3 ani. De reţinut este faptul că nimeni nu-1 învaţă pe copil să-şi creeze o asemenea lume.
b) În crearea lumii imaginare, omul se foloseşte de capacitatea sa de a transfigura realul în imaginar,
în acest proces, el transfigurează selectiv realul, după nevoi imediate şi după posibilităţi proprii. Capacitatea
de a transfigura realul în imaginar e suficient de operantă la copilul care depăşeşte vârsta de 3 ani.
c) Omul este înzestrat cu capacitatea de a opera frecvent cu simboluri accesibile, adică cu semne
atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor, care desemnează altceva decât sunt toate acestea în realitate. El
operează cu cuvinte, cu obiecte şi imagini ale acestora, cărora le acordă altă semnificaţie decât aceea care le
aparţine în exclusivitate
d) Capacitatea omului de a acţiona în spirit creativ în diferite situaţii concrete de viaţă este definitorie
pentru evoluţia personalităţii sale. Copilul de vârstă preşcolară e creativ în adevăratul înţeles al cuvântului.
El nu e un simplu executant. De altfel, jocul adevărat, de la care se aşteaptă si per formanţe, nu poate fi decât
creativ.
Toate aceste elemente psihologice pun în evidenţă esenţa jocului manifestat în conduita omului în
general şi cea a copilului în special.
Astfel, jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor,
un efort de depăşire, având rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării; jocul este o realitate
permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluţia sa în raport cu dezvoltarea preşcolarităţii, cu alte
activităţi umane, cu unele mecanisme ale vieţii sociale, ii determină, în diverse momente, loc şi rol diferite,
dar cert este faptul că el nu lipseşte, indiferent de vârsta omului; cercetătorul S. Iliov afirmă că „jocul are un
caracter polivalent, fiind pentru copil şi muncă, şi artă, şi realitate si fantezie". În consens cu această
caracteristică, pedagogul elveţian Edouard Claparède precizează că „jocul este însăşi viaţa";
Din punct de vedere semantic, se pot face, de asemenea, unele distincţii, exemplificând prin ele ideea
complexităţii rolului acestei activităţi pentru formarea şi comportamentul omului.
Joc înseamnă, vorbind la modul general, o varietate de semnificaţii de la sensul pozitiv până la cel
negativ (peiorativ-gratuit). De exemplu: a juca şah, joc didactic, dar şi a se juca „de-a şcoala" („de-a
munca"), a se juca cu viaţa etc. Jocul poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractivă, plăcută
sau, dimpotrivă, joc de hazard, joc de cărţi etc.
Pe lângă varietatea de semnificaţii, jocul are, de asemenea, o varietate de domenii în care se aplică, îl
întâlnim în medicină sub formă de metoda psihodramei, ca sociodramă, în sociologie, metodă a simulării,,
in tehnică, în arta dramatică jocul este socotit drept esenţă a acesteia, iar desenul infantil este apreciat drept
joc al vârstei etc.

- Pagina 1 -
 Pe parcursul vieţii omului, evoluţia jocului înseamnă o serie de modificări atât în sens progresiv, cât
şi regresiv, determinate de o multitudine de factori. Putem astfel vorbi de evoluţia conţinutului jocului ca
reflectare directă a factorului social (jocul „de-a beţivii", „de-a războiul", „de-a cosmonauţii") sau de
evoluţia motivaţiei jocului influenţată de factorul social
şi al vârstei.
Raportul dintre joc şi celelalte activităţi condiţionează eficient planul formării personalităţii pe etape de
vârstă.
În plan ontogenetic, transformările jocului pot viza mai multe aspecte. Este vorba de:
— schimbarea funcţiei jocului în raport de etapele de vârstă. Aşa, de pildă funcţia de reflectare si funcţia
distractivă sunt în grade diferite la copil şi adult, funcţia motrică se schimbă o data cu înaintarea în vârstă,
iar funcţia formativă scade ca pondere o dată cu depăşirea copilăriei;
— modificarea locului jocului în procesul adaptării şi al educării morale.
Jocul reprezintă o forţă cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului (mai ales în
preşcolaritate).
Acesta capătă o pondere şi un rol deosebite, cu valoare formativă bine determinată în momentul când
cadrul relaţional al copilului se lărgeşte prin intrarea lui in grădiniţa.
Posibilităţile sporite de contact şi cu alţi adulţi, din afara cercului familial (în primul rând,
educatoarele) determină un proces de emancipare afectivă reflectată în joc. Prin intermediul jocului, copilul
dobândeşte deprinderea modului de autoservire în satisfacerea propriilor trebuinţe, ca apoi însuşi jocul să
devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acţiunii cu diverse instrumente.
În procesul de integrare a preşcolarului în viaţă şi programul de activitate în grădiniţă, în condiţiile
noilor relaţii dintre copil şi adult (educat-educator), treptat, jocul de acţiune, de simplă mânuire a obiectelor
— la început simple, apoi mai complexe — se transformă in joc cu temă, cu subiect şi roluri, cu relaţii bine
stabilite între partenerii de joc.
Jocul evoluează o dată cu constituirea primelor reprezentări ce permit copilului să opereze pe plan
mental cu experienţa pe care o dobândeşte în fiecare zi.
J. Piaget acordă un rol deosebit factorului „imitaţie" în evoluţia jocului, în timp ce alţi psihologi
socotesc de maximă importanţă evoluţia proceselor de cunoaştere şi mai ales trecerea de la planul concret la
cel abstract al acţiunii.
— Având în vedere că esenţa jocului este concentrată în procesul de reflectare şi transformare pe plan
imaginar a realităţii concrete, proces prin care devine posibilă şi plăcută pătrunderea copilului într-o realitate
complexă pe care o cunoaşte activ, factorii cu rol principal în evoluţia jocului izvorăsc din contactul
copilului cu realitatea imediat apropiată lui, îmbrăcând forma unor contradicţii cu rol de factori:
— contradicţia dintre nivelul deprinderilor si dorinţa copilului de a le stăpâni, de a utiliza obiectele
conform destinaţiei lor;
— contradicţia dintre tendinţa copilului către o viaţă care să reproducă viaţa adulţilor şi posibilităţile lui
limitate;
— contradicţia dintre aspiraţiile copilului şi posibilităţile lui de a le împlini;
— contradicţia dintre libertatea de acţiune a copilului şi necesitatea de a se conforma cu regulile jocului;
— contradicţia dintre imitaţie — creativitate (in discuţie fiind problema acomodării „eu"-lui la realitate sau
asimilarea realităţii la „eu");
— contradicţia între planul real şi cel fictiv (jocul stimulează procesul dezvoltării imaginaţiei, obligându-1
pe copil să facă apel la imaginaţie, fără a fi un efect al acesteia);
— contradicţia intre elementul de învăţare, de asimilare prin joc şi jocul propriu-zis;
— contradicţia între planul concret şi cel mental în joc, considerând jocul şi o formă de trecere de la
acţiuni exterioare la acţiuni interioare;
— contradicţia dintre caracterul concret al jocului didactic cu obiectele şi caracterul abstract, determinat de
acţiunea mentală a însuşirii regulilor de joc.
Importanţa locului pe care îl ocupă jocul în viaţa copilului este conferită de faptul că jocul satisface
dorinţa firească de manifestare, de acţiune şi de afirmare a independenţei copilului. Prin joc, copilul învaţă
să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de preînvăţare.

- Pagina 2 -
 Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi activitatea socială a adultului, copilul fiind, în
primul rând, o fiinţă eminamente socială.
Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii sociale, ci şi imitarea unor
anumite tipuri de relaţii sociale dintre adulţi. Astfel, prin intermediul jocurilor, copiii deprind modele de
conduită şi ajung să reflecte până la nivel de înţelegere comportamentele.
Din cauza acestor multiple valenţe ale jocului,se înţelege de ce sunt necesare îndrumarea şi controlul
acestuia de către adult.
La vârsta preşcolarităţii jocul are o dublă semnificaţie : pe de o parte, este cadrul în care se manifestă,
şi se exteriorizează întreaga viaţă psi-a copilului, în joc copilul exprimându-şi cunoştinţele,, emoţiile,
satisfăcându-şi dorinţele şi eliberându-se, descărcându-se tensional. Pe de altă parte, jocul constituie
principalul instrument de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale copilului, nici una dintre funcţiile
şi însuşirile lui psihice neputând fi concepute şi imaginate în afara jocului.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune a copilului; el deschide în faţa
copilului nu doar universul activităţii, ,ci şi universul extrem de variat al relaţiilor interumane, oferind
prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta ca adulţii ; el
dă posibilitatea preşcolarului de a-şi apropia realitatea înconjurătoare, de a-şi însuşi funcţia socială a
obiectelor, de a se familiariza cu semnificaţia socio-umană a activităţii adulţilor, de a cunoaşte şi stăpâni
lumea ambientală ; în sfârşit, jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a copilului.
Jucându-se cu obiectele copiii îşi dezvoltă percepţiile de formă, mărime, culoare, greutate ; îşi formează
capacitatea de observare. Fiind nevoit să construiască o casă, copiii îşi elaborează mai întâi, pe plan mintal,
imaginea casei şi abia " apoi trec la executarea ei, dezvoltându-şi astfel reprezentările, în joc copiii
născocesc, modifică realitatea, ca urmare îşi vor dezvolta capacitatea de inventivitate, încercând să ţină
minte regulile unui joc, copiii îşi amplifică posibilităţile memoriei;conformându-se acţiunii regulilor jocului,
respectându-le — ei se dezvoltă sub raportul activităţii voluntare, îşi formează însuşirile voinţei : răbdarea,
perseverenţa, stăpânirea de' sine etc. Tot în joc sunt modelate însuşirile şi trăsăturile de personalitate :
respectul faţă de alţii, responsabilitatea, cinstea, curajul, corectitudinea sau, poate, opusul lor. „Jocul -
considera psihologul Ursula Şchiopu — stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune fiecare
moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate realizată, având funcţia de o mare şi complexă
şcoală a vieţii.)Datorită tuturor acestor efecte produse, jocul a fost considerat ca reprezentând tipul
fundamental de activitate al copilului preşcolar.
Din multitudinea şi varietatea încercărilor de a surprinde şi descifra esenţa acestui proces complex —
jocul — pornind de la definiţii care determină jocul ca fenomen tranzitoriu, ca mijloc de exprimare şi
exteriorizare a trăirilor, ca formă de conduită (U. Şchiopu), drept proces şi cale de modelare (J. Chateau),
activitate în care se prefigurează diferite genuri de activităţi (după alte opinii), ne oprim asupra definirii
jocului dată de A. N. Leontiev după care: jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în
evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate proprie copilului,
rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale
pe baza transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Jocul este o activitate
cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de modul in care polarizează celelalte activităţi din
viaţa copilului, după durata şi ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este activitatea care conduce la
cele mai importante modificări în psihicul copilului. Valoarea formativă a jocului se poate aprecia mai bine
în funcţie de planul dezvoltării. Prin toate jocurile, dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi
multiple de dezvoltare armonioasă a organismului.
Pentru acest motiv, jocul determină o stare de veselie, realizând bună dispoziţie. Jocurile de mişcare
în mod special realizează multe dintre sarcinile specifice educaţiei fizice. Prin joc, dezvoltarea intelectuală
este puternic influenţată în sensul dobândirii de informaţii pe de o parte, şi a diversificării acţiunilor mintale,
pe de altă parte.
Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de
imagini generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după
modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.
Pătrunderea copilului în universul raporturilor de convieţuire a oamenilor (care le oferă profilul
moral al unui anumit mod de viaţă) se realizează tot prin intermediul jocului. Aici, copilul capătă simţul
- Pagina 3 -
răspunderii pentru respectarea unor reguli, i se formează însuşiri morale cum ar fi: curajul, solidaritatea,
solicitudinea, spiritul de colectiv, şi hotărârea. Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului,
care se iniţiază în tainele frumosului şi învaţă să-l creeze.
Teoria lui Ed. Claparède cu privire la joc îşi are rădăcinile în „teoria exerciţiului pregătitor" a lui
Karl Gross cu care este de acord în privinţa fundamentului biologic al acestuia. Claparède afirmă că: „. . .
punctul de vedere biologic prea neglijat de psihologi poate să ne ofere o înţelegere mai profundă a activităţii
mintale".Cu această optică, consideră jocul drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţa de adult, fiind de
aceeaşi părere cu K. Gross care subliniază că, de fapt copilul nu se joacă pentru că e tânăr, ci e tânăr pentru
că simte nevoia să se joace. Jocul ar avea rolul de a acţiona la copil nu instincte (ca la animale), ci funcţii
motrice sau mintale; activitatea copilului se exprimă prin joc. Ceea ce interesează este modul în care
reuşeşte copilul să-şi exercite funcţiile motrice şi mintale prin intermediul unor activităţi similare cu cele ale
adultului, deşi copilul încă nu are de unde să cunoască natura nevoilor adultului. Claparède consideră că
tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării
organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii în devenire. Cu privire la
funcţiile jocului aprecia următoarele:
Funcţia principală a jocului este aceea de a permite individului să-şi realizeze eul, să-şi manifeste
personalitatea, să urmeze, pentru moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin
activităţi serioase. Astfel, jocul, după Claparède, ar fi înlocuitor al activităţii serioase. Individul este obligat
să recurgă la joc din două motive:
— pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente;
— din pricina unor împrejurări care se opun îndeplinirii unei activităţi serioase care să satisfacă dorinţa
respectivă (interdicţiile adultului). Aşadar, obstacolele în discuţie pot fi de două feluri: externe (un mediu
nepotrivit) sau interne (cenzura morală). În final este vorba — de fapt — de o sustragere a individului din
realitate prin crearea unei realităţi libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare.
Jocul devine astfel un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparède: „curentul
dorinţelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieşire în ficţiune, prin joc, atunci când
realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare".
Încercând să răspundă dacă jocul este sau nu instinct, el precizează că jocul se înrudeşte cu instinctul
în sensul că declanşează printr-un stimul intern sau extern activităţi neînsuşite, raţiune pentru care poate fi
apreciat impuls instinctiv.
Alături de funcţia derivării, socotită cardinală, jocul este socotit ca fiind util şi din alte motive (funcţii
secundare):
a) Rolul de divertisment. Jocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa activităţii. Funcţia jocului este şi în
acest caz aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le oferă (rolul de divertisment fiind în directă
legătură cu funcţia de derivare).
b) Jocul — element odihnitor. Este vorba, de fapt, nu atât de repaus, cât de o eliberare din constrângerea
muncii (referire valabilă pentru adult). Deşi practicat adesea cu mai multă intensitate decât munca, jocul
oboseşte mai puţin, pentru că răspunde tendinţelor de afirmare refulate, gâtuite de necesităţile muncii
(subliniază Claparède) şi de aceea lasă impresia nu numai că nu oboseşte, ci chiar că relaxează.
c) Jocul — agent de manifestare socială — funcţie conform căreia jocul ar exercita la copil tendinţele
sociale, dar fără putinţa de a le şi menţine (partizan al orientării biologice, accentuează funcţiile motrice şi
intelectuale ale jocului în detrimentul celei sociale, pe care o consideră ca un caz particular).
d) Jocul — agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor de la o generaţie la alta.
J. Chateau apreciază că la vârsta foarte mică — anterioară preşcolarităţii — jocul funcţional
constituie motorul de declanşare a comportamentului ludic şi anunţă trezirea personalităţii.
Timpuriu, copilul începe să se afirme prin:
— atracţia spre cei mai mari decât el, „motorul esenţial al copilăriei"
— dragostea pentru ordine, pentru regula împinsă până la formalism;
— jocul care „evoluează între ficţiune si realitatea muncii", încercând să răspundă la întrebarea: de ce se
joacă copilul? — Chateau reproduce pa Schiller care afirmă că „omul nu este întreg decât atunci când se
joacă". El consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de lumea înconjurătoare, că
anticipează conduitele superioare pentru copil, orice activitate fiind joc. De asemenea, J. Chateau consideră:
- Pagina 4 -
— că prin joc, copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia vârstei mature; si tot prin joc copilul traduce
potentele virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale.
Chateau subliniază că pentru copil nu materialul, nu rezultatul acţiunii au importanţă, ci doar
antrenarea funcţiei. Jocul este plin de varietate şi imprevizibilitate, note ce nu pot fi găsite în jocul puilor de
animal, relevând astfel forţa creatoare a inteligenţei umane.
Copilul este autorul noutăţii în joc, dacă rezultatul este interesant, iar plăcerea senzorială pe care o
determină face loc, mai apoi, plăcerii efectuării actului.
Chiar în situaţia detaşării, copilul este foarte serios, ca atitudine; pentru el regulile jocului sunt de
nemodificat şi ele oferă prilejul afirmării forţei, autonomiei. Jocurile ascetice sunt, de pildă, modalitatea de
afirmare a propriei sale demnităţi, sunt o încercare a voinţei infantile.
Jocul este calea de transformare a plăcerii senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acţiune
intenţionată, cu o finalitate conştientă. Pentru copil jocul este prilejul de afirmare a elui, în timp ce pentru
adult este o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii.
Un rol important în concepţia lui Chateau îl are formarea grupului ca bază de activităţi comune de
joc şi implicaţiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplinei in grup, formele de joc
in grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste si sexe.
În concluziile teoriei cu privire la natura, esenţa şi funcţiile jocului, J. Chateau conchide:
• a te juca înseamnă a-ţi propune o sarcină de îndeplinit, a te obosi, a face un efort pentru a îndeplini
sarcina jocului;
• scopul jocului este arbitrar, dar aduce la suprafaţă scopuri posibile ale activităţii;
• jocul este un jurământ făcut în primul rând ţie însuţi, apoi altora, de a respecta anumite reguli
(consemne);
• jocul se manifestă ca acţiune in grup la vârsta preşcolară;
• atracţia jocului este una specifică şi superioară, iar nesocotirea ei duce la greşeli pedagogice grave;
educaţia prin joc trebuie să fie o sursă atât de progres fizic, cât şi de bucurie morală;
• înclinaţia pentru regulă, în joc, trebuie folosită pentru acceptarea şi chiar pentru formarea nevoii de
ordine şi de disciplină;
• şcoala trebuie să se sprijine pe rolul important al jocului în educarea spiritului de disciplină la copii;
• jocul rămâne în afara activităţii propriu-zise (a muncii), face abstracţie de situaţia reală, nu ţine
seama de loc si oră; în consecinţă, o educaţie numai prin joc rămâne în afara timpului şi a locului, deci în
afara epocii;
• jocul nu este decât o pregătire pentru munca, un exerciţiu, o propedeutică ;
jocul nu este un substitut al muncii;
• copilul este serios, nu admite schimbarea regulilor pentru că prin joc el îşi afirmă fiinţa, îşi
proclamă forţa şi autonomia; jocul, la copil, are rolul pe care îl îndeplineşte munca la adult.
Dacă teoria lui J. Chateau în privinţa naturii jocului, a funcţiilor sale sociale rămâne cu unele limite, ea
este totuşi bogată şi abundă în amănunte atunci când se referă la structura acestuia.
J. Piaget a stabilit care sunt funcţiile jocului. În concepţia sa funcţiile jocului sunt:
• Prima şi cea mai importantă funcţie a jocului este aceea de adaptare, ce se realizează pe două
coordonate: asimilarea realului la eu şi acomodarea, mii ales prin imitaţie, a eului la real; adaptarea realizată
în copilărie prin joc este deci un proces reactiv, dar şi creativ, al cărui echilibru, mai mult sau mai puţin
instabil, se realizează prin inteligenţă.
• Încă de la originea sa, jocul-exerciţiu, activitatea ludică îndeplineşte o funcţie formativă, dar şi
informativă, jocul fiind acela ce angajează plenar copilul, o angajare atât pe verticală, cât şi pe orizontala
activităţii psihice în general.
• Jocul simbolic are funcţia de descărcare energetică şi rezolvare ă conflictelor afective de
compensare şi trăire intensă. Este ceea ce numim „funcţia catarctică a jocului".
• Jocul are importanta funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu
accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la eul său. Această
funcţie este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare lui, dar care,
odată asimilate, devin un bun câştigat de copil.

- Pagina 5 -
 Acestea sunt funcţiile principale ale jocului, dar, se pot desprinde şi altele (cu caracter secundar) în
concepţia lui Piaget. De exemplu, simbolismul ludic poate să ajungă a îndeplini funcţia a ceea ce va fi pentru
adult limbajul interior.
Jocul atinge în anii preşcolarităţii o înaltă perfecţiune, exprimată, între altele, în marea sa varietate de
forme. Această realitate face oportună preocuparea specialiştilor în teoria jocului de a se ocupa mai atent de
clasificarea lui. O clasificare ştiinţifică influenţează imaginea despre joc şi despre implicaţiile sale teoretico-
aplicative:
— pune ordine în varietatea, diversitatea şi unitatea formelor de manifestare a jocului la o anumită vârstă;
— fiecare formă de joc îşi poate găsi locul ce i se cuvine în sistemul din care face parte;
— având imaginea clară a diferitelor categorii sau forme de jocuri şi a locului pe care îl ocupă ele în sistem,
se pot elabora îndrumări metodice diferenţiate, prilej de a evidenţia specificul acestora în viaţa copiilor şi de
a arăta cum se corelează şi se determină reciproc în sistemul din care fac ele parte;
— cunoscând varietatea şi diversitatea formelor de joc în unitatea lor, se pot găsi modalităţi nuanţate de
implicare a jocului în conceperea ştiinţifico-metodică a jocului în învăţământul preşcolar sau în cel primar,
în activităţile la alegere, în cele de învăţare dirijată — activităţi specifice grădiniţei de copii — şi în
activitatea instructiv-educativă ce se desfăşoară cu şcolarii mici, în lecţiile organizate la acest nivel de
instruire.
Jocurile pot fi clasificate după mai multe criterii: după formă, după conţinut, după sarcina didactică
prioritară, după gradul lor de evoluţie etc. Practica demonstrează că se pot obţine cele mai bune clasificări
atunci când primează operaţiile şi criteriile logice, în toate ştiinţele, în special în ştiinţele exacte (în
matematică, chimie, biologie etc.) se apelează consecvent la clasificări prin diviziune. Atunci când
diviziunea nu e suficient de operantă şi când ea nu mai e necesară din considerente practice, se continuă
clasificarea prin enumerare.
Se poate obţine o imagine a întregului numai dacă enumerarea începe acolo unde, din diferite motive,
încetează diviziunea, în nici un caz nu poate fi situată enumerarea pe primul plan în clasificare, deoarece
aceasta, neoperând cu criterii logice, comportă mult subiectivism, însuşire care nu poate fi atribuită
diviziunii, în prezentul manual şcolar, jocul e clasificat dihotomic (prin diviziune), pornind de la general la
particular. De exemplu, de la jocul practicat în grădiniţa de copii la — să zicem — jocul de convieţuire
socială: jocul specific preşcolarilor — jocul simbolic — jocul simbolic evoluat — jocul cu subiect din viaţa
cotidiană — jocul de convieţuire socială.
Urmând calea grupării jocului după anumite criterii (întotdeauna un singur criteriu şi nu mai multe,
dar schimbând criteriile de la o situaţie concretă la alta), jocul apare ca un tablou atotcuprinzător cu va loare
de matrice.
În funcţie de registrul psihologic specific copiilor, jocurile practicate de preşcolari în grădiniţa de
copii se împart în: a) jocuri simbolice {jocuri specifice preşcolarilor, jocuri cu reguli intrinseci) şi b) jocuri
cu reguli (jocuri nespecifice vârstei, dar indispensabile instruirii, jocuri cu reguli extrinseci).
a. Jocurile simbolice
• în funcţie de evoluţia comportamentului ludic al copilului, jocurile simbolice pot fi: jocuri
simbolice primare şi jocuri simbolice evoluate;
• în funcţie de acelaşi criteriu, jocurile simbolice primare se grupează in; jocuri de manipulare sau
jocuri-exerciţiu şi jocuri imitative;
• în funcţie de izvorul cunoaşterii, jocurile simbolice evoluate pot fi: jocuri eu subiecte din viaţa
cotidiană şi jocuri cu subiecte din poveşti şi basme,
• în funcţie de domeniul care sugerează simularea, jocurile cu subiecte din viaţa cotidiană sunt:
jocuri de convieţuire socială şi jocuri de construcţie;
• în funcţie de tehnica transpunerii scenice, jocurile cu subiecte din povesti şi basme pot fi: jocuri-
dramatizări şi dramatizări.

b. Jocurile cu reguli
• în funcţie de natura obiectivelor educaţionale, jocurile cu reguli pot îi:
jocuri didactice si jocuri distractive;

- Pagina 6 -
 • în funcţie de domeniul dezvoltării, jocurile didactice pot fi: jocuri de mişcare (jocuri motrice) şi
jocuri psihice (jocuri pentru dezvoltarea psihică);
• în funcţie de obiectivele prioritare, jocurile de mişcare pot fi: jocuri motrice simple şi jocuri
motrice complexe (jocuri motrice competitive):
• în funcţie de laturile dezvoltării vieţii psihice, jocurile psihice pot fi; jocuri cognitive şi jocuri de
expresie afectivă;
• în funcţie de sarcinile didactice specifice dezvoltării intelectuale, jocurile cognitive pot fi: jocuri
senzoriale şi jocuri intelectuale;
• în funcţie de direcţiile dezvoltării intelectului, jocurile intelectuale pot fi: jocuri de memorie şi
jocuri de inteligenţă;
• în funcţie de complexitatea sarcinii didactice, jocurile didactice pot fi: jocuri didactice simple şi
jocuri didactice complexe;
• în funcţie de specificul construcţiei acţiunii de joc, jocurile cu reguli pot fi: jocuri cu subiect şi
jocuri fără subiect etc.
În denumirea jocurilor simbolice şi a jocurilor cu reguli se păstrează toate denumirile corecte cu largă
circulaţie.
c. Categorii de jocuri rezultate din enumerare
Prin enumerarea jocurilor se ajunge la întregirea imaginii de ansamblu a jocurilor care se practică în
grădiniţă (jocuri aflate deja în circulaţie sau jocuri necunoscute azi):
Jocurile de manipulare poartă, în general, numele materialelor şi al jucăriilor pe care le mânuieşte
copilul: jocuri cu materiale mărunte, jocuri cu materiale din natură, jocuri cu materiale reziduale, jocuri cu
bile, jocuri cu castane, jocuri cu beţişoare, jocuri cu forme geometrice (din lemn sau din material plastic),
jocuri cu păpuşi, jocuri cu alte jucării ş.a.
Jocurile imitative. Acestea poartă numele acţiunilor sociale transfigurate: „Ţinem păpuşa în braţe",
„Hrănim păpuşa" ; „Păpuşa doarme"; „Maşina merge"; „Citim revista (ziarul)” ş.a.
Jocurile de convieţuire socială se raportează la cunoaştere, motivaţie şi îndemânare: „De-a mama şi
copilul", „De-a gospodina", „De-a şoferii", „De-a cosmonauţii"ş.a.
Jocurile de construcţie, la fel, se raportează la cunoaştere, motivaţie si la priceperea de a construi:
„Construim podul”, „Construim blocuri", (din diferite materiale destinate activităţilor de construcţie.
Jocurile-dramatizări apar în funcţie de impresiile pe care le produc poveştile şi basmele învăţate:
„De-a Ridichea uriaşă", „De-a Scufiţa Roşie" „De-a Căsuţa din oală" ş.a.
Dramatizările sunt sugerate şi au la bază scenarii elaborate de specialişti sau de cadrele didactice:
„Capra cu trei iezi"; „Sarea în bucate" ş.a.
Jocurile motrice simple se realizează cu sau fără jucării şi materiale: alergări, târâri, căţărări, săritul
corzii, mersul pe tricicletă şi pe bicicletă, patinajul, schiul, jocuri la diferite aparate care prezintă securitate
ş.a.
Jocurile motrice complexe se desfăşoară mai cu seamă în cadrul activităţilor(lecţiilor) de învăţare
dirijată (de educaţie fizică): exerciţii de mers variat, mers în formaţii, „Trecem peste obstacole", „Ne
păstrăm echilibrul", concursuri sportive ş.a.
Jocuri senzoriale: jocuri pentru sensibilizarea auzului, jocuri pentru sensibilizarea pipăitului, jocuri
pentru sensibilizarea gustului şi a mirosului jocuri pentru educarea simţului echilibrului, jocuri pentru
sensibilizarea văzului.
Jocuri intelectuale: jocuri fonematice, jocuri pentru îmbogăţirea vocabularului, jocuri pentru
cunoaşterea mediului înconjurător, jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri cu text şi cânt, jocuri pentru
dezvoltarea operaţiilor gândirii, jocuri logice, jocuri de atenţie ş.a.
Integrarea armonioasă a copilului în activitatea de tip şcolar este condiţionată de numeroşi factori.
Între aceştia, jocul poate îndeplini un rol important, cu aspecte particulare la diferite nivele de desfăşurare a
procesului instructiv-educativ, deoarece prin specificul său, este în măsură să valorifice şi să dezvolte
numeroasele resurse psihice existente.

- Pagina 7 -
 BIBLIOGRAFIE

1. Ed. Claparède, „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală”, E.D.P., Bucureşti, 1975

2. J. Chateau, „Copilul şi jocul”, E.D.P., Bucureşti, 1970
3. Ursula Şchiopu, E. Verzea, „Psihologia vârstelor”, E.D.P., Bucureşti, 1975
4. „Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă”, E.D.P., Bucureşti, 1970

- Pagina 8 -