5. Dezvoltarea procesului de identificare la vârsta antepreşcolară.

În structura comportamentului
imaginea de sine, identificarea de sine joacă un rol important. Fenomenul legat de conştientizarea
identităţii a fost studiat mai ales prin „recunoaşterea de sine‖ în oglindă a copiilor mici. Se pot
diferenţia două serii de evenimente cognitive în actul de identificare în oglindă. Primul se referă la
recunoaşterea faptului că în oglindă se află propria persoană sau imaginea ei, al doilea la faptul că
ceea ce se vede în oglindă nu este o persoană în carne şi oase, ci o imagine ce reflectă spaţialitatea
realităţii. Identificarea primară a fost plasată de A. Gesell la peste 2 ani. R. Zazzo a deplasat spre 3 ani
această recunoaştere a copilului în oglindă. El semnalează o mare perplexitate a copilului în faţa
oglinzii, însoţită de bucuria de recunoaştere, o oarecare teamă şi uneori evitare. În aceste faze
timpurii ale dezvoltării umane sunt încă puţin coezive cele trei faţete mai importante ale sinelui:
sinele corporal material (ce se referă la conştientizarea caracteristicilor proprii corporale), sinele
social (ce se referă la statut, rol, la apartenenţă de grup social) şi sinele spiritual (care se referă la
aptitudini, activităţi). Acesta este „sanctuarul emoţiilor şi dorinţelor‖. În constituirea identităţii
primare sunt implicate şi reacţiile opozante. La 2 ani acestea pot deveni foarte intense. Cele mai
multe manifestări de mânie, ostilitate, agresivitate şi negativism sunt legate de exercitarea
obiceiurilor şi a regimului zilnic. Or, se ştie că acestea încorporează reguli de convieţuire. Pe al 133
doilea loc stau manifestările protestatare şi ostile faţă de autoritatea celor din jur (conflicte de
autoritate). Pe locul trei se află reacţiile de mânie şi protest faţă de dificultăţile care se manifestă în
joc sau în traseele de realizare a dorinţelor. Spre 3 ani reacţiile protestatare ale copilului se
diminuează (se semnalează un declin al ţipătului de scurtă durată). Stările afective ale copiilor mici
sunt intense, fără a fi profunde. Ele se multiplică, se diferenţiază şi se complică. Axul diferenţial
afectiv al ambilor părinţi creează echilibrul în familie şi în comportarea copilului cu ei. Identitatea
exprimă o disponibilitate complexă, structurată, concretizată în lărgirea sinelui. Conştiinţa de sine
parcurge mai multe etape:  in perioada de sugar, copilul nu face deosebirea între sine şi
realitateaînconjurătoare;  la sfârşitul primului an de viaţă copilul exersează acţiuni cu mai multe
obiecte, ceea ce duce la disocierea acţiunii de obiectul în sine;  după vârsta de 1 an are loc o
desprindere acţiunii de propria fiinţă, concretizată prin faptul că el devine autor al mai multor
modalităţi de a acţiona cu obiectele;  la 1 an şi 8 luni apare verbalizarea rezultatelor acţiunilorîn care
copilul îşi utilizează prenumele;  la 2 ani şi 6 luni – 3 ani, copilul foloseşte cuvântul eu pentru a se
indica pe sineca agent al diverselor acţiuni şi dorinţe. El reţine în memorie elemente care aparţin
identităţiisale. Are progrese importante privind reprezentarea mentală a propriei organizări
corporale. Cunoaşte şi denumeşte părţi ale feţei şi trunchiului, indică deseori fără greşeală mâna
stângă şi mâna dreaptă şi se identifică în imaginea din oglindă sau în fotografii. Ştie al cui este şi cum
îl cheamă, deşi reţine mai greu numele de familie. 134 Această perioadă a apariţiei conştiinţei de sine
marchează începutul evoluţiei personalităţii 6.6. Semnificaţia generală a stadiului antepreşcolar
pentru dezvoltarea psihică generală Această etapă, de intensă expansiune subiectivă are, printre
altele, următoarele caracteristici diferenţiale:  Este etapa constituirii primare coerente, a trăirii
experienţei de viaţă curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al celor
ce frecventează familia. Începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al familiei,
trăind conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate complexă. 
Experienţa de viaţă devine impregnată de învăţarea comunicării verbale. La începutul acestei
perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi încărcată de mari dificultăţi de pronunţie;
la 3 ani copilul vorbeşte relativ fluent, în propoziţii inteligibile, dispunând de un limbaj situativ bogat.
El poate să formuleze impresii, dorinţe, constatări, interogaţii, etc. Lumea devine pentru copil un
spectacol în care îi place să fie asistat de comunicarea cu adultul.  Copilul este angajat în perioada
antepreşcolară în căutarea de mijloace de a-şi consolida autonomia prin perfecţionarea deplasării, pe
de o parte şi, pe de alta, prin consolidarea deprinderilor de mânuire a obiectelor. Emanciparea
relativă de sub tutela mamei şi a înlocuitorilor ei este mai evidentă pe planul acţiunilor decât pe cel
afectiv. Pe acesta din urmă se constituie adevărate inflaţii de dorinţe şi intenţii mijlocite doar de
teama de a nu pierde afecţiunea şi asistenţa adultului. În această perioadă, semnificative sunt: 
cucerirea independenţei de mişcare  apariţia reprezentărilor 135  posibilitatea acţiunilor mentale 
însuşirea limbajului ca modalitate curentă de comunicare  apariţia conştiinţei de sine Activitatea
dominanta între 1-3 ani constă în mânuirea de obiecte. CAPITOLUL VII A DOUA COPILĂRIE (DE LA 3 LA
6-7 ANI) 7.1. Dezvoltarea fizicăîn perioada preşcolară 7.2. Dezvoltarea psihicăîn perioada preşcolară
7.2.1. Dezvoltarea percepţiilor la vârsta preşcolară 7.2.2 Reprezentările la preşcolar 7.2.3. Specificul
gândiri la vârsta preşcolară. 7.2.4. Dezvoltarea limbajului la preşcolar 7.3. Constituirea fundamentului
personalităţii 7.4. Dezvoltarea afectivă la vârsta preşcolară. 7.5. Specificul dezvoltării voinţei la
preşcolar 7.6. Expansiunea personalităţii preşcolarului prin activitate. 7.7. Socializarea copilului de
vârstă preşcolară 7.8. Semnificaţia generala a vîrstei preşcolare 7.1. Dezvoltarea fizicăîn perioada
preşcolară Având în vedere polivalenţa ei de fiinţare precum şi tonalitatea impetuoasă şi ingenuă
trăirilor, perioada preşcolarăconstituie, pe drept cuvânt, „vârsta de aur‖ a copilăriei. Reperele
psihologice fundamentale, ce dau contur şi individualitate celei de a doua copilării sunt: activitatea
de bază- jocul şi respectiv, tipul relaţiilorîn care este antrenat individul (concret, se produc nuanţări în
relaţiile interfamiliale şi o diversificare a celor extrafamiliale, ceea ce conduce la cristalizarea
identităţii sale primare). 136 Această perioadă cuprinde următoarele etape:  a preşcolarului mic (3-4
ani);  a preşcolarului mijlociu (4 ani);  a preşcolarului mare (5-6/7 ani). În această perioadă
creşterea este mai lentă, dar nu lipsită de particularităţi semnificative. Creşterea în lungimese
realizează cu 6-8 cm pe an, iar creşterea în greutatecu ≈ 2 kg pe an, ceea ce înseamnă că la sfârşitul
perioadei copilul are în jur de 116-120 cm înălţime şi ≈ 22-23 kg. Se modifică configuraţia corpului,
lordoza şi abdomenul proeminent din prima copilărie vor dispărea, iar masivul facial creşte
proporţional mai mult decât cel cranian, astfel încât la ≈ 6 ani copilul capătă aspectul unui adult în
miniatură, relativ proporţionat. Are loc şi o schimbare în dezvoltarea structurii musculare, copilul
pierde din ţesutul adipos subcutanat, pielea devine mai elastică şi mai puţin fragilă, iar procesul de
osificare este intens la nivelul epifizelor oaselor lungi şi a oaselor toracice. Membrele cresc alternativ,
mai întâi cele superioare şi ceva mai târziu cele inferioare. Acest fapt menţine aspectul uşor
disproporţionat al copilului până în jurul vârstei de 5 ani. La nivelul sistemului nervosau loc
diferenţieri fine ale structurilor funcţionale ale scoarţei cerebrale, concomitent cu angajarea zonelor
vorbirii şi cu apariţia dominaţiei asimetrice a uneia dintre cel 2 emisfere (de obicei stânga). Se
configurează astfel caracterul de dreptaci, stângaci sau ambidextru al manualităţii copilului.
Dezvoltarea biochimismului intern devine mai complexă, impregnată de hormonii tiroidieni, timici şi
hipofizari, care au rol specific în creştere şi dezvoltare. În această perioadă copilul atinge un grad de
dezvoltare motorie ce-i permite să execute mişcări izolate, cu diferite segmente ale corpului, precum
şi mişcări cu dificultate crescândă, de tipul săritului, căţăratului, mersului pe bicicletă.