CONTRIBUŢIA JOCURILOR DIDACTICE ŞI A

DIVERSELOR TIPURI DE EXERCIŢII LA

DEZVOLTAREA VORBIRII PREŞCOLARILOR
-chestiuni teoretice-

Glonț Ramona Maria

Școala Gimnazială Măgura- Grădinița cu P.N. Buleta,
com. Mihăești
 Capitolul I
a. Jocul. Formă de activitate ludică în grădiniţă
b. Teorii despre joc
Capitolul II
a. Jocul didactic
-definiţii, caracterizare, clasificare-
b. Programarea şi îndrumarea jocurilor didactice practicate
în afara activităţilor comune
Capitolul III
a. Desfăşurarea metodică a jocului didactic
-condiţie esenţială în stimularea educării limbajului-
b.Modalităţi de realizare a diferitelor tipuri de exerciţii.Contribuţia lor
la dezvoltarea vorbirii copiilor
Bibliografie
 Capitolul I

Jocul.Formă de activitate ludică

în grădiniţa de copii

Motto:
„Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să
respire şi în consecinţă poate să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul
înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără
râsetele şi jocurile sale.”
Eduard Claparède

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care

omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând
conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.
Cercetările psihologice efectuate în secolul nostru în problema jocului au
pus în evidenţă numeroasele elemente psihologice care conturează această formă
de activitate specific umană. E vorba de acele elemente psihologice care
definesc jocul în general şi care sunt suficient de operante chiar la copiii de
vârstă preşcolară. Prin prezenţa şi acţiunea acestor elemente psihologice, copiii
ies, cum s-ar zice, „din anonimat" şi apar ca fiinţe cu personalitatea în formare,
care gândesc, acţionează motivat după posibilităţi şi aspiră la perfecţiune.
Spre deosebire de jocul adulţilor, care reprezintă pentru aceştia un
remediu împotriva oboselii sau plictiselii, cel al copiilor are totdeauna un aspect
pozitiv, el angajând în întregime personalitatea celui care îl practică.
Delaunay Alice în “Le jeu” spune: “El reprezintă o sinteză a unor
activităţi spontane, utilizate separat sau nu, de obicei, associate în combinaţii
multiple, realizate după voie. Caracteristica jocului constă în faptul că se
desfăşoară liber şi poate să devină o activitate creatoare. Prin pierderea
caracterului său de acţiune liberă, jocul încetează să mai existe ca atare.”1
Câteva din manifestările psihice ale copiilor şi ale oamenilor, în general,
sunt capabile să explice jocul şi, mai ales, să arate de ce în ce măsură acesta se
prefigurează ca activitate dominantă în anii copilăriei.
a) Oamenii se refugiază adeseori din lumea reală (lumea obişnuită) în una
pe care şi-o creează singuri — „lumea lor", care le aparţine în exclusivitate, o
lume imaginară — supranumită de cercetători lume „paradisiacă", unde
restricţiile nu sunt aşa severe, iar motivaţia este intrinsecă, o lume fără grijile şi
necazurile cotidiene. Omul poate face dovada că e capabil să-şi creeze o
asemenea lume începând cu vârsta de 3 ani. De reţinut este faptul că nimeni nu-l
învaţă pe copil să-şi creeze o asemenea lume.
b) În crearea lumii imaginare, omul se foloseşte de capacitatea sa de a
transfigura realul în imaginar, în acest proces, el transfigurează selectiv realul,
după nevoi imediate şi după posibilităţile proprii. Capacitatea de a transfigura
realul în imaginar e suficient de operantă la copilul care depăşeşte vârsta de 3
ani.
c) Omul este înzestrat cu capacitatea de a opera frecvent cu simboluri
accesibile, adică cu semne atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor, care
desemnează altceva decât sunt toate acestea în realitate. El operează cu cuvinte,
cu obiecte şi imagini ale acestora, cărora le acordă altă semnificaţie decât aceea
care le aparţine în exclusivitate
d) Capacitatea omului de a acţiona în spirit creativ în diferite situaţii
concrete de viaţă este definitorie pentru evoluţia personalităţii sale. Copilul de
vârstă preşcolară e creativ în adevăratul înţeles al cuvântului. El nu e un simplu
executant. De altfel, jocul adevărat, de la care se aşteaptă si performanţe, nu
poate fi decât creativ.

1
Delaunay Alice, “Le jeu”, Paris, Fernand Nathan, 1973, p. 152
 Toate aceste elemente psihologice pun în evidenţă esenţa jocului
manifestat în conduita omului în general şi cea a copilului în special.
“ Termenul de joc desemnează nu numai activitatea specifică pe care o
numeşte, ci şi totalitatea figurilor sau instrumentelor necesare acestei activităţi
sau funcţionării unui ansamblu complex."2
Astfel, jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este
evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depăşire, având rol de propulsare în
procesul obiectiv al dezvoltării; jocul este o realitate permanentă, cu mare
mobilitate pe scara vârstelor. Evoluţia sa în raport cu dezvoltarea preşcolarităţii,
cu alte activităţi umane, cu unele mecanisme ale vieţii sociale, ii determină, în
diverse momente, loc şi rol diferite, dar cert este faptul că el nu lipseşte,
indiferent de vârsta omului; cercetătorul S. Iliov afirmă că „jocul are un caracter
polivalent, fiind pentru copil şi muncă, şi artă, şi realitate si fantezie". În consens
cu această caracteristică, pedagogul Edouard Claparède precizează că „ jocul
este însăşi viaţa".
Jocul este considerat un mijloc de instruire, o formă de educaţie, o
modalitate pedagogică-terapeutică, având astfel o varietate de semnificaţii de
natură constructivă.
Din punct de vedere semantic, se pot face, de asemenea, unele distincţii,
exemplificând prin ele ideea complexităţii rolului acestei activităţi pentru
formarea şi comportamentul omului.
Prezentate sintetic, acestea însumează o serie de funcţii care sunt
complementare şi consistente cu cele ale fenomenului educaţional în ansamblu.
• Funcţia adaptativă, ce se manifestă prin asimilarea realităţii fizice şi
sociale şi prin acomodarea eu-lui la realitate. În joc, copilul preşcolar
transpune impresii dobândite în mediul extern, fizic şi social,reuşind astfel

2
Caillois Roger, „ Eseuri despre imaginaţie” ,Ed. Univers, Bucureşti, 1975,p.240
 să interiorizeze realitatea şi să adapteze la un nivel primar cerinţele
acesteia.
• Funcţia formativă. Jocul este un mobil al dezvoltării cognitive, afectiv-
emoţionale, psihomotorii şi de modelare a personalităţii. Cunoaşterea prin
experienţa directă pe care o asigură jocul, presupune implicarea
capacităţilor perceptive, a abilităţilor de reacţie, a capacităţilor de
raţionare, şi a posibilităţilor de comunicare, ce sunt exersate şi îmbogăţite
în plan calitativ şi cantitativ.
Reluarea sau continuarea unor jocuri, stăpânirea regulilor sau
convenţiilor de joc şi luarea unor decizii privind cursul şi finalitatea jocului,
resursele necesare şi posibilităţile de simbolizare a lor necesită din partea
copilului abilităţi de memorare şi creativitate. Jocul stimulează fantezia,
imaginaţia reproductivă şi creatoare, este un mijloc de dezvoltare a
flexibilităţii şi spontaneităţii. Confrunatrea cu sine şi cu ceilalţi stimulează şi
modelează procesele afectiv-motivaţionale şi atitudinale în sensul înbogăţirii
gamei de trăiri afective, a dobândirii capacităţii de stăpânire a emoţiilor şi a
nuanţării raportării atitudinale la realitate.
• Funcţia informativă. Prin intermediul jocului, copilul achiziţionează
informaţii, noţiuni, concepte necesare înţelegerii şi integrării lumii reale.
• Funcţia de socializare este concretizată în exersarea prin joc şi asimilarea
în plan comportamental a exigenţelor vieţii sociale. Jocul îi oferă copilului
ocazii numeroase de explorare a unor concepte precum cel de libertate,
implicat în multe din activităţile ludice. Copiii au ocazia să experimenteze
implicaţiile pe care libertăţile personale le au în sfera responsabilităţilor.
Un aspect important al socializării prin activitatea ludică este
tendinţa copilului de a-şi apăra şi a-şi afirma individualitatea, alături de nevoia
sa de a se integra social. Obligat de contextul ludic să se dedubleze şi să
interpreteze roluri diferite, preşcolarul mare ajunge să-şi formeze un sens al
identităţii proprii şi să acumuleze elemente ale imaginii de sine, lucru facilitat
tocmai de ocaziile, oferite de joc, de analiză a sinelui din perspective variate.
• Funcţia de relevare a psihicului. Copilul transpune în joc trăiri,
sentimente, intenţii neîmplinite în real, impresii, temeri, gânduri, atitudini,
conflicte intrapshice sau interrelaţionale. Ele sunt astfel accesibile părinţilor
şi educatoarei care observă jocul copilului, resursele materiale, partenerii,
felul în care se implică în activitate, şi au astfel ocazia să constate atât
manifestările incipiente ale intereselor, cât şi nivelul dezvoltării psihofizice şi
eventualele tulburări sau disfuncţii survenite în dezvoltarea personalităţii
sale.
Caracterul jocului la vârsta preşcolară este dat de o serie de factori de
influenţă, dintre acre cei ami importanţi sunt:
• Nivelul dezvoltării intelectuale , sociale şi de conturare a conştiinţei de
sine,
• Experienţa de viaţă a copilului şi impresiile oferite de mediul ambient,
• Modelul relaţiilor sociale dintre adulţi, care este preluat şi ilustrat în
joc,
• Mediul, echipamentele şă contextual în care are loc jocul. Copilul are
nevoie de asigurarea de către adult a câtorva condiţii legate de timpul
pentru activitatea ludică, spaţiul şi echipamentele necesare, un mediu
stimulant.
Joc înseamnă, vorbind la modul general, o varietate de semnificaţii de la
sensul pozitiv până la cel negativ (peiorativ-gratuit). De exemplu: a juca şah, joc
didactic, dar şi a se juca „de-a şcoala" („de-a munca"), a se juca cu viaţa etc.
Jocul poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractivă, plăcută sau,
dimpotrivă, joc de hazard, joc de cărţi etc.
Pe lângă varietatea de semnificaţii, jocul are, de asemenea, o varietate de
domenii în care se aplică, îl întâlnim în medicină sub formă de metoda
psihodramei, ca sociodramă, în sociologie, metodă a simulării,, în tehnică, în
arta dramatică jocul este socotit drept esenţă a acesteia, iar desenul infantil este
apreciat drept joc al vârstei etc.
“Cuvântul joc mai înseamnă şi stilul, maniera unui interpret, muzician
sau actor, adică trăsăturile originale care deosebesc de alţii felul de a cânta la
un instrument sau de a interpreta un rol.(...)Cuvântul joc evocă în sfârşit o idee
de latitudine, de uşurinţă de mişcare, o libertate utilă, dar un excesivă.”3
Pe parcursul vieţii omului, evoluţia jocului înseamnă o serie de modificări
atât în sens progresiv, cât şi regresiv, determinate de o multitudine de factori.
Putem astfel vorbi de evoluţia conţinutului jocului ca reflectare directă a
factorului social (jocul „de-a beţivii", „de-a războiul", „de-a cosmonauţii") sau
de evoluţia motivaţiei jocului influenţată de factorul social şi al vârstei.
Raportul dintre joc şi celelalte activităţi condiţionează eficient planul
formării personalităţii pe etape de vârstă.
În plan ontogenetic, transformările jocului pot viza mai multe aspecte.
Este vorba de schimbarea funcţiei jocului în raport de etapele de vârstă. Aşa, de
pildă funcţia de reflectare si funcţia distractivă sunt în grade diferite la copil şi
adult, funcţia motrică se schimbă o data cu înaintarea în vârstă, iar funcţia
formativă scade ca pondere o dată cu depăşirea copilăriei; modificarea locului
jocului în procesul adaptării şi al educării morale. Jocul reprezintă o forţă cu
caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului (mai ales în preşcolaritate).
Acesta capătă o pondere şi un rol deosebite, cu valoare formativă bine
determinată în momentul când cadrul relaţional al copilului se lărgeşte prin
intrarea lui in grădiniţă.
Posibilităţile sporite de contact şi cu alţi adulţi, din afara cercului familial
(în primul rând, educatoarele) determină un proces de emancipare afectivă
reflectată în joc. Prin intermediul jocului, copilul dobândeşte deprinderea
modului de autoservire în satisfacerea propriilor trebuinţe, ca apoi însuşi jocul să

3
Caillois Roger, „ Eseuri despre imaginaţie” ,Ed. Univers, Bucureşti, 1975,p.241-242
devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acţiunii cu diverse
instrumente.
În procesul de integrare a preşcolarului în viaţă şi programul de activitate
în grădiniţă, în condiţiile noilor relaţii dintre copil şi adult (educat-educator),
treptat, jocul de acţiune, de simplă mânuire a obiectelor — la început simple,
apoi mai complexe — se transformă in joc cu temă, cu subiect şi roluri, cu relaţii
bine stabilite între partenerii de joc.
Jocul evoluează o dată cu constituirea primelor reprezentări ce permit
copilului să opereze pe plan mental cu experienţa pe care o dobândeşte în fiecare
zi.
Importanţa locului pe care îl ocupă jocul în viaţa copilului este conferită
de faptul că jocul satisface dorinţa firească de manifestare, de acţiune şi de
afirmare a independenţei copilului. Prin joc, copilul învaţă să descifreze lumea
reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de
preînvăţare.
Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi activitatea socială a
adultului, copilul fiind, în primul rând, o fiinţă eminamente socială.
Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii
sociale, ci şi imitarea unor anumite tipuri de relaţii sociale dintre adulţi. Astfel,
prin intermediul jocurilor, copiii deprind modele de conduită şi ajung să reflecte
până la nivel de înţelegere comportamentele. Din cauza acestor multiple valenţe
ale jocului,se înţelege de ce sunt necesare îndrumarea şi controlul acestuia de
către adult.
La vârsta preşcolarităţii jocul are o dublă semnificaţie : pe de o parte, este
cadrul în care se manifestă, şi se exteriorizează întreaga viaţă psi-a copilului, în
joc copilul exprimându-şi cunoştinţele, emoţiile, satisfăcându-şi dorinţele şi
eliberându-se, descărcându-se tensional. Pe de altă parte, jocul constituie
principalul instrument de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale
copilului, nici una dintre funcţiile şi însuşirile lui psihice neputând fi concepute
şi imaginate în afara jocului.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune a
copilului; el deschide în faţa copilului nu doar universul activităţii, ,ci şi
universul extrem de variat al relaţiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde
în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta ca
adulţii; el dă posibilitatea preşcolarului de a-şi apropia realitatea înconjurătoare,
de a-şi însuşi funcţia socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificaţia
socio-umană a activităţii adulţilor, de a cunoaşte şi stăpâni lumea ambientală; în
sfârşit, jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a
copilului.
Jucându-se cu obiectele copiii îşi dezvoltă percepţiile de formă, mărime,
culoare, greutate; îşi formează capacitatea de observare. Fiind nevoit să
construiască o casă, copiii îşi elaborează mai întâi, pe plan mintal, imaginea
casei şi abia apoi trec la executarea ei, dezvoltându-şi astfel reprezentările, în joc
copiii născocesc, modifică realitatea, ca urmare îşi vor dezvolta capacitatea de
inventivitate, încercând să ţină minte regulile unui joc, copiii îşi amplifică
posibilităţile memoriei; conformându-se acţiunii regulilor jocului, respectându-
le - ei se dezvoltă sub raportul activităţii voluntare, îşi formează însuşirile
voinţei: răbdarea, perseverenţa, stăpânirea de' sine etc. Tot în joc sunt modelate
însuşirile şi trăsăturile de personalitate: respectul faţă de alţii, responsabilitatea,
cinstea, curajul, corectitudinea sau, poate, opusul lor.
Jocul - considera psihologul Ursula Şchiopu - stimulează creşterea
capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea
proprie acţiunilor cu finalitate realizată, având funcţia de o mare şi complexă
şcoală a vieţii. Datorită tuturor acestor efecte produse, jocul a fost considerat ca
reprezentând tipul fundamental de activitate al copilului preşcolar.
Din multitudinea şi varietatea încercărilor de a surprinde şi descifra esenţa
acestui proces complex — jocul — pornind de la definiţii care determină jocul
ca fenomen tranzitoriu, ca mijloc de exprimare şi exteriorizare a trăirilor, ca
formă de conduită (U. Şchiopu), drept proces şi cale de modelare (J. Chateau),
activitate în care se prefigurează diferite genuri de activităţi (după alte opinii),
ne oprim asupra definirii jocului dată de A. N. Leontiev după care: “jocul este o
activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluţia copilului, constând în
reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate proprie copilului,
rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali” şi de Huizinga după care
“Jocul este o acţiune sau o activitate voluntară, executată în anumite limite fixe
de timp şi de loc, urmând o regulă liber consimţită, dar absolute imperioasă,
având un scopîn sine, însoţită de un sentiment de tensiune şi de veselie şe de
conştiinţa de a fi altfel decât în viaţa obişnuită”.4
Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza
transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului.
Jocul este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de
modul in care polarizează celelalte activităţi din viaţa copilului, după durata şi
ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este activitatea care conduce la
cele mai importante modificări în psihicul copilului. Valoarea formativă a
jocului se poate aprecia mai bine în funcţie de planul dezvoltării. Prin toate
jocurile, dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de
dezvoltare armonioasă a organismului.
Pentru acest motiv, jocul determină o stare de veselie, realizând bună
dispoziţie. Jocurile de mişcare în mod special realizează multe dintre sarcinile
specifice educaţiei fizice. Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic
influenţată în sensul dobândirii de informaţii pe de o parte, şi a diversificării
acţiunilor mintale, pe de altă parte.
Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităţilor de
creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte şi fenomene,

4
Huizinga Johan, „Homo ludens”, Paris, 1951, p. 57-58
posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după modelul acţiunilor concrete
cu obiectele în timpul jocului.
Pătrunderea copilului în universul raporturilor de convieţuire a oamenilor
(care le oferă profilul moral al unui anumit mod de viaţă) se realizează tot prin
intermediul jocului. Aici, copilul capătă simţul răspunderii pentru respectarea
unor reguli, i se formează însuşiri morale cum ar fi: curajul, solidaritatea,
solicitudinea, spiritul de colectiv, şi hotărârea. Jocul este prilejul realizării
educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele frumosului şi învaţă
să-l creeze.

Teorii despre joc

Pentru elaborarea unor teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie

au adus vederile unor mari pedagogi.
„Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele
contradictorii, iar altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă
de întrebări din cele mai complexe şi dificile :
Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de
funcţii formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului?
Constituie jocul o formă predominantă sau num5ai conducătoare de activitate a
copilului preşcolar? Care sunt şi cum se explică particularităţile caracteristice
ale jocurilor de vârstă preşcolară?” 6
Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor
observaţiei şi ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului,
constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor, din cele
mai vechi timpuri este tovarăşul de nedespărţit al copilăriei şi constituie una
dintre formele cele mai importante de activitate a preşcolarului. Preşcolarul este
o fiinţă deosebit de activă, un copil sănătos, cu organismul în creştere, nu poate
să nu se joace, al opri să facă acest lucru înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică şi
psihică.
„Jocul deţine un rol atât de însemnat în viaţa copilului pentru că-i satisface
dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjoară
este mult prea complexă. Cum să o cunoască, să se orienteze în mediul
înconjurător ? Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă
să cunoască lumea reală, acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface
nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încredere în propriile puteri.
Îmbrăcând forma jocului, această activitate este tot atât de necesară dezvoltării
fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de aceea unii pedagogii afirmă
că jocul este o activitate de pre-învăţare.” 7
Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus
învăţării şi nici unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii,
ci trebuie să i se asigure atâta mişcare cât îi este necesară. Această mişcare
trebuie stimulată atât prin diverse ocupaţii cât mai ales prin joc. Astfel, se
conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

6
Florica Andreescu - „Pedagogie preşcolară” - E.D.P. , Bucureşti , 1972, p.79
7
Florica Andreescu - „Pedagogie preşcolară” - E.D.P. , Bucureşti , 1972, p.78
 Fröbel afirmă că jocurile sunt forma dominantă a activităţii la vârsta
preşcolară şi de aceea ele sunt cea mai bună metodă de influenţare asupra
copiilor.
„Nu trebuie să privim jocul ca ceva neserios, ci ca o activitate care are o
adânca semnificaţie. Jocurile copiilor sunt mugurii întregii vieţi a omului, căci
acestea dezvoltându-se, prin ele dezvăluie şi însuşirile cele mai ascunse ale
fiinţei sale. Întreaga viaţă a omului îşi are izvorul în această epocă a existenţei
şi dacă această viaţă este senină sau tristă, liniştită sau zbuciumată, rodnică sau
zadarnică, acesta depinde de îngrijirile mai mult sau mai puţin înţelepte, date la
începutul vieţii.89
Fröbel aduce ideea preţioasă că educatorul poate influenţa în mod direct
copilul prin jocuri special organizate de el, supravegheate şi dirijate în funcţie de
directe obiective educative urmărite. Referindu-se la joc consideră că nu orice
fel de joc poate rezolva problemele educative complexe ale vârstei, ci numai
jocurile metodice, coordonate, care urmează progresiv şi regulat diferite
posibilităţi de dezvoltare, care se arată la copil pe măsură ce el creşte.
Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilităţile uriaşe ale
jocului ca metodă educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt,
întreaga copilărie mică până la intrarea în şcoală realizează un astfel proces de
instruire în care modalitatea de bază o constituie jocul.
A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi
activităţi a copilului în grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât
ca pondere în educaţie cât şi ca durată efectivă a procesului pedagogic.
Autoarea menţionează că în acest context jocul constituie un principiu de
educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o cale către socializarea
copilului. În acest mod acţiunea lui educativă se va răsfrânge asupra copilului ca
membru al societăţii de copii, asupra colectivului de copii.

8
Ursula Şchiopu - „Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970, p.49
 Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne”
necesitatea jocului în viaţa copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică:
„Cu cât copilul lucrează, aleargă şi trudeşte mai mult, cu atât doarme, creşte şi
digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp şi minte; numai dacă
băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la
îndemână locuri anumite şi sigure pentru alergări şi exerciţii, să li se arate cum
se pot juca fără pericol.”
E. Claparède interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului
că ele reproduc ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea
realităţii, încorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj
de posibilităţi şi disponibilităţi de a reacţiona. De asemenea, Claparède se referă
la universalul joc cu păpuşile şi susţine că în acest joc nu se exercită la copii
instinctul matern, ci o infinitate de stări afective, de disponibilităţi nuanţate
subtil şi de trăiri necesare în procesul adaptării; jocul realizează un ce pre-
exerciţiu mai mult mental, psihologic.
K. Lange a considerat că jocul este o activitate de proiectare şi
concomitent de compensare mai ales a acelor funcţii, care sunt comandate de
cerinţele directe ale vieţii şi trebuinţelor implicate în viaţa curentă sau a acelora
pe care viaţa le solicită în măsură inegală, latent, implicit, ca atare jocul serveşte
subtile aspecte ale adaptării la mediu.
Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de
activitate, adică forma de activitate ce susţine în cea mai mare măsură
dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi
afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul creşterii şi
dezvoltării psihice o importanţă tot atât de mare ca şi activitatea de instruire
din anii de şcoală.”
Herbert Spencer arată că adese ori copiii se joacă chiar şi atunci când
sunt obosiţi, flămânzi sau chiar bolnavi ori în covalescenţă. Surplusul de energie
nu poate explica varietatea mare a motivelor de joc specifice copiilor de diferite
vârste şi din diferite părţi şi regiuni ale lumii.
V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte
mult tendinţa spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are
funcţii formative care sunt în principiu educative. Totuşi influenţa condiţiilor
generale de tutelă şi de muncă, structura condiţiilor de contact, sensibilitatea faţă
de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate
complexă a copiilor în care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea,
asimilându-le şi prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.
John Locke arată că nici munca, nici învăţătura nu trebuie să le fie impuse
copiilor ca o ocupaţie obligatorie, ci trebuie să li se asigure varietatea
şi libertatea care caracterizează jocul. O propunere ieşită din comun în acest sens
este făcută pentru cazul în care copiii s-au dezgustat de învăţătură.
„Vindecarea nu mai poate să vină decât pe cale opusă. Şi deoarece va fi
prea târziu pentru a face din carte o distracţie, va trebuii să procedaţi în sens
invers : observaţi bine ce joc îi place mai mult şi spuneţi-i să se ţină numai de
jocul acesta mai multe ore în fiecare zi, nu ca să-l pedepsiţi să se joace, ci ca şi
cum ar fi o ocupaţie serioasă ce i s-a impus.
Aceasta îl va face în câteva zile să se plictisească chiar şi de jocul lui
preferat, într-o aşa măsură încât va prefera cartea sau orice altceva când
acesta îl va scăpa de obligaţia de a se juca. Aceasta este o metodă mai bună
decât să mărească dorinţa, sau decât oricare pedeapsă ce s-a întrebuinţat
pentru a-l lecui pe copil de pasiunea jocului.”10
K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că
acesta ar fi un exerciţiu pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a

10
Ursula Şchiopu - „Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti
1970, p.106
adultului în sensul că ar fi un mijloc de exersare a „predispoziţiilor” instructive,
în scopul maturizării lor.
„În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor,
generate de factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane
instinctele se transformă sub influenţa condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce
la animale jocul rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen
de esenţă socială.” 11
A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa
copilului.Prin joc se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se
comportă copilul în joc, tot aşa se va comporta şi în muncă în perioada
maturităţii. De asemenea, stabileşte asemănările dintre joc şi muncă care constau
în următoarele trei elemente comune :
„a).atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi
intelectual. Fără acest efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice
şi psihice ale copilului. În mod similar, nici munca nu dă randament dacă este
lipsită de efort fizic şi intelectual.
b).a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu
unui joc reuşit, la fel ca şi la muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi
munca produce în egală măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc,
pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi
plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea muncii productive.
c). a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare
atât în joc, cât şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija
copilului faţă de jucării, prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi
în muncă simţul de răspundere se manifestă în grija pentru bunul obştesc,
pentru gospodărirea lui raţională.”12

11
Florica Andreescu - „Pedagogia preşcolară” - E.D.P. Bucureşti 1972, p. 78
12
Idem, p.78
 Munca este o formă de activitate prin care omul participă la producţia
socială, creează valori materiale şi culturale. Jocul, dimpotrivă, nu vizează
producerea unor asemenea bunuri, cu toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu
eforturile fizice şi intelectuale şi în felul acesta îl pregăteşte pentru munca de
mai târziu.
Într-un joc bine organizat, elementele de joc se întrepătrund cu cele de
muncă. Prin joc copiii se obişnuiesc să depună eforturi fizice şi intelectuale, să
învingă obstacolele şi greutăţile ivite în cale şi în felul acesta se pregătesc pentru
munca de mai târziu.
Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate şi îndrumate de către
adulţi, încât să constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o formă de
activitate care să-l apropie pe copil de adevărata muncă.
K.D. Uşinski arată că: „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine
stătător; de aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de
dezvoltare. Adulţii nu pot avea decât o singură influenţă asupra jocului, fără să
distingă caracterul lui de joc, şi anume furnizarea materialului pentru
construcţii de care copilul se va ocupa însă independent”.
Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere
copilului, dar nu numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi,
încearcă sentimentul dezamăgirii, al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv
negative, ei nu renunţă la joc.
Pe de altă parte, plăcerea resimţită de copil este adesea rezultatul final al
eforturilor pe care el le depune în desfăşurarea jocului.”
A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate
prin copilul se afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi
dobândeşte încredere în puterile proprii. Prin joc copilul nu numai că nu se
îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”
M. Montessori reduce întreaga dezvoltare intelectuală a copilului la
„exersarea organelor de simţ”, această exersare este însă organizată de aşa
natură, încăt prin materialul didactic preconizat, copilul nu poate venii în contact
direct cu viaţa reală, cu lumea plantelor, cu cea a animalelor.
J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o
influenţă puternică în formarea judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor
morală bazată pe constrângere la cea bazată pe cooperare”.
M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a
copiilor cu viaţa înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare
creatoare a cunoştinţelor dobândite.” Asigură înţelegerea anumitor legături
interne, a semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se încadrează treptat,
nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea copilului în viaţa
cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea
mai directă – acţiunea.
„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte
propriile impresii şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu
numai ca spectator. Or, nici o altă cale nu este mai propice înţelegerii vieţii
decât participarea directă la fluxul ei.” 13
Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării
diverselor surse de inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor
indirecte ca literatura, plastica, teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi.
Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc
scade. Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor.
Trecerea de la joc la lecţie se face printr-o formă intermediară (lecţia sub formă
de joc sau jocul didactic).
Jocul didactic este un valoros mijloc de instruire şi educare, el poate fi
însă şi o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi
utilizat ca procedeu însoţind alte metode educative şi în sfârşit poate să
constituire o formă de organizare a activităţii şi vieţii copiilor.
13
M.Taiban - „Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor” - E.D.P. Bucureşti 1970;
 Ursula Şchiopu susţine ideea că : „Jocul apare ca o activitate
fundamentală formativă şi dominantă în copilărie, iar munca are aceleaşi
caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsură ce se depăşeşte copilăria,
este un fel de anticameră vastă şi bogat ornată a muncii.
Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează
inteligenţa, dar pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din
caracteristicile ei.”1415
De asemenea, jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă
activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de
energie care trebuie refăcut.
Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a
capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de
personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii copilului. Ele pot
surprinde prin modul în care se joacă.
„Jocul – consideră Ursula Şchiopu – stimulează creşterea capacităţii de a
trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie
acţiunilor cu finalitate, având funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”

14
Şchiopu Ursula, coordonator, „Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor”,
E.D.P., Bucureşti, 1970, p.57
 Capitolul II

Jocul didactic
-definiţie, caracteristici,clasificare-

Jocul este principala formă de activitate în grădiniţa de copii. Pentru un

copil sănătos, nimic nu este mai impropriu decât starea de apatie şi nemişcare.
Jocul este tot atât necesar dezvoltării multilaterale a copilului ca şi lumina
soarelui. „Se poate spune că jocurile copiilor sunt o formă de activitate în care
se reflectă în mod specific unele relaţii între oameni şi, mai ales, relaţii de
muncă. Jocul copilului trebuie îndrumat de către adult, fără ca spontaneitatea
copilului să fie stingherită. Pentru copil, jocul este distracţie, este învăţătură,
este muncă, mijloc prin care se educă, mijloc eficient de cunoaştere a lumii
înconjurătoare şi de educare a limbajului.”16
Elementul de joc este încorporat pentru a se asigura captarea interesului
copiilor, participarea vie şi mobilizarea resurselor lor psihice în rezolvarea
problemelor implicate, dincolo de eforturile cerute şi de riscul eşecului. Jocul
favorizează angajarea afectiv-atitudinală a copilului, întrecerea cu sine, dorinţa
de autodepăşire, care devin acute în contextul întrecerii cu ceilalţi.
Termenul „didactic” (asociat celui de joc) indică latura instructivă, care
devine, în mod necondiţionat, parte integrantă şi se concretizează, la nivelul
fiecărui joc didactic, printr-un anumit volum de cunoştinţe, de acţiuni obiectuale
şi mintale pe care le solicită.
Jocul didactic are acea particularitate esenţială de a îmbina armonios
partea instructivă şi exerciţiul cu patrea distractivă.”Copilul, prin joc, într-un
16
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005. p.47
mod plăcut şi distractiv, învaţă”17. Îmbinarea elementului instructiv cu cel
distractiv conduce la apariţia unor stări emotive complexe, care stimulează şi
exersează procesele de dezvoltare psihică.
Acţiunea de joc şi cea instructivă sunt corelate după o formulă originală:
învăţarea prin intermediul jocului, pe căi specifice lui. De aceea prin jocul
didactic nu trebuie să înţelegem simpla alăturare a unor acţiuni ludice cu acţiuni
instructive, sau desfăşurarea lor prin alternare, ci o formă de joc închegată,
unitară, în care aceste elemente sunt structurate organic, motivele jocului
conducând la rezolvarea sarcinilor didactice, pe baza unor reguli determinate
riguros.
Jocul didactic este conform Dicţionarului de pedagogie un „tip de joc
prin care educatorul consolidează, precizează şi verifică cunoştinţele predate
copiilor,le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe. Conţinutul, sarcina didactică
(problema intelectuală), regulile şi acţiunile de joc (ghicire, surpriză, mişcare,
etc.) conferă jocului didactic un caracter specific, înlesnind rezolvarea
problemelor puse copiilor”.18
Quintilianus, în opera sa „ Poveţe pentru oratori”, expune un şir de idei
despre jocurile pentru copii:
„ Vă sfătui, mai mult ca orice, să vă feriţi de faptul ca nu cumva să
urască copiii învăţătura, pe care ei încă nu au avut timp să o placă. Învăţătura
trebuie să fie pentru ei o distracţie. În timpul jocului se cunoaşte cel mai bine
caracterul copilului, înclinaţiile sale.”
Jocul didactic ocupă un loc deosebit de important în dezvoltarea vorbirii
copiilor preşcolari, deoarece forma de joc antrenează copilul în stimularea şi
exersarea vorbirii în direcţia propusă în cadrul fiecărui joc, fără ca el să
conştientizeze acest efort. Eficienţa jocurilor didactice faţă de celelalte activităţi

17
Monica Lespezeanu, Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar, ed.Omfal Esential,
Bucureşti, 2007, p.107
18
Dicţionarul de pedagogie, EDP, Bucureşti, 1979, p. 241
frontal dirijate constă în faptul că la desfăşurarea lor participă toţi copiii din
grupă, depunând acelaşi efort de gândire şi de exprimare.
„Jocul didactic constituie un important mijloc de educarea a limbajului
copiilor în vederea şcolarizării.”19
„Prin intermediul lui se fixează, precizează şi activizează vocabularul
copiilor, se contribuie la îmbunătăţiea pronunţiei , la formarea unor noţiuni, la
însuşirea unor construcţii gramaticale necesare formării deprinderii de citire şi
scriere în clasa I”. 20
Pornindu-se de la cunoaşterea dezvoltării psiho-fizice a copilului
preşcolar, în special a limbajului acestuia, de la cunoaşterea cerinţelor
învăţământului primar şi a posibilităţilor de adaptare a fiecăreia dintre aceste
cerinţe, se poate conferi experienţă sporită jocului didactic de dezvoltarea
limbajului şi exersare a vorbirii, dacă se folosesc metode activ-participative, iar
obiectivele dezvoltării limbajului şi comunicării orale se realizează la un nivel
optim prin variante de jocuri didactice concepute sau adaptate scopului urmărit.
Deseori, educatoarea îşi propune să îmbogăţească conţinutul unor jocuri
didactice de dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale descrise în literatura
de specialitate şi să creeze unele variante noi, menite să contribuie la
optimizarea sarcinilor şi obiectivelor programei, la valorificarea potenţelor
intelectuale ale copiilor, în special la grupa mare şi grupa pregătitoare.
Cum activitatea preşcolară se bazează în totalitate pe joc, numai îmbinând
raţional instruirea şi jocul putem influenţa acumularea de noi cunoştinţe şi
modul de manifestare a copiilor în viaţa de zi cu zi. Jocul contribuie şi la
dezvoltarea proceselor psihice, fiind un antrenament eficient al atenţiei
voluntare, gândirii logice, antrenării voinţei, exersării limbajului.

19
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005, p 47
20
idem, p 47
 Jocul didactic este o specie de joc care îmbină armonios elementul
instructiv şi educativ cu elementul distractiv; este un tip de joc prin care
educatorul consolidează, precizează şi verifică cunoştinţele predate copiilor, le
îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe .
Fiecare joc didactic trebuie să instruiască pe copii, să le consolideze şi să
le precizeze cunoştinţele despre lumea înconjurătoare, să îmbine armonios
elementul instructiv şi exerciţiul cu elementul distractiv. Învăţând prin joc,
copilul trebuie să se joace, adică să se distreze în acelaşi timp.
„Îmbinarea în jocul didactic a elementului distractiv cu cel instructiv duce
la apariţia unor stări emotive complexe, care stimulează şi intensifică procesele
de reflectare directă şi mijlocită a realităţii şi de fixare a cunoştinţelor.”2122
Jocul didactic rămâne joc numai dacă conţine elemente de aşteptare, de
surpriză, de întrecere, de comunicare reciprocă între copii. Valoarea practică a
jocului didactic constă în faptul că în procesul desfăşurării lui copilul are
posibilitatea să-şi aplice cunoştinţele, să-şi exerseze priceperile şi deprinderile ce
s-au format în cadrul diferitelor activităţi.
O caracteristică esenţială a jocului didactic constă în crearea unor condiţii
favorabile pentru aplicarea multilaterală a cunoştinţelor şi pentru exersarea
priceperilor şi deprinderilor sub forma unor activităţi plăcute şi atractive.
Jocul didactic nu trebuie să fie un simplu exerciţiu, chiar dacă exerciţiul
apare ca element constructiv, trebuie să rămână totuşi joc, activitatea pe care o
desfăşoară copilul trebuie să trezească dorinţa vie de a se juca.
Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constructive prin care se
deosebeşte de celelalte jocuri şi forme ale activităţilor comune :
a. conţinutul;

21
Elvira Chircev - „Pedagogia preşcolară” - E.D.P., Bucureşti, 1972,p. 49
b. sarcina didactică;
c. regulile jocului;
d. acţiunea de joc.23
Conţinutul jocului îl formează cunoştinţele pe care copiii şi le-au însuşit
anterior în cadrul activităţilor. Acestea se referă, de exemplu,la plante, fructe,
legume, animale, anotimpuri etc. Deci conţinutul jocului didactic îl constituie
cunoştinţele care arată despre ce anume este vorba în jocul respectiv. Preşcolarii
îşi însuşesc aceste cunoştinţe fie prin activităţile comune fie prin experienţa
nemijlocită de viaţă.
Sarcina didactică apare sub forma unei probleme de gândire, de
recunoaştere, denumire, descriere, reconstituire, comparaţie, gândire, etc.
Jocul didactic are o serie de caracteristici care-l diferenţiază de celelalte
jocuri şi activităţi comune din grădiniţă:
• Scopul didactic reprezintă o finalitate educativă şi se formulează prin
raportare la obiectivele specifice. Formularea scopului jocului trebuie să
fie clară şi precisă, asigurând buna organizare şi desfăşurare a activităţii.
• Sarcina didactică este formulată în funcţie de conţinutul jocului şi
reprezintă elementul de instruire prin care se exersează operaţiile gândirii
(recunoaştere, descriere, reconstituire, comparaţie) . „Sarcina didactică
este problema intelectuală centrală pe acre copiii trebuie să o rezolve.”24
Sarcina didactică se obiectivează pentru copii sub forma unor probleme pe
care ei le vor rezolva în mod independent sau în echipă, prin cooperare.
Problemele trebuie să fie accesibile copiilor şi în acelaşe timp să le
solicite eforturi şi investigaţii noi, să le deştepte şi să le menţină viu
interesul. Chiar atunci când este vorba de repetarea sau verificarea unor

24
Florica Mitu, Ştefania Antonovici, „Metodica activităţilor de educare a limbajului în
învăţământul preşcolar”, Ediţia a II-a, Ed. Humanitas Educaţional, 2005,p. 18
 cunostinte, ele nu vor fi preluate în joc, în forma şi în limitele în care au
fost transmise anterior, ci întotdeauna dintr-un unghi de vedere nou.
Sarcina didactică trebuie să fie concepută încât să reactiveze nu atât
memeoria reproductivă , cât mai ales gândirea ( operaţiile ei, capacitatea
de asociere, flexibilitatea, fluiditatea ei, etc). Cu atât mai mult cu cât jocul
oferă perspectiva manifestării angajate, depline a copiilor. Deci , sarcina
didactică apare sub forma unei probleme de gândire, de recunoaştere,
denumire, descriere, reconstituire, comparaţie, gândire, etc.
• Conţinutul jocului reprezintă ansamblul cunoştinţelor deprinderilor,
priceperilor care le achiziţionează sau se consolidează; conţinutul trebuie
prezentat într-o manieră accesibilă şi plăcută copiilor. Jocurile didactice
pot avea acelaşi conţinut ,dar ele dobândesc mereu alt caracter datorită
faptului că sarcinile pe care le au de rezolvat copiii sunt diferite. Oricum,
la un conţinut identic, educatoarea poate gândi sarcini diferenţiate şi chiar
individualizate. Gradul de complexitate al sarcinii jocului trebuie să fie
optim, astfel încât cerinţa jocului să motiveze şi să susţină desfăşurarea
acţiunii. Deci jocul apare în forme mereu noi, neprevăzute şi de aceea,
interesante şi atractive.
• Regulile jocului didactic reglementează conduita şi acţiunile copiilor pe
tot parcursul jocului( ce este şi ce nu este permis, succesiunea acţiunilor,
cum să se joace, reglementează distribuirea rolurilor, relaţiile dintre copii,
stimulează sau inhibă manifestările comportamentale ale participanţilor la
joc, etc.) având un caracter prestabilit şi obligatoriu pentru participanţi.
„ Orice joc este un sistem de reguli. Acestea definesc ceea ce face
parte din joc, adică ceea ce este permis şi ceea ce este interzis.”25
Determinarea acestor reguli are loc în funcţie de structura particulară
a jocului didactic întreprins. În general, ele indică modul de participare a

25
Roger Caillois „ Eseuri despre imaginaţie” , Ed. Univers,Bucureşti, 1975,p.242
 copiilor în joc şi de apreciere a rezultatelor lor. Deci, regulile sunt menite
să arate copiilor cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă şi
îndeplinesc în joc o importantă funcţie reglatoare asupra acţiunilor şi
relaţiilor reciproce dintre copii. Ele sunt condiţionate de conţinutul şi
sarcinile didactice ale fiecărui joc; sunt numeroase şi de natură diferită.
Prima categorie reglementează repartizarea rolurilor între copii, de pildă,
rolurile de "poştaş" şi "cititor". Alte reguli arată copiilor cum să rezolve
problema intelectuală, criteriile după care se face comparaţia între două
animale, etc.
• Acţiunile de joc sunt mijloace prin care jocul devine o acţiune plăcută ,
distractivă, relaxantă. Ele antrenează copiii la o activitate intelectuală al
cărei efort nu este conştientizat, ele dinamizează participarea şi
favorizează obţinerea performanţelor. Acţiunile de joc sunt reprezentate
prin elemente specifice: descoperirea, ghicirea, aşteptarea, întrecerea, etc.
Într-un joc didactic pot fi prezentate unul sau mai multe elemente ludice.
Numărul mai mare sau varietatea acestora nu conduc însă în mod neapărat
la reuşită. Important este să se realizeze o bună convertire, modelare a lor
după sarcinile didactice.
Să luăm spre exemplificare o acţiune de joc foarte simplă: aruncarea şi
prinderea mingii. Ea poate fi corelată cu diferite sarcini didactice: determinarea
unor cuvinte cu sens contrar, completarea silabelor date pentru a forma un
cuvânt; completarea unor propoziţii eliptice de subiect sau predicat, etc.. Jocul
se desfăşoară după următoarea regulă: educatoarea rosteşte un cuvânt ( o silabă,
o propoziţie eliptică), apoi aruncă mingea unui copil; cel care a prins mingea
este obligat să dea răspunsul corect , după care o înapoiază educatoarei. Întrun
joc didactic ea poate fi îmbinată cu sarcina alcătuirii unei propoziţii variate în
legătură cu un obiect dat. De exemplu, copilul la care se opreşte o jucărie
anumită este obligat să formulezeze o propoziţie în legătură cu ea şi apoi s-o
înmâneze vecinului său cu formula: „Spune altceva despre....” . Jocul se
continuă, regula principală cerând să nu se repete propoziţiile construite înainte.
După epuizarea lor, intră în joc un alt obiect.
Prin aceeaşi mişcare de trecere a unui obiect (jeton) de la un copil la altul
se pot realiza şi sarcinile didactice care prevăd descrierea unui obiect (imagine) ,
precizarea unor caracteristici ale obiectului, el fiind plasat în categoria căreia îi
aparţine, aşezarea unui obiect lângă altul cu care se potriveşte , etc.. Regula
principală a jocului cere să fie solicitat la răspuns copilul în dreptul căruia se
opreşte obiectul la cuvântul „ stop”.
Schemele de joc respective pot fi deci corelate cu diferite sarcini
didactice. Aceleaşi sarcini didactice pot fi integrate în variate scheme de joc ( în
care intervin şi alte elemente ludice: întrecerea, ghicirea, surpriza, stimularea,
aşteptarea sau îmbinări ale acestora).
Un joc didactic se poate desfăşura în mai multe variante, chiar în cadrul
aceleiaşi activităţi comune. Trecerea de la o variantă de joc la alta trebuia să fiae
înţeleasă ca o madalitate care permite gradarea cerinţelor şi adâncirea
investigaţiei.
• Materialul didactic trebuie să fie adecvat conţinutului jocului şi vârstei
copiilor, poate conţine jucării, jetoane, cartonaşe, medalioane, fişe, etc..
Succesul jocului didactic este asigurat şi de stabilirea prealabilă a grupelor
de joc , şi a succesiunii acţiunilor de joc, dar şi de organizarea spaţiului de
activitate.
Sarcinile educatoarei în ceea ce priveşte conducerea jocului didactic se
continuă şi pe parcursul derulării acestuia. Ele merg în sensul creării
atmosferei propice jocului în faza iniţială şi pe parcursul acestuia, prin
observarea comportamentului copiilor şi asigurarea respectării regulilor,
încurajarea manifestării entuziasmului, temperarea unor tendinţe negative şi
oferirea de feed-back pemanent.
 Jocul didactic se încheie şi cu un anumit rezultat, arată gradul în care
copilul şi-a format priceperea de a găsi răspunsul potrivit, de a face descrieri,
reconstituiri, comparaţii, de a da răspunsuri verbale prompte.
„Jocul contribuie intens la educarea generală a copilului, la angajarea lui
într-o comunicare multilaterală, amplifică reflectarea relaţiilor sociale în
conştiinţa şi personalitatea copilului, complică fondul de conduită potenţială.
Prin joc, copilul îşi însuşeşte numeroase cunoştinţe cu privire la
varietatea conduitei umane, la profesiuni şi activităţi, stimulează creşterea
capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, având funcţia de o
mare şi complexă şcoală a vieţii.” 26
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune a
copilului, deschide în faţa copilului universul variat al relaţiilor interumane,
oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa
copilului de a se comporta ca adulţii.
„Jocul copilului - spunea Emile Planchard - nu este numai o oglindă
fidelă a personalităţii sale în formare, ci poate fi utilizat şi ca auxiliar educativ
şi chiar să servească drept bază a metodelor de predare în şcolile
preelementare şi elementare.” 27
Jocul, în ansamblu, este bun prilej de pregătire psihologică a copiilor,
necesară integrării lor la viaţa socială complexă. Exerciţiul îl va ajuta pe copil să
se adapteze nu numai la lumea jocului, ci şi la cea obişnuită, reală, cu care se va
confrunta într-un fel sau altul, toată viaţa. Adaptarea copilului la viaţa reală, cum
ar fi, de exemplu, la activitatea de învăţare sistematică, este mult favorizată de o
particularitate a activităţii sub forma jocului, aceea de a înlesni libera
manifestare a opţiunilor. El este liber să imprime activităţii orice conţinut, fie să
contemple, să examineze sau să mânuiască diferite obiecte care se găsesc în
preajma sa, fie să rezolve ceva cu semnificaţie socială mai deosebită, cum ar fi
26
M. Taiban - „Metodica jocului şi a altor activităţi cu copiii preşcolari” - E.D.P. Bucureşti
1980
27
Emile Planchard – „Introducere în pedagogie” - E.D.P. Bucureşti 1970.
aceea de a reda în joc diferitele aspecte ale vieţii cotidiene. Jocul ca formă de
activitate instructiv-educativă dă posibilitatea copiilor de a avea preocupări
variate sub aspectul conţinutului.
Este un mod firesc de a-l introduce în viaţa socială complexă, de a-l face să
priceapă ceea ce a fost mai greu de înţeles în contactul cu realitatea.
„Varietatea de preocupări îl va ajuta pe copil să treacă pe neobservate la
activitatea ocupaţională cu scop real şi relativ constant în care accentele se pot
deplasa când spre aspectele învăţării, când spre cele ale muncii autentice.”2829
„Prin jocul didactic nu trebuie să înţelegem simpla alăturare a unor
acţiuni ludice cu acţiuni instructive, sau desfăşurarea lor prin alternare, ci o
formă de joc închegată, unitară în care aceste elemente sunt structurate
organic, motivele jocului conducând la rezolvarea sarcinilor didactice, pe baza
unor reguli.”30
Fiecare joc didactic se constituie după cerinţele instructiv-formative
curente: însuşirea unor cunoştinţe noi, întregirea lor, consolidarea, verificarea
celor anterioare într-un context nou.
În raport cu conţinutul ales, se concretizează, pentru fiecare joc în parte,
sarcina didactică : de exemplu, clasificarea imaginilor după unul sau mai multe
criterii, date ( caracterul pozitiv sau negativ al unor personaje din povestiri etc.),
sau indicarea persoanelor care mânuiesc în mod obişnuit un anumit obiect
(ciocan, foarfecă, cleşte, mistrie, calapod etc.) ori asocierea la un cuvânt dat a
unui număr cât mai mare de cuvinte potrivite (la cuvântul copil să asocieze :
bun, frumos, harnic, cuminte deştept, mic, ş.a.).

28
H. Barbu - Revista de pedagogie „Copilul preşcolar şi dezvoltarea vorbirii” - E.D.P.
Bucureşti 1980;p. 96
28
Ursula Schiopu – „Psihologia copilului” - E.D.P. Bucureşti 1967, p. 103
 Sarcina didactică se obiectivează pentru copii sub forma unor probleme pe
care ei le vor rezolva în mod independent sau în echipe, prin cooperare.
Problemele trebuie să fie accesibile copiilor şi în acelaşi timp să le solicite
eforturi şi investigaţii noi, să le deştepte şi să le menţină viu interesul.
De asemenea, sarcinile didactice trebuie să fie astfel concepute încât să
reactiveze nu atât memoria reproductivă, cât mai ales gândirea (operaţiile ei,
capacitatea de asociere, flexibilitatea, fluiditatea ei).
Regulile jocului didactic reglementează conduita şi acţiunile copiilor
având un caracter obligatoriu pentru participanţi. Ele indică modul de participare
a copiilor în joc şi de apreciere a rezultatelor lor.
Jocul didactic are valenţe formative pronunţate. El deschide copiilor
perspective însemnate de învăţare prin mobilizarea eforturilor proprii în căutarea
şi descoperirea unor rezolvări de situaţii.
Problemele în rezolvarea cărora se angajează (descrieri, reconstituiri,
clasificări după anumite criterii, asocieri şi disocieri felurite), îl solicită să caute
şi să descopere progresiv legături noi între obiecte, între însuşirile acestora, între
acţiuni, între idei.
Prin jocul didactic se realizează o bună parte din sarcinile instructiv-
educative din grădiniţă, el având un rol foarte important în dezvoltarea psihică a
copiilor. În acest sens , obiectivele urmărite vor fi :
• Exersarea şi activizarea vocabularului copiilor,
• Exersarea exprimării corecte , a pronunţiei însuşirea unor construcţii
gramaticale,
• Formarea percepţiilor corecte despre obiecte şi fenomene,
• Exersarea memoriei şi atenţiei voluntare,
• Dezvoltarea gândirii preşcolarilor prin exersarea prin intermediul jocului a
operaţiilor intelectuale,
• Exersarea imaginaţiei creatoare prin diverse elementele de joc,
• Educarea spiritului de observaţie,
 • Educarea unor trăsături ca : stăpânirea de sine, autocontrolul, spiritul de
independenţă, perseverenţa,etc,
• Dezvoltarea spiritului colectiv prin întreţinerea unor relaţii interpersonale
corecte între copii, prin colaborare, cooperare şi ajutor reciproc.
„ Jocul antrenează o gamă largă de stimuli. Caracterul formativ al jocului
constă în:
• Exersarea şi perfecţionarea senzaţiilor şi al percepţiilor,
• Antrenarea memoriei,
• Exersarea imaginaţiei şi a atenţiei,
• Dezvoltarea gândirii,
• Exersarea limbajului.” 31
Jocul didactic are şi o valoare educativă :
• Influenţează comportamentul ă comportamentul copiilor, mai ales prin
intermediul regulilor, aceştia învaţă conduita civilizată,
• Se realizează socializarea relaţiilor.
De asemenea, jocul didactic impune rezolvarea corectă a sarcinilor,
putere de stăpânire, spirit disciplinat, respectarea celorlalţi, cooperare.

Clasificarea jocurilor didactice de educarea limbajului

Având în vedere cerinţele Programei instructiv-educative din grădiniţă

şi ale programei pentru clasa I , ţinându-se seama de greşelile tipice constatate la
preşcolari, se poate realiza o clasificare a jocurilor didactice de educarea
limbajului după cum urmează :
• „Jocuri didactice pentru dezvoltarea laturii fonetice a limbajului,
• Jocuri didactice pentru formarea deprinderii de exprimare corectă
din punct de vedere gramatical,

31
Florica Mitu, Ştefania Antonovici, „Metodica activităţilor de educare a limbajului în
învăţământul preşcolar”, Ediţia a II-a, Ed. Humanitas Educaţional, 2005,p. 20
 • Jocuri didactice pentru precizarea şi activizarea vocabularului”. 32
Prin aceste jocuri didactice , copiii învaţă :
• Să exprime corect acordurile gramaticale,
• Să realizeze analize gramaticale şi fonetice prin metoda fonetică,
analitico-sintetică, ( sunete, silabe, cuvinte, propoziţii),
• Să pronunţe corect sunetele limbii române,
• Să construiască propoziţii ( la grupa mică –simple, ca apoi la grupele mai
mari să formeze propoziţii dezvoltate) cu sens logic, cu o exprimare
corectă, coerentă şi fluentă,
• Să schimbe formele verbului după persoană, număr; să deosebească
timpurile verbului (prezent, trecut, viitor),
• Să folosească corect substantivul la singular şi la plural( formele articulate
şi nearticulate ale substantivelor) ; acordarea în gen, număr şi caz a
adjectivului cu substantivul,
• Să folosească în contexte diferite numeralele cardinale şi ordinale

Programarea şi îndrumarea jocurilor didactice practicate

în afara activităţilor comune

Literatura de specialitate oferă un număr mare şi variat de jocuri

didactice. Am putea aprecia că dispunem de un anumit fond de bază ( în
continuare creştere) , din care educatoarea poate selecta pe cele de care are
nevoie. Se pune un mare accent pe capacitatea ei creatoare, capacitate care
trebuie să reflecte, de altfel , nu numai în educaţie, ci şi în toate domeniile de
activitate.

32
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005. p.48,
 Posibilitatea organizării acestor jocuri şi dincolo de limitele activităţii cu
întreaga grupă de copii aduce cu sine şi însemnate avantaje. Primul este acela al
antrenării mai active a fiecărui copil în parte prin iniţierea unor jocuri didactice
cu grupuri mici de preşcolari şi individual ( în condiţiile activităţii comune,
solicitarea în egală măsură a tuturor copiilor şi la potenţialul lor real neputând fi
mereu bine acoperită).
Se creează, de asemenea, premise pentru tratarea diferenţiată a copiilor
în raport de nivelele de maturizare atinse, ritmul propriu de învăţare, interesele
manifestate, etc..
Cu alte cuvinte, devine posibilă o bună adecvare la cerinţele concrete
ale grupei cu care se lucrează, aşa cum ele se evidenţiază în diferite perioade ale
unui an şcolar. În aceste condiţii pot fi preluate o bună parte dintre jocurile
didactice desfăşurate în activităţile comune şi reorganizate cu colective mai mici
de copii, acordându-se un ajutor susţinut celor cu o participare mai slabă în
activitate (care au avut dificultăţi în rezolvarea problemelor, le-au rezolvat
parţial sau incorect). În mod progresiv se introduc însă şi jocuri didactice noi, cu
rolul de a adânci şi completa ansamblul de cunoştinţe intelectuale şi abilităţi ale
copiilor.
„Un loc special îl ocupă organizarea unor jocuri didactice în scopul
corectătii insuficienţelor de limbaj de natură fonetică, lexical-semantică şi
gramaticală, sau pe latura structurării limbajului în propoziţii şi fraze- acestea
din urmă evidenţiindu-se pe fondul unei întârzieri importante în apariţia şi
dezvoltarea vorbirii. Întârzierile se pot reflecta întrun registru variat şi pe alte
planuri ale activităţii psihice. Evident, prin jocurile didactice nu se pot rezolva
toate aceste probleme. Ele constituie însă, printre altele o cale recuperatorie
eficientă, datorită posibilităţii de a se modela după cerinţe.”33

33
Maria Taiban, Elena Gheorghian, Metodica jocului şi a altor activităţi cu copiii preşcolari, E.D.P;
Bucureşti, 1978, p.84
 Jocurile didactice trebuie să fie programate în mod curent, într-un bun
raport de echilibru cu restul activităţilor şi jocurilor. Pentru aceasta este necesar
să se stabilească în prealabil ce jocuri didactice vor fi desfăşurate în cursul unei
perioade de timp, care copii vor fi antrnaţi în aceste jocuri, după ce criterii se
reunesc, câte grupe de copii vor fi constituite, cum vor fi eşalonate în cursul
acestei perioade, ce durată vor avea jocurile, ce materiale sunt necesare, etc..
Jocurile didactice( inclusiv cele de masă) pe care copiii ajung să le
desfăşoare în mod independent, pot fi organizate zilnic, după libera preferinţă a
copiilor, dar ele reclamă, în cele mai multe cazuri, o îndrumare foarte susţinută,
sau chiar conducerea lui directă de către educatoare. Prin urmare, educatoarea
trebuie să exercite un control direct asupra felului cum copiii rezolvă sarcinile
didactice şi să intervină cu îndrumările necesare, recurgând, ori de câte ori este
cazul, la un drum de întoarcere către un stadiu inferior- stadiul real în care se
află copilul în problema dată, şi pe care trebuie să-l depăşească spre a ajunge la
noile achiziţii propuse.
„Jocurile didactice pe care educatoarea trebuie să le conducă direct,
cerând un control riguros al răspunsurilor copiilor şi o îndrumare continuă,
sunt în primul rând cele de dezvoltarea vorbirii, privităsub aspectele ei
importante: fonetic,lexical-semantic şi gramatical.”34
Toate jocurile didactice prin care exersăm şi perfecţionăm vorbirea trebuie
să fie conduse direct de către educatoare. Ele se pot organiza în reprize scurte,
cu toţi copiii, sau în grupuri mai mici sau individual. Cu întreaga grupă de copii
se pot desfăşura, de exemplu jocurile didactice care includ onomatopee: vâjj,
bâzz, fâşş, fâll, etc. Astfel de jocuri, datorită caracterului lor distractiv, pot fi
iniţiate în pauzele dintre două activităţi, la sfârşitul unor activităţi comune, etc..
Rolul acestor jocuri este este foarte important, mai ales pentru copiii care nu

34
Maria Taiban, Elena Gheorghian, Metodica jocului şi a altor activităţi cu copiii preşcolari, E.D.P;
Bucureşti, 1978, p.86
pronunţă corect toate sunetele limbii. Ei învaţă indirect să le distingă, să le
decupeze din cuvânt, să le semnaleze prezenţa şi în alte structuri sonore.
„Pentru preşcolarii de 5 ani, jocurile didactice cu onomatopee pot
constitui şi puncte de plecare în descoperirea ubor cuvinte care cuprind, la
începutul sau la sfârşitul lor, sunetul exersat. Pe această cale se face un pas
înainte în dezvoltarea auzului fonematic”.35
Corectarea vorbirii cu ajutorul oglinzii intră în sfera exerciţiilor propriu-
zise de emitere corectă a sunetelor, care depăşesc zona jocului didactic. În
limitele acestuia se pot include însă şi alte sarcini didactice: consolidarea unui
sunet dintr-u cuvânt indiferent de locul ocupat; diferenţierea unor sunete
succeptibile de confuzii fonetice- c-g, v-f; exersarea pronunţării unor cuvinte cu
structuri sonore mai dificile; jocuri de cuvinte spuse repede şi bine; trecerea unor
substantive de la plural şi invers;propoziţii eliptice de subiect, predicat, atribut;
jocuri de asociere a cuvintelor, etc..

Capitolul III

Desfăşurarea metodică a jocului didactic

-condiţie esenţială în stimularea educării limbajului-

35
Idem, p.87
 Jocul didactic, ca şi celelalte activităţi din grădiniţă, necesită o pregătire
temeinică şi atentă în vederea asigurării reuşitei sale depline, respectiv a
atingerii obiectivelor propuse, prin mobilizarea tuturor disponibilităţilor
copiiilor. Deci, eficienţa procesului instructiv-ducativ depinde atât de stabilirea
adecvată a conţinutului cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor cât şi de
modalităţile prin care ajung să fie însuşite de copii. Jocul se desfăşoară în
grădiniţă cu grupa întreagă sau individual, în grupe mici, având rolul de
pregătire a unor activităţi şi mai ales de consolidare şi fixare a cunoştinţelor şi
deprinderilor.
Obiectivele jocului didactic sunt în interdependenţă cu obiectivele
celorlalte forme de activitate din grădiniţă, fiind o parte componentă a acestui
sistem de valori.
Dintre măsurile care se referă la pregătirea educatoarei amintim:
cunoaşterea jocului sub toate aspectele, alegerea şi planificarea lui corectă atât în
succesiunea activităţilor, cât şi din punct de vedere al planului de activitate
propriu-zis, procurarea sau confecţionarea materialului didactic corespunzător,
raportarea acestuia la particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor,
întocmirea proiectului de activitate sau a unei schiţe cu principalele obiective
urmărite, precum şi cu strategia aleasă, asigurarea cerinţelor pe care să li
îndeplinească mijloacele de învăţământ , pregătirea grupului de copii.
Alegerea şi planificarea jocului didactic impune selectarea jocului celui
mai potrivit în raport cu obiectivele instructiv-educative ale etapei şi plasarea lui
în succesiunea activităţilor în funcţie de scopul principal pe care educatoarea îl
urmăreşte , şi anume:
• Transmiterea unor cunoştinţe şi în acest caz, fiind o activitate de predare,
se planifică la începutul grupului de activităţi cu conţinut similar;
• Consolidare, precizarea sau completarea cunoştinţelor deja transmise, caz
în care jocul se programează după activităţile în care au fost predate
cunoştinţele,
 • Sistematizarea şi verificarea cunoştinţelor, şi atunci jocul va fi introdus la
încheierea ciclului de activităţi cu temă asemănătoare.
Înţelegerea jocului didactic de către educatoare, pătrunderea mai ales a
relaţiilor dintre elementele sale structurale reprezintă doar câteva aspecte ale
unei cunoaşteri profunde a ceea ce urmează să înveţe copiii. Adaptarea ,
prelucrarea şi regândirea jocului didactic prin prisma situaţiei reale a grupei de
copii la care se plsnifică, necesită perspicacitate, flexibilitate şi mai ales spirit
inovator din partea educatoarei.
Pregătirea din timp a materialului este cerută imperios de faptul că, în
general, orice joc didactic presupune material variat şi în concordanţă cu unele
cerinţe obligatorii- accesibilitate, simplitate, claritate din punct de vedere al
problemei didactice pe care o ilustrează , atractivitatea, valoarea artistică, etc..
Cunocând faptul că majoritatea jocurilor se sprijină pe anumite
cunoştinţe însuşite de copii este important ca toţi copiii să fie familiarizaţi cu
acestea. În acelaşi sens, asigurarea unei legături şi continuităţi cu activităţile care
constituie rezerva de cunoştinţe necesare jocului didactice este o cerinţă
semnificativă în pregătirea copiilor.
Desfăşurarea eficientă a jocului didactic presupune respectarea unor
cerinţe de ordin metodologic :
• Organizarea jocului presupune asigurarea unui cadru adecvat în funcţie de
particularităţile jocului ce urmează să se desfăşoare, de materialul didactic
utilizat( demonstrativ şi/ sau distributiv);
• Introducerea în joc constă în captarea atenţiei copiilor, crearea unei
atmosfere favorabile desfăşurării jocului; la grupele mici pot fi folosite
procedee ca: elemente surpriză, ghicitori, poezii, personaje din poveşti,
scurt dialog atractiv; la grupele mari jocul poate începe diorect printr-o
conversaţie cu rol motivaţional sau prin anunţarea titlului şi obiectivelor
jocului;
• Anunţarea titlului jocului şi a scopului acestuia se face scurt şi sugestiv;
• Materialul didactic folosit trebuie să corespundă temei jocului, să fie
accesibil copiilor, să fie clar, atractiv, vizual pentru toţi copiii; el este pus
la dispoziţia copiilor pentru a-i fi cunoscute caracteristicile şi pentru a se
familiariza cu el; prin intermediul materialului demonstrativ se poate
realiza reactualizarea cunoştinţelor înainte de începerea jocului;
materialul distributiv este aşezat pe măsuţe în plicuri, coşuleţe, etc. sau e
dat direct copiilor în cazul jetoanelor, medalioanelor, etc. ; momentul în
care copilul primeşte materialul este ales în funcţie de joc, el putând fi
distribuit fie la începutul jocului, fie pe parcursul jocului.
• Familiarizarea copiilor cu jocul este o etapă hotărâtoare pentru
desfăşurarea jocului: prin familiarizarea copiilor cu jocul se trezeşte
interesul pentru joc, se creează o atmosferă relaxantă, de bună dispoziţie.
„Familiarizarea copiilor cu jocul are ca obiective:
1. trezirea interesului pentru joc, pentru tema jocului( crearea
motivaţiei;
2. prezentarea şi intuirea materialului didactic;
3. prezentarea şi înţelegerea sarcinilor didactice şi a regulilor
jocului, condiţie de bază pentru buna desfăşurare a jocului şi
pentru realizarea obiectivelor operaţionale. Trebuie asigurată
înţelegerea şi realizrea acţiunilor de joc în succesiunea lor
firească. Introducerea unor sarcini didactice noi şi a unor acţiuni
de joc menţine interesul copiilor şi îi face participanţi activi.” 36
• Executarea jocului de probă;
• Desfăşurarea propriu-zisă a jocului este momentul principal al activităţii;

36
Florica Mitu-„Metodica activităţilor de educarea limbajului în învăţământul
preşcolar”, Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005, p.21
 • Eficientizarea jocului didactic necesită conceperea a 1- 2 variante, după ce
toţi copii au realizat sarcinile din jocul propriu-zis; astfel se pot introduce
elemente noi de joc, se poate complica jocul prin sarcini didactice mai
complexe, se pot prezenta materiale didactice suplimentare, se introduc
noi reguli de joc.
• În încheierea jocului didactic se fac aprecieri finale asupra desfăşurării
jocului.
„Metodele de însuşire a jocului diferă în funcţie de grupa de vârstă,
de complexitatea jocului, de experienţa de joc a copiilor, de sarcinile
jocului. Cea mai simplă modalitate de însuşire a jocului de către copii,
frecvent folosită la grupa mică, este acţiunea; explicarea şi demonstrarea
jocului se realizează prin desfăşurarea efectivă a lui- calea inductivă.
Calea deductivă presupune explicarea prealabilă a jocului, sarcinile
didactice, regulile, acţiunile de joc urmate de aplicare. Explicaţia trebuie
să fie simplă, clară, succintă; demonstraţia se poate face cu ajutorul unor
copii sau al grupei întregi. Uneori deducerea regulilor se realizează cu
ajutorul copiilor.” 37

Indiscutabil, jocul didactic este cel mai eficient mijloc pentru dezvoltarea
gândirii şi vorbirii preşcolarilor. Eficienţa lui sporită faţă de celelalte activităţi
constă în faptul că la desfăşurarea lui participă toţi opiii, depunând acelaşi efort
de gândire şi exprimare.
Aşadar, reuşita jocului didactic depinde de buna lui organizare şi de
conducerea metodică, potrivit principalelor lui momente( etape).
Organizarea jocului didactic cuprinde un complex de măsuri ce trebuie
luate înainte de începerea propriu-zisă a jocului şi vizează atât pregătirea
cadrului de desfăşurare a activităţii corespunzător temei şi sarcinii didactice a
37
Florica Mitu-„Metodica activităţilor de educarea limbajului în învăţământul preşcolar”,
Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005, p.21
jocului , cât şi antrenarea copiilor în funcţie de ambianţa realizată în acest scop.
Dată fiind multitudinea de situaţii de joc pe care le implică un joc didactic,
dispunerea mobilierului poate să difere de la un joc la altul şi, în consecinţă, ea
trebuie rezolvată cu inspiraţie şi creativitate. Este de asemenea, cunoscută
influenţa pe care o are în reuşita deplină a jocului spaţiul, modul de distribuire a
materialului, accesul lesnicios al copiilor la locurile principale ale cadrului de
joc( de exemplu adăpostul diferitelor animale, dulapul în care se află
îmbrăcămintea sau vasele păpuşii, etc.). Sunt numeroase jocuri în care
vizibilitatea materialului privit de fiecare copil din orice parte a sălii de
grupăeste hotărâtoare pentru îndeplinirea sarcinilor.
Introducerea în activitate are rolul de a crea copiilor dispoziţia necesară
pentru activitate, de a le suscita interesul pentru ea şi de a-i familiariza cu teme
respectivă.
Desfăşurarea propriu zisă a jocului are în vedere prezentarea şi
familiarizarea cu jocul didactic şi antrenarea copiilor la o participare cât mai vie
şi eficientă. De fapt, jocul se însuşeşte pe măsură ce este jucat.
„Educatoarea trebuie să urmărească:
1. gradul de îndeplinire a acţiunilor în succesiunea normală;
2. gradul de respectarea a regulilor;
3. rezolvarea rapidă şi corectă a sarcinilor didactice;
4. activizarea tuturor copiilor după posibilităţile lor;
5. îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice;
6. stimularea spiritului de independenţă al copiilor;
7. asigurarea unui ritm vioi bazat pe interes constant, pe o atmosferă
relaxantă;
8. antrenarea unor copii la conducerea jocului.”38

38
Florica Mitu-„Metodica activităţilor de educarea limbajului în învăţământul preşcolar”,
Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005, p.21
 Trezirea interesului copiilor pentru joc şi crearea atmosferei de
dispoziţie sunt obiective permanente, însă momentul declanşator hotărâtor este
introducerea în joc. Procedeele utilizate de către educatoare în joc nu diferă faţă
de cele utilizate la alte activităţi, în schimb, contextul în care sunt aplicate este
diferit.de obicei se face apel la un text literar ( poezie, povestire, ghicitoare), la
un cântec potrivit, la o convorbire cu caracter pregătitor sau provocator. Când
materialul este deosebit de atractiv, simpla lui prezentare este suficientă.
Efectuarea unor acţiuni imitative, înscenarea unei situaţii întâlnite în viaţă (
sosirea lui Moş Crăciun, trimiterea unei scrisori, primirea unui pachet, mutarea
într-o casă nouă, plecarea într-o excursie, etc.) sunt alte modalităţi de
introducere în joc.
Este important ca încă din introducere să se prefigureze sarcina pe care o
implică jocul didactic respectiv, astfel încât să se ceeze premizele unui „ fond
problemetic” pe care să se desfăşoare jocul.
Introducerea în joc se finalizează de obicei cu comunicarea titlului şi cu
o scurtă motivare a efectelor jocului didcatic( ce învaţă copiii prin joc, la ce le
foloseşte să cunoască anumite lucruri, ).
Prezentarea şi intuirea materialului ce va fi folosit în joc poate
contribui, cum spuneam şi mai înainte, la crearea atmosferei plăcute, relaxante,
propice jocului. Deci acest lucru se poate realiza fie în introducerea jocului, fie
odată cu explicarea lui, fie ca moment separat atunci când materialul este mai
complex sau presupune o tehnică de mânuire necunoscută copiilor ( roata
animalelor, machetă pentru anotimpuri). Şi atunci când materialul este alcătuit
din elemente foarte variate, este utilă o corectare prealabilă sistematică: intuirea
sa se poate face în întregime sau numai parţial în funcţie de natura, cantitatea şi
dificultatea mânuirii lui. Acest moment poate fi îmbinat cu verificarea acelor
cunştinţe de care depinde desfăşurarea jocului. În unele cazuri se pot introduce
noi informaţii cerute de conţinutul activităţii.
 Asigurarea înţelegerii jocului, a cerinţelor şi succesiunii acţiunolor
constituie o sarcină importantă a educatoarei. Metodele şi procedeele la care
poate recurge depind în mare măsură de experienţa de joc a copilului,
complexitatea jocului, ca şi de locul şi sarcinile jocului în cadrul planificării
activităţilor.
Cea mai simplă modalitate de familiarizare a copiilor cu structura jocului
o constituie învăţarea în cadrul acţiunii( este o situaţie mai frecvent întâlnită la
grupa mică). În acest caz, demonstrarea şi explicarea jocului este integrată în
desfăşurarea jocului, copiii fiind puşi de la început să acţioneze odată cu
educatoarea, pe baza modelelor acţionale şi verbale ale acesteia. Copiii îşi
însuşesc acţiunile şi rezultatele jocului treptat, pe tot parcursul, explicarea
normelor nefiind un obiectiv expres.
Cele mai frecvente metode folosite sunt demonstrarea şi explicarea
jocului ca etape distincte, separate de executarea jocului. Explicaţia şi
demonstrarea se pot îmbina diferit după nivelul grupei şi complexitatea jocului
didactic.
Educatoarea demonstrează toate acţiunile jocului arătând efectiv
succesiunea acestora, modul de utilizare a materialului şi felul în care fiecare
copil trebuie să rezolve sarcina didactică, respectând anumite cerinţe.
Explicaţiile sunt scurte şi folosite numai pentru sublinieri, pentru fixarea
cerinţelor. La grupele mari, această modalitate de demonstrare poate fi
valorificată în scopul deducerii de către copii a regulilor jocului, după acţiunile
ce au fost demonstrate de către educatoare.
Educatoare demonstrează concomitent, cele două metode completându-
se reciproc, aportul lor la înţelegerea jocului fiind în mare măsură de aceeaşi
valoare. Acest sistem de lucru poate fi utilizat la toate grupele şi, în principiu, se
modelează în raport cu jocuri de diferite grade dae complexitate.
Sunt situaţii în care demonstraţia este subordonată explicaţiei, având
funcţia de ilustrare a unor acţiuni mai complexe. În acest sistem de lucru,
explicaţia constiuie metoda de bază, calea fiind în general deductivă, de la
enunţarea cerinţelor, regulilor, la aplicarea lor în practică în câteva situaţii mai
reprezentative.
În unele jocuri explicaţia este în general succintă, iar exemplificările sunt
făcute cu ajutorul unor copii sau al grupei întregi. De asemenea, deducerea
regulilor poate reveni copiilor, pe baza exemplificărilor făcute.
În practica curentă explicarea şi demonstrarea jocului se pot face în
întregime de la început sau în mai multe etape în cursul desfăşurării, după cum o
impun complexitatea jocului şi capacităţile de memorare şi concentrare a
copiilor. Important este însă ca din acest moment, a cărei durată trebuie să fie
judicios calculată în favoarea timpului de joc propriu-zis, copiii să rămână
lămuriţi asupra următoarelor chestiuni:
• felul acţiunilor şi succesiunea lor, eventual deosebirea între acţiuni în
funcţie de roluri;
• modul de utilizare a materialului în raport cu sarcinile copiilor;
• ideea călăuzitoare a jocului, ceea ce este permis şi ceea ce este interzis să
faci în timpul jocului, inclusiv consecinţele performanţelor obţinute sau
ale greşelilor comise.
Didactica modernă evidenţiază din ce în ce mai pregnant necesitatea ca
explicarea şi demonstrarea să favorizeze participarea activă a copiilor la
deducerea regulilor jocului, la reconstruirea jocului, la elaborarea lui, ca şi cum
n-ar fi creat. Apropierea jocului didactic de jocul de creaţie este posibilă dacă
jocul nu este prezentat ca un produs finit şi dacă se dă de înţeles că sunt posibile
mai multe căi de urmat, copiii fiind puşi în situaţia de a alege calea preferată,
sau dacă li se oferă prilejul să contribuie la elaborarea unor acţiuni, dialoguri
potrivite cu sarcina didactică, la completarea şi complicarea lui treptată în
concordanţă cu premisele stabilite.
În strânsă legătură cu explicarea şi demonstrarea jocului este cerinţa de a
valorifica gradul de înţelegere şi de însuşire a regulilor acestuia. Uneori,
adresând întrebări care au menirea să fixeze sau să-i antreneze pe copii în
formularea regulilor, educatoarea îşi poate da seama încă din cursul explicaţiei
dacă jocul a fost înţeles sau nu. În alte cazuri sunt utile în acest sens sublinierile
educatoarei. În nici un caz o repetare aidoma a explicaţiei jocului nu este
suficientă, de cele mai multe ori copiii nu sunt atenţi şi nu o recepţionează .
Ca modalitate de asiguare a înţelegerii adecvate a jocului, se practică
jocul de probă , o desfăşurare dirijată a jocului, însoţită de explicaţii şi indicaţii,
cu un grad de independenţă relativ mai scăzut al acţiunilor copiilor şi cun ajutor
mai maere din partea educatoareiîn rezolvarea sarcinii didactice. În acest caz nu
se aplică sancţiunile şi premierele, jocul având un vădit caracter de încercare.
Alteori, se adresează întrebări selective referitoare la acţiunile şi regulile jocului.
Executarea jocului didactic de către copii reprezintă etapa principală a
activităţii, momentul de participare efectivă a copiilor la realizarea celor
propuse, ca şi de valorificare a modului în care jocul a fost înţeles şi acceptat de
către copii.
Este firesc ca la primele repetări ale jocului prezenţa educatoarei să se
facă simţită ceva mai mult prin indicaţii, sugestii şi uneori prin observaţii. Pe
măsură ce copiii încep să cunoască jocul mai bine, ei acţionează mai liber. În
alegerea metodelor de îndrumare, educatoarea va îmbina formele directe cu cele
indirecte, ţinând seama de eficienţa fiecăreia dintre ele în dezvoltarea
preşcolarilor. Dacă indicaţiile şi explicaţiile educatoarei, ca formă directă de
îndrumare, rezolvă mai rapid unele greutăţi ce ar putea să se ivească în cursul
jocului, solicitarea sugestiilor copiilor, a părerilor, stimularea acţiunilor
grupurilor mai mici sau a echipelor, antrenarea copiilor în calitate de
conducători ai jocului şi influenţarea grupei prin intermediul acestora exercită o
influenţă mai lentă, mai puţin evident pe moment, dar mai profundă sub aspect
formativ, mobilizând intens resursele psihice ale copiilor, iniţiativa şi
independenţa lor. Din această cauză, pentru didactica modernă rămâne deschisă
problema găsirii unor forme variate de trecere de la îndrumarea directă la
îndrumarea indirectă, educând copiii în direcţia relaţiilor de colaborare între ei,
ca şi supunere faţă de conducerea din interiorul grupului lor. Jocul didactic
favorizează aplicarea metodelor de grup atât în rezolvarea sarcinii didactice, cât
şi în evaluarea rezultatelor. Aplicarea lor cu consecvenţă va permite în
perspectivă intensificarea participării copiilor la executarea jocului.
Cheia reuşitei oricărui joc trebuie căutată în utilizarea unor elemente de
joc atractive şi adecvate pentru menţinerea atenţiei şi interesului copiilor. La
aceasta contribuie căutarea unor variante noi care să complice jocul didactic
iniţial sau care să dea posibilităţi de aplicare independentă a schemelor cu care
copiii au operat în prima parte. În acest sens se pot utiliza diferite procedee:
schimbarea materialului între copii, pentru a le da posibilitatea să rezolve
probleme cât mai diferite în cadrul aceluiaşi joc; introducerea unor materiale
noi; complicarea sarcinilor jocului fie pe plan cantitativ, fie pe plan calitativ;
rezolvarea sarcinilor fără suport intuitiv; introducerea unor elemente de joc noi;
antrenarea copiilor la conducerea jocului; repartizarea copiilor pe microgrupuri
şi organizarea unei întreceri în rezolvarea corectă şi rapidă a sarcinilor; utilizarea
fişelor de muncă independentă, cu scopul de a verifica gradul atins de copii în
operarea cu anumite cunoştinţe.
Deci pe parcursul desfăşurării jocului, educatoarea oferă asistenţă
copiilor, asigură materiale suplimentare, sau chiar participă efectiv ca jucător.
Însă în această ultimă situaţie educatoarea continuă să fie imparţială şi în
controlul deplin al situaţiei, pentru a asigura astfel atmosfera de securitate
emoţională necesară copiilor. La finalul jocului, face apreciri cu privire la
comportamnetul copiilor, măsura în care au fost respectate regulile, şi
corectictudinea şi originalitatea îndeplinirii sarcinilor de joc.
În încheierea jocului didactic „se rezolvă unele sarcini didactice de
sinteză; se reproduce sau se audiază un text literar sau un cântec; se pot
îndeplini acţiuni impuse de temă, de exemplu închiderea magazinului, plecarea
sau întoarcerea dintr-o excursie, dintr-o expoziţie, de la teatru, etc.” 39
Se fac aprecieri frontale şi individuale, se stabilesc câştigătorii, care vor fi
recompensaţi prin aplauze sau surprize, premii. Se poate desfăşura un joc liber al
copiilor cu jucăriile folosite sau se execută mişcări imitative cu sau fără jucării,
se reproduc onomatopee, etc.
Dincolo de sarcinile de organizare şi desfăşurare a jocului, educatoarea
va face o evaluare riguroasă a jocului, a reuşitei jocului din perspectivă didactică
şi va integra noile achiziţii ale copiilor în contexte mai largi sau aplicative, în
cadrul altor tipuri de activităţi.

39
Florica Mitu, Ştefania Antonovici, „Metodica activităţilor de educare a limbajului în
învăţământul preşcolar”, Ediţia a II-a, Ed. Humanitas Educaţional, 2005,p. 22
 Modalităţi de realizare a diferitelor tipuri de exerciţii.
Contribuţia lor la dezvoltarea vorbirii copiilor

Jocurile- exercitiu sunt acele activităţi care îmbina armonios învăţarea cu

jocul, care creează un climat destins, favorabil învăţării, transformând
comunicarea dintre educatoare şi copii într-un proces afectiv-emoţional,
motivant, creativ şi activ; „ denumirea convenţională dată unei categorii de
exerciţii de vorbire îmbinate cu elemente de joc, îmbrăcând o haină atractivă,
ce trezesc interesul copiilor pentru executarea unei sarcini didactice şi întreţin
efortul necesar executării lor.”40
Piaget atestă că „jocul-exerciţiu constă în repetarea pentru plăcerea
activităţii însuşite pe alte căi în scopul adaptării. El îndeplineşte o funcţie
fonetică, dar şi informativă, fiind acela ce angajează plenar copilul, o angajare
cât pe verticală, cât şi pe orizontală, a activităţilor psihice.”
Procesul de îndrumare a dezvoltării vorbirii cuprinde mai multe etape care
se întrepătrund în mod firesc. Astfel, în practica educativă se disting: ascultarea
vorbirii celorlalţi, reproducerea ei pe baza imitaţiei, constituirea unui sistem
verbal propriu, consolidarea lui prin exersare zilnică. Corectarea vorbirii
preşcolarilor este impusă de câteva situaţii diferite, pe de o parte interpretarea
greşelilor inerente procesului de asimilare a fenomenelor şi structurilor de bază,
datorate lipsei de experienţă, de cunoştinţe, într-un cuvânt o maturizare firească
a mecanismelor necesare unei experienţe clare, corecte, logice; pe de altă parte

40
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005. p.48
activitatea specială desfăşurată cu copiii care au un ritm mai lent de dezvoltare,
cu tendinţă de persistenţă în anumite deficienţe de exprimare, cu precădere
agramatisme şi, în sfârşit, asistenţa specializată a copiilor care manifestă
tulburări patologice de limbaj. Ţinând seama de situaţiile enunţate, măsurile
care se aplică pot să aibă un caracter educativ propriu-zis de ameliorare, de
îmbunătăţire a vorbirii, un caracter educativ profilactic, de prevenire a unor
deficienţe în vorbirea lor şi un caracter curativ, respectiv de tratament specialist
al tulburărilor de ordin patologic. Specifice pentru munca educatoarei sunt
măsurile de ordin educativ şi profilactic, cele cu caracter curativ revenind unor
servicii şi cadre calificate în acest sens, respectiv centrelor logopedice şi
logopezilor care funcţionează în acest cadru instituţionalizat. Munca logopedului
însă este precedată şi continuată de educatoare care stabileşte de obicei primul
contact cu diferitele tulburări ale limbajului preşcolarilor.
Necesitatea urmăririi consecvente a corectitudinii verbale a copiilor este
determinată de factori multipli.
Argumentele de ordin psihologic scot în evidenţă faptul că vârsta
preşcolară este etapa hotărâtoare în însuşirea corectă a vorbirii datorită
modificărilor de ordin cantitativ şi calitativ care vizează însuşirea pronunţiei
corecte a tuturor fonemelor, constituirea lexicului de bază, apariţia limbajului
interior, diversificarea formelor de comunicare, intensitatea funcţiilor cognitive
ale limbajului, asimilarea în practica curentă a structurii gramaticale. Este de la
sine înţeles că intervenţiile sunt mult mai eficiente în procesul formării însuşi
decât ulterior,când s-au stabilit unele structuri eronate, când deficienţele s-au
consolidat şi au început să frâneze nu numai procesul dezvoltării vorbirii, dar să-
şi pună amprenta asupra personalităţii.
Argumentele de ordin pedagogic subliniază rolul hotărâtor pa care îl au
influenţele sistematice asupra dezvoltării vorbirii copiilor, cu atât mai mult cu
cât acest proces este direct dependent de mediul de vorbire, de modelele de
exprimare oferite de adulţi şi îndeosebi de aceia care reprezintă pentru copii
persoane semnificative, în consecinţă având o capacitate de influenţare mai
puternică. În acest context, eficienţa influenţelor educative este în strânsă
legătură cu momentul în care se aplică şi cu nivelul calificării persoanelor care
le aplică.
Cele mai numeroase deficienţe de vorbir ale copiilor preşcolari se referă
la pronunţarea incorectă a sunetelor limbii materne şi la folosirea sau aplicarea
incorectă a structurii gramaticale. Aceste deficienţe se diferenţiează în două
categorii. Unele se manifestă în condiţiile unei evoluţii normale şi aparţin
particularităţilor inerente evoluţiei, exprimând nivelul maturizării capacităţii de
articulare corectă,respectiv nivelul dezvoltării aparatului fono-articular, al
auzului fonematic şi al capacităţii analitico-sintetice a scoarţei cerebrale.
Acestea pot beneficia, în multe cazuri, de o corectare spontană, pe măsura
sporirii posibilităţilor de imitaţie verbală ale copiilor respectivi. Educatoarea nu
poate lăsa acest proces la voia întâmplării. De aici necesitatea unei munci de
prevenire a stabilizării lor şi de îndrumare specială a fiecărui copil.
Educatoarea dispune de modalităţi de influenţare sistematică a vorbirii în
ansamblul ei în cadrul diferitelor activităţi cu grupa de copii, vizând concomitent
înlăturarea pronunţiei defectuoase sau a unor greşeli de exprimare. Ea poate face
apel însă la o serie de modalităţi cu un efect mai direct în corectarea vorbirii pe
care le poate folosi în orice moment ale activităţii curente cu grupuri mici de
copii sau individual.
Eficienţa acestor exerciţii este condiţionată în mare măsură de relaţia care
se stabileşte între educatoare şi copilul cu defecte de vorbire de momentul în
care se desfăşoară, de starea de odihnă a copilului, de ambianţa generală în care
se desfăşoară.
„Exerciţiile –joc se desfăşoară în grupuri mici de copii şi în muncă
individuală, chiar şi frontal, în scopul pregătirii verbale a activităţilor dirijate.
Ele au calitatea de a putea fi adaptate nivelului de dezvoltare a limbajului
fiecărui copil şi de a permite repetarea exerciţiului de atâtea ori cât este
necesar pentru a se obţine saltul calitativ pe o treaptă superioară de dezvoltare
a copilului.”41
Deci avantajele folosirii jocurilor-exerciţiu sunt:
-educatoarea reuşeşte să transmită / să verifice / să consolideze cunoştinţe, să
exerseze procesele cognitive într-o atmosferă relaxantă, atractivă;
-elementele distractive stimulează interesul, curiozitatea şi atenţia copiilor;
-asigură largi posibilităţi de activism intelectual: stimularea operaţiilor gândirii,
exersarea capacităţilor de simbolizare, de abstractizare, capacităţi ce nu se pot
forma decât prin exerciţiu;
-stimulează şi modelează viaţa afectivă a copiilor, permit socializarea şi
interrelaţionarea mai rapidă, stimulează cooperarea şi comunicarea;
-copiii sunt deprinşi să respecte reguli, să asimileze modele de exprimare, de
comportamente sociale;
-creează o ambianţă de comunicare, de interacţiune informaţională extrem de
stimulativă;
- fiecare joc-exerciţiu este susceptibil la mai multe variante. Astfel copiii sunt
atraşi, stimulaţi să imagineze jocuri similare, să stabilească ei înşişi reguli, să
participe intens şi activ;
- au un accentuat caracter interdisciplinar, permiţând educatoarei să exploreze
aproape toate categoriile de activităţi şi să realizeze cele mai diverse obiective;
- pot fi folosite în orice moment al zilei sau al unei activităţi comune sau ca
activităţi de sine-stătătoare;
- sensibilizează copilul faţă de cuvinte şi folosirea lor într-un mod plăcut,
dezvoltând în timp aşa numitul „ simţ al limbii”;
- cultivă ordinea în gândire şi logica în exprimare, favorizează acumularea
experienţelor verbale şi a capacităţilor de verbalizare;

41
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005. p.49
- permit identificarea tulburărilor de limbaj şi ajută la corectarea sau ameliorarea
unora dintre ele;
- au o importantă contribuţie la dezvoltarea auzului fonematic.

Jocuri exerciţiu

-„Cine face aşa?”- „ham, ham, miau, piu, piu, cotcodac, clonc, groh, groh”-
-„Cum face?”- gâsca, raţa, şarpele, vântul, cucul, albina, ceasul deşteptător,
locomotiva, ploaia.
- „ Cum cântă? – vioara, toba, trompeta.
- „ Repetă după mine!” – „pu-pu-pu, cri-cri-cri, cirip-cirip, behehe, cot-cot-
dac, cioc-cioc, mor-mor, ţup-ţup, bâz-bâz” - aceste 4 exemple permit exersarea
pronunţiei prin utilizarea onomatopeelor.
- „Spune cum spun eu!”- capră, ţânţar, şarpe, răţuşcă, rămurică, veveriţă. (
cuvinte care conţin sunetele problemă ale limbii).
- „ Cum e corect?”- „ laţă sau raţă, cleion sau creion, iepulaş sau iepuraş, male
sau mare, gădiniţă sau grădiniţă”. Acest joc poate fi denumit şi altfel: „ Am spus
bine, n-am spus bine”, „ Aşa da, aşa nu!”.
- „ Să rostim cuvinte cu sunetul R: rândunică, rămurică, rama, Rică, râu”. Se
poate repeta poezia „ Rică nu ştia să zică…”. Se adaptează jocul pentru sunetele
dorite, sunetele care creează copiilor dificultăţi de pronunţie: s, ş, t, ţ, z, v.
Aceste exerciţii se numesc frămâtări de limbă:
„Rică nu ştia să zică
Râu, răţuşcă, rămurică.
Dar de când băiatu-învaţă
Poezia desprea raţă
Rică ştie cum să zică
Râu, răţuşcă, rămurică.”
(Mălina Cajal)
 „Un pitic murdar pe şorţ
Plânge singur într-un colă.
Şorţul i-l face eu curat
La maşina de spălat.”

„Iartă-mă, te rog, pardon!

Am crezut că ai palton
Şi-am vrut, dragă pisicel,
Să-ţi pun blana în cuier.”
( Luiza Carel)

- „ Cine, ce face?”- Cine face pâine?, Cine conduce maşina / avionul / racheta /
vaporul / căruţa / tractorul?, Cine tipăreşte cărţile?, Cine zideşte casele?- se
adresează întrebări pentru diverse meserii.
- „Ce este, la ce foloseşte?”- se folosesc diverse obiecte.
-„ Ce poţi face cu…?- o hârtie, un băţ, o cutie, un cerc. Este un mod excelent de
a verifica pronunţia, volumul vocabularului, nivelul imaginaţiei, creativitatea
copiilor.
-„ Unde lucrează? – educatoarea, medicul, tipograful, librarul, farmacistul,
croitorul, cizmarul, măcelarul, bibliotecarul.
- „ Zboară, zboară!”- Educatoarea spune: „Zboară, zboară rândunica”, iar copiii
imită zborul păsării. Copiii pot fi păcăliţi: „ Zboară, zboară scaunul / masa /
câinele”. Este un joc-exerciţiu amuzant, reconfortant, dinamic.
- „ Şi cuvintelor le place să se joace!”, „ Şi cuvintelor le place să fie alintate”-
pentru diminutive, singularul / pluralul substantivelor.
-„ Dacă este …, înseamnă că nu este…!”- pentru antonime. Educatoarea spune:
„Dacă este SCUND, înseamnă că nu este ÎNALT ”, „ Dacă este FETIŢĂ,
înseamnă că nu este BĂIAT ” . Se pot face referiri concrete: „Daca mingea
aceasta este MICĂ, înseamnă că nu este MARE”, „ Dacă bunicul lui Gigel este
BĂTRÂN, înseamnă că nu este TÂNĂR.”
- „ Ce este şi cum face?”- se împart jetoane, copiii recunosc obiectele
reprezentate prin desen, pronunţă numele lor, imită glasul lor (dacă sunt
animale, insecte, păsări), reproduc sunetele scoase, dacă sunt obiecte
zgomotoase- ceas, telefon, sonerie, pot construi propoziţii folosind denumirea
obiectelor. Se pot atinge multe obiective.
- „ Eu spun una, tu spui multe/ eu spun multe, tu spui una”- se poate desfăşura
oral, fără material didactic, dar şi folosind jetoane, imagini diferite, adecvate
unui proiect tematic în desfăşurare.
- „ Cine-i atent şi gândeşte, repede ghiceşte!”- dezlegare de ghicitori.
-„ De-a cuvintele” -se aleg cuvinte diferite, se introduc în propoziţii, se despart
în silabe, se stabileşte sunetul iniţial / final.
- „ Ce se potriveşte?”- se împerechează cuvinte, imagini, jetoane, cartonaşe
colorate, siluete. Copiii compară, stabilind asemănări, deosebiri, legătura dintre
obiectele împerecheate. Este un mod simplu de a exersa operaţiile gândirii:
analiza, sinteza, compararea, clasificarea, selectarea.
- „Spune ce vezi!” – descrierea unei imagini, unui obiect cunoscut sau
necunoscut de copii.
- „Rosteşte după mine!”- educatoarea pronunţă construcţii monosilabice
nonsens, copilul repetă – ba-be-bi-bo-bu, ma-me-mi-mo-mu, za-ze-zi-zo-zu, ţa-
ţe-ţi-ţo-ţu, ram-tam-tim, dim-don-dum etc.
- „ Cine ţi-a dat jucăria?”
- „ A, al, ai, ale cui sunt jucăriile / păpuşile/ creioanele ?”
- „ Împreună să rostim!”- recitarea sacadată a unor silabe, însoţind fiecare
rostire de bătăi din palme sau lovituri în masă. Se pot folosi versuri ale poeziilor
învăţate anterior.
Pe lângă distracţia copiilor, se realizează şi o repetare a textelor poeziilor.
- „ Mai spune ceva!”- se dă un cuvânt, se cere adăugarea altor cuvinte care au
legătură cu cel iniţial. Astfel, în joacă, copiii construiesc propoziţii simple şi
dezvoltate.
- „ Joaca silabelor”- se despart cuvintele în silabe, apoi se reunesc silabele,
refăcând cuvântul. La despărţirea cuvintelor în silabe eu folosesc mai des
tehnica „ mâna sub bărbie”, deoarece este un mod foarte clar de marcare a
fiecărei silabe. Când reunim silabele, subliniem cu arătătorul, în aer, cuvântul
refăcut.
- „ Găseşte perechea!”, „ Aceste 2 obiecte pot fi împerecheate?”, „Pereche-
nepereche”,
„ Ce se potriveşte?”- un mod de a exersa operaţiile gândirii, de a pune copilul în
diverse situaţii verbale.
-„ Unde ai aşezat jucăria?”, „ Arată şi spune unde pui acest obiect!”, „ I-ai găsit
locul?”,
„ Ce este şi unde se găseşte?”- verbalizarea acţiunilor, dezvoltarea orientării în
spaţiu, familiarizarea / consolidarea denumirilor poziţiilor spaţiale, dinamizarea
grupei, distracţia copiilor.
- „ Cui dai jucăria?”, „ Al cui glas ai auzit?”, „ Cine te-a strigat?”, „ Recunoşti
glasul?”
- „ Strigă-l pe nume!”, „ Spune-i pe nume!”
- „ Joaca cuvintelor”- se pot atinge o multitudine de obiective: capacitatea de a
formula propoziţii, de a despărţi în silabe, de a stabili poziţia anumitor sunete în
cuvânt, de a verbaliza, plus dinamizarea grupei. Se pot folosi metode interactive
de grup.
- „ De-a rimele”, „Potriveşte aceste 2 cuvinte!”
- „ Ce-ţi spune cartonul tău?”- se dau jetoane care reprezintă acţiuni explicite: a
merge, a mânca, a vorbi la telefon etc., copiii imită acţiunea sugerată, ceilalţi
ghicesc şi execută mişcarea respectivă.
- „ Jocul numerelor”- copiii poartă o cifră pe piept, un ecuson, educatoarea dă
sarcini, numind doar cifrele. Ex.: Numărul 5 spune o poezie de toamnă sau
numărul 8 desparte în silabe cuvântul…, numărul 1 sare intr-un picior etc.
Sarcinile sunt gândite în funcţie de obiectivele urmărite de educatoare.
- „ Recunoaşte personajul!”, „ Cine spune aşa?”, „ Recunoaşte cine spune”- se
reproduc replicile anumitor personaje din poveştile cunoscute. Copiii pot
dramatiza fragmente din poveşti.
- „ Miră-te, întreabă!”, „ Pune o întrebare despre…”- copiii sunt puşi în situaţia
de a formula şi adresa întrebări, de a transforma propoziţii enunţiative în
exclamative sau interogative.
- „ Ce s-ar întâmpla dacă…?”- exerciţiu de perspicacitate şi creativitate.
- „ Când se-ntâmplă?”-acest joc-exerciţiu vine în completarea celorlalte
activităţi din cadrul proiectelor tematice referitoare la anotimpuri.
- „ La ce m-am gândit?” – se descrie un obiect, copilul ales ( se pot folosi
numărători ) ghiceşte despre ce obiect este vorba. Dezvoltă gândirea, în mod
special capacitatea de analiză-sinteză, de a face deducţii.
Plecând de la concepţia lui Piaget că „ procesul cititului se bazează pe
structuri perceptive şi operatorii” jocuri-exerciţiu urmăresc:
• dezvoltarea posibilităţii copiilor de percepere a cuvintelor ca unităţi
lexicale, de separare a cuvintelor din propoziţii,
• dezvoltarea posibilităţii copiilor de a efectua operaţii de analiză şi sinteză
silabică a cuvintelor.
În general metodica desfăşurării acestor exerciţii este următoarea :
• „copiii sunt introduşi în mod atractiv în exerciţiul-joc prin trezirea şi
menţinerea interesului pentru el,
• Educatoarea explică şi demonstrează exerciţiul pe care copiii îl au de
realizat,
• Copiii execută exerciţiul sub supravegherea educatoarei,
 • Educatoarea sintetizează materialul verbal exersat, analizează şi
apreciează munca preşcolarilor.”42

42
Dumitru Gherghina, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru învăţământul
preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005. p.49
 Bibliografie

1. Andrei Mariana, „Literatura pentru copii”, Ed. Universităţii din Piteşti,

2005
2. Andreescu Florica, „Contribuţia la educaţia intelectuală a copilului
preşcolar” vol. Eucaţia intelectuală a copilului preşcolar, editată de
Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1975
3. Andreescu Florica- „Pedagogie preşcolară” - E.D.P. , Bucureşti , 1972
4. Antonovici Ştefania, Ciobotaru Melania,”Educarea limbajului- extindere-
îndrumător pentru educatoare”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2005
5. Caillois Roger, „Eseuri despre imaginaţie”, Ed. Univers , Bucureşti, 1975
6. Cioflica Maria, Ana Aurelia,” Îndrumător metodic”, Ed. Tehno-Art,
Petroşani, 1999
7. Chateau Jean, „Copilul şi jocul”, E. D. P, Bucureşti, 1968
8. Claparede, E, „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală”, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
9. Delaunay Alice, “Le jeu”, Paris, Fernand Nathan, 1973, p. 152
10.Dogaru Zoe, „Jocuri didactice pentru educarea limbajulu”, Ed. Aramis,
Bucureşti, 2001
11.Dumitrana Magdalena, „Educarea limbajului în învăţământului
preşcolar”,vol I şi vol II ,Ed. Compania, 1999
12.Gherghina Dumitru, “ Didactica activităţilor instructive-educative pentru
învăţământul preprimar”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005
13.Gheorghian Elena, Taiban Maria; „Metodica jocului şi a altor activităţi cu
copiii preşcolari-manual”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1978
14.Hanganu Ileana, Raclaru Cireşica,” Jocuri pentru preşcolari-culegere-„,
Ed. Aramis, 2005
15.Huizinga Johan, „Homo ludens- încercare de determinare a elemntului
ludic al culturii”, prefaţă de Gabriel Liiceanu, 1951
16.„Jocul”- în „ Învăţământul preşcolar”, Bucureşti, Ed Biblioteca Centrală
Pedagogică, 1983
17.Lespezeanu Monica, „ Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar”,
Ed. Omfal Esenţial, Bucureşti, 2007
18.„Metodica activităţilor de educarea limbajului”,Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1990
19.Mitu Florica, „Metodica activităţilor de educare a limbajului în
învăţământul preşcolar”, Ed. Humanitas-Educaţional, Bucureşti, 2005,
20.Şchiopu Ursula;Verza Emil,”Psihlogia vârstelor-Ciclurile vieţii”, Ed.
Didactică şi PedagogicăBucureşti, 1981
21.Şchiopu Ursula, coordonator, „Probleme psihologice ale jocului şi
distracţiilor”, E.D.P., Bucureşti, 1970
22.Taiban Maria, Gheorghian Elena, Metodica jocului şi a altor activităţi cu
copiii preşcolari, E.D.P; Bucureşti, 1978
23.Taiban Maria,Petre Maria, Nistor Valeria, Berescu Antonia,”Jocuri
didactice pentru grădiniţa de copii”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1976
24.Voiculescu Elisabeta, „Pedagogie preşcolară”,Ed. Aramis, Bucureşti,
2003
ISBN 978-606-93014-1-8