Cap.

2 Etapele dezvoltării copilului

Studiul dezvoltarii umane incearca sa raspunda la intrebarea de ce oamenii se schimba in timp

si de ce ei raman aceiasi. In dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai multe etape /
stadiisi chiar daca nu sunt identice ca limita de varsta in toate abordarile, diferentele sunt
nesemnificative. Scoala romaneasca de psihologie considera ca dezvoltarea psihica a copilului
cuprinde urmatoarele perioade1 :

2.1. Primul an de viaţă

Caracteristică primului an de viaţă este creşterea foarte intensă. În vederea controlării
modului în care copilul creşte se folosesc o serie de indicatori. Astfel, pentru greutate între 1 şi 6
luni se înmulţeşte numărul de luni cu 600 la care se adaugă greutatea la naştere, iar între 7 şi 12
luni se înmulţeşte numărul de luni cu 500 şi se adaugă greutatea la naştere. Pentu înălţime între 1
şi 6 luni se înmulţeşte numărul de luni cu 2,5 şi se adaugă înălţimea de la naştere, iar între 7 şi 12
luni se înmulţeşte numărul de luni cu 2 şi se adaugă înălţimea de la naştere2.
Necesitatile de bază ale copilului mic pot fi împărţite în situatii ce necesită satisfacere
ciclică (alimentare, de somn, apă, etc) şi situatii permanente (de apărare, de orientare, de
investigaţie).
Nevoile alimentare sunt foarte active la copilul mic, condiţionându-se de timpuriu şi
transformându-se în obişnuinţe alimentare primare.
Nevoia de apărare/supravieţuire devine activa şi începe să se exprime prin mişcare şi ţipăt,
în caz de disconfort şi prin somn, în caz de oboseală.
Nevoia de afecţiune se realizează prin intermediul structurii relaţiilor şi regulilor incluse
în structura familiei. Primul an de viaţă este încărcat de dependenţă, fiind perioada în care se
pune bazele independenţei prin trei serii de conduite achizitorii:
- apucarea şi mânuirea elementară a obiectelor – pune bazele autoservirii;
- mersul – deplasarea condiţionată de dorinţă şi voinţă;
- rostirea primelor cuvinte – instrument al comunicării.
Nevoia de eliminare este reflexă la copilul mic şi sunt relativ dense – două scaune pe zi,
unul după ce începe să meargă. La sfârşitul primului an apare controlul sfincterian şi obişnuinţa

1
Ursula Schiopu şi Emil Verza 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Edp, p. 67 - 93
2
Florinda Golu 2015, Manual de psihologia dezvoltarii. O abordare psihodinamica. Editura Polirom, p. 48-68
folosirii oliţei, fiind totuşi mai dificil controlul micţiunii. Copilul se obişnuieşte cu curăţenia şi
simte un puternic disconfort la producerea accidentelor.
Din punct de vedere al senziorialităţii, în primă etapă se dezvoltă senziorialitatea de
contact (miros, gust, pipăit), apoi cea de distanţă (văz şi auz). Dezvoltarea gustului şi mirosului
pun baza unor reflexe condiţionate, funcţiile lor biologice fiind implicate în menţinerea vitalităţii
organismului, creând cadrul adaptativ al senziorialităţii. Văzul şi auzul începe să se dezvolte,
primele trei luni fiind implicate în organizarea situaţională a conduitelor.
Copilul începe procesul de cunoaştere al lumii înconjurătoare prin percepţie – aceasta
structurându-se pe două modele3:
- modelul perceptiv contemplativ prezent la două luni în care obiectele sunt doar
observate;
- modelul perceptiv acţional – se constituie la trei luni – obiectele devin cunoscute sub
imboldul apucării intenţionate, controlate vizual.
Datorită experienţei perceptiv senzoriale acumulate treptat, se dezvoltă funcţiile mnemice
şi devin active reprezentările împreună cu întreaga lor rezonanţă afectivă.
Comunicarea se realizează în primă etapă nonverbal, primele semne ale acesteia apărând
la vârsta de 2 luni, la 3 - 4 luni zâmbetul apare ca o reacţie la surâsul mamei, iar după vârsta de 4
- 5 luni copilul decodifică numeroase aspecte din mimica adultului. După vârsta de 4 luni se
produc articulări vocale împreună cu consoane si in jurul vârstei de 5 luni apare lalaţiunea (fază
superioară a gânguritului). Spre sfârşitul lunii a 10 atenţia copilului devine evident îndreptată spre
cuvinte, la 11-12 luni copilul face progrese rapide de înţelegere a vorbirii ce i se adresează este
capabil să verbalizeze sunete, „cuvinte” cu rol de holofraze4.

2.2. Prima copilărie (perioada antepreşcolară) 1 – 3 ani

În această perioadă copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al

celor care frecventează familia, începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al
familiei, trăind conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate
complexă.5

3
Mielu Zlate 2009, Fundamentele psihologiei. Editie Collegium, Editura Polirom, p. 300-350
4
Daniel Goleman 2018, Inteligenta emotionala. Editura Curtea Veche, p. 28-52
5
Ursula Schiopu şi Emil Verza 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Edp, p. 93 - 119
 La începutul acestei perioade vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi încărcată
de mari dificultăţi de pronunţie, pentru ca la şfârşitul acesteia copilul de trei ani să fie capabil să
vorbească relativ fluent, în propoziţii inteligibile, dispunând de un limbaj situativ bogat.
Activitatea formativă cea mai frecventă între 1 şi 3 ani constă în mânuirea de obiecte.
În contextul întregii dezvoltări din perioada primei copilării pot fi desprinse trei subetape 6:
- 12 – 18 luni – se consolidează mersul, mediul înconjurător este perceput mai bine.
Copilul este deosebit de nestatornic şi instabil, atras de toate reperele câmpului vizual,
explorând cu frenezie toate suprafeţele acestuia;
- 18 – 28 luni – se dezvoltă în mod accentuat comunicarea verbală şi se folosesc soluţii
noi în diferitele situaţii de viaţă. Deplasarea devine mai puţin nervoasă şi mai
subordonată finalizării unor intenţii supuse cerinţelor interne;
- 28 – 36 luni – se dezvoltă o mai largă conciliere cu adulţii, copilul este preocupat de
aspectele evaluative ale acţiunilor şi demersurilor sale, devine sensibil faţă de cei din
jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un partener.
Între 1 şi 3 ani ritmul creşterii biosomatice este foarte intens şi multilateral, cu o uşoară
încetinire spre limita superioară a etapei si au loc modificări intense la nivelul coloanei
vertebrale, al cutiei craniene, la nivelul dentiţiei. La 18 luni copilul poate linguriţa la gură si după
19 luni copilul urcă scările singur ţinându-se de rampă şi aducând piciorul celălalt lângă primul.
La doi ani copilul începe să dezvolte controlul sfincterian, fiind capabil să se ţină câteva
momente până ajunge la oliţă.
Între 18 şi 48 de luni are loc formarea vorbirii în proproziţii, iar între 48 şi 60 luni are loc
organizarea sintaxei (regulile gramaticare) în vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală.
Există trei feluri de limbaj7:
- limbajul „mic”, primitiv, de circulaţie restrânsă folosit între copil şi cei din mediul
apropiat.
- limbaj situativ – este prezent in jurul varstei de 2 ani si încărcat de cuvinte concrete,
cu structură gramaticală dar saturat de exclamaţii, forme verbale eliptice şi gestică.
- limbajul contextual, locaţional, de vorbire- se desfăsoara cu un text şi un context
discret, alimentat de structurile comunicării non-verbale.

6
Daniel David 2017, Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale. Colectia Collegium, Editura Polirom, p.
88-150
7
Schaffer H. Rudollph 2010, Introducere in psihologia copilului. Colectia Psihologul expert, Editura Asociatia de
stiinte cognitive din Romania, p. 205-301
 După împlinirea vârstei de un an dispoziţia generală a copilului este din ce în ce mai bună,
totuşi planul afectivităţii este instabil iar in jurul varstei de un an şi jumătate ataşamentul faţă de
mamă devine acaparant si apare gelozia.
În finalul perioadei antepreşcolare se formează gelozia latentă faţă de intruziunea parentală (la
băieţi) sau maternală (la fetiţe). Spre vârsta de doi ani, tatăl este admirat şi devine favoritul
copilului. După doi ani copilul devine impulsiv şi neînţelegător, instabil din nou, tendinţele ostile
faţă de adult cresc, deoarece creşte câmpul frustraţiilor8.
Deosebit de pregnant se manifestă ataşamentul la copiii antepreşcolari. Acesta face ca în
momentele de teamă, copilul să se refugieze în braţele mamei, sau, după vârsta de doi ani, să se
ascundă în spatele ei. Ataşamentul se exprimă ca o dorinţă de conservare a unei apropieri
emoţionale faţă de o persoană dată. Manifestările legate de ataşament sunt numeroase: începând
cu zâmbetul, mângâierea, accese tumultoase de afecţiune şi terminând cu solicitarea acestora prin
tot felul de mijloace.
Aspecte deosebite sunt legate de anxietate. Se consideră că în copilăria timpurie există
două feluri de anxietate9:
- anxietatea faţă de persoane şi situaţii străine;
- anxietatea de separaţie.
La copiii de 12-14 luni anxietatea faţă de persoane străine este foarte intensă. Interesant
este faptul că la 15- 16 luni unii copii aleargă pe stradă spre persoane străine care au ceva
familiar, arătându-le simpatie, ca după ce constată în relaţia faţă în faţă că sunt persoane
necunoscute să fugă repede înapoi la mama. Teama de persoane străine se diminuează spre vârsta
de trei ani, în schimb anxietatea de acest tip se conservă faţă de „necunoscut”.
Anxietatea de separaţie (mai ales de mamă) ia în jurul vârstei de 21-24 luni forme
dramatice, mai ales dacă copilul este obişnuit ca mama să fie tot timpul cu el. După vârsta de doi
ani cerinţa de afecţiune creşte şi se rafinează. Din această cauză actul deliberativ se organizează
strategic.
La trei ani conduitele se organizează strategic, strategiile de evaziune se constituie din
teama de pedeapsă. După momentele de negativism, conflicte, izbucniri dramatice emoţionale –
constatând efectele tensionate ale reacţiilor sale şi faptul că cei din jur au obosit şi manifestă mai
puţină solicitudine şi mai multă lipsă de disponibilitate afectivă – copilul se simte părăsit şi
vinovat. Emoţiile şi sentimentele de acest fel sunt deja expresii ale dragostei, care este altceva

8
Florinda Golu 2015, Manual de psihologia dezvoltarii. O abordare psihodinamica. Editura Polirom, p. 145-215
9
Irina Holdevici 2011, Psihoterapia anixietatii. Abordari cognitiv-comportamentale. Editura Universitara, p. 25-210
decât ataşamentul. Dragostea se formează din afecţiunea simbiotică faţă de mamă, care se
conştientizează.

2.3. A doua copilărie (perioada preşcolară) 3 – 6 ani

În societatea contemporană din numeroase ţări, printre care şi România, copilul ia contact
cu mediul preşcolar (de grădiniţă), diferit de cel familial şi traversează observativ mediul social
(strada, magazinele, mijloacele de transport în comun).
Tipul fundamental de activitate este jocul, care reprezintă o descentrare a psihicului de pe
activitatea de percepere pe activitatea de implantaţie în viaţa cultural-socială, prin simbolizări
ample şi complexe10. Tipul de relaţii se nuanţează şi se diversifică, amplificându-se conduitele
din contextul colectivelor de copii. Concomitent are loc şi diferenţierea conduitelor faţă de
persoane de diferite vârste şi ocupaţii, aflate în ambianţa social-culturală a copilului.
Deosebit de activă este formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei,
prin organizarea de deprinderi şi obişnuinţe si aici amintim de cele comportamentele alimentare,
de îmbrăcare şi igienice.
În perioada preşcolară mijlocie copilul traversează un uşor puseu de creştere. Pe plan
psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului învăţând aproximativ 50 cuvinte pe lună 11. În
planul autonomiei se observă progrese semnificative în ceea ce priveşte dezvoltarea deprinderilor
alimentare, de îmbrăcare, igienice. Se intensifică, de asemenea, dezvoltarea conştiinţei de sine,
fapt ce se exprimă prin creşterea opozabilităţii, a bravadei, a dorinţei de a atrage atenţia asupra sa
(episod de negativism). Jocul devine în perioada preşcolară mjlocie o activitate de bază, încărcată
de caracteristici active de manipulare a experienţei de viaţă, a observaţiilor, a emoţiilor, a
acţiunilor şi a conduitelor ce se vehiculează în ambianţa sa, punând în evidenţă o mare experienţă
socială achiziţionată şi capacitatea de a crea verbal şi comportamental roluri prin care copilul
reconstituie episoade din realitatea înconjurătoare (jocul cu rol şi subiect). În genere, curiozitatea
devine mai amplă şi abordează mai pregnant relaţiile dintre fenomene.
Preşcolarul mare (5-6 ani) manifestă în ansamblu o mai mare forţă, agilitate, inteligenţă,
reticenţe în situaţii uşor penibile. Câmpul atenţiei este dominat de o înţelegere mai profundă a
situaţilor si capacitatea de învăţare devine activă astfel incat este dublată de interese de
10
Ursula Schiopu şi Emil Verza 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Edp, p. 119-157
11
Schaffer H. Rudollph 2010, Introducere in psihologia copilului. Colectia Psihologul expert, Editura Asociatia de
stiinte cognitive din Romania, p. 287-290
cunoaştere care încorporează şi forme mai evoluate de simbolizare în care acţionează integratori
verbali (alimente, păsări, flori, fructe, etc.).

2.4. A treia copilărie (perioada şcolară) 6 – 10 ani

Perioada şcolară este marcată de importantele progrese realizate în dezvoltarea psihică a

copilului, datorată procesului de învăţare care se conştientizează ca atare 12. Învăţarea devine tipul
fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor oarecum radicale de condiţionare a
dezvoltării psihice în ansamblul său pe care le provoacă şi ca urmare a dificultăţilor pe care
copilul le poate întîmpina şi depăşii în mod independent. Activitatea şcolară va solicita intens
activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolare
va dezvolta şi organiza strategii de învăţare, va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei şi va forma
deprindeti de scris-citit şi calcul.
Şcoala creează capacităţi şi strategii de învăţare pentru toată viaţa şi contribuie la
dezvoltarea planului deliberativ al vieţii interioare, la structurile identităţii şi ale capacităţilor
proprii, la dezvoltarea de aspiraţii, la descoperirea vieţii sociale 13. Realizând o educţie
instituţionalizată şi obligatorie, şcoala egalizează social accesul la cultură.
Procesul creşterii se temperează uşor între 6-7 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6 ani
au loc câteva procese implicate în creştere şi dezvoltare. Dentiţia provizorie începe să fie
înlocuită cu dentiţia permanentă. Importante aspecte se conturează în ceea ce priveşte legăturile
funcţionale nervoase, astfel după 6 ani se organizează legături funcţionale implicate în lectură şi
scriere constituindu-se o lărgire mozaicală a zonelor limbajului.
În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi accentuează caracterul de
ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi dreptaci se pun în evidenţă, creînd probleme în
procesul scrierii.
În perioada celei de-a treia copilării schimbările psihice se fac, în mod aparent, lent 14. Pe
planul orientării generale se pune în evidenţă o părăsire a intereselor evidente în perioada
preşcolară, ca desenul, modelajul. Din acest motiv produsele şcolarului mic devin mai puţin
spontane, pline de ştersături. Se schimbă preferinţele şi pe alte planuri, astfel la 7-8 ani sunt
preferate lecţiile de aritmetică fată de cele ale ştiinţelor naturii, ulterior şi acestea din urmă încep
să fie privite cu interes. Deşi interesul pentru joc rămâne foarte puternic, încep să devină tot mai
12
Ursula Schiopu şi Emil Verza 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Edp, p. 158-200
13
Jean Piaget 2008, Psihologia inteligentei. Editura Cartier, p. 78-79
14
Mielu Zlate 2009, Fundamentele psihologiei. Editie Collegium, Editura Polirom, p. 310-312
dese, la 8-9 ani, atitudinile de supărare şi indispoziţie atunci când copilul este trimis să se joace
atunci când citeşte.
La 6 ani copilul este total absorbit de problemele adaptării la viaţa socială, procesul fiind
relativ dificil. Dacă învăţătorul insistă numai pe disciplină, copilul prezintă o adaptare mai grea
ce se manifestă prin creşterea nervozităţii, a oboselii şi chiar tulburări digestive. Învăţarea scris-
cititului şi a calculelor elementare constituie achiziţii de bază ale acestui moment de dezvoltare 15.
După 7 ani se manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii,
o mai mare extroversiune şi trăiri numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a
depăşit o fază tensională. Tot la aceasta varsta creste în mod evident curiozitatea faţă de mediul
extraşcolar şi faţă de mediul stradal .
Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială, dat fiind faptul că
adaptarea a depăşit încă o etapă tensionată şi copilul a început să treacă de mai mult echilibru şi
de mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează 16. Începe să devină
ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme printre care şi aceea a provenienţei
copiilor, dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam. Este un moment de
intensă identificare socială, patriotică şi concomitent de constituire a sentimentelor de apartenenţă
la şcoală, clasa sa şcolară, etc.
După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul
devine ceva mai meditativ, se atenuează varacterul pregnant al expansivităţii în conduite. Este o
perioadă de încercări numeroase de a rezolva activităţi mai dificile. Este evidentă dorinţa copiluli
de autoperfecţionare, de îmbogăţire a cunoştinţelor, copilul devine dintr-o dată mai ordonat, mai
perseverent în diferite tipuri de activităţi.
Între 9-10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic
se dezvoltă la fel. Capacitatea copilului de a aprecia ce anume a omis în răspunsul la lecţie creşte.
În acelaşi sens el îşi dă seama relativ clar ce a greşit la lucrarea de control.
La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei – constituirea bazelor personalităţii, constanţa de
sine, dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei crează copilului o
deschidere largă spre viaţa socială.

15
Daniel David 2017, Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale. Colectia Collegium, Editura Polirom, p.
90-110
16
Schaffer H. Rudollph 2010, Introducere in psihologia copilului. Colectia Psihologul expert, Editura Asociatia de
stiinte cognitive din Romania, p. 245-250
 2.5. Perioada pubertăţii şi adolescenţa 10-18/20 ani

Tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertăţii rămâne învăţarea şi instruirea,

teoretică şi practică, inclusiv pregătirea pentru exercitarea corectă a unei activităţi profesionale
productive.
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţia trei stadii marcante 17:
1) Stadiul pubertăţii (de la 10 la 14 ani) dominat de o intensă creştere, accentuarea
dimorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanţe în dezvoltarea psihică şi de
dezvoltarea mare a sociabilităţii (mai ales pe orizontală);
2) Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, procesul de
câştigare a identităţii, de intectualizare pregnantă a conduitei;
3) Stadiuil adolescenţei prelungite (de la 18 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică
primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune maritală.

Pubertatea cuprinde următoarele etape:

a) Etapa prepuberală (de la 10 la 12 ani) ce se exprimă printr-o accelerare şi
intensificare din ce în ce mai mare a creşterii (mai ales în plan statural), concomitent cu
dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia
pilozităţii pubiene şi a celei axiale). Tinerele fete trec în această fază printr-o creştere accentuată
şi câştigă 22 cm în înălţime. La băieţi creşterea poate să înceapă ceva mai târziu, între 12 şi 16 ani
şi este mai evidentă.
Intrarea într-un nou ciclu de şcolarizare cu noi cerinţe şi solicitări mai diversificate
cantitativ şi calitativ, contactul „modele umane” de profesiri, mai diferenţiate, modele de lecţii de
o mare diversitate constituie pentru etapa prepuberală o schimbare generală a cadrului de
desfăşurare a învăţării şcolare. Antrenarea în formaţii artistice, în cercuri tehnice, în concursuri de
fizică, literatură, etc. pe şcoală apoi pe judeţe creează experienţa competiţiilor şi o înţelegere mai
largă a valorii activităţii efectuate ca foarte bună, mediocră sau slabă. Incertitudinea pe acest plan
specifică majorităţii copiilor din primele clase, dispare. Prin toate acestea se câştigă statutul de
elev bun, mediocru sau slab, fapt ce contribuie la dezvoltarea conştiinţei de sine.
Diferenţieri subtile încep să apară în conduitele din clasă, se creează o discretă distanţă
între fetiţe şi băieţi şi o competiţie, încărcată de forme uşoare de rivalităţi între aceştia. De obicei,
17
Franz Ruppert 2005, Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei. Editura Trei, p. 209-220
fetiţele sunt mai disciplinate şi mai dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele au adeseori o creştere
şi dezvoltare mai intensă la 11-12 ani decât băieţii.
Treptat se organizează o modificare mai de fond a întregii conduite. Copilul începe să fie
din ce în ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii şi colegii săi, începe să-şi manifeste
mici refuzuri de a participa cu familia la mici ieşiri ale acesteia, preferând copiii.
b) Pubertea propriu-zisă de la 12 la 14 ani este dominată de puseul de creştere.
Această intensificare este mai evidentă între 11 şi 13 ani la fetiţe şi între 13 şi 14 ani la băieţi. O
dată cu creşterea trunchiului are loc creşterea umerilor şi prelungirea taliei. La băieţi este intensă
şi creşterea masei musculare, creştere mai intensă şi prelungită (până la 16 ani) fără să se
mărească mai mult şi orgamele interne aflate în torace. În perioada puseului de creştere dispare
grăsimea, creşte forţa, puterea fizică.
Puseul de creştere este secondat discret de maturizarea sexuală care se intensifică în jurul
etapei de maximum de creştere. Maturizarea sexuală se pune în evidenţă prin apariţia pilozităţii,
creşterea organelor sexuale, modificarea vocii şi începutul funcţionării glandelor sexuale.
Din punct de vedere psihologic18, creşterea şi maturizarea sunt legate de numeroase stări de
disconfort provocate de durerile musculare şi osoase dar şi de faptul că în această etapă se
produce creşterea inegală a diferitelor părţi ale corpului care dau aspecte caricaturale.
c) Momentul postpubertal. La puţin timp după atingerea punctului culminant al
pubertăţii, băieţii manifestă o schimbare în conduite, adeseori intră în faze de exagerare,
impertinenţă cu substrat sexual, cu o agresivitate marcantă în conduite şi în vocabular. Tinerele
fete trec prin două faze demarcate de către J. Rousellet ca fiind, prima de femeie – copil, plină de
conduite timide şi exuberante, dar şi de afecţiune, idealizare de eroi şi personaje inaccesibile.
Această primă fază este impregnată de trăiri complexe şi ambigue de inferioritate, culpabilitate şi
jenă. Tânara fată se simte adesea impură. Dezvoltarea treptată a feminităţii, intuirea efectelor
acesteia, discretă mai întâi, apoi mai accentuată, face să se treacă în faza a doua, cea de femeie –
adolescent, cu o largă disponibilitate sentimentală şi curiozitate. Tânăra fată devine uşor
provocatoare, stăpână pe sine, complexul de inferioritate dispare.

Adolescenţa (14 – 18 ani) este perioada în care are loc în mod intens ieşirea din societatea
de tip tutelar, familial şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural socială mai largă a şcolii şi chiar a
oraşului. Adolescenţa se împarte la rândul ei în stadiile19:

18
Tinca Cretu 2016, Psihologia varstelor . Colectia Psihologia copilului si Parenting, Editura Polirom, p. 150-305
19
Florinda Golu 2015, Manual de psihologia dezvoltarii. O abordare psihodinamica. Editura Polirom, p. 215-260
 a) Preadolescenţa – 14-16 ani – este o etapă de stabilizare a maturizării biologice. În
această etapă se conturează şi se adândceşte mai mult individualizarea prin conturarea
caracteristicilor conştiinţei şi ale conştiinţei de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică,
încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă încă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, unele
extravaganţe, momente de nelinişte şi momente de dificultate, de concentrare, de oboseală la
efort. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare.
b) Adolescenţa propriu – zisă 16 – 18 ani – se caractetizează printr-o intelectualizare
intensă (dezvoltarea gândirii abstracte), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite
adulte. Adolescentul este interesat de responsabilităţile în care există dificultăţi de depăşit spre a-
şi măsura forţele. Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni
noi de „demnitate” şi „onoare”.
c) Adolescenţa prelungită (18-24 ani) cuprinde tineretul deja integrat în forme de
muncă precum şi tineretul studenţesc. Sub o formă sau alta, independenţa este dobândită sau pe
cale de a fi dobândită la această vârstă, fapt ce aduce cu sine un plus de energizare şi dilatare a
personalităţii. Gustul informaţiei continuă diversificându-se şi orientându-se mai mult spre
domeniul profesional şi cel social. Tot la această vârstă manifestă un oarecare modernism şi simt
nevoia unei participări sociale intense. Aceasta este etapa învăţării rolului sexual. Este o perioadă
în care au loc angajări matrimoniale care vor contura o nouă subidentitate implicată în
responsabilităţi legate de constiruirea unei noi familii.
Psihicul copilului insumand toate insusirile personalitatii lui, interesele, temperamentul si
caracterul, nu poate fi inteles decat din comportament, din manifestarile lui trecute si prezente si
din aspiratia acestuia catre viitor . Nu pot fi manifestari de moment sau ocazionale, ci de trasaturi
esentiale, dominante si relativ permanente in caracteristicile copilului ce il defineste ca om.