PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

1. Definiţii şi caracteristici ale jocului

În structura activităţilor psihice, jocul figurează ca formă de activitate cu origine în

ontogeneza timpurie. Dezvoltarea psihologică a copilului nu se realizează de la sine, în mod
instinctive ci prin două instrumente fundamentale: jocul şi imitaţia. Jocul este folosit de copil
chiar de la naştere şi este prima lui formă de activitate; imitaţia nu apare decât dupa câteva luni.

Cercetările psihologice au pus în evidenţă numeroase elemente psihice care se formează

cu ajutorul acestei forme de activitate. Preşcolarul este considerat o personalitate în formare care
gândeşte, acţionează. În crearea lumii imaginare copilul transpune situaţia reală în imaginar. El
preia selectiv realitatea după nevoi şi propriile posibilităţi. Această capacitate este destul de
dezvoltată la copilul ce depăşeşte vârsta de 3 ani. Fiecare copil îşi modelează realitatea în funcţie
de propriul eu. Copilul îşi poate lua anumite elemente din realitate şi le investeşte cu anumite
aspecte cunoscute de el.
Jocul apelează şi la capacitatea copilului de a lucra cu simboluri, semne ce sunt
atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor ce desemnează altceva decât sunt acestea în realitate. El
operează cu reprezentări în care investeşte şi afectivitate şi raţiune, nu este un proces simplu de
percepţie. De cele mai multe ori, prin joc are loc proiecţia individului în rol: copilul se joacă „de-
a doctorul”, „de-a familia”, „de-a vânzătorul”, imitând cele întâmplate în realitate sau ceea ce el
ar fi dorit să se întâmple.
Jocul are un rol terapeutic pentru copiii care nu au dezvoltat spiritul de iniţiativă şi
curajul de a intra în competiţie. Prin joc el se eliberează de vechiul copil timid şi intră cu toate
forţele în dinamismul jocului cu rol. Nu se mai teme atât de tare de cenzură deoarece personajul
poate spune orice, iar reproşurile nu i se adresează lui personal.
Prin joc se poate fortifica voinţa şi atenţia. Copilul poate deveni perseverent şi se poate
concentra mai mult şi fără prea mult efort, stimulându-i creativitatea, poate respecta cu uşurinţă
regulile impuse în cadrul jocului.
Prin activitatea de joc, copiii:
ƒ Desfăşoară o activitate în sensul identităţii personale
ƒ Rezolvă probleme de viaţă din mediul înconjurător fizic şi social;
ƒ Experimentează posibilităţi de adaptare,

1 
 
 ƒ Creează soluţii diferite, exprimă experienţele lor în simboluri, ceea ce îi va ajuta să
gândească puţin mai abstractizat;
ƒ Comunică cu ceilalţi şi/sau cu sine, vorbesc, folosesc cuvinte multe, se exprimă plastic şi
învaţă semnele nonverbale;
ƒ Folosesc obiectele din jurul lor în scopul pentru care sunt create (învaţă utilitatea
lucrurilor);
ƒ Îşi manifestă creativitatea
ƒ Se concentrează asupra acţiunii, devin atenţi şi interesaţi.
1.1.Definiţia jocului:

În dictionarele lingvistice, cuvintele joc, a se juca prezinta multiple sensuri :

activitate sau actiune exercitata cu precadere de copil ;

interpretare a rolului într-o piesă (joc scenic) ;

amuzament ;

un sens figurat (ex. : jocul cu focul, jocul naturii, jocul destinului) ;

simularea (a juca o festa cuiva, a juca o comedie) ;

ocuparea unei anumite poziţii ierarhice (a juca un rol conducator) ;

riscul (a se juca cu viata, a se juca cu oamenii,etc.).

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface
imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-
o creează singur.

Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui
psihica, (U. Schiopu in Dictionar de psihologie 1997). Studiind jocul copilului in perioada
prescolara, autoarea precizeaza in lucrarea Probleme psihologice ale jocului si distractiilor
(1970) ca, prin intermediul jocului, copilul pune in actiune posibilitatile care decurg din structura

2 
 
sa particulara, traduce in fapt potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale, le
asimileaza si le dezvolta

In Dictionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizeaza : jocul este un mod de

dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta procesele psihice de
reflectare directa si nemijlocita a realitatii – perceptiile (manuind diferite obiecte si materiale,
copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, distanta etc.) si
reprezentarile -, dar si procesele psihice intelectuale, memoria, gandirea, imaginatia. Jocul este o
activitate de gandire, arata Popescu-Neveanu, intrucat este orientat spre rezolvarea de probleme,
spre gasirea cailor in vederea depasirii unor obstacole, actiunea si cuvantul constituind
principalele mijloace ale jocului.

1.2.Caracteristicile jocului

Caracter universal si permanent. Jocul este o realitate prezenta in viaţa omului,

indiferent de vârsta acestuia, regiunea geografica sau etapa istorică.

Caracter polivalent. S. Iliov afirma ca jocul are un caracter polivalent, in sensul in

care el este pentru copil si munca si arta si realitate si fantezie. Pe de alta parte, jocul
inseamna si o varietate de semnificatii de la sensul pozitiv pana la cel negativ. El
poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractiva, placuta sau dimpotriva
(jocuri de noroc). De asemenea, jocul prezinta o gama diversa de domenii in care se
aplica : medicina, psihologie, pedagogie, asistenta sociala, teatru s.a.m.d..

Caracter complex. Jocul este o activitate determinanta pentru formarea si

dezvoltarea personalitatii umane. In lucrarea Copilul si jocul (1967, p.19), Jean
Château considera ca prin joc, copilul traduce potentele virtuale care apar succesiv la
suprafata fiintei sale ; lumea jocului este o anticipare a lumii preocuparilor serioase,
este o exersare, in plan imaginar, a viitorului personal. Un copil care nu vrea sa se
joace este un copil a carui personalitate nu se afirma, care se multumeste sa fie mic
si slab, o fiinta fara mandrie, o fiinta fara viitor ( 1967, pp.19-34).

3 
 
 Referiindu-ne la ceea ce reprezintă jocul în viaţa copiilor de vârstă preşcolară mai ales,
putem desprinde cu uşurinţă anumite note caracteristice şi definitorii:
- Jocul este o activitate specific umană. Numai oamenii îl practică în adevăratul înţeles al
cuvântului. Similitudinea cu comportamentul numit „joc” al animalelor este
neconcludentă.
- Jocul este este determinat de celelalte activităţi şi, invers, le determină pe toate
acestea. Învăţarea, munca şi creaţia nu s-ar realiza în afara jocului, după cum acesta nu poate să
nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esenţă neludică ale oricărei ocupaţii
specific umane.
- Jocul este o activitate conştientă, copilul preşcolar, îl conştientizează ca atare şi nu-
l confundă cu nici una dintre celelalte activităţi umane.
- Jocul introduce copilul în specificitatea lumii imaginare pe care şi-o creează
jucătorul respectiv.
- Scopul jocului este acţiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă copilului imediat
dorinţele sau aspiraţiile proprii.

2.Teorii ale jocului

Despre joc s-au emis o serie întreagă de păreri care s-au constituit într-un număr de teorii
ce încearcă să-i explice originea, specificitatea, finalitatea.

2.1.Teoria recreării (odihnei)

Schaller (1861) şi Lazarus (1883) consider că jocul este o recreere; el odihneşte

organismul, de aceea este forma de activitate abordată de către copil;

Criticii acestei teorii consider că teoria are caracter echivoc şi că nu este sufficient argumentată.
Nu se poate afirma că oboseala îndeamnă la joc şi nu la repaus. Apoi, copiii se joacă chiar din
clipa când se trezesc din somn şi nu au motive de oboseală.

4 
 
2.2.Teoria surplusului de energie

Schiller (1795) şi Spencer consider că orice copil are un surplus de energie care se
acumulează treptat şi se descarcă în mişcări fără utilitate imediată şi care se constituie în joc.

Criticii teoriei consideră că deşi este posibil ca surplusul de energie acumulată de copil
să favorizeze jocul, explicaţia nu nu se poate constitui atât de superficial, că jocul se naşte
doar prin energia acumulată în exces: această teorie, contradictori cu prima, nu explică jocul
organizat.

2.3.Teoria exerciţiului pregătitor

Karl Gross în 1896, psihologul care a abordat pentru prima dată jocul dintr-o perspectivă
biologică, a analizat jocul nu doar la om ci şi la animale, încercând a descifra nu numai
determinismul imediat ci şi semnificaţia funcţională a jocului, rolul lui în conservarea vieţii.
Privit dintr-o astfel de perspectivă, se constată că jocul variază după categoriile de animale şi că,
analizând activităţile ludice în cadrul aceleiaşi categorii se constată o serie de asemănări între
acestea şi activităţile ulterioare ale speciei respective aflată la vârsta adultă. „Cu alte cuvinte,
există aproape tot atâtea tipuri de jocuri câte instincte sunt - jocuri de luptă, jocuri de vânătoare,
de întrecere, jocuri erotice etc. ...Puiul de pisică, de pildă, se năpusteşte pe „frunza uscată stârnită
de vânt, cum se va năpusti mai târziu pe un şoarece sau pe o pasăre (...) Ajungem, deci, să
considerăm jocul ca pe un exerciţiu pregătitor pentru viaţa serioasă." (Claparede, E)

Acest autor a avut intuiţia funcţionalităţi jocului.

Această teorie a fost supusă unor critici serioase, în special de către şcoala lui Stanley
Hall, care nu poate accepta ca jocul să fie o pregătire pentru viitor întrucât aceasta contrazice
ideea sa potrivit căreia copilăria este dominată de rămăşiţe ale trecutului. Patrick atrage atenţia
asupra faptului că, în afara jocurilor de imitare, celelalte jocuri nu se aseamănă deloc, sau
aproape deloc cu activităţile de la vârsta adultă.

5 
 
2.4.Teoria jocului ca stimulent al creşterii

H.Carr, la începutul secolului al XX-lea consideră jocul ca fiind un exerciţiu, dar

funcţiile ludice nu se referă la dezvoltarea şi perfecţionarea instinctelor ci, au rol în întreţinerea
instinctelor deja existente. Ideea prezentă în formularea cunoscută „funcţia creează organul".

Wundt a criticat această viziune biologizantă susţinând că finalismul nu poate ţine loc de
cauză, iar E. Claparède atrage atenţia asupra faptului că jocul copiilor, departe de a fi pre-
exerciţiu al unor instincte sau conduite utile, reproduce ceea ce îl impresionează pe copil, ceea
ce determină asimilarea realităţii, integrarea ei ca act de trăire. “Nu pre-exerciţiul explică
simbolistica jocurilor, ci o anumită dezvoltare a structurilor mentale contribuie la construirea
acestora" (U. Şchiopu). A apărut astfel o ipoteză funcţionalistă psihologică preluată ulterior de
Baldwin care i-a adăugat tente intelectualiste mai pregnante.

2.5.Teoria exerciţiului complementar

Konrad Lange, tot la început de secol, prezenta varianta sa legată de jocul ca exerciţiu
complementar; în forma ei clasică teoria priveşte jocul ca o activitate ce facilitează şi
suplimentează întregul proces al creşterii, inclusiv consolidarea somatică prin exerciţiul
muscular, în special.

Konrad Lange susţinâne că jocul este o activitate de proiectare şi concomitent de compensare

mai ales a acelor funcţii care sunt comandate de cerinţele directe ale vieţii şi de trebuinţele
implicate în viaţa curentă dar şi de acelea pe care viaţa le solicită în măsură inegală, latent,
implicit, în consecinţă, jocul servind la subtila adaptare a copilului la mediu

Criticii consider că această teorie subliniază, în fond, teoriile anterioare, că în esenţă, teoria
compensaţiei este un adaos la aceste teorii păstrând limitele imposibilităţii de a explica
complexitatea jocului la copil.

6 
 
2.6.Teoria lui J.Piaget

Jocul este pentru psihologul elveţian Jean Piaget o activitate de asimilare care are o
funcţie dublă:

1. de repetiţie activă şi consolidare, prezentandu-se sub forma de asimilare funcţională sau

reproductivă, responsabilă de dezvoltarea prin funcţionalitate (idee ce se apropie de
teoriile anterioare);

2. 2. a doua funcţie este una de factură mentală şi constă în „digestia mentală", aspect
explicat îndeosebi prin modul în care vede autorul rolul jocului în evoluţia copilului.

Jocul este o activitate de asimilare ce se complică treptat, încorporând o vastă simbolistică

de-a lungul ontogenezei timpurii. „Prin repetări de conduite în joc sau în afara acestuia, se
constituie treptat scheme de acţiune şi scheme mentale corespunzătoare acţiunilor,
controlului şi reprezentării acestora"( U. Şchiopu) ca expresie a asimilării şi acomodării
(ultima bazându-se pe prima în sensul că o schemă asimilată acomodează structurile
integrative ale schemelor anterioare). Jocul simbolic constituie polul extrem al asimilării
realului după J. Piaget; el este pentru inteligenţă ceea ce este jocul de miscare pentru planul
senzorio-motor. În jocul simbolic copilul foloseşte imagini care sunt, în fapt, imitaţi
interiorizate.

Este de remarcat contribuţia lui J. Piaget în domeniul abordării teoretice a jocului la

copil.

Deşi este una dintre cele mai importante contribuţii în domeniu şi teoria piagetiană a
suportat o serie de critici. J. Piaget a considerat că există o perioadă când jocurile au un caracter
egocentrist. Criticii teoriei consideră că referirile la egocentrism ca element dominant în jocurile
copiilor mici sunt discutabile

3.Clasificarea jocurilor

3.1.Clasificarea jocurilor după E. Claparede

E. Claparède elaborează o clasificare din perspectiva funcţiei formative a jocurilor:

7 
 
 Conform teoriei sale, jocurile se împart în două categorii, după cum ele exersează funcţii
generale sau numai unele funcţii speciale. Din prima categorie fac parte jocurile senzoriale,
motrice şi psihice (intelectuale şi afective). Din a doua categorie: jocuri de luptă, vânătoare,
sociale, familiale, de imitaţie.

Analizând diverse categorii de jocuri, Claparede conchide că fiecare din aceste jocuri
exersează o funcţie psihologică sau fiziologică.

1.jocuri de funcţii generale - cu următoarele subcategorii:

• jocurile senzoriale; în acest cadru a grupat toate jocurile care antrenează capacităţile
senzoriale; exemple: jocurile cu trâmbiţe, fluiere, zbârnâitori, cutii de muzică,
caleidoscoape, mâzgăleală cu creioane colorate sau cu alte instrumente de colorat. cu
degetele cu vopsea etc.
Jocurile senzoriale sunt tipice copiilor mici care, explorând realitatea, gustă substanţele
cele mai diverse, produc sunete cu diferite jucării, examinează culorile.
• jocurilor motrice antrenează îndemânarea, coordonarea mişcărilor, agilitatea. Exemple
de astfel de jocuri sunt: jocul cu mingea, cu elasticul, cu coarda, gimnastică, aruncatul cu
praştia, etc.
Jocurile motrice sunt specifice tot vârstei mici, ajungând la coordonarea mişcărilor,
dezvoltarea forţei, a promptitudinii şi chiar a vorbirii (apreciază Claparede).
• jocurile psihice sunt, la rândul lor de două feluri:
ƒ intelectuale, care solicită o activitate intelectuală complexă, antrenează
strategii ale gândirii cu grade diferite de complexitate; ex: loto, domino, şah,
asociaţii verbale, jocuri ghicitoare, enigme etc.

Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere, pe asociaţie prin asonanţă,

prin raţionament şi imaginaţie creatoare. Oprindu-se asupra jocurilor în care imaginaţia
este procesul de bază, afirmă că „copilul dovedeşte o neînchipuită bogăţie a fanteziei
când atribuie unui obiect neînsemnat cu care se joacă toate calităţile dorite de el.”

8 
 
 Jocurile intelectuale se sprijină pe curiozitate şi apar din dorinţa de cunoaştere, de
pătrundere a copilului în realitatea unde încă nu s-a integrat.

ƒ afective antreneaza o gamă variată de emoţii cu conotaţii negative sau pozitive

(suportarea apei foarte reci, jocuri ce antrenează emoţii estetice în desen,
pictură, de pildă, jocurile tip farsă etc.).
Autorul trece autostăpânirea jocurilor de inhibiţie în categoria aceasta, deşi în
acest caz apar elemente volitive.

.
2. jocuri cu funcţii speciale care cuprind următoarele cinci subcategorii:
o jocuri de luptă exersează forţa fizică şi îndemânarea
o jocuri de vânătoare îmbracă în copilărie forma jocului de urmărire, cum ar fi „De-a v-aţi
ascunselea”;
o jocuri sociale - dezvolta instinctele sociale prin imitarea unor comportamente sociale:
plimbările, organizarea taberelor, raporturile colective
o jocurile familiale – jocuri de imitaţie dar a comportamentelor specifice cadrului social
familial; se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie (jocul cu păpuşa,
„de-a mama şi de-a tata” etc.).
o jocuri de imitaţie
Claparede distinge două tipuri de imitaţie
1. imitaţia ca atare şi care ar avea mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea
jocului
2. imitaţia-joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita.
Se nasc următoarele întrebări: de ce imită copilul? Ce imită el? Cum imită?
Claparede respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că, în timp ce instinctul este un
act bine determinat, actele imitate sau pe care le imităm sunt nedefinite.
Este de acord cu Gross, după care imitaţia este un caz particular al puterii motrice a
imaginilor (în general imaginile au tendinţa de a se traduce în mişcări).
Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitaţie este limitată de structura anatomică, structură
care predispune la reproducerea anumitor fenomene într-o măsură mai mare decât a altora.

9 
 
Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul
imită ceea ce prezintă interes pentru el.
Claparede consideră că imitaţia apare la copilul mic din două motive:
- pentru a învăţa să imite; acesta este chiar jocul instinctului conformării.
- Copilul imită pentru a dobândi alte cunoştinţe cu ajutorul imitaţiei. Funcţia
imitaţiei este astfel, în acelaşi timp, şi scop şi mijloc.
„Jocul – spune Claparede – este cea mai bună introducere în arta de a munci”.
Teoria despre joc la Claparede rămâne ca una dintre cele mai cuprinzătoare.

3.2. Clasificare jocurilor după J. Piaget

După criteriul psihologic.

• a) jocuri exerciţii
• b) jocuri simbolice
• c) jocuri cu reguli

• a. Jocurile exerciţii sunt divizate de către J. Piaget în alte două categorii :

1) jocuri senzorio- motorii sau de mânuire (manipulare)

- jocuri exerciţiu simple care facilitează însuşirea unei conduite ludice, în care se
trage, se împinge, se târăşte, se divide, se manevrează butoane etc.; adesea ele au la
bază reacţii circulare terţiare, experienţe proprii inteligenţei senzorio-motorii
- jocuri de combinaţi fără scop caracterizate prin faptul că recurg la dezmembrarea
şi reconstituirea de obiecte, adesea fortuită: sunt mai mult exerciţii funcţionale. În
această categorie autorul integrează jocurile de distrugere care adesea sunt animate
de curiozitatea ce stă la baza inteligenţei.
- jocuri de combinaţii de obiecte şi acţiuni cu scopuri
Toate se caracterizează prin plăcerea acţiunii, prin dorinţa de manifestare activă şi de
stăpânire a activităţii. Acest gen de jocuri se dezvoltă ulterior în cel puţin trei direcţii: 1. fie că se
încorporează în acţiune, reprezentări ale imaginatiei şi se transformă în jocuri simbolice; 2. fie că

10 
 
se socializează angajându-se în direcţia jocurilor cu reguli; 3. fie că duc la formarea de mişcări
utile în adaptarea la viaţa cotidiană, desprinzându-se de conduita ludică.

2) jocuri de exersare a gândirii (de tip calamburi, anagramări, discuţii spirituale realizate
în forma ludică) se clasifică după o schemă asemănătoare.

- autorul afirmă că întrebările exasperante de tipul "Ce este asta?" "De ce?" ce apar în
conduita verbală a copilului antepreşcolar şi preşcolar fac parte din astfel de manifestări ludice
destinate exersării în plan intelectual, dacă ele sunt însoţite de tending de amuzament.

- Fabulaţiile sunt şi ele astfel de jocuri

• b) jocuri simbolice pot fi divizate astfel:

1) jocuri cu o simbolistică conştientă; ele sunt legate de aspecte multiple ale vieţii ce
se asimilează

2) jocuri cu o simbolistică inconştientă (cu o anume valoare chatartică şi

compensatorie uneori: de exemplu, copilul neglijat de mama care are un bebeluş se
joacă cu două păpuşi inegale: cea mai mică este trimisă în călătorie iar cea mare
rămâne cu mama)

• c) jocuri cu reguli
Şi aceste tipuri de joc cunosc o interesantă evoluţie ontogenetică. Ele apar odată cu
preşcolaritatea şi se dezvoltă plenar în şcolaritatea mică. Cuprind următoarele subgrupe: cu
reguli spontane, respectiv cu reguli transmise de la o generaţie la alta.

De asemenea, după sfera antrenată pot fi: senzoriale (cu mingea, cu bile) simple sau mai
complexe, respectiv intelectuale (jocuri cu cărţi, jocuri cu jetoane etc.) simple sau mai complexe.

Alte criterii de clasificare:

ƒ rolului formativ al jocului

ƒ caracterul de complexitate
ƒ numărul partenerilor

11 
 
 ƒ natura activităţilor antrenate:
- jocuri de creaţie, ca o creaţie cu materiale şi obiecte, inclusiv vizând construcţiile,
sau ca o creaţie cu roluri; în acest din urma caz apar jocuri cu subiecte
diversificate: cu subiecte din viaţa cotidiană, respectiv cu subiecte din basme şi
povestiri, în ambele simbolistica ludică putând să fie plenar antrenată;
- jocul cu reguli: în care se află pe primul plan mişcarea însoţită sau nu de text şi
muzică sau sub forma de competiţie sportivă / desfăşurate doar pe plan mental cu
exersare a memoriei, gândirii, imaginaţiei.
Jocurile didactice pot fi asimilate uneia sau alteia dintre categorii, le păstrâdu-şi drept
caracteristică faptul că:

• au funcţii formative
• au intenţionalitate educativă

3.3. Clasificarea jocurilor după alţi autori

K. Gross identifică următoarele categorii de jocuri:

• jocuri de experimentare
• jocuri de funcţii generale
• jocuri senzoriale
• jocuri motorii
• jocuri intelectuale
• jocuri afective
• jocuri de voinţă

Charlotte Bühler clasifică jocurile astfel:

• jocurile funcţionale (senzorio-motorii)

• jocurile de ficţiune şi iluzie
• jocurile receptive (de consum- contemplare, participare pasivă, cum sunt cele cu
elemente din poveşti)

12 
 
 • jocurile de construcţii
• jocurile colective

4.Funcţiile jocului

Funcţiile jocului au fost puse în evidenţă de numeroase studii şi observaţii.

Astfel, au fost identificate, in raport cu etapa de dezvoltare si cu aportul în procesul de

evoluţie sşi integrare sociala următoarele funcţii ale jocului :

- functii principale sau eseţiale,

- funcţii secundare
- funcţii marginale ale jocului,

4.1.Funcţia principală a jocului se exprimă în :

- asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii - este o funcţie de

cunoaştere, care scoate in evidenta amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului
pe parcursul dezvoltarii copilului.
- exersare complexa stimulativă a misşcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi
dezvoltarea organismului. Este funcţia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta
ca funcţie principală în copilărie, devenind, treptat, funcţie marginală in perioada
adolescenţei. Aceasta functţie apare ca principală în jocurile de mişcare sau în
jocurile sportive de competiţie si secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte
proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, şah-ului etc.
- Funcţia formativ-educativă a fost pusă in evidentă de timpuriu de pedagogul Frobel si
dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a
copilului. Se poate spune, arata Ursula Schiopu, că jocurile constituie o şcoala a

13 
 
 energiei, a educaţiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginaţiei ; jocul educă atenţia,
abilităţi si capacităti fizice si intelectuale, trăsăturile operative ale caracterului
(perseverenţa, promptitudinea, spiritul de ordine, dârzenia etc.), trăsături legate de
atitudinea fata de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competitie,
sociabilitatea in genere. In felul acesta jocul modeleaza dimensiunile etice ale
conduitei.(cf. U Şchiopu).

Exista etape ontogenetice in care copiii trebuie invatati sa se joace. Copiii mici de sub si
peste un an privati de joc au o dezvoltare lenta si sinuoasa. Experimentul realizat de Rene Spitz,
care a studiat dezvoltarea psihomotorie a unor copii aflati in conditii de ingrijire optima in orase
ultramoderne, fara mamele lor si, in paralel, dezvoltarea unor copii nascuti si crescuti in
penitenciare impreuna cu mamele lor, a scos in evidenta faptul ca cei din urma au o dezvoltare
mult mai favorabila, psihica, intelectuala, in primii ani de viata, datorita prezentei mamei care
faciliteaza invatarea de contact social si de joc a copilului (cf. Ursula Schiopu, p.53).

4.2.Printre functiile secundare ale jocului se numara :

functia de echilibru si tonificare prin caracterul activ si compensator pe care-l

intretine complementar jocul fata de activitatile cu caracter tensional (jocul ca
activitate de tip loisir) ;

functia de compensare este strans legata de functiile catartice si proiective ale

jocului. Cu cat viata sociala este mai tensionata cu atat loisir-urile capata un rol mai
important compensator si complementar in existenta individului.

4.3.Functia terapeutica, considerata ca marginala, se utilizeaza cu succes in cazuri maladive

(copii care nu stiu sa se joace). Se constituie pe seama proprietatilor proiective ale jocului
precum si pe functia de integrare in rol prin transfigurarea trasaturilor de personalitate
individuale si a comutarii lor in trasaturile personajelor substituite in joc.

Functia terapeutic-compensatorie devine functie principala in procesul de terapie complexa

recuperatorie integrata la diferitele categorii de copii cu tulburari de dezvoltare. Jocul poate fi
intarziat la copiii cu retard intelectual sau cu deficiente senzoriale.

14 
 
De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi intarziat in cazul copiilor care au
perturbari emotionale sau tulburari de comportament. In aceste situatii, interventia specialistilor
pentru crearea unor programe structurate de dezvoltare si sustinere a jocului este imperios
necesara .

5. Evoluţia jocului în ontogeneză

5.1.Jocul în primul an de viaţă

În primul an de viaţă se constituie primele forme de joc ale copilului. constituie pri Ele se
clasifică după mai multe criterii (U.Şchiopu):

a) după structura psihologică a componentelor ce se organizează şi se integrează în

activitatea şi comportamentul de tip ludic:
• jocuri simple
• jocuri mai complexe, de exercitare generală motorie şi senzorio-perceptivă
• jocuri verbal- intelectuale
• jocuri care antrenează structuri psihologice complexe (organizate de adult cu
ajutorul jucăriilor)
b) după funcţiile formative îndeplinite:

• cu rol de organizare şi fixare a unor structuri simple şi complexe de mişcări şi

intenţionalităţi (jocuri de mânuire)
• jocuri care organizează şi fixează structuri verbale simple şi complexe
• jocuri prin care se antrenează planul general intelectual (jocuri cu subiect foarte
simplu, sugerat de jucării sau de momente concrete ale vieţii zilnice).
Forme de conduită ludică:

1. contemplarea activă apare din nevoia de orientare-investigare a copilului şi a

trebuinţei de cunoaştere. Propriile mâini, devin la vârsta de şase luni o jucărie
mereu la îndemână care este contemplată şi care provoacă bucurie. Dacă iniţial
jocul cu mâinile este sporadic şi neintenţionat, accidental, pe parcurs el capătă

15 
 
 intenţionalitate, la fel ca jucăria agăţată deasupra pătuţului şi care la inceput este
atinsă în timpul mişcării relativ dezordonate a mâinilor.
2. Jocul de manipulare a obiectelor (apucare, lovire, împingere, tragere).
Conduitele intenţionate dar simple în plan motor sunt însoţite de un
acompaniament afectiv care au rol energizant.
După vârsta de 6 luni jocurile cu primele frânturi de cuvinte se complică; li se
adaugă jocul cu picioarele, mâinile care continuă să fie obiecte de joacă dar şi
instrumente utile în jocul cu alte jucării

3. Jocul de vocalizare: gânguritul urmat de emisiile de silabe,împreună cu jocurile

de manipulare Combinaţiile dintre jocurile de manipulare si vocalizare
stimulează relaţionarea cu adulţii şi sunt un prim pas în procesul socializării.
Copilul se joacă cu plăcere singur, dar începe să prefere prezenţa unui
„spectator.

Conduita de mânuire a jucăriilor devine mediată de un plan mental relativ evoluat,

coordonată mental (U.Şchiopu) Obiectul permanent, apoi primele reprezentări fac posibile alte
raporturi cu lumea exterioară. Copilul se joacă în aproape toate momentele zilei: la masă, în
timpul băii zilnice,înainte de a adormi. Treptat jocul devine o activitate investită cu funcţii
formative, o formă de activitate prin care se reflectă realitatea obiectivă. Jucăria îşi câştigă
din ce în ce mai mare importanţă în lumea copilului.

Copilul doreşte să se joace introducând treptat elemente de imitaţie în jocul lui şi chiar
aspecte simbolice simple „se preface că".

4. Jocul simbolic acum este de scurtă durată, cu secvenţe discontinue, instabil. Se

caracterizează în această etapă prin:
- posibilitatea de a executa unele acţiuni în afara contextului situativ în care s-au constituit
schemele acţionale corespunzătoare;
- este angajată din ce în ce mai mult capacitatea de a crea şi combina în mod variat
acţiunile copilului în absenţa obiectului, conturându-se funcţia de prefigurare şi anticipate
a acţiunii;

16 
 
 - sunt implicate simbolurile verbale (ne aflăm la 12-18 luni);
- se constituie ca teren de desfăşurate a gândirii, locul de creare şi rezolvare a situaţiilor
problemă ivite;
- jocul simbolic angajează primele elemente ale activităţii imaginative prin construcţia
planului fictiv elementar.
La această vârstă se ajunge pentru prima dată la imitaţie în jocurile în „oglindă" (de tip
„cu-cu!”), jocurile precedate de imitaţia reflexă, de răspunsul prin imitaţie activă la conduita
altora şi urmate de jocul simbolic în care imitaţia devine mai complexă.

5.2. Jocul copilului între 1 şi 3 ani

În contextul jocului de mânuire a obiectelor din preajmă se înregistrează o serie de

aspecte noi. Copilul câştigă în precizie şi rapiditate, sesizează mai uşor caracteristicile deosebite
ale obiectelor şi are tendinţa de a transforma toate obiectele din câmpul său de acţiune şi
percepţie în obiecte de joc. Fantezia copilului devine tot mai bogată. Joaca copilului nu mai este
legată doar de plăcerea de a manipula obiectele ci, în special, de a le deplasa dintr-un loc în loc,
fără un scop anume. Curiozitatea copilului îl determină să caute oriunde obiecte pentru joacă,
răstoarnă sertare, coşuri, face „dezordine".

Aduna jucăriile grămadă şi apoi de a le arunca una câte una, acţiune considerată de către
unii psihologi ca formă primară activă a procesului de numărare.

La un an şi trei luni, copilul poate face construcţii din două sau trei cuburi iar după alte
două luni reuşeşte să introducă un obiect mai mic (o biluţă) într-un pahar. Datorită unei mai bune
coordonări ale mâinilor şi oculo-motorii.

Exersarea mersului se transformă într-un joc şi un exerciţiu.

Îi place să vorbească şi vorbirea are caracter de joc Datorită incapacităţii de concentrare

îndelungată a atenţiei pe acelaşi tip de activitate conduita copilului în joc se caracterizează prin
instabilitate, permanentă căutare şi mişcare, fără a avea însă o direcţie clară.

17 
 
 Începând cu vârsta de doi ani, cresc posibilităţile de deplasare şi siguranţa în mişcare.
Copilul poate să finalizeze o acţiune iniţiată din propria dorinţă sau propusă de adult(închiderea
unei uşi, aducerea unei jucării) şi atrage atenţie asupra performanţei sale. Tot în această perioadă
copilului îi face mare plăcere să danseze pe o muzică ritmată, mai ale dacă este aplaudat de
adulţi. De asemenea începe să deseneze cu creionul pe o foaie de hârtie, pe pereţi, pe dulapuri,
etc.

Acum apar începuturile simbolisticii ludice: în jurul vârstei de 1 an jucăria este

animată: păpuşa este pusă să meargă, maşinuţa este pusă în mişcare. Pe la trei ani copilul imită
conduitele celor din jurul său. Fetiţa poate sta pe „scaun" la coafor discutând cu coafeza
(imaginară) .Formele de joc au o durată relativ scurtă de manifestare, utilizarea de simboluri are
caracter episodic, utilizatre de simboluri este relativ incoerentă. Pe măsură ce copilul creşte,
jocurile acestuia vor cuprinde din ce în ce mai multe motive simbolice atât în jocul singular cât şi
în jocul cu adultul. Îi place să se afle în postura de „jucărie" a adultului în jocuri de tipul „Hopa
mare!" când el este aruncat în sus de adult sau când este trântit în joacă pe pat etc.

În această perioadă, jocul se constituie ca :

• un izvor bogat de impresii şi atitudini;

• cadru de manifestare a simbolisticii ludice, cu rol de stimulare a dezvoltării gândirii
copilului;
• Instrument de generare dar şi de soluţionare a conflictul afectiv generat de
disproporţionalitatea intre dintre ceea ce doreşte şi ceea ce poate să facă un copil de
această vârstă;
• Un cadru de socializare deoarece în joc se simulează relaţii cu alţii, în joc se „descarcă"
tensiuni acumulate în relaţiile cu alţii.

5.3. Jocul copilului preşcolar

18