Preșcolarul (3 - 6 ani)

1. Elemente ale dezvoltării fizice

În această perioadă, copiii devin mai zvelți și se înalță cu repeziciune. Au nevoie de mai puțin
somn decât înainte și este mai probabil să se confrunte cu probleme de somn. Devin mai buni la
alergat, la săritul într-un picior, la pasul ștrengarului, la executarea salturilor de pe loc și la
aruncarea mingii. De asemenea, se pricep mai bine să-și lege șireturile la pantofi, să deseneze cu
carioaca și să-și pună cereale în farfurie, încep să folosească preferențial mâna dreaptă sau pe cea
stângă.
În jurul vârstei de trei ani încep să-și piardă rotunjimile de bebeluș și să capete înfățișarea
zveltă, atletică a copilăriei. Pe măsură ce mușchii abdominali se dezvoltă, burtica de copil mic
dispare. Trunchiul, brațele și picioarele se lungesc. Capul este în continuare relativ mare, dar
celelalte părți ale corpului continuă să-l ajungă din urmă pe măsură ce proporțiile devin treptat mai
similare cu ale adultului.
Continuă creșterea aparatului osteo-muscular, făcându-i pe copii mai puternici. Cartilajele se
transformă în os într-un ritm mai rapid, iar oasele devin mai tari, dând copilului o formă mai fermă
și apărându-i organele interne. Aceste schimbări, coordonate de creier și de sistemul nervos, ambele
aflate încă în curs de maturizare, promovează apariția unei game largi de abilități motorii.
Capacitatea crecută a aparatului respirator și a celui circulator oferă un plus de rezistență fizică,
alături de sistemul imunitar, apărând copilul de boli.
La vârsta de trei ani, înălțimea medie este de 95 cm la băieți/ 94 cm la fete, iar greutatea
medie de 14,5 kg la băieți/ 13,5 kg la fete. Spre sfârșitul stadiului, la vârsta de șase ani, înălțimea
ajunge la 115 cm băieți/ fete, iar greutatea la 20,5 km la băieți/ 20kg la fete.

2. Abilitățile motorii
Dezvoltarea ariilor senzoriale și motorii ale scoarței cerebrale permite coordonarea mai bună
între ceea ce vor copiii să facă și ceea ce pot face. Preșcolarii progrez=sează foarte mult în privința
abilităților motorii grosiere, cum ar fi alergatul și săritul, care implică mușchii mari. Cum oasele și
mușchii lor sunt mai puternici, iar capacitatea pulmonară este mai mare, pot să alerge, să sară și să
se cațere tot mai rapid.Cei mai mulți copii sub șase ani, nu sunt totuși pregătiți să participe la un
sport organizat. Dezvoltarea fizică înflorește cel mai bine în jocurile libere active, nestructurate.
Abilitățile motorii fine, cum ar fi încheierea nasturilor și elaborarea desenelor presupun
coordonarea ochi-mână și cea a mușchilor mici. Progresele în privința acestor abilități le permit
copiilor mici să-și asume în mai mare măsură responsabilitatea propriei îngrijiri.
Pe măsură ce-și dezvoltă abilitățile motorii, preșcolarii combină în permanență capacitățile de
care dispun deja cu cele pe care abia le achiziționază, rezultând astfel capacități mai complexe.
Aceste combinații se numesc sisteme de acțiune.

Mâna dominantă
Preferința pentru utilizarea unei mâini, și nu a celeilalte, se poate observa deja în jurul vârstei
de 3 ani. Întrucât emisfera cerebrală stângă, care controlează jumătatea dreaptă a corpului este de
obicei dominantă, majoritatea oamenilor este dreptace. La oamenii ce prezintă un creier simetric
dpdv funcțional, tinde să domine emisfera dreaptă, astfel că sunt stângaci. Mâna dominantă nu este
întotdeauna stabilită definitiv; nu toți oamenii preferă să folosească una din mâini la toate sarcinile.
Băieții au o probabilitate mai mare decât a fetelor să fie stângaci.
O teorie avansează ideea existenței unei singure gene pentru dreptaci. Potrivit acestei teorii, oamenii
care moștenesc această genă de la un părinte sau de la amândoi (aprox. 82% din populație)- sunt
dreptaci. Cei care nu moștenesc gena au șanse de 1:1 de a fi dreptaci; dacă nu, vor fi stângaci sau
ambidextri. Determinarea aleatorie a mâinii dominante la cei care nu primesc gena ar putea să
explice de ce la unii gemeni monozigoți există diferențe de mână dominantă, precum și de ce 8%
din copiii cu ambii părinți dreptaci sunt stângaci.

3. Dezvoltarea cognitivă (J. Piaget) - Stadiul preoperațional

Jean Piaget a denumit prima copilărie stadiul preoperațional al dezvoltării cognitive deoarece,
la această vârstă, copiii nu sunt încă pregătiți să efectueze operații mentale logice, așa cum vor fi în
stadiul operațiunilor concrete, din copilăria mijlocie. Acest stadiu, care durează aproximativ de la 2
la 7 ani, este caracterizat de o mare extindere a folosirii gândirii simbolice sau a capacității de
reprezentare, apărută în stadiul senzorio-motor.
Procesele în materie de gândire simbolică sunt însoțite de o înțelegere tot mai bună a
spațiului, a cauzalității, a identităților, a clasificării și a numerelor. Înțelegerea unora dintre acestea
își are rădăcinile în perioada de sugar și vârsta învățării mersului; înțelegerea altora începe să se
dezvolte în prima copilărie, dar este atinsă pe deplin abia în copilăria mijlocie.

a. Substadiul funcțiilor simbolice

Imitația amânată- devine mai robustă după vârsta de 18 luni, se bazează pe reprezentarea mentală
a unui eveniment observat anterior.
Jocul simbolic- copiii pot realiza un obiect, cum ar fi o păpușă, să reprezinte sau să simbolizeze
altceva, cum ar fi o persoană.
Animismul= tendința de a atribui viață unor obiecte neînsuflețite.
Transducția= tendința copilului aflat în stadiul preoperațional de a corela mental anumite
fenomene, indiferent dacă între ele există sau nu, în mod logic, o relație cauzală.

b. Substadiul gândirii intuitive

Centrarea si absența reversibilității- copiii nu pot să decentreze, să se gândească simultan la mai
multe aspecte ale unei situații; centrarea poate să limiteze gândirea copiilor mici cu privire la
relațiile sociale, dar și fizice.
Egocentrismul= copiii mici se centrează atât de mult pe propriul punct de vedere, încât nu pot să-l
ia în considerare pe cel al altcuiva; uneori, au dificultăți în delimitarea realității de ceea ce se
petrece în mintea lor și de ce pot fi confuzi în legătură cu cauzele evenimentelor
Conservarea= incapacitatea de a înțelege faptul că două lucruri care sunt egale rămân egale dacă le
este modificat aspectul exterior, atât timp cât nu se adaugă și nici nu se ia nimic.

4. Dezvoltarea limbajului
Preșcolarii își exprimă curiozitatea adresând foarte multe întrebări. Ușurința tot mai mare cu
care copiii mici folosesc limbajul îi ajută să-și exprime imaginea unică asupra lumii. Copilul care, la
3 ani, descrie cum tata „scurtează” lemne (le taie), ar putea, la 5 ani, să-I spună mamei „Nu fi
ridicolă”, sau sa arate cu mândrie spre jucăriile sale și să remarce: „Vezi cum am organizat totul?”
 Vocabulatul pasiv vs. vocabularul expresiv
La 3 ani, copilul obișnuit cunoaște și poate să folosească 900- 1000 de cuvinte. La 6 ani, copilul
obișnuit are un vocabular expresiv (rostit) de 2 600 de cuvinte și înțelege peste 20 000.

Solilocviul
Vorbirea cu sine, fără intenția comunicării cu alții, este un fenomen normal și frecvent întâlnit în
colipărie, alcătuind jumătate din rostirile copiilor cu vârsta între 4 și 10 ani. Piaget considera
solilocviul drept semn de imaturitate cognitivă. Întrucât sunt egocentrici, copiii mici nu pot
recunoaște punctul de vedere al altora și sunt astfel incapabili să comunice cu sens, ci doar
vocalizează tot ce le trece prin minte.
Vîgotski nu considera că fenomenul nu ar fi egocentric, ci îl prvea ca pe o fromă de comunicare
aparte: conversația cu sine. Într-un studiu pe copii între 3 și 5 ani, 86% din remarcile acestora nu au
fost egocentrice. Copiii cei mai sociabili și cei care folosesc cel mai mult vorbirea socială tind să
utilizeze cel mai mult și solilocviul- stimulat de experiența socială, cu rol în autoreglare. Solilocviul
tinde să se amplifice atunci când copiii încearcă să rezolve probleme sau să desfășoare sarcini
dificile, mai ales fără supravegherea unui adult.
Vîgotski a avansat ipoteza că solilocviul se intensifică la vârsta preșcolară și apoi dispare în
prima parte a copilăriei mijlocii, pe măsură ce copiii devin tot mai capabili să-și ghideze și să-și
execute perfect acțiunile. Totuși, tiparul pare să fie mai complex- dacă Văgotski a considerat nevoia
de solilocviu drept un stadiu universal al dezvoltării cognitive, studiile au evidențiat o gamă largă de
diferențe individuale, unii copii folosindu-le foarte puțin, sau deloc.

5. Memoria
În prima copilărie, copiii înregistrează progrese în privința atenției, a vitezei și eficienței cu
care procesează informațiile și încep să-și formeze amintiri durabile. Totuși, copiii mici își amintesc
mai puțin bine decât cei mai mari. Cei mici se concentrează asupra detaliilor, fără să observe
aspectele cu adevărat importante.
Creierul are trei dispozitive: memoria senzorială, memoria de lucru și cea de lungă durată:
-memoria senzorială este un rezervor temporal pentru informațiile curente; trece prin foarte
puține schimbări, începând din perioada de sugar; fără procesare/ encodare dispare rapid;
-informațiile encodate sau recuperate sunt păstrate în memoria de lucru/ de scurtă durată-
depozit pe termen scurt pentru informațiile cu care lucrează activ persoana (pe care încearcă să le
înțeleagă, să și le aducă aminte, la care încearcă să se gândească); este localizată în cortexul
prefrontal, porțiunea mare din lobul frontal aflată imediat sunt frunte; eficacitatea este limitată de
capacitatea ei; creșsterea ei permite dezvoltarea funcției executorii, controlul conștient asupra
gândurilor, emoțiilor și acțiunilor pentru atingerea obiectivelor sau rezolvarea problemelor, permite
copiilor să planifice și să desfășoare activități mentale orientate spre scop, apare la sfârșitul primului
an de viață al sugarului și se dezvoltă odată cu vârsta; schimbările la nivelul funcției între 2 și 5 ani
le permit copiilor să elaboreze și să folosească reguli complexe pentru rezolvarea de probleme;
-executorul central controlează operațiile de procesare ale memoriei de lucru, ordonează
informațiile encodate pentru a fi transferate în memoria de lungă durată, un depozit cu o capacitate
nelimitată, ce păstrează informațiile perioade îndelungate; executorul recuperează informațiile din
memoria de lungă durată, pentru noi procesări, poate să lărgească temporar capacitatea memoriei de
lucru, mutând informațiile în două subsidiare separate, în timp ce executorul este ocupat cu alte
sarcini- unul din aceste sisteme conține informații verbale, iar celălalt imagini vizuale sau spațiale.

6. Atenția
Ca o condiţie energizatoare de bază, mai ales pentru procesele cognitive, atenţia dobândeşte
la preşcolari câteva proprietăţi a căror cunoaştere este indispensabilă în munca de educaţie de la
această vârstă: - la începutul stadiului se manifestă numai atenţia involuntară care este susţinută de
marea curiozitate a copilului. Ea se manifestă faţă de persoane, lucruri, fenomene , diapozitive,
filme, cărţi; - creşte uşor volumul atenţiei; - stabilitatea ajunge până la 25 minute la grupa mare; -
gradul de concentrare este mai crescut comparativ cu antepreşcolarii; - apare atenţia voluntară care
susţine cel mai mult desfăşurarea activităţilor frontale din grădiniţă.

7. Imaginația
Imaginaţia preşcolarului apare, în contrast cu stadiul anterior, ca fiind într-un deosebit avânt.
Premisele ei cele mai importante sunt: dezvoltarea memoriei care conservă experienţa personală şi
cunoştinţele, oferind material spre combinare, creşterea rolului limbajului în activitatea mentală în
ansamblul ei.
Imaginaţia reproductivă este antrenată în ascultarea poveştilor şi legendelor şi însuşirea unor
cunoştinţe. Construirea mecanismelor ei de-a lungul stadiului se relevă foarte bine prin faptul că
dacă la 3 ani copilul cere să-i spună mereu aceeaşi poveste şi se supără dacă te abaţi de la forma
ascultată prima dată ( ceea ce arată că acum se formează procedeele imaginative care transformă
sau asociază stimulii verbali cu imaginile corespunzătoare) când creşte, la 4 ½ şi 5 ani aceste
mecanisme funcţionează bine şi copilul vrea mereu altă poveste. Dar el combină reprezentările,
formate deja în viaţa lui de fiecare zi, aşa că atunci când repovesteşte s-ar putea produce un fel de
modernizare a poveştilor. În cunoscuta poveste „Fata moşului şi fata babei”, cele două tinere se
întâlnesc în loc de „cuptor” cu „aragazul”, în loc de „fântână” cu „chiuveta”. Dar legăturile dintre
imaginaţie şi gândire încă nu sunt stabilizate şi aceasta din urmă nu-şi joacă rolul reglator
corespunzător. În aceste condiţii, imaginaţia creatoare a preşcolarului alunecă repede în fantastic.
Cercetările făcute asupra produselor imaginative creatoare ale preşcolarului au dus la următoarea
concluzie: „Fantezia îngăduită şi cultivată la preşcolaritate, va genera forţele creatore de mai
târziu”.
Imaginaţia creatoare se manifestă la copilul preşcolar în desen, modelaj, construcţii, colaje.
Plăcerea pentru aceste activităţi stimulează combinaţiile imaginative. Construieşte cu pasiune
întrecându-se cu cel de alături. Desenele sunt pline de spontaneitate, culorile sunt folosite cu
sinceritate şi fără prejudecăţi şi totodată cu un interesant simţ al culorii.

8. Stima de sine
Dezvoltarea bazelor caracterului se realizează sub influenţa preponderată a familiei („cei
şapte ani de acasă”) şi a grădiniţei. S-a constat că premisele pentru formarea caracterului sunt:
construirea reglajelor voluntare, cristalizarea sentimentelor fundamentale mai ales faţă de părinţi,
dezvoltarea capacităţilor de a fi receptivi la cerinţele acestora şi la modelele pe care ei le oferă,
dezvoltarea
conştiinţei morale primare. Prin urmare, sub influenţa acestor factori se formează premisele pentru
însuşiri caracteriale cum ar fi: respectul faţă de alţii; încrederea în sine, curajul şi perseverenţa etc.
 S-a demonstrat că există o puternică legătură între climatul familial şi tendinţa spre formarea
anumitor însuşiri caracteriale. Astfel copiii care cresc într-o familie caracterizată prin armonie,
dragoste şi respect reciproc, îşi formează cu uşurinţă însuşiri cum ar fi: încredere în sine, iniţiativă,
independenţă, respect de sine şi de alţii. Din contră, copiii care nu sunt iubiţi şi acceptaţi de părinţi,
sunt total dominaţi de aceştia se vor caracteriza prin: pasivitate, lipsă de curaj şi de independenţă,
dificultate în relaţionare cu alţii etc.

9. Agresivitatea
Se întâmplă frecvent ca un copil să vrea să-i smulgă brutal din mână jucăria altuia. Pe acesta
îl interesează doar jucăria, dără să vrea să facă rău ori să domine. Aceasta este agresivitatea
instrumentală, folosită ca mijloc de a atinge un scop- cel mai frecvent tip întâlnit în copilărie. Între 2
½ și 5 ani, copiii se luptă adesea pentru jucării sau pentru controlul asupra spațiului. Agresivitatea
apare în principal în timpul jocului social; copiii care se bat cel mai mult par totodată să fie cei mai
sociabili și mai competenți. De fapt, capacitatea de a manifesta un anumit grad de agresivitate
intrumentală poate fi un pas necesar în dezvoltarea socială.
Pe măsură ce-și dezvoltă mai mult autocontrolul și devin mai capabili să se exprime verbal,
copiii trec, de obicei, de la manifestarea agresivității prin lovituri la manifestarea ei prin cuvinte.
Băieții și fetele cu lipsă de atenție la 2 ani și fetele care prezentau o slabă reglare afectivă la acea
vârstă au tins să aibă probleme de comportament la 5 ani. Băieții care, la vârsta preșcolară, se
implică adesea în jocuri fanteziste violente pot să fie înclinați, la 6 ani, spre manifestări violente de
furie.
Agresivitatea este o excepție de la generalizarea care spune să băieții și fetele sunt mai mult
asemănători decât deosebiți. Diferența de gen, vizibilă de la 2 ani, spune că băieții sunt mai agresivi
fizic și verbal decât fetele (gena SRY de pe cromozomul Y).
Băieții manifestă mai multă agresivitate fățișă- fizică sau verbală, îndreptată în mod deschis
spre țintă. Fetele practică agresivitatea realațională/ socială- subtilă, constă în vătămarea sau
afectarea relațiilor, a reputației sau a stării de bine psihic, deseori prin tachinare, manipulare,
ostracizare sau manevre de control. Poate include răspândirea zvonurilor, porecle, insulte, poate fi
mascată/ indirectă (strâmbături, ignor) sau față în față („nu te invit dacă nu-mi dai jucăria”).
Temperamentul joacă un rol în gradul de agresivitate. Copiii cu afectivitatea intensă și
autocontrol redus tind să-și exprime agresiv furia.

10. Frica
Temerile pasagere sunt frecvent întâlnite în prima copilărie (2-4 ani se tem de aminale,
câini). La 6 ani au o posibilitate mai mare de a se teme de întuneric, tunete, doctori sau creaturi
imaginare. Majoritatea dispar pe măsură de copiii cresc și-și pierd sentimentul de neputință.
Temerile copiilor mici izvorăsc din viașa lor fantasmatică intensă și din tendința de a
cofunda aparența cu realitatea- imaginația le-o ia razna și se îngrijorează că vor fi abandonați.
Copiii mici au o probabilitate mai mare de a se teme de ceva imaginar (monstru) decât de ceva ce
oate face mai mult rău (explozie nucleară). Fricile copiilor mai mari sunt mai realiste și
autoevaluatoare (frica de a nu trece un test), deoarece știu că sunt evaluați de alții.
Fricile se pot naște din experiența personală sau a altora. Provin adesea din evaluări cu
privire la pericol (probabilitatea de a fi mușcat de un câine) sau sunt declanșate de evenimente.
Copiii se pot teme de repetarea unui eveniment prin care au trecut.
 Părinții pot să prevină temerile insuflându-le un sentiment de încredere și de precauție
firească, fără să fie excesiv de protectori și învingând propriile frici nerealiste. Pot ajuta copilul care
se teme liniștindu-l și încurajându-l să își exprime deschis sentimentele. Ridiculizarea, coerciția și
persuasiunea logică nu ajută! Abia la vârsta școlii primare, copiii pot să-și spună că lucrul de care se
tem nu este real.

11. Relațiile cu alți copii

Toate activitățile caracteristice și întreaga problematică a personalității la această vârstă, de
la dezvoltarea genului la comportamentul prosocial sau agresiv, implică alți copii.
Cele mai frecvente și mai intense dispute între frați au drept motiv dreptul de proprietate.
Acestea pot fi considerate oportunități sociale, în care copiii învață să apere principii și să negocieze
în cazul dezacordurilor. O altă arenă a socializării o constituie jocul de rol în comun. Frații care se
joacă frecvent de-a „hai să zicem că...” își creează un isotric al înțelegerii împărtășite, care le
permite să-și rezolve mai ușor problemele și să-și dezvolte reciproc ideile.
În ciuda frecvenței conflictelor, rivalitatea între frați nu constituie tiparul principal al
interacțiunilor dintre frați și surori la începutul vieții. Afecțiunea, interesul, tovărășia și influența
prevalează și ele în relații. Sunt mai răspândite comportamentele prosociale și orientate spre joc
decât rivalitatea, ostilitatea și concurența. Frații mai mici tind să-i imite pe cei mari. Perechile fată-
băiat sunt mai agresive. Fratele mai mare tinde să-l domine pe cel mai mic, calitatea relației este
influențată de adaptarea afectivă și socială a copilului mai mare. Copilul agresiv are o probabilitate
mai mare să fie agresiv și cu prietenii. Frații care se joacă adesea amiabil împreună tind să-și
dezvolte comportamente sociale.
Copiii singuri la părinți obțin rezultate mai bune în ceea ce privește realizările ocupaționale
și educaționale și inteligența verbală decât copiii cu frați. Tind să fie mai motivați pentru
performanță și să aibă o stimă de sine ceva mai bună. Copiii cu frați au declarat un nivel mai ridicat
de frică, anxietate și depresie decât cei singuri la părinți.

15. Jocul

a. Jocul funcțional
b. Jocul de construcție
c. Jocul de rol
d. Jocul cu reguli