Dezvoltarea biofizică a copilului preșcolar

Preşcolaritatea aduce schimbǎri importante în viaţa copilului, atât din planul dezvoltǎrii
somatice cât şi a celei psihice dar şi relaţional.Majoritatea copiilor sunt cuprinşi în cadrul
grǎdiniţei depǎşind astfel spaţiul restrâns şi cunoscut al familiei şi îşi lǎrgesc orizontul de
cunoaştere.
Din punct de vedere fizic, dezvoltarea este evidentă în perioada preşcolarăîntre 3 la 6/7 ani are
loc creşterea de la ±92 cm la ±116 cm, ca statură, şi o creştere de la ±14 kg la ±22 kg
ponderal.
Concomitent, are loc o schimbare şi dezvoltare a structurii muşchilor, descreşte ponderea
ţesutului adipos, pielea devine mai elastică, mai densă şi mai puţin friabilă, procesul de
osificare este intens la nivelul epifizelor oaselor lungi a celor toracice şi claviculare, dantura
provizorie începe să se deterioreze şi mugurii danturii definitive se întăresc.
Regula potrivit căreia nu toate organele şi segmentele corpului se dezvoltă identic se menţine
şi in preşcolaritate, ceea ce îi dă copilului o înfăţişare uşor disproporţionata. Fenomenul este
mai accentuat în subperioada preşcolară mică (3-4 ani), când capul este încă mare raportat la
corp, membrele inferioare şi superioare sunt scurte în raport cu trunchiul etc, dar spre finalul
perioadei, copilul capătă o înfăţişare mai armonioasă şi fenomenul are efect pozitiv în
creşterea preciziei mişcărilor şi în întărirea echilibrului în spaţiu.
Organismul, în intregime, devine mai elastic, iar mişcările mai suple şi sigure. Se menţine, în
schimb, o iritabilitate a căilor rinofaringiene şi implicit o sensibilitate faţă de bolile copilăriei.
Pe linia evoluţiei de ansamblu, continua dezvoltarea structurală şi a diferenţierilor fine în
antrenarea funcţională a scoarţei cerebrale, departajarea zonelor vorbirii şi fixarea dominaţiei
asimetrice a uneia din cele două emisfere (de obicei stângă) fapt ce imprimă caracterul de
dreptaci, stangaci sau ambidextru a manualităţii copilului.
Sub raportul volumului, creierul creşte astfel încât de la 350 gr. la 3 ani ajunge la1.200 gr la
finalul perioadei. În paralel, regiunile corticale capătă o specializare mai accentuată, ca
urmare a diferenţierii neuronilor şi a sistemului nervos periferic ş sistemului nervos central în
sensul că acesta din urma, se extinde şi scoarţa cerebrală îşi asumă rolul de coordonare şi
organizare a întregii activităţi, de dominare a elementelor inferioare. În felul acesta, copilul îşi
controlează mai bine activităţile, le declanşează mai uşor, le inhibă şi le stăpâneşte, pe cele
care nu sunt eficiente. În sfârşit, dezvoltarea biochimismului intern devine mai complexă şi
impregnată de hormoni tiroidieni şi cei ai timusului, ce au efecte nemijlocite asupra creşterii.
Creşterea copilului, de la naştere la maturitate, se realizează în etape succesive şi coerente,
care seamănă cu capitolele distincte ale unei povestiri.
O caracteristică a mişcărilor constă în faptul că, din fondul deprinderilor, care se dezvoltă
intens în perioada preşcolară, se constituie primele priceperi şi abilităţi motorii manuale.
Mâna devine organ de activitate complexă. A doua copilărie sau perioada preşcolară poate fi
împărţită în trei subperioade: aceea a preşcolarului mic ( 3- 4 ani), a preşcolarului mijlociu (4-
5 ani) şi a preşcolarului mare (5-6 ani).
Perioada preşcolară mică (3-4 ani)
Important este însă faptul că are loc o foarte intensă dezvoltare a activităţii nervoase
superioare, care constituie suportul funcţional al activităţii conduitei. Se dezvoltă zonele
motorii şi cele verbale ale creierului. Muşchii sunt insuficient dezvoltaţi, îndeosebi cei care
pun în mişcare cutia toracică şi coloana vertebrală. Mai întâi se dezvoltă muşchii membrelor,
cei lungi mai rapid decât cei scurţi. Din această cauză, este nevoie de multe exerciţii, mai ales
pentru activităţile ce necesită precizie: scris, desenat, tăiat. În mod concret, după 3 ani copilul
urcă şi coboară scările, se urcă şi coboară de pe scaune lăsându-şi greutatea în picioare, pe
care le întinde spre podea, fapt ce presupune, pe lângă o creştere a coordonării mişcărilor şi
utilizarea de strategii motorii mai sigure şi mai eficiente. Viteza în mers creşte, echilibrul este
mai sigur la 3-4 ani, atunci când copilul fuge, viteza creşte chiar dacă situaţiile de cădere sunt
încă numeroase.
Perioada preşcolară mijlocie (4-5 ani)
La 5 ani, încep să devină evidente elementele legate de complicarea şi coordonarea mişcărilor.
Totuşi, dezvoltarea mişcărilor este relativ lentă, precizia lor se tulbură uşor. De exemplu, dacă
pe stradă vine o maşină în faţa unui preşcolar de 4- 5 ani, el este în primejdie de a fi călcat din
cauza frământărilor şi nehotărării, care-l fac să o ia când înainte, când înapoi. Sistemul nervos
al copilului nu este destul de dezvoltat. Astfel preşcolarul mijlociu nu este încă pe deplin
stăpân pe mişcările sale, nu are suficient de bogată experienţa mişcărilor. Reflexul de
orientare devine mai fin şi mai încărcat experimental.
Orizontul de cunoaştere creşte pe măsură ce se interiorizează, fapt ce face ca un copil de 5 ani
să recunoască numeroase amănunte privind mobilele din casă, poziţia lor şi a uşilor,
conţinutul sertarelor. Cunoaşte de asemenea modul de folosire a robinetelor şi chiar unele
reguli legate de economisirea apei şi precauţiile legate de utilizarea lor, cunoaşte drumul spre
grădiniţă şi alte amănunte. La 4-5 ani poate modela din plastilină figuri, poate aranja un
scenariu din figurine mici, poate face din hârtie mici jucării, poate desena sau colora desene
simple.
Perioada preşcolară mare (5-6 ani)
După 5 ani, copilul începe să simtă gustul performanţelor. Este atras de balustrade, căţărări pe
garduri, se angajează în jocuri mai dificile, cum ar fi lovirea mingii spre o anumită direcţie,
intră în jocuri în care există strategii de mişcare şi orientare. Progrese mari au loc şi în direcţia
mişcărilor mâinii.
Schimbările în dimensiunile corpului şi dezvoltarea sistemului osteo-muscular permit
efectuarea cu mai mare siguranţă a mişcărilor care reclamă coordonarea concomitentă a mai
multor muşchi ( mers, fugă, sărituri ). În mediul nostru actual sociocultural, spre sfârşitul
preşcolarităţii, cam în jurul vârstei de 5-6 ani, “desenarea” devine o activitate preferată a
preşcolarului.
Cum desenul este un produs al activităţii copilului, studiul desenelor infantile ne dezvăluie o
seamă de particularităţi de vârstă ale preşcolarului. Primul lucru care ne izbeşte în studiul
acestor desene este impreciziunea contururilor. În desen, mai ales la începuturile acestei
activităţii, preşcolarul are o linie “tremurată”, contururile obiectelor sunt încă foarte neprecise.
La acest fapt contribuie în primul rând slaba dezvoltare a muşchilor mici, care trebuie să
asigure conducerea creionului.
De asemenea, preşcolarul întâmpină dificultăţi serioase şi în coordonarea oculomotorie, atât
de necesară efectuării unor mişcări fine şi nuanţate reclamate de executarea unui desen. În
privinţa tehnicii de executare, evident, necunoaşterea perspective dă un aspect specific,
primitive obiectelor reprezentate. Preşcolarul desenează mai mult ideea şi nu caută o
reprezentare adecvată a ei. Din acest motiv apar desenele “transparente” unde figurează şi
elemente ale realităţii care în mod normal nu se văd, cum ar fi mâncarea în abdomenul omului
sau scările interioare ale casei etc.Echilibrul static începe să fie mai bun după vârsta de 5 ani
şi jumătate. Mecanismele motrice sunt perfectibile şi adesea inedite, deoarece au la bază un
control multilateral, o dinamică a intenţiilor controlată de anumite cerinţe interne şi externe.