Ministerul Apărării Naţionale

INFO-PSIHO 2021

PSIHOLOGIE MILITARĂ
Rezilienţa, garanţia succesului

Coordonator:
Col. dr. psih. Cristian DOBRE

Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei

Bucureşti, 2021
 Colectivul ştiinţific:
Dr. psih. Cristian DOBRE
Dr. psih. Cristian ILIE
Psih. Iulia-Andra NISTOR
Psih. Cristina-Elena VARTIC
Psih. Iulia-Clarisa GIURCĂ

Colectivul de organizare:
Dr. psih. Cristian DOBRE
Psih. Manuela VÂRLAN
Psih. Daniela CHIRIŢESCU
Psih. Adrian-Dumitru HALIP
Psih. Cristina NEDEA
Dragoş POPA
Psih. Liviu-Ioan CIOCMĂREAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Psihologie militară : rezilienţa - garanţia succesului / coord.: col. dr. psih.
Cristian Dobre. - Bucureşti : Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei,
2021
ISBN 978-606-524-278-4

I. Dobre, Cristian (coord.)

159.9

Editură recunoscută de către CNCS/CNATDCU – Panel 4

„Domeniul ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică“

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii şi responsabilitatea privind conţinutul studiilor sunt
rezervate autorilor şi nu pot fi atribuite unor instituţii ale statului sau utilizate în justiţie.

2
 CUPRINS

Marian HĂPĂU
Cuvânt-înainte ......................................................................................................... 11

SECŢIUNEA I
REZILIENŢA - GARANŢIA SUCCESULUI

Paul T. BARTONE
Individual and organizational influences on resilience in the military…..……….. 21
Viorel ISTICIOAIA – BUDURA
Rezilienţa cu nume propriu: al meu, al tău, al nostru!…………...….............. 33
Cristian DOBRE
Rezilienţa – garanţie a succesului………………………………………..……. 42
Antony FERNANDES, Samir RAWAT
Psychological resilience in military………………………………………………. 64
Mahanaz FOROUZAN, Shradha SHARMA, Samir RAWAT
Resilience among military spouses: learning to grow wherever planted………… 83
Ole BOE, Samir RAWAT, Andrzej PIOTROWSKI
Resilience as a Mediator for Success…………………………………………...... 107
Priya JOSHI, Samir RAWAT
The resilient military leader………………………………………………………. 122
Utkarsh BORODE, Gayatri AHUJA, Samir RAWAT
Resilience among military spouses………………………………………...…...… 132
Vahishta KAPADIA, Samir RAWAT
Resilience in children of military personnel…………………………………...…. 149
Cristian ILIE
Proprietăţi psihometrice ale Connor - Davison Resilience Scale: date preliminare 159
Manuela VÂRLAN
Factorii de risc personali şi rezilienţa în contextul stresului cotidian……….......... 172
Cristina CAZACU, Iulia-Sorina ROŞCA
Percepţia stresului şi atitudinea faţă de risc în adoptarea unui stil de viaţă sănătos 180
Adrian-Dumitru HALIP, Dragoş-Gelu POPA
Relaţia dintre robusteţea psihologică şi accentuările pe trăsăturile de personalitate
dezadaptative: un studiu corelaţional…………………………..…......................... 189
Mădălina Liliana POP, Oana DAVID
Dezvoltarea rezilienţei psihologice cu ajutorul aplicaţiei mobile REThink…........ 201
Nicoleta-Bianca MATACHE
Rezilienţa în cadrul organizaţiei militare şi efectele acesteia asupra stimei de sine
a personalului militar……...…………………………………………………........ 209
Ionela NICA
Rezilienţa psihologică, stresul şi garanţia succesului...………………………...… 220
Teodor Andrei BRATU, Iulia-Andreea BÎLBÎIE
Managementul crizei: influenţa rezilienţei la nivel microsocial şi macrosocial..... 227

3
Marilena-Maria STROE
Rezilienţa ca factor de protecţie al liderilori………………...……........................ 234
Ecaterina-Bianca DUMITRAŞCU
Rezilienţa: un vechi personaj biblic..……... …………………………………...… 242
Georgeta ŢÎRLEA, Elena-Mihaela VELCEA, Cristina-Anca AMURĂRIŢEI
Rezilienţa psihologică a militarilor din forţele terestre şi eficienţa
organizaţională ……................................................................................................ 252
Iulia-Clarisa GIURCĂ, Iulia-Andra NISTOR
Importanţa angajamentului în muncă în rezilienţa militarilor................................. 257
Liviu-Ioan CIOCMĂREAN, Carina-Gabriela ARAPU
Ce-i prea mult strică. Paradoxul rezilienţei………………………………….....… 268
Denisa OLBOJAN
Rezilienţa, o abordare preventivă în domeniul sănătăţii personalului militar…..... 276
Alina IOSIF
Rezilienţa. Aspecte specifice rezilienţei în domeniul militar…………………...... 287

SECŢIUNEA A II-A
PSIHOLOGIA MILITARĂ ÎN CONTEXTUL
MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL

Ramute VAICAITIENE
An impact effect of baseline stress on deployment traumatic stress level...……... 301
Isabela FRĂŢICĂ, Nicoleta MOCANU, Cristina VERZA
Model practic-aplicativ în identificarea climatului organizaţional.......................... 308
Mihaela GURANDA
Performanţe şi limite umane în mediul aeronautic………………..………….…... 314
Iuliana DUMITRACHE, Flavia-Emilia STAN
Black Lives Matter şi Cancel Culture – fenomene cu pretins scop de modelare
civilizaţională. Impactul psihologic individual şi de grup, social, cultural şi
securitar…………………………………………………………………………... 323
Teodora-Elena DELICAN, Ruxandra-Maria DELICAN
Aspecte ale comportamentului prosocial.………………………………………… 340
Andreea DICĂ
Strategii de rezilienţă în noul context de securitate – trecerea de la gândirea
funcţională la gândirea capabilităţilor…………………………………..…….….. 349
Mihaela Geanina GALAN
Vulnerabilităţile psihice şi riscul pentru comportamente dezadaptative..…….….. 357
Oana Camelia MACHEDON
Stresul, mecanismele de coping şi emoţiile în rândul personalului militar din
România…………………………………………………………………………... 366
Denis LIXĂNDROIU, Alina Ionela TAPALAGĂ
Personalitatea şi atitudinea ca predictori ai adaptării şi integrării la viaţa militară.... 373

4
George-Iustin CHIŢU
Rezilienţa în perioada pandemiei şi implicarea mediului intelligence.................... 383
Mirela BRÂNZAN, Valentina FLITAN, Raluca DOBRIŢAN
Rezilienţa – calea spre normalitate în mediul penitenciar - studiu de caz-………... 389
Daniela CHIRIŢESCU
Rezilienţa şi managementul conflictelor.............................………...…….……… 396
Ioana-Elena CIOCOTEA, Cristina-Elena VARTIC
Creşterea rezilienţei prin eliberarea de jocurile psihologice…………………...… 403
Doina ALBESCU
Rezilienţă şi stres ocupaţional în aviaţia militară şi civilă…..……………………. 410
Maria Karina MORARU
Factori de protecţie şi rezilienţa pentru ideaţia suicidară în cazul militarilor......... 418
Elena POREA, Maria Alexa RADMIRA, Loredana Elena TOTHĂZAN,
Simona CURTEAN
Vindecarea copilului interior ca metodă de rezilienţă……………………..……... 425
Mihaela CHIVU
Terapia cognitiv-comportamentală în atacurile de panică - studiu de caz-………... 433
Monica FRANGA
O radiografie a culturii organizaţionale într-o structură militară………………… 444

5
 TABLE OF CONTENTS

Marian HĂPĂU
Foreword…….............................................................................................................. 11

SECTION I
REZILIENCE – THE GUARANTEE OF SUCCESS

Paul T. BARTONE
Individual and organizational influences on resilience in the military…..……....….. 21
Viorel ISTICIOAIA – BUDURA
Resilience with its own name: mine, yours, ours!…………...…................................ 33
Cristian DOBRE
Resilience - guarantee of success ………………………………………..………….. 42
Antony FERNANDES, Samir RAWAT
Psychological resilience in military…………………………………………………. 64
Mahanaz FOROUZAN, Shradha SHARMA, Samir RAWAT
Resilience among military spouses: learning to grow wherever planted………….... 83
Ole BOE, Samir RAWAT, Andrzej PIOTROWSKI
Resilience as a Mediator for Success…………………………………………........... 107
Priya JOSHI, Samir RAWAT
The resilient military leader…………………………………………………………. 122
Utkarsh BORODE, Gayatri AHUJA, Samir RAWAT
Resilience among military spouses………………………………………...…...…… 132
Vahishta KAPADIA, Samir RAWAT
Resilience in children of military personnel………………………………….....……. 149
Cristian ILIE
Psychometric properties of the Connor - Davison Resilience Scale: preliminary
data………………………………………………………………………………........ 159
Manuela VÂRLAN
Personal risk factors and resilience in the context of daily stress …………................. 172
Cristina CAZACU, Iulia-Sorina ROŞCA
Perception of stress and attitude towards risk in adopting a healthy lifestyle................ 180
Adrian-Dumitru HALIP, Dragoş-Gelu POPA
Relationship between psychological hardiness and emphasis on maladaptive
personality traits: a correlational study……………………………………………… 189
Mădălina Liliana POP, Oana DAVID
Developing psychological resilience with the REThink mobile app.……….............. 201
Nicoleta-Bianca MATACHE
Resilience in the military organization and its effects on the self-esteem of military
personnel……………...……………………………………………………….......…. 209
Ionela NICA
Psychological resilience, stress and guarantee of success....………………….........… 220

7
Teodor Andrei BRATU, Iulia-Andreea BÎLBÎIE
Crisis management: the influence of resilience at the micro and macro levels…...... 227
Marilena-Maria STROE
Resilience as a protective factor for leaders.………………...……............................. 234
Ecaterina-Bianca DUMITRAŞCU
Resilience: an ancient biblical character…..…………………………………........… 242
Georgeta ŢÎRLEA, Elena-Mihaela VELCEA, Cristina-Anca AMURĂRIŢEI
Psychological resilience of land forces soldiers and organizational effectiveness….. 252
Iulia-Clarisa GIURCĂ, Iulia-Andra NISTOR
The importance of work engagement in military resilience…......………………….... 257
Liviu-Ioan CIOCMĂREAN, Carina-Gabriela ARAPU
Too much is bad for You. The paradox of resilience……………………........….....… 268
Denisa OLBOJAN
Resilience, a preventive approach to military personnel health………….......……...... 276
Alina IOSIF
Resilience. Specific aspects of resilience in the military field……………….......….... 287

SECTION II
MILITARY PSYCHOLOGY IN THE CONTEXT
OF THE CURRENT SECURITY ENVIRONMENT

Ramute VAICAITIENE
An impact effect of baseline stress on deployment traumatic stress level...……......... 301
Isabela FRĂŢICĂ, Nicoleta MOCANU, Cristina VERZA
Practical applied model in the identification of the organizational climate………..… 308
Mihaela GURANDA
Human performance and limits in the aviation environment………………...…......... 314
Iuliana DUMITRACHE, Flavia-Emilia STAN
Black Lives Matter and Cancel Culture - phenomena with the alleged purpose of
civilizational shaping, individual psychological impact group, social, cultural and
security.……………………………………………………………………………..... 323
Teodora-Elena DELICAN, Ruxandra-Maria DELICAN
Aspects of prosocial behaviour.………………………...…………………………..... 340
Andreea DICĂ
Resilience strategies in the new security context, moving from functional thinking
to capabilities thinking.………………………………………..…………………….. 349
Mihaela Geanina GALAN
Psychological vulnerabilities and risk for maladaptive behaviours….....…….…....... 357
Oana Camelia MACHEDON
Stress, coping mechanisms and emotions among military personnel in Romania….. 366
Denis LIXĂNDROIU, Alina Ionela TAPALAGĂ
Personality and attitude as predictors of adaptation and integration to military
life………………………………………………………………………………...….. 373

8
George-Iustin, CHIŢU
Resilience during the pandemic and the involvement of the intelligence
environment.............................................................................................................. 383
Mirela BRÂNZAN, Valentina FLITAN, Raluca DOBRIŢAN
Resilience - the path to normality in prison environment – a case study-…………... 389
Daniela CHIRIŢESCU
Resilience and conflict management...........................…………………………….… 396
Ioana-Elena CIOCOTEA, Cristina-Elena VARTIC
Increasing resilience through release from psychological games………………....… 403
Doina ALBESCU
Resilience and occupational stress in military and civil aviation……………...……. 410
Maria Karina MORARU
Protective factors and resilience for suicidal ideation in military personnel………... 418
Elena POREA, Maria Alexa RADMIRA, Loredana Elena TOTHĂZAN,
Simona CURTEAN
Healing the inner child as a resilience method.…..……............................................. 425
Mihaela CHIVU
Cognitive-behavioral therapy in panic attacks -case study-…………………………. 433
Monica FRANGA
An X-ray of the organisational culture inside a military structure...………………… 444

9
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Volumul „Psihologie militară. Rezilienţa, garanţia succesului”

aduce în atenţia Cititorului unul dintre cele mai comprehensive şi importante
concepte ale momentului – rezilienţa.
Apărută în micro-biologie, rezilienţa s-a extins rapid în toate
domeniile vieţii sociale, iar, în prezent, o regăsim frecvent în politică,
economie, comerţ, finanţe, medicină, sănătate publică, educaţie, cultură,
diplomaţie, apărare, securitate naţională, gestionarea situaţiilor de urgenţă,
protecţia mediului şi nu în ultimul rând în… psihologie.
Locul şi rolul acestui concept au fost validate, din plin, pe timpul
pandemiei COVID-19 şi readuse în atenţia tuturor, de la nivelul practicienilor
şi think-thank-urilor, până la cel al decidenţilor de nivel guvernamental şi
chiar al celor de la nivelul organizaţiilor regionale şi internaţionale, făcându-l,
aproape indispensabil în orice discuţie profesională, responsabilă şi
respectabilă, de nivel strategic.
Analiza rezultatelor Summitului B9 de la Bucureşti, a Summitului
NATO de la Bruxelles, a Summitului G7 de la Cornwall, a Summitului UE –
SUA de la Bruxelles, pentru a enumera doar câteva dintre cele mai importante
întruniri internaţionale ale momentului, a pus în evidenţă locul şi rolul
rezilienţei în gestionarea celor mai dificile momente prin care trece
umanitatea.
Aşadar, discutată la toate nivelurile societăţii, rezilienţa se impune
în viaţa noastră a tuturor, ca un element care ne pregăteşte să facem faţă mai
bine unei game extrem de variate de provocări. În fapt, cunoaşterea şi
dezvoltarea acestui concept ne ajută să: conştientizăm riscurile, pericolele,
ameninţările, situaţiile impredictibile, vulnerabilităţile, punctele slabe, să
prognosticăm mai bine viitorul, să ne prioritizăm resursele, să gestionăm mai
bine incertitudinea, să ne asigurăm securitatea şi apărarea şi să implementăm
planuri realiste, care se bazează pe punctele noastre forte, capabile să ne
sprijine în depăşirea momentelor descrise anterior.
Complexitatea, impredictibilitatea şi provocările permanente din
arena internaţională, generate de: goana după resurse, competiţia şi chiar
războiul economic şi comercial, dezechilibrarea unor poli de putere regionali –
iniţiate în numele asigurării bunăstării propriului popor, asociate cu
producerea de catastrofe şi calamităţi naturale de proporţii, declanşarea unor
pandemii devastatoare, la nivel mondial au determinat: unele reconfigurări şi

11
polarizări ale sferelor de influenţă la nivel internaţional, declanşarea unor
campanii masive de dezinformare, anexarea de noi teritorii, exacerbarea unor
rivalităţi tradiţionale, dezvoltarea unor noi forme de diplomaţie („diplomaţia
vaccinului”), redislocări masive ale forţelor militare şi derularea de exerciţii
militare de mari proporţii, regândirea situaţiei strategice globale, creşterea
intensităţii şi dimensiunii confruntării dintre ”soft power” şi ”hard power”,
proliferarea nucleară, regândirea vectorilor de lovire a unei ţări – cu accent
pe utilizarea mijloacelor hibride şi cibernetice, dezvoltarea unor noi generaţii
de arme cinetice şi tactici de luptă, acţiuni periculoase în sfera terorismului şi
criminalităţii internaţionale, amplificarea fenomenelor imigraţioniste, dar şi
derularea unor acţiuni de solidaritate internaţională pentru rezolvarea situaţiei
pandemice şi nu numai. Totodată, se mai remarcă, în arena internaţională
dezbateri numeroase cu privire actualitatea conceptului de „globalizare”, se
observă un trend de relocare pe teritoriul naţional a industriilor şi afacerilor
dislocate în alte ţări, apar noi concepte precum „lichefierea securităţii”, se
adoptă măsuri de protecţionism economic, în paralel cu cele de reglementare
economică, mediul virtual se dezvoltă într-o manieră exponenţială, criza
refugiaţilor se acutizează, ipocrizia în relaţiile internaţionale ia amploare,
făcând, astfel, gestionarea incertitudinii din ce în ce mai dificilă.
Toate aceste elemente îi afectează, în egală măsură, atât pe liderii de
nivel strategic, cât şi pe oamenii de rând, dacă nu au dezvoltate mecanisme
de rezilienţă adecvate. De aceea, dezbaterea multidimensională a acestui
concept nu este doar un act de normalitate, dar reprezintă, în egală măsură şi
o necesitate imperioasă a momentului.
Traversarea acestei perioade, plină de pericole, obstacole, provocări,
pe de o parte, dar şi de oportunităţi, dezvoltări şi achiziţii ştiinţifice şi
tehnologice fără precedent, pe de altă parte, ne solicită rezilienţa la maxim şi
ne obligă să ne adaptăm optim noilor vremuri sau să eşuăm, lamentabil.
De aceea, cercetarea, cunoaşterea şi implementarea conceptului de
rezilienţă, cu toate faţetele sale, de la cel mai de jos nivel al societăţii, până
la vârful ierarhic al acesteia devine un imperativ de maximă actualitate al
Secolului XXI.
Perspectiva psihologică a rezilienţei este, acum, mai necesară şi mai
imperativă decât oricând, deoarece ea ajută la înţelegerea resurselor interne
ale fiinţei umane, luată individual, pe de o parte, dar şi a grupurilor de oameni,
de la nivel micro-social (familie), până la nivel macro-social (organizaţii şi
instituţii internaţionale, popoare, comunităţi de popoare şi naţiuni), pe de altă
parte.
În acest context, lucrarea „Psihologie militară. Rezilienţa, garanţia
succesului” adună în paginile sale o colecţie de abordări despre rezilienţă şi
alte aspecte conexe, care vin de la diplomaţi, militari, mediul universitar,

12
think-thank-uri şi psihologi. Astfel, Cititorul va avea şansa să ia act de cele
mai noi preocupări ale momentului cu privire la aspectul de referinţă,
abordate atât de către specialişti din România, cât şi din alte ţări.
Articolele, grupate pe cele două secţiuni: „Rezilienţa – garanţie a
succesului”, respectiv „Rezilienţa psihologică şi Psihologia militară în
contextul mediului de securitate actual” aduc în atenţia Cititorului aspectele
cele mai relevante ale cercetărilor momentului şi oferă chiar şi soluţii
inovatoare.
Aşadar, Cititorul va putea să afle legăturile dintre rezilienţă
şi…succes, stilul de viaţă sănătos, stres, sănătate, stima de sine, gestionarea
crizelor, solicitările specifice leadershipului, coeziunea grupului militar,
comportamentul pro-social şi multe altele.
După cum se observă, abordarea rezilienţei în această lucrare se
face, cu precădere dintr-o perspectivă umană, subliniind, încă o dată cât de
important este omul în societate, în general şi în organizaţia militară, în mod
special.
Volumul poate fi considerat, în egală măsură, atât un ghid al
liderilor, în actul de cunoaştere, gestionare şi consolidare a rezilienţei, cât şi
un veritabil manual de psihologie, care pune la dispoziţia celor interesaţi
aspecte psihologice relevante, idei şi experienţe de viaţă memorabile ale unor
personalităţi civile şi militare, de prestigiu, precum şi studii şi cercetări ale
unor psihologi, din România şi din alte ţări, care şi-au dedicat ani buni din
carieră studierii rezilienţei.
Aduc, pe această cale, mulţumiri fiecărui autor care a publicat în
această carte şi îl felicit pentru actul temerar de a transmite din ştiinţa sa şi
altora.
Astfel, materialele găzduite de lucrarea Psihologie militară.
Rezilienţa, garanţia succesului reprezintă, prin ele însele, un act de rezilienţă
autentică.
Vă doresc lectură plăcută!

Directorul general al
Direcţiei generale de informaţii a apărării
General Marian HĂPĂU
Bucureşti, 2021

13
 FOREWORD

The volume „Military Psychology. Resilience, the Guarantee of

Success” brings to the reader's attention one of the most comprehensive and
important concepts of the moment - resilience.
Resilience has developed in microbiology and has spread in all areas
of social life, and now we find it frequently in politics, economics, trade,
finance, medicine, public health, education, culture, diplomacy, defense,
national security, crisis management , environmental protection, and last but
not least, in psychology.
The place and role of this concept was fully validated during the
COVID 19 pandemic and was brought back to the attention of all, from the
level of practitioners and think tanks to government-level decision-makers
and even regional and international organizations, making it almost
indispensable in any professional, responsible and respectable discussion at
a strategic level.
The analysis of the results of the B9 summit in Bucharest, the NATO
summit in Brussels, the G7 summit in Cornwall, the EU-US summit in
Brussels, highlighted the place and the role of resilience in managing the most
difficult times that humanity is going through.
As discussed at all society levels, resilience is required in our lives
as an element that prepares us to better cope with an extremely varied range
of challenges. In fact, knowledge and development of this concept helps us
to be aware of the risks, dangers, threats, unpredictable situations,
vulnerabilities, and weaknesses that may be encountered. It also helps better
predict the future, prioritize our resources, manage uncertainty, ensure
security and defense, and to implement realistic plans based on our strengths,
building the ability to support ourselves in crucial moments.
The complexity, unpredictability and ongoing challenges in the
international arena, generated by the pursuit of resources, competition and
even the economic and trade war, oftentimes imbalancing regional power
poles and being associated with natural disasters or devastating pandemics,
have led to the reconfigurations and polarizations of spheres of influence at
the international level, the launch of massive disinformation campaigns, the
annexation of new territories, the exacerbation of traditional rivalries, the
development of new forms of diplomacy („vaccine diplomacy”), massive
redeployments of military forces and the conduct of large-scale military
exercises, rethinking of the global strategic situation, an increase in the the
intensity and size of the confrontation between soft power and hard power,

15
nuclear proliferation, rethinking the vectors of striking a territory, the usage
of hybrid and cyber attacks, the development of new generations of kinetic
weapons and combat tactics, dangerous actions in the field of terrorism and
international crime, the amplification of immigration phenomenon, but also
the development of international solidarity actions to solve the pandemic
situation and more.
At the same time, there are numerous debates in the international
arena on the actuality of the concept of globalization. There is a trend of
relocation in the national territory of industries and businesses located in
other countries, with economic protectionism measures being adopted in
parallel with those of economic regulation. The virtual environment is also
developing in an exponential manner, whilst we are also noticing the
exacerbation of the refugee crisis, growing hypocrisy in international
relations, thereby making the management of uncertainty increasingly
difficult.
All these elements affect both strategic-level leaders and ordinary
people equally, as long as they have not developed adequate resilience
mechanisms. Therefore, the multidimensional debate of this concept is not
only an act of normalcy, but also an urgent need of the moment.
Going through this period, full of dangers, obstacles, challenges, on
one hand, but also of unprecedented opportunities, developments and
scientific and technological acquisitions, on the other hand, requires our
maximum resilience and forces us to optimally adapt to new times or
miserably fail.
Therefore, the research, knowledge and implementation of the
concept of resilience in all of its facets, from the lowest level of society, to its
hierarchical top, becomes an imperative of maximum relevance in the 21st
century.
The psychological perspective of resilience is now more needed than
ever, granted that it will help in processing the internal states of the human
being, but also of groups, starting from the micro-social level (families)
towards the macro-social level (organizations, enterprises, international
institutions, regional countries, etc).
In this context, the book brings along a series of discussions
concerning resilience and connected topics from diplomats, officers,
university professors, think-thanks, and psychologists. With this in mind, the
reader will have a chance of understanding the current thought leadership
surrounding resilience, coming from renowned Romanian and international
specialists.

16
 The collection of articles is divided into two core categories -
‘Resilience - The Guarantee of Success’ and ‘Psychological Resilience &
Military Psychology within the Current Security Context’.
In return, this allows the reader to figure the links between resilience
and success, often classed as a healthy lifestyle, self-esteem, crisis
management, leadership goals, the cohesion of a military group, familial
stability for enrolled officers, pro-social behaviour, and much more.
As such, resilience is discussed from a human-centred perspective
that showcases the people’s importance in society, but most especially within
the military organization.
The book is therefore easily classed as both a guide to leaders on
their path to consuming knowledge, consolidating resilience and managing
other people’s flexibility to stress and demands, as well as a veritable
psychology guide that bring forth the life experience of well-known civil and
military personalities, research efforts, and opinions of people who have
dedicated years to studying resilience and its effects on humans and the
organizations they are a part of.
I am happy to present my appreciation to the authors that have made
this book possible, whilst congratulating them for their selfless act of
transmitting knowledge to others. It’s sufficient to say that the knowledge
contained within this book is, indeed, an actual act of resilience.
Dive in and enjoy your reading!

General director
Defence Intelligence General Directorate
General Marian HĂPĂU
Bucharest, 2021

17
 SECŢIUNEA I

REZILIENŢA – GARANŢIA
SUCCESULUI
INDIVIDUAL AND ORGANIZATIONAL INFLUENCES
ON RESILIENCE IN THE MILITARY

Paul T. BARTONE ∗
Abstract
The military occupation has always been one of harsh demands. No matter the
country, military personnel must accept a life of tough physical training, long hours, frequent
family separations, and the continuing risk of physical injury and death, whether in training or
on deployments of various kinds including combat. It is safe to say it’s a stressful job. This is
abundantly clear in the higher incidence of stress-related problems in military groups, including
depression, anxiety, post traumatic stress disorder (PTSD), and in the most extreme case, suicide
(Thomas et al., 2010; Hoge et al., 2006, Pruitt et al., 2019). Of course, stress can also degrade
performance and lead to costly operational failures. In this chapter, we consider some of the
major factors at the individual as well as organizational levels that can contribute to resilience
or breakdown in the face of stress. As a way of illustrating these concepts, we focus some
attention on a most extreme negative reaction to stress: suicide.

MILITARY SUICIDE: A VEXING PROBLEM

Suicide in the military is a problem that continues to grow. For
example, Army active duty suicides nearly doubled from 2005 to 2008, from
12.7 per 100,000 to 20.2 per 100,000. These increases generated
considerable concern and renewed attention to education and prevention
efforts in military units. These efforts include over 900 suicide prevention
programs (Wolfe-Clark & Bryan) and a $50 million U.S. Army “Study to
Assess Risk and Resilience in Servicemembers” (STARRS) launched in
2008, aimed at understanding and preventing military suicide (Naifeh et al,
2019). But despite all these efforts, military suicides have continued to rise
(Kuehn, 2009; Department of Defense, 2017; Escolas, Bartone, Rewers,
Rothberg, and Carter, 2010; Kashiwa et al., 2017; Wolfe-Clark & Bryan,
2017). According to Pentagon reports, the suicide rate among active-duty
U.S. troops has risen steadily from 18.5 per 100,000 in 2014, to 21.9 per
100,000 in 2017, 24.9 per 100,000 in 2018, and 25.9 per 100,000 in 2019
(Vanden Brook, 2020). And concerns are growing that the COVID pandemic
will only make things worse (Christenson, 2021).
Most of these approaches focus on the individual soldier, and his
personal risk or resilience factors. While it is certainly true that individual
factors play a role in vulnerability or resistance to environmental stress,

∗Institute for National Strategic Studies, National Defense University, United States of America

21
organizational influences that may be contributing have been mostly ignored.
According to Rocklein-Kemplin (2019), this is an example of “othering” in
which senior leaders attempt to shift the entire responsibility for mental health
and performance problems, including suicide, onto the individual service
member, while disregarding organization factors (Rocklein-Kemplin, 2019).
In the search for what causes suicide, a typical strategy is to examine
some number of actual suicide cases in order to identify factors or
circumstances that are “common denominators” across cases. This approach
results in long lists of things associated with the suicides, including strained
or broken love relationships, financial problems, and job loss. While such
“laundry lists” can provide important clues regarding factors linked to
suicide, they can also lead to confusion as the list of associated variables
grows longer, and there don’t seem to be any consistent factors that are
present in every case. This approach also fails to recognize that not all
associated factors are causative, or causative to the same extent.
In an earlier report on this topic, I proposed a model for
understanding the range of factors that are linked with suicide (Bartone,
2013). This framework offers a useful aid to understanding suicide by
distinguishing between causal factors that are near or proximate in nature,
from those that are more fundamental or ultimate. In order to reduce or
prevent suicide, we must address not only the proximate associated factors,
but also the ultimate, fundamentally causal ones.
Based on a careful review of the suicide literature, I suggest there
are three categories of factors associated with suicide in the military. These
are (1) Enabling factors; (2) Precipitating factors; and (3) Formative factors.
Enabling factors are not truly causative, but only make it easier for the
individual who has decided to commit suicide to go ahead and perform the
act. These enabling factors include such things as easy access to firearms,
alcohol consumption, and time of day such as night time when the suicidal
military member may be less visible to others in the unit.
Precipitating factors are proximate causes, in contrast to more
fundamental or ultimate ones. Precipitating factors include relationship
problems or break-ups, financial problems, disciplinary actions or
investigations, job loss (military reservists), and long deployments, as well as
other acute stressful life events. These are not fundamental causes of suicide;
many troops experience these situations and find ways to cope effectively.
However, for the military person who is already at-risk for suicide due to
more basic or fundamental factors, such precipitating events can be enough
to push him or her “over the edge.”
Formative factors are the deeper, fundamental ones that are the real
causes of suicide. Despite some disagreement among suicide experts as to
just what these are (Sanchez, 2001), multiple studies point to feelings of

22
hopelessness, depression, and social alienation. For example, according to
Beck’s theory, the most basic common denominator is hopelessness (Beck,
Kovacs, & Weissman, 1979). Beck and colleagues found that hopelessness
is highly predictive of suicidal behavior (e.g., Beck, Brown, Berchick,
Stewart, & Steer, 1990). A similar perspective by Schneidman (1996)
describes suicide as mainly the result of frustrated or blocked needs that result
in intense psychic pain, or “psychache.” This model is based on the
personality theory of Henry Murray (1938), who emphasized the importance
of satisfying a range of human needs, from primary biological ones, to
secondary psychological ones including the need for affiliation, need for
achievement and sense of competence, and the need for autonomy.
In Durkheim’s theory of suicide, social-contextual factors often play
a critical role in suicide (1951; originally published 1897). For Durkheim,
the most common type of suicide is egotistical, which is more prevalent when
people feel disconnected or separated from their key social groups. This
social isolation contributes to feelings of lonely desperation, and
subsequently increased rates of suicide. Durkheim also observed that suicide
rates go up whenever the normal regulatory functions of society are loosened
or absent, as for example during times of economic turbulence or dramatic
social change. Many people feel lost and without social guideposts under
such conditions, leading to increased rates of what Durkheim called anomic
suicide.
Relating Durkheim’s theory to the military context, military
personnel who are socially isolated from their units, or are not well-integrated
(low unit cohesion), may be at increased risk for egotistical suicide. Also, to
the extent that the deployed / wartime environment is a turbulent one in which
things are changing quickly and normal rules do not apply, troops may also
be at higher risk for anomic suicide. Durkheim’s perspective is valuable in
pointing to social factors in the military environment that may set the
conditions for increased suicide risk.
A more recent theory of suicide by Joiner (2005) incorporates
aspects of earlier theories, while adding some new elements. Joiner claims
there are three essential factors underlying suicide: (1) the acquired capacity
for lethal self injury, which comes with practice and involves desensitization
to pain and fear of death; (2) thwarted effectiveness, which also increases the
sense of being a burden on others; and (3) thwarted belongingness
(disconnected from social groups). Thwarted effectiveness refers to the
growing sense that one is lacking competence, is ineffective at getting things
done, and is generally a failure. Thwarted belongingness involves the
perception of being isolated, not a part of the social world. Joiner cites
multiple studies that appear to support his theory (Joiner, 2005).

23
 Important for understanding suicide in occupations like the military
and law enforcement, Joiner claims that the acquired capacity for lethal self-
injury can come about indirectly, through repeated exposure to violence and
death in the surrounding environment (Joiner, 2005). Military personnel may
experience extensive and repeated violence in combat operations. And even
those who are not exposed directly are trained in simulated combat
operations. This exposes them to deadly weapons, which they must be
prepared to fire at enemy forces when necessary. It is much the same for
police, who are also commonly exposed to violence and death, and are trained
to cope with a range of dangerous situations (Violanti, 2007). Placing this
issue in the current taxonomy, repeated exposure to violence could be seen
as both a precipitating factor, and as a formative factor contributing to
suicide. Joiner also finds that a history of mental health problems and
previous self-injury behaviors are associated with suicide.
Applying these key theoretical perspectives to the military context
leads to the working list of formative factors as presented in Table 1. Pre-
existing vulnerability represents individual differences in the personal
psychology or mental resources of people, differences attributable to a range
of background influences. This includes low psychological hardiness or
resilience (Bartone, 1999), a history of mental health problems, or for
example being abused as a child (Griffith, 2014). Long and frequent
deployments impose multiple severe stressors on troops, and even those who
do not deploy experience long hours, heavy workloads, and insufficient sleep.
Another fundamental factor that can operate in the lives of military personnel
is social isolation, sometimes characterized as low integration or cohesion
with respect to the military unit. This is a bigger problem during turbulent
periods when the fast pace of operations reduces the opportunities for soldiers
to train together before they deploy.

Table 1: Formative – causative factors in military suicide

• Pre-existing vulnerability
• Heavy workload, insufficient sleep / rest
• Long, frequent deployments
• Isolation
• Social disintegration – low cohesion
• Powerlessness
• Hopelessness – no end in sight
• Lack of trust in senior leaders
• Moral conflicts
-Duty to army, or duty to family?
-Corruption
-Double standards
-Loyalty to friends vs report violations?

24
 A sense of hopelessness can grow as a result of lengthy, repeated
deployments, ambiguous missions and little apparent progress or mission
success (Bartone, Barry and Armstrong, 2009). This is exacerbated by a
feeling of powerlessness, or inability to fix things or get things done. Leaders
who fail to keep troops informed and show no concern for their welfare, or
appear to be overly focused on their own advancement lose the trust of the
soldiers. Add to this moral conflicts that appear to be unsolvable, such as the
tension between one’s duty to the unit and mission on the one hand, and the
obligation to care for one’s family on the other. This can also increase the
feeling of anomie and hopelessness, thus raising the risk for suicide.
Together, these formative suicide factors can converge to create a
dangerous sense of alienation and powerlessness. Alienation here involves
not only social isolation or alienation from others, but also alienation from
one’s work and life activities (Joiner’s “thwarted effectiveness”), and
alienation from self, or loss of self-worth. Powerlessness is the
overwhelming sense that nothing one can do will change or make things
better. Together, alienation and powerlessness provide the core common
denominator in suicide. For the person who is feeling strongly alienated and
powerless, precipitating factors like a relationship breakup can tip the balance
into despair, and enabling factors such as easy access to firearms and alcohol
can make suicide easier.
This pervading sense of alienation has been characterized by Maddi
(1967) as “existential sickness.” The severely alienated person sees life as
meaningless, is isolated and uninterested in other people, finds most activities
boring, and doubts his/her own worth. As a component of the hardy
personality style described by Kobasa (1979), alienation is the opposite of
commitment, and involves alienation from the social world, alienation from
the physical world of work and activities, and alienation from oneself (lack
of self-worth and sense of competence). Alienation from the social world
corresponds to Joiner’s (2005) thwarted belongingness, and alienation from
self overlaps somewhat with his thwarted effectiveness, or sense of value as
a person who can get things done. Joiner’s thwarted effectiveness
corresponds more closely with another component of hardiness, that is
control (or powerlessness). Also, low hardy people who are low in the sense
of control generally feel powerless to get things done, or to act effectively to
solve problems. A wide range of stressful conditions in the organizational
environment can lead to increased alienation and powerlessness. To mention
a few, these include unclear and changing mission, long and frequent
deployments, inadequate attention to families, isolation and low unit
cohesion, and lack of support from leaders. When combined with

25
precipitating factors like broken relationships, and enabling factors like
alcohol or a loaded gun, suicide can be the fatal result.

PREVENTING MILITARY SUICIDE: ADDRESS THE

ORGANIZATIONAL FACTORS
It should be clear then that to address the factors influencing military
suicide will require more than simply training individual soldiers for “suicide
awareness”, or for that matter trying to increase their resilience through
training. While individual factors are important and should get attention, it is
also important to take on the organizational factors that are causing military
personnel to feel alienated, isolated and powerless in the first place.
Historically, U.S. military efforts to reduce or prevent suicide have
focused primarily on enabling factors and to a lesser degree precipitating
factors, perhaps because that is where attention is more easily directed, and
these are factors that appear to be within the influence of junior leaders. For
example, U.S. Army suicide prevention training emphasizes buddy care and
small unit leader awareness of troops who may be showing signs of
depression, and then making sure that those troops are not left alone and are
referred for mental health care. In some cases access to weapons is restricted.
One of the limitations of this approach is that individuals at-risk for suicide
may not show any outward signs of distress. The problem can be hidden until
it’s too late. Another is that even when appropriate mental health referrals
are made, treatment can be ineffective, in part because nothing has been done
about the underlying organizational problems. A more recent trend in the
military’s suicide prevention efforts is to emphasize individual resilience, or
lack of resilience, as the key factor in suicide. As Rocklein-Kemplin (2019)
and others have rightly pointed out, this approach merely shifts the burden
back to the individual soldier, while ignoring the organizational issues that
also need to be addressed.
To sum up the argument so far, factors influencing military suicide
fall into three general categories. Enabling factors like alcohol and easy
access to weapons serve to facilitate the act of suicide, but are not underlying
causes. Precipitating factors are the near-term causal ones, acute stressful
events such as a broken relationship that can overwhelm a person. Formative
factors are the most important, fundamental causal ones that contribute to
alienation and powerlessness, the real underlying causes of suicide. In the
U.S., military suicide prevention efforts have focused far too much on the
enabling factors at the small unit level, and avoided the more fundamental
causative ones affecting the whole organization. In order to definitively
address the military suicide problem, leaders must take on the hard work of

26
fixing policies that lead to alienation and powerlessness in the first place.
Some recommendations along these lines include:
1. Limit deployments to six or seven months duration. One year and
longer deployments put qualitatively greater demands on military personnel
and their families, and are unsustainable. Experience and research shows that
a range of mental health and adjustment problems increase dramatically when
deployments are longer than 6 or 7 months.
2. Set individual rotation policies such that individuals are not deployed
repeatedly without sufficient time at home station (dwell time). Assure that
units have time to train together and build-up unit cohesion prior to
deployment. Dwell time should be at least twice as long as deployment time.
3. Educate military leaders on the importance of psychological health
and resilience in the force, emphasizing actions that leaders can take to
increase resilience before, during and after missions. Such leader actions
should include:
(a) Leaders should engage in frequent and effective communication
to clarify the mission, rules of engagement, and standards of conduct. This
mitigates against the sense of anomie and powerlessness that can grow during
military operations
(b) Leaders must remind troops of the importance and significance
of what they are doing. This increases the soldiers’ belief in the
meaningfulness of the mission, and convinces them that their sacrifices are
worthwhile.
(c) During periods of “down-time” when mission demands are less,
leaders should find projects and tasks for troops to work on that build or
maintain skills and result in tangible worthwhile products. Depending on
circumstances, this could include public works projects, medical or
educational support to locals or other personnel in the deployed environment,
and distance learning opportunities for the troops. Such activities build an
increased sense of commitment and meaningfulness, while also providing a
degree of control over the environment, thereby reducing the suicide
formative risk factors of existential boredom, alienation and powerlessness.

IN SEARCH OF RESILIENCE
What can be learned from our examination of suicide in the military
to help us better understand resilience, and more specifically how to increase
resilience in military personnel? For this, we must return to a discussion of
hardiness, an individual quality or mindset that helps people stay resilient in
the face of stress. First described by Kobasa in 1979, the hardiness concept
provides valuable insight for understanding highly resilient stress response
patterns in individuals and groups. Hardiness was originally seen as a

27
personality trait or style that distinguishes people who remain healthy under
stress from those who develop symptoms and health problems (Kobasa,
1979; Maddi & Kobasa, 1984). Hardy persons have a high sense of life and
work commitment and a greater expectation of control, and are more open to
change and challenges in life. They tend to interpret stressful and painful
experiences as a normal aspect of existence, a part of life that is overall
interesting and worthwhile.
Although hardiness is relatively stable over time and across
situations, there is good evidence that hardiness levels can be increased as a
result of experiences and training (Maddi et al., 1998; Maddi et al., 2009;
Stein & Bartone, 2020). So it is better to think about hardiness not as an
immutable trait, but rather as a generalized style of functioning that continues
to be shaped by experience and social context. It includes cognitive,
emotional, and behavioral features, and characterizes people who stay
healthy under stress in contrast to those who develop stress-related problems.
The hardy-style person is courageous in the face of new experiences as well
as disappointments, and tends also to have a strong sense of self-efficacy or
personal competence (Vasudeva et al., 2006). The high hardy person, while
not immune to the ill effects of stress, is robust and resilient in responding to
stressful conditions.
In work groups such as the military, where individuals are regularly
exposed to a range of stressors and hazards, leaders are in a unique position
to shape how stressful experiences are processed, interpreted, and understood
by members of the group. The leader who by example, discussion, and
established policies communicates a positive construction of shared stressful
experiences exerts a positive influence on the entire group in the direction of
his or her interpretation of experience–toward more resilient and hardy
sensemaking (Bartone, Barry & Armstrong, 2009). Leaders can increase
mental hardiness and resilient responding in several ways:
• Set a clear example, providing subordinates with a role model of
the hardy approach to life, work, and reactions to stressful experiences.
Through actions and words, demonstrate a strong sense of commitment,
control, and challenge, responding to stressful circumstances with a belief
that stress can be valuable, and that stressful events always at least provide
the opportunity to learn and grow.
• Facilitate positive group sensemaking of experience, in how
tasks and missions are planned, discussed, and executed, and also as to how
mistakes, failures, and casualties are spoken about and interpreted. For
example, do we accept responsibility for mistakes and seek to learn from
them, or do we blame others and avoid responsibility (and learning)? Leaders
build resilience by setting high standards, while addressing shortfalls and

28
failures as opportunities to learn and improve. While most of this
“sensemaking” influence occurs through normal day-to-day interactions and
communications, it can also happen in the context of more formal after-action
reviews, or debriefings that focus attention on events as learning
opportunities, and create shared positive constructions of events and
responses around events.
• Seek out (and create if necessary) meaningful and challenging
group tasks, and then capitalize on group accomplishments by providing
recognition, awards, and opportunities to reflect on and magnify positive
results. For example, photographs, news accounts, and other tangible
mementos of success reinforce positive accomplishments and commitment.
• Through personal example and policies, communicate a high
level of respect and commitment for unit members. This fosters a strong
sense of commitment to the surrounding social world.
• Anticipate high-stress events such as deployments and combat,
taking opportunities beforehand to build mental hardiness among subordinates,
especially subordinate leaders, by sharing experiences, imparting sensemaking
skills, and focusing on organizational cohesion.
In addition to these leader actions and organizational policies, a
critical part of the solution over the long term must be to assure a reasonable
workload and operations tempo for soldiers and leaders alike. That means
limiting the number of deployments and keeping deployment lengths to a
reasonable standard. These solutions will require a better balance of force
structure to missions and a closer look at the adequacy of high demand force
strength. If an all-volunteer force does not provide enough qualified recruits,
conscription may be necessary.
Steps aimed at improving the resilience of individuals can help in
the near term, and better education and training will also help. However,
individual soldier resilience is not enough to guarantee success in the long
term. Resilience must be pursued at the unit and organizational levels as well.
Available manpower must be reasonably matched to mission requirements,
and leaders must set a resilient example while reinforcing hardiness attitudes
in order to realize sustained resilient responses and performance over time. It
is only by addressing resilience at multiple levels that we can build a force
with the needed psychological strength to withstand the extreme stressors of
future military operations.

29
 REFERENCES
1. Bartone, P.T. (2000). Hardiness as a resilience factor for U.S. forces
in the Gulf War. In J.M. Violanti, D. Paton. & C. Dunning (Eds.),
Posttraumatic stress intervention: Challenges, issues and perspectives (pp.
115-133). Springfield, Illinois: Charles C. Thomas.
2. Bartone, P.T., Eid, J. & Hystad, S.W. (2015). Training hardiness for
stress resilience in military organizations. In N. Maheshwari & V.V. Kumar
(Eds.), Military Psychology: Trends, concepts and interventions. New Delhi:
Sage.
3. Bartone P. T. (2013). A new taxonomy for understanding factors
leading to suicide in the military. International Journal of Emergency Mental
Health, 15(4), 299–305.
4. Bartone, P.T., Barry, C.L., & Armstrong, R.E. (2009). To build
resilience: Leader influence on mental hardiness. Defense Horizons No. 69.
Washington, DC: Center for Technology and National Security Policy,
National Defense University. https:// ndupress. ndu.edu/Media/News/
Article/1006237/to-build-resilience-leader-in-%20fluence-on-mental-
hardiness/
5. Bartone, P. T. (1999). Hardiness protects against war-related stress
in Army Reserve forces. Consulting Psychology Journal: Practice and
Research, 51(2), 72–82. https://doi.org/10.1037/1061-4087.51.2.72
6. Beck, A., Brown, G., Berchick, R., Stewart, B., & Steer, R. (1990).
Relationship between hopelessness and ultimate suicide: A replication with
psychiatric outpatients. American Journal of Psychiatry, 147, 190-195.
7. Beck, A. T., Kovacs, M., & Weissman, A. (1979). Assessment of
suicidal intention: The scale for suicide ideation. Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 47, 343-352.
8. Christenson, S. (2021). Military suicides in COVID era hit a new
high. San Antonio Express-News, 12 April 2021. https://www.expressnews.
com/news/local/article/Military-suicides-in-COVID-era-hit-a-new-high-
16092841.php
9. Department of Defense Suicide Event Report (DODSER) (2017).
Psychological Health Center of Excellence, Defense Health Agency.
Available at: https://www.dspo.mil/Portals/113/Documents/2017-DoDSER-
Annual-Report.pdf?ver=2019-07-19-110951-577 (Accesses 29 April 2021).
10. Durkheim, E. (1951, originally published 1897). Suicide: A study in
sociology. Trans. J. A. Spaulding and G. Simpson. New York: The Free Press.
11. Escolas, S.M., Bartone, P.T., Rewers, M., Rothberg, J.M. & Carter,
J. (2010). Why do soldiers kill themselves? Understanding suicide in the
military. In P.T. Bartone, R.G. Pastel, and M.A. Vaitkus (Eds.), The 71F

30
advantage: Applying Army research psychology for health and performance
gains (pp. 283-312). Washington, DC: National Defense University Press.
12. Griffith, J. (2014). Prevalence of childhood abuse among Army
National Guard soldiers and its relationship to adult suicidal behavior.
Military Behavioral Health, 2, 114-122.
13. Hoge, C.W., Auchterlonie, J.L., & Milliken, C.S. (2006). Mental
Health Problems, Use of mental health services, and attrition from military
service after returning from deployment to Iraq or Afghanistan. JAMA,
295(9), 1023–1032. doi:10.1001/jama.295.9.1023
14. Joiner, T. (2005). Why people die by suicide. Cambridge,
Massachusetts: Harvard University Press.
15. Kashiwa, A., Sweetman, M.A., & Helgeson, L. (2017).
Occupational therapy and veteran suicide: A call to action. American Journal
of Occupational Therapy, 71(5): 7105100010. https://doi.org/10.5014/
ajot.2017.023358
16. Kobasa, S.C. (1979). Stressful life events, personality and health:
An inquiry into hardiness. Journal of Personality and Social Psychology, 37,
1-11.
17. Kuehn, B.M. (2009). Soldier suicide rates continue to rise. JAMA,
11, 1111-1113.
18. Maddi, S.R. (1967). The existential neurosis. Journal of Abnormal
Psychology, 72, 311-325.
19. Maddi, S.R. & Kobasa, S.C. (1984). The hardy executive.
Homewood, IL: Dow Jones-Irwin.
20. Maddi, S. R., Kahn, S., & Maddi, K. L. (1998). The effectiveness of
hardiness training. Consulting Psychology Journal: Practice and Research,
50(2), 78-86. http://dx.doi.org/10.1037/1061-4087.50.2.78
21. Maddi, S.R., Harvey, R.H., Khoshaba, D.M., Fazel, M. &
Resurreccion, N. (2009). Hardiness training facilitates performance in
college. Journal of Positive Psychology, 4, 566-577. DOI: 10.1080/
17439760903157133
22. Murray, H.A. (1938). Explorations in personality. New York:
Oxford University Press.
23. Naifeh, J.A., Mash, H.B., Stein, M.B. et al. The Army Study to
Assess Risk and Resilience in Servicemembers (Army STARRS): Progress
toward understanding suicide among soldiers. Molecular Psychiatry 24, 34–
48 (2019). https://doi.org/10.1038/s41380-018-0197-z
24. Pruitt, L. D., Smolenski, D. J., Bush, N. E., Tucker, J., Issa, F., Hoyt,
T. V., & Reger, M. A. (2019). Suicide in the military: Understanding rates
and risk factors across the United States' armed forces. Military
Medicine, 184(Suppl 1), 432–437. https://doi.org/10.1093/milmed/usy296

31
 25. Sanchez, H.G. (2001). Risk factor model for suicide assessment and
intervention. Professional Psychology: Research and Practice, 32(4), 351-358.
26. Schneidman, E. (1996). The suicidal mind. New York: Oxford
University Press.
27. Stein, S.J. & Bartone, P.T. (2020). Hardiness: Making stress work
for you to achieve your life goals. Hoboken, NJ: Wiley.
28. Thomas, J. L., Wilk, J. E., Riviere, L. A., McGurk, D., Castro, C.
A., & Hoge, C. W. (2010). Prevalence of mental health problems and
functional impairment among active component and National Guard soldiers
3 and 12 months following combat in Iraq. Archives of general
psychiatry, 67(6), 614–623. https://doi.org/10.1001/archgenpsychiatry.
2010.54
29. Vanden Brook, T. (2020). Suicide rate among active-duty troops
jumps to six-year high, COVID-19 stress could make it even worse. USA
Today, 1 October 2020, https://eu.usatoday.com/story/news/politics/
2020/10/01/suicide-rate-among-active-duty-troops-jumps-six-year-
high/5879477002/
30. Vasudeva P, Asadi Sadeghi Azar I, Abdollahi M A. (2006).
Relationship between quality of life, hardiness, self-efficacy and self-esteem
amongst employed and unemployed married women in Zabol. Iranian
Journal of Psychiatry, 1(3), 104-111.
31. Violanti, J. M. (2007). Police suicide: Epidemic in blue.
Springfield, IL: Charles C. Thomas.
32. Wolfe-Clark, A. L., & Bryan, C. J. (2017). Integrating two
theoretical models to understand and prevent military and veteran
suicide. Armed Forces & Society, 43(3), 478–499. https://doi.org/
10.1177/0095327X16646645

32
 REZILIENŢA CU NUME PROPRIU:
AL MEU, AL TĂU, AL NOSTRU!

Viorel ISTICIOAIA-BUDURA ∗

Imperativ la ordinea zilei, dezideratul rezilienţei ne inspiră în a

adopta un stil de viaţă şi acţiune destinat a depăşi impactul pandemiei de
Coronavirus. Patogenul e o ameninţare prezentă, de imediată actualitate şi se
accentuează sentimentul că ne aruncă în necunoscut şi ne cere să ne pregătim
pentru un viitor imprevizibil. Fiecare domeniu de activitate a produs şi
produce, în continuare, propriile naraţiuni, mai mult sau mai puţin dramatice.
Experienţa cadrelor medicale, în mod prioritar, este de evidenţiat şi elogiat.
Ca practicieni într-un domeniu nemijlocit afectat de impact şi restricţii,
diplomaţii sunt şi ei încărcaţi de consecinţele resimţite. Toate acestea au venit
să se adauge intempestiv la o agendă deja încordată şi complicată, dincolo de
ceea ce, anii din urmă au semnalat, tot mai preocupant, creşterea în
complexitate a evoluţiei relaţiilor internaţionale. Indubitabil, complexitatea
nu ne-a scăpat niciodată, cu toţii find conştienţi de consecinţele implicării a
multiplii actori şi a împletirii tot mai strânse a reţelelor de interese şi de
influenţe. Pandemia a precipitat însă închegarea unei complexităţi cu
numeroşi factori, copleşind decidenţii şi agenţii de politică externă. Totul a
fost restructurat, alterat - agenda, mijloacele, natura angajamentului
guvernelor, agenţilor economici, dar şi la nivelul cetăţenilor, al fiecărui
individ.
Mijloacele tradiţionale de acţiune au fost dezamorsate. Tehnicile şi
practicile verificate anihilate. Resursele epuizate rapid. Stresul a crescut
exponenţial. Mediul evoluţiilor convenţionale s-a schimbat, de nerecunoscut.
Anticiparea şi planificarea s-au dizolvat rapid în provizoratul unui orizont de
timp mişcător şi pradă unor termeni periodic revizuiţi şi minaţi de precipitări.
Evident, constatăm multiplicarea întrebărilor. Ce este rezilienţa din
perspectiva unui diplomat practician, necesară sau nu? E doar personală,
instituţională sau, amplu şi cuprinzător, o dimensiune a ansamblului mişcător
al societăţii internaţionale? Cum se obţine şi se integrează în zestrea noastră
de calităţi dorite? Calităţi necesare diplomatului: cel expus solicitărilor

∗
Fost director general al Departamentului Asia Pacific din cadrul Serviciului European de
Acţiuni Externe, fost ambasador al U.E. în Japonia, fost ambasador al României în China şi
Mongolia

33
multiple şi imprevizibilului care erodează sensibil şi abrupt capacitatea
noastră de a identifica şi promova soluţii, de a negocia şi obţine acorduri sau
cel puţin concesii, de a ordona vârtejul în formatul liniştitor şi gestionabil al
unor înţelegeri şi convenirii cooperării.

I. REZILIENŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Acum câţiva ani, nu citisem prea mult despre rezilienţă. Literatura
ce-i era dedicată abia adulmeca timid trecerea de la un cuvânt, cu minime
conotaţii specializate, la concept, abia acumula stratificări teoretice incipiente
şi analize preliminare ezitante. Dacă cineva m-ar fi întrebat, în ce măsură,
rezilienţa are un sens pentru diplomat, aş fi răspuns cu note şi accente
empirice, aproape anecdotic: da, ştiu să strâng din dinţi când trebuie, şi apoi,
când pot să-i descleştez, merg mai departe.
Am început negocierile pe textul comunicatului de presă la ora 10:00
dimineaţa. Sub presiunea timpului limitat. Mai aveam două zile până la
desfăşurarea Summit-ului dintre liderii europeni, cei doi preşedinţi, al
Consiliului European şi al Comisiei Europene, şi primul ministru al acestei
importante ţări asiatice, unul dintre statele declarate drept partenerii strategici
ai UE. Am negociat cam cincisprezece ore, cu doar două scurte întreruperi
pentru masă. A doua zi, la ora 3:00, dimineaţa, ne-am înţeles să ne oprim.
Doamna secretar de stat, care reprezenta partenerul local, m-a tratat tot timpul
cu generoasă deferenţă, eu fiind şeful Departamentului Asia din Serviciul
European de Acţiune Externă. Dar, dincolo de respectul şi tactul diplomatic
ce caramelizau corespunzător argumentele şi replicile, coliziunea noastră a
fost nemiloasă şi fiecare articol, fiecare paragraf convenit, nu părea închegat,
ci pur şi simplu cicatrizat. Frumosul text arăta ca după o proaspătă operaţiune
de chirurgie estetică. Mai aveam doar un articol şi finalizam. Doamna mi-a
declarat cu ingenuitate că a obosit şi a suspendat scurt intensa noastră
conversaţie. Era autentic? Era tactic? Era un paragraf complex, un articol
cheie, pentru care mai avea nevoie de aprobări sau instrucţiuni? Am aflat doar
cu oră înainte de începerea Summit-ului când am convenit textul, finalmente,
ceea ce liderii aşteptau să fie deja pe masa lor. Ce se întâmplase? Ceva
obişnuit pentru noi, ca fiinţe umane. Uneori, cedăm. Ne oprim. Vrem time
out ! Când, şi dacă, se poate!

II. ÎN FAŢA ADVERSITĂŢII - DENSITATEA DE

EVENIMENTE, MEDIU SUB PRESIUNE, AMBIANŢĂ STRESANTĂ
După patruzeci de ani trăiţi în diplomaţie, regăsesc, în amintiri,
marcaje stridente lăsate adânc de momente dure, de tensiune şi solicitare.
Repertoriul de adversităţi este dens şi variat. Simplificând şi operând o

34
minimă inventariere, acest repertoriu are componente şi etajări de intensitate.
În general, cei care operează în relaţiile internaţionale şi în gestionarea
situaţiilor conflictuale resimt la nivel personal cerinţele imperative,
anxietatea profesiei. În primul rând, necesitatea de a asuma responsabilitatea
reprezentării propriului guvern, a agendei sale de politici, poziţii şi opţiuni şi
a le promova şi apăra, în orice circumstanţe. În al doilea rând, tot în serviciul
propriului guvern şi al comandamentelor misiunii asumate, necesitatea de a
exercita cu maximă sensibilitate şi receptivitate capacitatea de a capta
informaţii, de a descifra evoluţiile din jur, valoarea instituţiilor partenerului,
intenţiile sale, virtuţile dar şi vulnerabilităţile sale. De a stabili o modalitate
de comunicare, cooperare şi înţelegere, într-o lume cu structuri, culturi şi
mentalităţi diferite, străine. În al treilea rând, de a interveni şi gestiona
situaţiile excepţionale. De negociere sau chiar dispută, de conflict.
Îmi permit un adiţional intermezzo memorialistic care, drept minimă
retrospectivă şi ilustrare, detaliază cele de mai sus. În ultimele două decenii,
cele mai recente, ca diplomat senior, în postura de ambasador, am gestionat
evoluţii din toate cele trei categorii de intensă solicitare, şi le menţionez
selectiv. Ca ambasador al României în Republica Coreea, R.P.Chineză,
Mongolia, am reuşit menţinerea unui flux de schimburi şi un dialog multiplu
care să permită înţelegerea de către aceşti parteneri a evoluţiilor din România,
raţiunile şi valoarea accederii sale în NATO şi Uniunea Europeană, de o
manieră benefică continuării şi consolidării relaţiilor bilaterale. Confruntat cu
evoluţii dinamice şi contradictorii în aceste ţări, am încercat să asigur un
dialog cu interlocutori din toate aceste ţări în interesul înţelegerii, la
Bucureşti, a circumstanţelor în rapidă schimbare din regiune şi în politicile
locale. Procesul evolutiv de democratizare din Coreea de Sud, consecutiv
depăşirii tensiunilor generate de dictaturile militare, ascensiunea puterii
economice şi industriale în context global. Mai pronunţate şi de o anvergură
majoră, evoluţiile politice şi economice din China au cerut un efort de
monitorizare şi înţelegere continuu şi susţinut. Complexitatea şi încărcătura
acestui efort persistă. Şi chiar s-au accentuat. Multiple aspecte sensibile şi în
dispută în relaţiile dintre partenerii internaţionali şi China îşi au sorgintea, în
general, în deficitul sau limitele acestui efort al diplomaţilor şi decidenţilor
politici. Acest deficit, precum şi reorientările în materie de priorităţi naţionale
şi geopolitice, alimentează inclusiv tensiunile actualităţii - alunecarea spre
dispute comerciale, confruntare ideologică, poziţionări de forţă şi preocupări
strategico-militare. Ca funcţionar european, atât ca şef al Departamentului
Asia-Pacific al Serviciului European de Acţiune Externă şi în calitate de
ambasador al UE în Japonia, am parcurs o serie de momente de maximă
tensiune. Cele cu agendă complexă, de întâlniri şi negocieri pe comunicate şi
înţelegeri bilaterale, în contextul organizării reuniunilor la cel mai înalt nivel

35
dintre liderii europeni şi cei ai Chinei, Japoniei, Indiei, Coreii de Sud, sau a
Summit-urilor în formatul G7 sau cu liderii asiatici în cadrul ASEM (Asia-
Europe Meeting).
Mi-e teamă că preponderenţa descriptivă a acestei enumerări nu
trădează niciunde tensiunea, presiunea, stresul de atunci. Nu indică nimic din
aventura majoră a primei părţi a anului 2011 în care Serviciul European de
Acţiune era proaspăt născut şi luptam, cei câţiva şefi de departamente, sub
dirijarea doamnei Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant pentru Politica
Externă şi de Apărare, să stabilim mecanisme funcţionale, de lucru. În paralel
cu gestionarea crizelor regionale. De la „Primăvara Arabă” la Timorul de Est,
de la sprijinirea administraţiei şi poliţiei civile din Afganistan la dezarmarea
şi integrarea civilă a foştilor luptători maoişti în Nepal. Dormeam trei-patru
ore pe noapte. Bruxelles-ul fierbea. Şi agenda a fost fierbinte ani la rând – de
la dezastre naturale, precum cutremurul urmat de tsunami în Japonia,
accidentul centralei nucleare de la Fukushima, la crize, precum cea
existenţială a monedei euro sau criza financiară din Cipru. Toate acestea, prea
puţin detaliate, dar subînţeles desfăşurate ca agendă de intervenţie, de lucru,
de acţiune pentru diplomaţi, pentru conlucrarea cu instituţiile guvernamentale
naţionale, cu reprezentanţii serviciilor diplomatice, cu agenţii internaţionale
însemnau un vârtej zilnic de acţiune, cu prelungiri nocturne neaşteptate şi
solicitante, deplasări, negocieri, întâlniri.
Cum am trait toate acestea ca diplomat? Confruntând permanent
anxietatea şi adversitatea. Regăsesc o abordare expresivă în rândurile scrise
de un diplomat australian într-o manieră care putea să fie tot atât de bine a
unui diplomat german, japonez sau brazilian, pentru că avem nevoie cu toţii
de acest gen de „conversaţie onestă despre sănătatea mentală şi bunăstarea
(noastră) dincolo de platitudini: diplomaţia cere enorm de la diplomaţi şi de
la cei care trăiesc acest tip de viaţă. Confruntarea permanentă cu termene
presante, cu resurse minime (de timp şi bani) care să permită respectarea lor,
în medii periculoase şi într-o schimbare aproape continuă. Lucrând în privinţa
unei probleme ce e dezbătută în media, în politică, în atenţia publicului. Iată
ce poate fi excitant, dar şi terorizant, în acelaşi timp” (Phil McAuliffe, The
Lonely Diplomat Website, 2018-2020).
Conversaţia poate înregistra, însă şi afirmaţii de bun simţ, cu aceeaşi
încărcătură de înţeles privind adversitatea „în contextul rezilienţei, unde nu
se referă doar la evenimente majore, ce alterează tiparul vieţii noastre, ci şi la
contextul diurn al acesteia, la traficul auto intens ce-l străbatem în drumul
spre serviciu, la o vecinătate zgomotoasă, la efortul de a face faţă unor situaţii
penibile, sau chiar şi confruntarea cu propriile noastre ambiţii. Toate aceste
mărunte frustrări şi vexaţiuni încarcă şi măresc intensitatea notei noastre de
plată emoţională” (Phil McAuliffe, ibidem).

36
 III. NAVIGÂND PRIN FURTUNĂ. CUM RĂSPUNDEM
EVENIMENTELOR CARE SUNT ÎN AFARA CONTROLULUI
NOSTRU
Desigur, când au recrutat materialul uman ce urma a fi expus celor
enumerate, angajatorii au selecţionat în mod orientat indivizi „rezilienţi din
punct de vedere psihologic, percepuţi drept suficient de capabili să reziste
genurilor de stres mental, fizic şi emoţional, solicitărilor asociate oricărei
misiuni în străinătate... Prietenii mei din serviciul diplomatic sunt printre cei
mai duri oameni pe care îi ştiu. Intră în acţiune imediat ce trebuie să intervină
pentru un conaţional rănit sau decedat. Vizitează locuri mizerabile ce servesc
drept închisori în multe ţări când unul dintre compatrioţi încalcă legile locale.
Se scoală devreme şi stau până târziu când un ministru e în vizită şi asigură
informaţia de care acesta are nevoie. Fac orice muncă ce pare grea, dar o fac
cu lejeritate. Şi ceea ce este dificil pare uşor!”(Phil McAuliffe, ibidem).
Majoritatea simţim că ambianţa ne oferă şi ne obligă, simultan.
Entuziasmează şi mobilizează, oferă incitare şi chemare, atracţie şi
oportunităţi de a contribui, de a exersa, de a te afirma, în situaţii aparte,
speciale, chiar, dacă nu unice, cu satisfacţia trăirii unor momente unice alături
de personalităţi, în evenimente speciale. Conferă legitimitate şi valoare
oricărui efort sau sacrificiu personal.
Chiar într-un context mult mai extins decât un simplu exerciţiu
profesional făcut cu onestitate, cu sinceritate şi dăruire, cu profesionalism şi
pricepere. Permanent, contextul amplifică, supradimensionează, ca o lupă,
relevanţa acţiunii, participării, a contribuţiei, sporind, desigur şi obligaţia de
a cheltui din propriile resurse psihice, fizice, emoţionale. „Suntem într-un
serviciu solicitant. Permanent în funcţiune. Cu telefoane mobile, email-uri şi
social media, mereu accesibili. Mediul în care muncim ne cere să fim
conştienţi de orice s-ar întâmpla în lume, oricând şi oriunde, afectând
interacţiunea ţării noastre cu lumea. Epuizant, da, mulţi dintre noi resimt asta,
dar în fapt asta şi dorim, să fim permanent pe fază! Dar, mulţi dintre noi
doresc asta, doresc să demonstreze că au ce trebuie pentru a fi promovaţi,
trimişi în misiune, şi plasaţi în posturi cu oportunităţi în acest mediu
profesional atât de competitiv” (Phil McAuliffe, ibidem).
Deci, a apărut firească integrarea acestui element esenţial în cadrul
conceptual publicat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 2020, cu un
enunţ simplu: „dezvoltarea rezilienţei este un factor cheie în promovarea şi
protejarea sănătăţii şi bunăstării”. Mărturisesc, însă, că sunt surprins de
invitaţia unor autori către o altă perspectivă de reflecţie. Care recunoaşte
reverberaţia preocupărilor privind rezilienţa pe multiple planuri şi propune o
abordare diferenţiată. Ei admit ascensiunea conceptului pe palierele

37
superioare ale unor politici relevante pentru relaţiile internaţionale şi notează
adoptarea de către organizaţii internaţionale de anvergură, precum ONU şi
Uniunea Europeană, de abordări ce materializează ideea rezilienţei în
structuri confruntate cu evoluţii complexe: cadrul de rezilienţă al ONU pentru
Agenda 2030 de Dezvoltare Sustenabilă (2017), Planul de Acţiune al UE
pentru Rezilienţă (2013), Strategia Globală a Uniunii Europene (2016). Ce
este remarcabil în perspectiva acestor autori este apelul la prudenţă şi la
revizuirea mentalităţii predominante: pandemia de Coronavirus şi
răspunsurile globale la aceasta demonstrează că înţelegerea convenţională a
rezilienţei este ea însăşi o victimă sub impactul pandemiei. Clasicul slogan,
„Fiţi calmi şi continuaţi!” (Keeping Calm and Carrying On), nu mai este o
opţiune acceptabilă. În mod neaşteptat, a continua o acţiune aparent normală
şi evitarea panicării, nu mai este o opţiune validă! A fi rezilient în noile
circumstanţe apare a fi mai degrabă periculos şi arogant, cu o autoîncredere
generatoare de riscuri. Primul fiind cel al răspândirii virusului! Îndemnul
recomandat este realist: „Închideţi, anulaţi, restricţionaţi, acum, pentru a nu
regreta mai târziu!” Ceea ce, în fapt, a fost procedura adoptată în general.
Respectivele evoluţii ilustrează preocuparea de a translata cât mai
adecvat termenul de rezilienţă în contextul social, inclusiv în cel al relaţiilor
dintre state, în mediul internaţional. Impactul pandemiei va obliga cu
certitudine la aprofundarea cercetării privind modul în care guvernele
interpretează şi adaptează conceptul de rezilienţă în propriile politici
(D.Chandler, Coronavirus and the End of Resilience; E-International
Relations; https://www.e-ir.info/2020/03/25/opinion-coronavirus-and-
the-end-of-resilience/).
În acelaşi context, chestionări atente invită reflecţia noastră. Riscăm
să creăm un nou pericol? Îmi îngădui să reţin avertismentul unei cercetătoare
privind alunecarea spre cerinţe ce „impun angajaţilor o toleranţă excesivă faţă
de circumstanţe neplăcute sau contraproductive. Pentru că succesul e definit
drept abilitatea de a rezista la stres. Deşi rezilienţa poate reprezenta o
abordare raţională, studii recente indică faptul că această raţionalitate depinde
de circumstanţe. În contextul nostru, e o posibilitate reală ca unii dintre noi
să rateze împlinirea obiectivelor stabilite înainte de Covid. Angajaţi, părinţi
şi copii, pot suferi o dezamăgire debilitantă şi anxietate. Nu suntem mingi de
cauciuc care să sară înapoi la comandă. Concentrarea asupra rezilienţei poate
încuraja o autovictimizare dacă ne simţim incapabili să ne fortificăm
împotriva adversităţii. Speranţa e o alternativă la rezilienţă. Speranţa drept
capacitatea de a identifica scopuri semnificative, paşii necesari pentru a le
atinge şi motivarea lor. Diferenţa între speranţă şi rezilienţă apare atunci când
rezilienţa e conceptualizată ca revenire la o stare normală de funcţionare după
un eveniment stresant, iar speranţa e întemeiată pe ideea atingerii unui scop”

38
(Katy Dineen (Universitatea din Cork, theconversation.com, 29 septembrie
2020: Why resilience isn’t always the answer to coping with challenging
times?).

IV. A OPTA OARĂ! CAPACITATEA DE A REVENI ÎN

FORMĂ
Nimic nou sub soare. Chiar dacă nu se intitula rezilienţă. Cu parfum
arhaic, proverbul japonez spune „Poţi să cazi de şapte ori, dar să te ridici de
opt ori!” Instrucţiuni minime. Nu numai din Codul Samuraiului, ci din codul
genetic al supravieţuirii şi prosperităţii unei naţiuni care a traversat o istorie
de dezastre naturale şi umane. Iar „Marele Magistru” al naţiunii chineze,
Confucius enunţa acelaşi învăţământ cu un sens imperativ: „Gloria cea mare
nu vine din absenţa căderilor, ci din ridicarea după fiecare cădere!” Filosofie
cu iz fundamental.
„O bună jumătate din arta de a trăi este rezilienţa!” spune Alain de
Botton, scriitor contemporan preocupat într-o duzină de cărţi de anxietatea
trăirii noastre. Cei din interiorul profesiei dedicate agendei de vârtejuri pe
care o constituie actualitatea relaţiilor internaţionale pot admite că enunţul
respectiv e inspirat, dar insuficient. În fapt, asumarea angajării maxime este
o axiomă. Începe cu efortul cuvenit în timpul unei crize. Când se amână
momentele de răgaz. Dar, în general, nu ne permitem luxul de a fi bolnavi.
Renunţăm la timpul dedicat exerciţiilor fizice. Chiar şi somnul devine un lux.
Sau o problemă. Mărturisesc că eu am ajuns la un moment dat la medic. Nu
la neurolog, nici la psihiatru, nici la terapeut. Ci la dentist. Care m-a examinat
şi mi-a recomandat cu insistenţă: „nu mai dormiţi cu dinţii încleştaţi! Vă
deformaţi dantura!”
Tentative practice s-au concentrat asupra necesităţii de a structura
un set de recomandări care, valorificând progresul psihologiei şi psiho-
terapiilor, să informeze şi susţină efortul celui dornic de a-şi construi propria-i
strategie de rezilienţă. De o manieră relativ completă, un asemenea set de
recomandări include dimensiuni relevante pentru o amplă diversitate a
contextului în care ne regăsim. Unii recomandă exerciţii de meditaţie, alţii
practicarea gimnasticii yoga. Alte recomandări mi-au reţinut atenţia prin
natura relativ completă şi ambiţia echilibrului cu care integrează dimensiuni
ale rezilienţei. Autoarea, Jurie Rossouw, construieşte o asemenea strategie
asimilând laturi rezonante ale psihologiei şi moralei umane. Recomandă
aproprierea unei (1) viziuni care să ghideze şi să ofere un sens şi un scop
existenţei şi acţiunii individuale; o viziune caracterizată prin convergenţa
tuturor acţiunilor şi mijloacelor asumate, claritate, asumarea unui scop
definit, specific, pe termen mediu şi lung, elemente care previn distragerea
de la ceea ce este realmente important şi eroziunea concentrării. Nimic nou

39
în ce priveşte recomandarea referitoare la (2) controlul emoţiilor, depăşirea
tentaţiei reprezentate de reacţia emoţională instinctivă şi imediată,
menţinerea calmului. Numai astfel se creează mediul în care putem gândi
critic şi preveni judecăţi şi interpretări precipitate, uzual, pronunţat negative
şi care afectează capacitatea noastră de a cântări corect ambiguitatea unor
situaţii. Această dimensiune include şi necesitatea de a anihila o înclinaţie
omenească cu consecinţe: aşteptarea consecventă a succesului, îmbrăţişarea
necritică a pozitivităţii, în loc de a prezuma, cu o sănătoasă credinţă, că erori
şi eşecuri sunt constant probabile şi e mai inteligent, deplin în spiritul doritei
rezilienţe, să fim pregătiţi să gestionăm eventuala negativitate. Iar calitatea
cea mai necesară în această aventură în faţa adversităţii, a nevoii de a
confrunta provocările, (3) raţiunea se poate exercita prin asociere cu
viziunea, care-i procură claritatea scopului şi a direcţiei, iar controlul
emoţiilor îi oferă climatul în care să se aplice critic, precis şi lucid. Se
materializează în preocuparea de a anticipa şi planifica, de a concepe posibile
scenarii, şi în fapt previne şi blindează contra eventualităţilor negative care
ne pot afecta. Eminentul savant Einstein recunoştea una din calităţile
esenţiale de asumat. „Nu sunt atât de deştept pe cât par, ci pur şi simplu,
zăbovesc mai mult asupra unei probleme”. Mai mult decât în alte
circumstanţe consumate de experienţa societăţii umane, pandemia şi
reconsiderările structurale, parcurse în prezent de lumea globalizată ne obligă
să recunoaştem valoarea (4) perseverenţei, a tenacităţii, a desfăşurării unui
efort susţinut, pe o durată dificil de estimat. Un efort inteligent, care să
permită învăţarea din greşeli. Atitudine realistă, pe deplin benefică rezilienţei
la nivel individual, de echipă sau organizaţie. Inevitabil, rezonant cu această
dimensiune, se impune atenţiei, ca fiinţe umane să practicăm (5) colaborarea
şi socializarea, construirea reţelelor interumane care ne permit să fim sprijiniţi
şi să sprijinim.
Îmbrăţişez deplin enunţul autoarei conştientă de complexitatea
cerinţelor, în ciuda evidenţei valorii prescripţiilor şi sonorităţii
recomandărilor: ea întrevede faptul că propune o călătorie de o viaţă spre
acest set de calităţi şi beneficii („a doua jumătate a artei de a trăi”, menţionată
mai sus). Şi cere modernizarea definiţiei, de o manieră esenţializată:
„rezilienţa înseamnă a avansa în ciuda adversităţii”. Nu doar a reintra în
formă, echivalent cu o revenire la un status quo, personal, instituţional sau
comunitar, ci mai mult de atât. În consecinţă, definiţia se ajustează
semnificativ, devenind rezilienţă-orientată-spre-un-scop, respectiv,
înnobilată de o orientare clară şi de un caracter constructiv, pro-activ!
Caracter indicat relevant de noţiunea avansării „în ciuda” diferitelor
dificultăţi.

40
 Indiferent de percepţiile specifice ce întrupează adversitatea,
obstacolele, provocările, ideea avansării în ciuda acestora invită la asumarea
unui proces desfăşurat în timp, de educaţie, de formare a calităţilor, la nivel
personal, al organizaţiei sau societal. Circumstanţele dramatice ale pandemiei
au impus atenţiei noi imperative ale acestei perioade. În fapt, intrarea în
această manieră dramatică în al treilea deceniu al secolului al XXI-lea este
deja afectată de procesele accelerate ale celei de-a patra revoluţii industriale,
de relansarea competiţiei geopolitice globale şi de provocările specifice
actualei faze de evoluţie a sistemelor politice democratice.
Rezilienţa – garanţie a succesului? Cert, este parte inalienabilă a
pregătirii pentru succes, componentă a digerării eficiente a eşecurilor,
prescripţie pentru antrenarea capacităţii de revenire şi refacere. Exerciţiu de
oţelire a voinţei şi a puterilor noastre diurne confruntate cu simple împiedicări
de pas sau cu acele incomensurabile, supraumane, încercări. Răspunsul
complet poate veni, instructiv, de la o simplă citire onestă a istoriei umanităţii.
Şi oferă, încă, motive de optimism!

41
 REZILIENŢA – GARANŢIE A SUCCESULUI

Cristian DOBRE ∗

Rezumat
Rezilienţa s-a dovedit a fi, deopotrivă, atât un concept capabil să explice o
multitudine de procese psiho-comportamentale, cât şi o capacitate individuală şi colectivă, care
atunci când este valorificată, poate sprijini, atât grupul, cât şi individul să facă faţă unei game
extrem de diverse de provocări şi să le depăşească cu pierderi cât mai reduse.
Acest articol şi-a propus să prezinte locul şi rolul rezilienţei în realitatea
contemporană, de la nivel macro-social, la nivel individual. Cum reacţionează grupurile umane
şi persoanele individuale la diferitele probleme ce le sunt ridicate în faţă şi cum le gestionează
şi reuşesc să le depăşească - reprezintă doar câteva dintre întrebările la care ne-am propus să
oferim răspunsurile noastre. În mod deosebit, ne vom referi la militari, având în vedere specificul
extrem de periculos al acestei profesii, gata să ofere viaţa celor ce o practică, pentru binele
celorlalţi.

I. LOCUL ŞI ROLUL REZILIENŢEI ÎN PSIHOLOGIE

Rezilienţa psihologică reprezintă capacitatea mentală, fizică,
emoţională, spirituală şi comportamentală a unui subiect individual sau
colectiv de a face faţă adversităţilor, de a se adapta schimbării, de a se
recupera, de a învăţa, de a se regenera şi dezvolta în urma confruntărilor sale
permanente cu realitatea (după Bowles & Bates, 2010). Deci, rezilienţa este
văzută ca o adaptare pozitivă, de natură fizică, biologică şi psihică la situaţii
stresante.
Rezilienţa este înţeleasă, de cei mai mulţi cercetători, ca un proces
psiho-fiziologic ce-l face pe subiect (fie el individual sau colectiv) să fie
capabil să interacţioneze optim cu mediul şi să se adapteze la acesta într-o
manieră cât mai bună.
Aşadar, rezilienţa este una dintre puţinele capacităţi psihologice ce
poate fi „prelucrată” în beneficiul subiecţilor, prin antrenament. Această
calitate a sa o face un subiect de maxim interes, atât pentru teoreticieni, cât şi
pentru practicieni.
În prezent, conceptul de „rezilienţă” este utilizat atât în psihologie,
cât şi în alte domenii, cum ar fi: sociologie, politologie, ştiinţe militare,
securitate, diplomaţie, biologie, tehnologie, inginerie, informatică, medicină,
ecologie, geografie, urbanism, artă şi altele. În cele ce urmează ne vom referi,
cu precădere, la rezilienţa psihologică şi în mod deosebit la cea specifică
militarilor.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

42
 II. CAPACITATEA PREDICTIVĂ A REZILIENŢEI
În general, atunci când o entitate se confruntă cu situaţii adverse, ea
poate riposta violent – asemenea unei reacţii instinctuale de apărare, se poate
prăbuşi – fiind incapabilă să reacţioneze, ori poate să devină nemulţumită faţă
de situaţia de referinţă – caz în care caută soluţii adaptative. Rezilienţa poate
apare doar în cel din urmă context, atunci când subiectul percepe
nemulţumirea şi caută modalităţi de acţiune pentru a face faţă provocării pe
care realitatea i-a ridicat-o în faţă. În celelalte două situaţii descrise, subiectul
adoptă, în cele din urmă, postura de victimă, caz în care, fie se rezumă la a se
văicări şi a blama soarta pentru ceea ce i s-a întâmplat, fie se resemnează şi
îşi acceptă soarta aşa cum este ea. În aceste contexte se generează emoţii
negative puternice – emoţii care, în fapt descresc şi mai mult abilitatea
subiectului de a rezolva situaţia neplăcută şi de a-i face faţă, adică de a fi
rezilient.
În funcţionarea sa, rezilienţa se fundamentează pe următorii factori:
abilitatea subiectului de a concepe planuri realiste - care să poată fi
implementate atunci când situaţia o cere; capacitatea subiectului de a-şi
identifica punctele forte şi de a avea încredere în acestea - în situaţiile
delicate; abilitatea de a rezolva probleme; capacitatea de a comunica eficient;
abilitatea de a-şi gestiona emoţiile primare şi pe cele puternice.
Studiile au pus în evidenţă faptul că rezilienţa prezintă o corelaţie
pozitivă cu emoţiile pozitive (optimism, încredere, simţul umorului, iertarea,
auto-controlul, gânduri pozitive, suport social, activitate fizică etc.) şi una
negativă cu cele negative (depresia, pesimismul, nevroticismul, exploziile
impulsive, gândurile negative şi iraţionale, furia, frica, frustrarea, teama,
dezamăgirea, lipsa de speranţă, anxietatea, stresul, nefericirea, resemnarea
etc.), fapt ce-i deplasează, astfel, centrul de greutate spre zona de studiu a
psihologiei pozitive (Reich, Zautra, Hall, 2012). Acest lucru sugerează doar
că emoţiile pozitive experimentate în momentele stresante pot avea beneficii
adaptative mai mari în cadrul proceselor psihologice pe care le presupune
creşterea rezilienţei.
Analiza acestui concept a permis cercetătorilor să identifice şi
predictorii săi cei mai puternici. Astfel, se pare că următoarele elemente pot
anticipa o rezilienţă foarte bună: o personalitate pozitivă şi proactivă,
experienţa de viaţă, capacitatea de învăţare, sentimentul de control,
flexibilitatea şi adaptabilitatea, echilibrul, capacitatea de a estima viitorul,
suportul social, pasiunea pentru un anumit domeniu (Fletcher, 2014).
Se poate afirma, astfel, că rezilienţa psihologică se bazează pe
conceptele de bază ale psihologiei, iar funcţionarea sa are la bază atât

43
mecanisme şi resurse ce se regăsesc la nivelul subiectului (izvorâte din
profilul său psihologic), cât şi la nivelul mediului înconjurător (de exemplu,
sprijinul social). Identificarea, activarea şi antrenarea acestora depinde, astfel,
atât de fiecare subiect în parte, cât şi de contextul social care a pus obstacolul
în faţa subiectului.

III. REZILIENŢA ÎN SOCIETATEA UMANĂ

Abordând rezilienţa psihologică, de la „macro” spre „micro”, putem
identifica următoarele categorii principale, în funcţie de nivelurile sale de
manifestare:
Rezilienţa organizaţiilor internaţionale/regionale (de exemplu,
ONU, NATO, OSCE, OCS, CSI etc.) – se referă la capacitatea acestora de a
face faţă la ameninţările de securitate, economice, ideologice şi nu numai,
care apar în mediul internaţional. Jocul de interese al marilor puteri sau al
unor puteri regionale, volatilitatea, impredictibilitatea, complexitatea şi
ambiguitatea mediului internaţional actual ridică în faţa acestor organizaţii o
mulţime de provocări, care se cer a fi rezolvate. Eventuala incapacitate a
acestor entităţi de a oferi răspunsuri adecvate poate conduce la fragmentarea,
dizolvarea şi dispariţia lor. De exemplu, BREXIT-ul, pe de o parte şi alte
mişcări de tip „EXIT”, pe de altă parte, au reprezentat provocări majore la
adresa UE, care a dat dovadă de o mare rezilienţă în gestionarea acestor
adversităţi. Referindu-ne doar la exemplul citat, se poate imagina cât de
dramatice ar fi putut să fie consecinţele psihologice ale destrămării Uniunii
Europene, atât pentru organizaţie, în ansamblul său, cât şi pentru fiecare
cetăţean al său în parte.
Pentru fixarea ideii, adăugăm şi o serie de actori internaţionali/
regionali ce nu au dat dovadă de rezilienţă şi s-au dezmembrat, astel: Pactul
de la Varşovia – structură politico-militară ce reunea fostele state socialiste,
sub conducerea Moscovei şi care s-a prăbuşit după finalizarea Războiului
Rece (1990), Liga Naţiunilor Unite – organizaţie internaţională interbelică,
care deşi, de jure, s-a dizolvat abia în 1946, ea a încetat, de facto să
funcţioneze odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, marile
imperii, care s-au dizolvat, fie urmare a conflictelor interne (Imperiul
Roman), fie a schimbării situaţiei internaţionale, urmare a declarării
independenţei statelor ce le compuneau şi reconfigurării geo-strategice,
succesive unor războaie de proporţii (de exemplu, Imperiul Habsburgic).
O organizaţie rezilientă poate rezista adversităţilor, în forma sa
iniţială (de exemplu, ONU, care a luat fiinţă pe 24 octombrie 1945, continuă
să aibă un rol important la nivel internaţional, în ciuda unor războaie, crize şi

44
probleme internaţionale extrem de delicate pe care le-a avut de gestionat), fie
se poate reforma şi transforma, adaptându-se mai bine noilor imperative ale
mediului internaţional sau regional în care funcţionează (de exemplu, NATO,
organizaţie politico-militară, care s-a reajustat semnificativ după câştigarea
Războiului Rece şi care, în prezent, se adaptează dinamic la noile provocări
ale mediului de securitate).
Rezilienţa unor alianţe/parteneriate bi sau multinaţionale (de
exemplu, parteneriatul strategic dintre România şi SUA, tratate internaţionale
sau bilaterale etc.) – se referă la capacitatea acestora de funcţionare în cele
mai delicate situaţii. Dezechilibrele de putere de la nivel internaţional,
precum şi unele decizii de nivel înalt pot afecta direct sau indirect unele dintre
aceste înţelegeri internaţionale. De exemplu, decizia administraţiei Trump de
a se retrage din ”INF – Intermediate Range Nuclear Focos” sau din ”Open
Sky” a obligat Moscova să ia în considerare, la reciprocitate, măsuri similare.
Acest tip de acţiuni demonstrează un nivel redus al rezilienţei în cazul unui
astfel de acord militar, fapt ce poate da frâu liber neîncrederii reciproce şi
unei noi curse a înarmărilor între cele două superputeri militare. Consecinţele
psihologice, la nivel politic, diplomatic şi miliar sunt extrem de importante,
iar acest lucru se va reflecta până la nivelul moralului şi atitudinii militarilor
de rând din armatele celor două state şi nu numai. Un alt exemplu de testare
a rezilienţei, în arena internaţională, este reprezentat de acordul nuclear cu
Iranul. În contextul retragerii SUA din acest Acord, UE întâmpină dificultăţi
în menţinerea sa de facto şi de jure, în condiţiile în care liderii iranieni deja
au anunţat acţiuni de creştere a nivelului de îmbogăţire a uraniului şi de
limitare a accesului observatorilor la respectivele facilităţi. Soluţionarea
problemei este, în cele din urmă, o manifestare a rezilienţei politice, dar şi
psihologice a decidenţilor de nivel înalt, în faţa unei probleme globale ce ar
putea stimula proliferarea nucleară la nivel mondial, cu consecinţe greu de
anticipat.
Rezilienţa naţională (are în vedere întreaga naţiune) – se referă la
capacitatea unei ţări de a funcţiona optim, deopotrivă, atât la pace, cât pe timp
de război, în situaţii de urgenţă ori atunci când se confruntă cu o criză. Acest
lucru presupune, deopotrivă, atât funcţionarea executivului şi legislativului,
cât şi capacitatea adaptativă şi de regenerare a poporului în faţa unor situaţii
dramatice, cum ar fi: conflicte externe sau interne, crize politice, economice,
sanitare, financiare, calamităţi naturale, dezastre tehnologice, atacuri
teroriste, acţiuni extremiste, şovine, iredentiste, separatiste, discriminative,
incapacitatea de guvernare, tendinţe dictatoriale, derapaje antidemocratice
etc. În acest caz, experţii au identificat o serie de dimensiuni psiho-sociale ale
rezilienţei, care pot fi măsurate, cum ar fi: patriotismul, optimismul social,
integrarea socială, încrederea politică, percepţia unitară a ameninţării (Canetti

45
& colab., 2013), unitatea naţională, conştiinţa naţională, moralul,
determinarea, solidaritatea etc. De exemplu, atacul terorist din 11 septembrie
(2011) împotriva Statelor Unite sau Uraganul Katrina (2005) pot reflecta
capacitatea foarte mare de rezilienţă a SUA. Manifestările psihologice ale
unor astfel de ameninţări, deşi au fost marcate şi de forme de disperare, frică
şi panică, în fazele iniţiale, în cele din urmă s-au transformat în veritabile acte
de patriotism şi chiar eroism, demonstrând, astfel, capacitatea poporului
american de a se reface rapid şi de a merge mai departe.
Rezilienţa unor categorii sociale (are în vedere: partide politice,
asociaţii sindicale, profesionale, educaţionale, etnice, rasiale, religioase,
minoritare de diferite feluri, consorţii de firme, armate, grupuri de gherilă sau
teroriste, formaţiuni para-militare, categorii defavorizate sau vulnerabile ale
populaţiei etc.) – se referă la capacitatea unor astfel de organizaţii de a rezista,
de a depăşi obstacolele şi de a se regenera şi dezvolta permanent. De exemplu,
un partid politic ce se destramă, după ce pierde alegerile sau liderul său
moare, reprezintă ilustrarea evidentă a lipsei sale de rezilienţă. Efectele
psihologice resimţite în rândul membrilor săi sunt preponderent negative, iar
forţele centrifuge se dovedesc a fi mai puternice decât cele centripete, care au
intenţia să menţină formaţiunea unită. Urmare a acestui fapt, membrii săi se
risipesc, iar odată cu ei şi ideologia şi idealurile respectivului partid, dacă ele
au existat vreodată… Referindu-ne la armate, putem oferi câteva exemple:
armata Uniunii Sovietice, care s-a destrămat, urmare a colapsului URSS,
armata Iugoslaviei, care s-a dizolvat, urmare a declarării independenţei
statelor din compunerea acestei federaţii, armata nazistă, care, după pierderea
războiului a fost desfiinţată etc.
Rezilienţa unor grupuri (de exemplu, colectivul dintr-o organizaţie/
firmă/instituţie, studenţii de anul I dintr-o facultate, medicii dintr-un anumit
departament, militarii dintr-o anumită unitate sau subunitate etc.) – se referă
la capacitatea echipei unei organizaţii/firme/instituţii de a rămâne unită şi de
a funcţiona, chiar şi atunci când respectiva entitate se confruntă cu probleme
majore, generate de crize interne (de exemplu, demisia unor lideri) sau
externe (de exemplu, o criză economico-financiară mondială). Dacă oferim
drept exemplu criza pandemică generată de COVID-19, putem analiza
rezilienţa firmelor, a instituţiilor, a sistemului educaţional, a sistemului
sanitar şi nu numai. Consecinţele psihologice ale rezilienţei la nivelul unor
astfel de colective pot fi extrem de mari, având în vedere implicaţiile
dramatice pe care le poate presupune o astfel de criză. Lipsa de rezilienţă la
nivel grupal se poate manifesta până la nivelul familiei. Astfel, atunci când
această „celulă” a asocierii umane nu poate rezista adversităţilor apare
divorţul, iar familia se destramă.

46
 Rezilienţa individuală (are în vedere o anumită persoană) – se referă
la capacitatea individului de a gestiona optim adversităţile, de a se adapta
schimbării, de a se recupera, de a învăţa, de a se regenera şi dezvolta în urma
confruntărilor cu obstacolele pe care le întâlneşte. De exemplu, o persoană
rezilientă va reuşi să treacă mai uşor peste un eveniment traumatic (accident,
divorţ, decesul unei persoane dragi, pierderea unui concurs de ocupare a unui
post etc.), decât una nerezilientă. Efectele psihologice, specifice diferitelor
procese ale rezilienţei sunt cele mai vizibile în cazul subiecţilor individuali.
Acestea sunt condiţionate atât de trăsăturile de personalitate ale persoanei în
cauză, dar şi de suportul social pe care respectiva persoană îl poate primi, la
un moment dat.

IV. PROVOCĂRI LA ADRESA REZILIENŢEI ÎN MEDIUL

MILITAR
Deşi conceptul de „rezilienţă”, aşa cum s-a văzut, are numeroase
aplicaţii, specialiştii din mediul militar au generat cele mai comprehensive
cercetări cu privire la acesta, având în vedere nivelul deosebit de înalt al
periculozităţii acestei profesii, pe de o parte şi faptul că îndeplinirea, cu
succes, a unei misiuni militare reprezintă o chestiune de securitate naţională
ce poate hotărî, chiar existenţa unui stat ori soarta unui popor, la un moment
dat, pe de altă parte.
În acest demers, s-a plecat de la provocările specifice mediului
militar, asociate cu un nivel crescut al stresului. Astfel, au fost identificate
următoarele provocări majore, în care rezilienţa ar putea juca un rol major:
Dislocarea militarilor în teatrele de operaţii militare sau în misiuni
specifice, pentru durate de timp lungi. Această provocare are în vedere faptul
că militarii sunt despărţiţi de familiile lor şi sunt trimişi, departe de cei dragi,
în locuri, care prin excelenţă sunt neprietenoase şi deseori nefamiliare,
comparativ cu cele de provenienţă. Viaţa în aceste locaţii se derulează potrivit
regulilor militare, care impun: o disciplină strictă, respectarea ordinelor
superiorilor, cazarea în cazărmi improvizate, împărţirea camerei cu alte
persoane, hrănirea în comun, instrucţie, purtarea continuă a echipamentului
militar, încadrarea într-un program strict, în care timpul liber la dispoziţie este
clar reglementat, dar şi executarea de misiuni cu un nivel înalt de
periculozitate.
Uneori, militarii pot servi ţara în comandamente multinaţionale sau
misiuni de reprezentare militară ori diplomatice. În aceste situaţii, deşi, se
întâmplă să fie însoţiţi de soţie/soţ şi eventual de copii, iar condiţiile de
vieţuire sunt acceptabile, imperativele adaptării familiei la un nou mod de
viaţă pot ridica numeroase obstacole, cum ar fi: noi reguli de interacţiune
socială, o limbă străină mai puţin cunoscută, cutume locale diferite, dogme

47
religioase noi, ameninţări teroriste, despărţirea de cei dragi de acasă,
probleme rămase nerezolvate în ţară etc. Toate aceste elemente, de natură
psihologică, reprezintă provocări de natură adaptativă, ce le solicită rezilienţa
la maxim.
Despărţirea de familie, pentru perioade lungi de timp. Acesta este
un aspect important, care poate genera stres intens şi care trebuie privit din
mai multe perspective: a militarului, a familiei care a rămas acasă, a societăţii
civile, a instituţiei militare. Deşi subiectul a fost atins în paragraful anterior,
apreciem că merită o analiză separată din perspectiva deja anunţată.
Funcţionarea optimă a militarului dislocat într-o misiune, departe de cei
dragi, depinde de confortul celor pe care i-a lăsat acasă. Astfel, se poate
imagina uşor, care va fi eficienţa unui militar în luptă, în condiţiile în care
acesta este preocupat psihologic de probleme legate de sănătatea sau
performanţa şcolară a copiilor săi, de grija pentru supravieţuirea familiei sale,
de boala părinţilor, de suspiciunea că prietena/prietenul de acasă l-ar putea
părăsi, de relaţiile defectuoase dintre soţie/soţ şi socrii etc. Toate aceste
elemente enumerate reprezintă vulnerabilităţi psihologice, care pot produce
efecte psiho-comportamentale observabile, în cazul unei rezilienţe scăzute a
subiectului.
Desfăşurarea unor misiuni periculoase, care pot pune în pericol
viaţa militarilor. Prin excelenţă, natura ocupaţiei de militar este una foarte
primejdioasă. Acest lucru presupune că militarul poate fi ucis, rănit, mutilat,
dar şi că poate ucide şi răni pe alţii, prin acţiunile sale. La acest lucru se
adaugă posibilitatea contactului său cu distrugeri şi crime de război, sărăcie,
foamete, boli de toate felurile, situaţii umanitare disperate, provocări etice
extreme, moartea ori rănirea camarazilor săi etc. Aceste elemente pot lăsa
urme puternice, la nivel personal, atât de natură fizică (răniri, mutilări,
îmbolnăviri etc.), cât şi de natură psihică (anxietate, depresie, oboseală
cronică, stres posttraumatic de luptă etc.). Gestionarea psihologică a acestor
provocări reprezintă dovada rezilienţei individuale a militarului, pe de o parte
şi a organizaţiei militare, pe de altă parte.
Executarea serviciului de luptă permanent. Aceasta este o misiune
permanentă a oricărei forţe armate. În timp ce societatea civilă îşi derulează
viaţa obişnuită şi se odihneşte, militarii nu încetează să fie vigilenţi şi să-şi
menţină o capacitate de reacţie credibilă de intervenţie, atât în cazul oricărui
tip de agresiune la adresa independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării, cât
şi în situaţii de criză, dezastre tehnologice (de exemplu, se poate remarca
intervenţia forţelor armate în limitarea efectelor dezastrului nuclear de la
Cernobîl) ori calamităţi naturale (de exemplu, se poate remarca intervenţia
forţelor armate pentru limitarea efectelor unor cutremure, incendii ori
inundaţii de proporţii). Indiferent că militarii servesc în forţele terestre,

48
aeriene, navale sau în structurile de informaţii, ei, militarii sunt gata de luptă,
dacă situaţia o va impune. O astfel de responsabilitate cere atât trăsături de
caracter puternice (responsabilitate, curaj, discernământ, loialitate,
determinare etc.), cât şi trăsături psihologice speciale, printre care rezilienţa
este una dintre cele mai importante.
Implicarea militarilor în acţiuni cinetice dramatice, care pot
provoca distrugeri materiale şi umane majore inamicului. Conflictele militare
ale prezentului au devenit din ce în ce mai complexe, iar mijloacele de
distrugere a ţintelor şi tacticile utilizate din ce în ce mai sofisticate.
Uneori se utilizează mijloace de lovire de la distanţă (rachete, drone,
lovituri de artilerie, bombardamente aviatice etc.), dar, de cele mai multe ori
dislocarea militarilor în zona de luptă rămâne obligatorie, fie pentru a angaja
lupta nemijlocită cu inamicul, prin mijloace clasice, fie pentru a administra
ori a sprijini gestionarea zonei cucerite/ocupate/eliberate. În misiunile de tip
”peace-keeping” sau ”peace-enforcement”, derulate, de regulă sub egida unor
organizaţii internaţionale sau regionale (ONU, OSCE etc.) se are în vedere
blocarea ostilităţilor dintre două sau mai multe tabere beligerante. În fiecare
dintre situaţiile descrise, posibilitatea utilizării armelor de foc, pentru atac,
apărare sau descurajare rămâne foarte mare. Istoriile conflictelor recente au
pus în evidenţă faptul că, nu de puţine ori, unele erori militare sau politice au
condus la lovirea propriilor forţe ori a celor aliate, la distrugerea, din greşeală
a unor spitale, muzee sau opere de artă, la omorârea sau rănirea unor civili
inocenţi, la derularea unor acţiuni ilegale de răzbunare personală, la abuzuri
la adresa civililor, prizonierilor sau refugiaţilor din teritoriile controlate, la
jafuri şi acte flagrante de indisciplină etc. Toate aceste aspecte măresc
tensiunea psihologică la adresa militarilor, care sunt dislocaţi în zona de luptă
şi îi confruntă cu probleme psihice şi etice majore, care pot să le zguduie
voinţa de a lupta, încrederea în şefi, în camarazi, în tehnica de luptă, în scopul
misiunii şi nu numai – dacă nivelul rezilienţei lor este unul scăzut.
Nevoia imperativă a militarilor de a se adapta repede la medii de
viaţă ostile (din punct de vedere geografic, climatic, biologic, medical,
cultural-religios, culinar, igienic etc.). Dislocarea unei persoane într-o zonă
necunoscută poate crea un veritabil şoc. Acesta se poate manifesta la nivel
fiziologic, psihologic, cultural şi comportamental.
Derularea unor acţiuni de luptă în medii geo-climaterice ostile
(climă tropicală, arctică, în păduri, în deşert, în savană, în mediul urban, în
zone muntoase, pe mare/ocean etc.) şi diferite de cele familiare poate produce
efecte psiho-fiziologice dure la adresa militarilor. Acţiunile militare purtate
de soldaţii americani în jungla vietnameză, în contextul unei clime extrem de
umede, cu care nu erau obişnuiţi, reprezintă exemplul perfect ce solicită la

49
maxim capacităţile adaptative umane. În lipsa unor mecanisme de rezilienţă
puternice, colapsul fizic şi psihic este evident.
Derularea unor acţiuni de luptă într-un mediu cultural nou (diferit
din punct de vedere al religiei, cutumelor, ideologiei, tacticilor de luptă etc.)
poate produce efecte psiho-fiziologice dure la adresa militarilor. Astfel, dacă
luăm în calcul confruntarea cu un inamic pentru care viaţa nu contează,
puternic radicalizat sau ideologizat sau cu grupuri de gherilă, partizani,
terorişti ori lupta dusă într-un spaţiu în care populaţia locală este ostilă, fie
pentru că militarii străini nu-i înţeleg obiceiurile, fie pentru că aceasta nu-i
poate înţelege pe străini - putem să realizăm cât de dramatic şi devastator va
fi impactul său psihologic.
Aceste elemente pun la grea încercare mecanismele de rezilienţă
individuale şi grupale ale militarilor.
Confruntarea cu tactici şi tehnici de luptă noi (insurgenţă, terorism,
război subteran, război cibernetic, războiul dronelor, război psihologic,
război hibrid, război comercial, război spaţial, război mediatic etc.).
Dezechilibrele dintre puterea militară a diferitelor entităţi ce se confruntă
militar, fie ele state recunoscute sau grupări autodeterminate, au făcut să
apară conceptul de război asimetric. În acest context, asistăm la veritabile
confruntări între tehnologia militară cea mai dezvoltată a momentului şi cele
mai primitive forţe combatante. Uneori, tehnologia este înfrântă, iar victoria
este adjudecată, chiar dacă doar temporar, de structuri militare, care utilizează
tactici inedite şi originale, menite să-şi surprindă oponentul. La acestea se
mai poate adăuga determinarea de a lupta, moralul foarte bun al luptătorilor,
cutumele şi valorile în care aceştia cred. După cum se poate observa,
majoritatea lucrurilor enumerate, de natură psihologică pot contrabalansa,
uneori, cele mai sofisticate tehnologii militare şi cei mai pregătiţi ofiţeri de
comandă. Pentru exemplificare, vom aminti tacticile războiului subteran,
utilizate de militarii vietnamezi, împotriva trupelor americane, atacurile
teroriste - cu avioane civile - de la 11 septembrie, împotriva SUA, maşinile
capcană folosite de talibani şi Al-Qaida împotriva forţelor Coaliţiei, atacurile
surpriză ale insurgenţilor din mişcările de rezistenţă şi gherilă din diferite
teritorii din lume ce şi-au declarat autonomia.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijate nici trendurile noilor confruntări
militare, care utilizează drone aeriene, navale şi terestre – capabile să aplice
lovituri cinetice cu o precizie milimetrică, acţiuni cibernetice, psihologice,
mediatice, spaţiale sau hibride, interconectate într-o veritabilă reţea, descrisă
ca fiind războiul bazat pe reţea (NCW).
Toate aceste elemente reprezintă tot atâtea provocări la adresa
rezilienţei militarilor.

50
 Gestionarea unor conflicte interpersonale în cadrul structurilor în
care funcţionează militarii. Ca în orice colectiv uman, şi în cel militar pot
apare neînţelegeri şi conflicte. Atunci când acestea se construiesc pe orgolii,
frustrări, răzbunări, nemulţumiri de toate felurile, lipsa de comunicare,
incompetenţă, proasta gestiune a situaţiilor tensionate, nedreptăţile, bullingul,
intrigile şi calomniile de toate felurile, violenţele verbale sau fizice şi nu
numai – pot afecta grav moralul luptătorilor, fapt ce se poate răsfrânge asupra
îndeplinirii misiunilor încredinţate. Mecanismele de rezilienţă pot diminua
sau chiar bloca aceste devianţe psiho-comportamentale (care epuizează
energia psihică a luptătorilor), ajutându-i, astfel, să-şi dezvolte mecanisme de
coping adecvate pentru a gestiona mai bine situaţiile de referinţă.
Generarea şi regenerarea relativ rapidă a structurilor militare
combatante, afectate de lupta cu inamicul. Lupta armată este, prin excelenţă,
un proces ce presupune pierderi de vieţi omeneşti, adică de „ieşiri” şi „intrări”
din/în sistemul militar. Din păcate, unele dintre ieşirile din sistem sunt
reprezentate de morţi şi răniţi. Capacitatea de regenerare a unei unităţi şi de
refacere a capacităţii ei de luptă reprezintă, fără îndoială, garanţia victoriei.
Dar, în acest proces sunt implicaţi oameni, cu psihologii diferite, care judecă
mai mult sau mai puţin raţional ceea ce se întâmplă şi care pot reacţiona mai
mult sau mai puţin adecvat la acest proces permanent de reînnoire a
subunităţilor şi unităţilor militare. În cel de-al Doilea Război Mondial, viteza
de regenerare a unităţii era chiar de două săptămâni şi chiar mai puţin. Astfel,
„veteranii” care supravieţuiau nu aveau timp să se ataşeze de noii sosiţi în
unităţile lor, şi, deşi purtau aceeaşi uniformă şi aveau acelaşi inamic erau
priviţi ca „străini” şi ca „oameni de sacrificiu”.
Cu alte cuvinte, coeziunea colectivelor avea de suferit semnificativ. Aşadar,
în acest context, o persoană, care juca, fie rolul „veteranului”, fie pe cel al
„recrutului”, avea nevoie de un nivel ridicat al rezilienţei pentru a se integra
şi a supravieţui într-un astfel de mediu ostil.
Derularea unor antrenamente dure, în condiţii cât mai apropiate de
realitatea câmpului de luptă modern. Se spune deseori militarilor, că, „pentru
a nu curge sânge pe câmpul de luptă, trebuie să curgă transpiraţie pe câmpul
de instrucţie”. Sloganul citat induce ideea unor antrenamente dure, cât mai
apropiate de realitatea câmpului de luptă. Acest lucru înseamnă instrucţie
militară individuală, care va fi integrată, treptat, pas cu pas, sub formă de
exerciţii militare, de la nivelul celei mai mici subunităţi, până la aplicaţii de
amploare, cu forţe întrunite şi chiar operaţii multinaţionale complexe. Astfel
de antrenamente, chiar dacă se derulează în timp de pace, sunt percepute, prin
amploarea şi nivelul lor de complexitate, pe de o parte şi prin presiunea
psihică implicită, pe de altă parte, asemenea unor lupte reale. Gradul lor de
periculozitate este, de asemenea, foarte ridicat. De exemplu, o paraşutare, o

51
tragere de luptă cu muniţie de război, un bombardament aerian sau lansarea
unei rachete implică acelaşi nivel de periculozitate ca la război. Pentru a fi
capabili să întreprindă astfel de acţiuni, militarii trebuie să dea dovadă de o
rezilienţă puternică.
Atitudinea societăţii civile faţă de militarii săi. Indiferent cât de
loiali îi sunt ţării, militarii au nevoie de sprijinul societăţii civile pentru a fi
eficienţi şi pentru a-şi îndeplini misiunile cu succes. Acest sprijin se poate
exprima atât informal, printr-o atitudine pozitivă, de respect, preţuire, stimă,
consideraţie pentru disponibilitatea militarilor de a-şi da viaţa pentru ţară şi
pentru privaţiunile implicite ale vieţii militare, cât şi prin mecanisme formale,
exprimate prin legi, care le oferă unele „avantaje” aparente (pensii
ocupaţionale, unele sporuri, norme de hrănire şi de echipare, asistenţă
medicală etc.). Atunci când, din motive meschine ori poate dintr-o
neînţelegere a vieţii militare se atentează la aceste elemente, militarii, şi odată
cu ei, ţara, au de suferit.
Atitudinea este un concept psihologic, prin excelenţă şi deci are o consistenţă
subiectivă puternică, ce poate fi influenţată negativ, în anumite circumstanţe
contextuale. Astfel, atitudinea de indiferenţă ori chiar de ostilitate a unor
formaţiuni politice sau/şi a societăţii civile faţă de misiunile la care participă
militarii, în ţară ori în afara teritoriului naţional poate avea un efect negativ
semnificativ la adresa moralului acestora. De exemplu, pierderea sprijinului
societăţii civile pentru continuarea războiului din Vietnam a afectat dramatic
moralul luptătorilor americani, fapt ilustrat de scăderea eficienţei lor în luptă,
urmată de o retragere dezordonată a acestora. Revoluţia română din
decembrie 1989 poate fi un alt exemplu, când, de astă dată, poporul, în
integralitatea sa a creditat total, forţele sale armate, pentru a apăra Revoluţia,
prin lozinca „Armata e cu noi!” Cu certitudine, şi în astfel de situaţii delicate,
militarii trebuie să fie rezilienţi şi să-şi îndeplinească misiunile.
Gestionarea veteranilor, care au revenit din teatrul de operaţii
militare. Expunerea militarilor la orori umane dintre cele mai dramatice, la
distrugeri de război, la suferinţa civililor din zonele de conflict, la abuzurile
şi crimele de război ale unor beligeranţi şi nu numai poate genera efecte
psihologice intense şi negative la adresa acestora. Printre acestea se pot
număra: oboseala cronică, anxietatea, depresia, stresul posttraumatic şi altele.
În plus, se mai pot adăuga atât drama militarilor răniţi fizic în timpul
confruntărilor (invalizi de război), cât şi drama familiilor acestora, care vor
avea de suferit toată viaţa lor. Dezvoltarea unor mecanisme de rezilienţă
speciale le va putea atenua tragedia şi dărui un scop în viaţă celor afectaţi de
război. Iniţiative de tip „Invictus” pot ajuta enorm la redobândirea încrederii
în forţele proprii şi la creşterea rezilienţei. Implicarea statului, pe de o parte
şi a societăţii civile, pe de altă parte, în sprijinirea militarilor şi familiilor

52
acestora ce au avut de suferit de pe urma unei acţiuni militare constituie un
exemplu pozitiv remarcabil şi un factor puternic de creştere a rezilienţei.
Gestionarea abuzului de substanţe. Ritmul alert al acţiunilor
militare îi poate suprasolicita atât pe liderii militari, cât şi pe militarii
obişnuiţi. Pentru a face faţă, unii recurg la consumarea, în exces, a unor
substanţe stimulative (cafea, ţigări, alcool, droguri etc.). Deşi, pe termen
scurt, efectele acestor substanţe sunt benefice, pe termen lung ele pot provoca
dependenţă şi chiar pot perturba buna funcţionare intelectuală şi chiar
fiziologică a consumatorilor. În anumite cazuri, se pare că unele armate au
încurajat consumul unor droguri (LSD – militarii americani în Vietnam,
metamfetamine/Pervitin – militarii germani în cel de-al Doilea Război
Mondial etc.), fapt ce s-a demonstrat a fi fost o mare eroare. Petru a rezista
unei astfel de tentaţii, este nevoie ca militarii să fie rezilienţi şi să-şi găsească
sursa de energie în altceva.
Gestionarea tendinţelor antisociale ale unor militari, care execută
misiuni în teritoriul inamic şi nu numai. Conflictele secolului XX şi cele ale
secolului XXI, deşi au fost foarte distructive, au impus unele restricţii cu
privire la vechile obiceiuri ale armatelor medievale de a jefui, de a prăda şi
lua tot ce se poate din teritoriul cucerit. Cu toate acestea, există persoane, care
din motive personale, se dedau la astfel de acţiuni, condamnate puternic în
zilele noastre – jaf, viol, distrugere nejustificată, umilirea civililor, acte
criminale individuale, torturi, răzbunări, crime de război etc. Aceste tendinţe
antisociale ar trebui gestionate de comandanţi adecvat, iar vinovaţii deferiţi
justiţiei pentru a se face dreptate cât mai repede. În acest sens, mecanismele
de rezilienţă adecvate îi pot opri pe cei cu tendinţe infracţionale sau pur şi
simplu, furioşi pentru pierderea sau rănirea unor camarazi, să se comporte
antisocial, sfidând, astfel, nu numai legile războiului, dar şi legislaţia ordinară
şi etica.
Gestionarea sarcinilor zilnice, care impun un consum mare de
energie fizică şi/sau intelectuală. Deşi pare simplu, în realitate îndeplinirea,
eficientă a sarcinilor zilnice este un proces ce impune un nivel mare al
rezilienţei. Studiile de specialitate au pus în evidenţă faptul că, în timp, acele
atribuţii funcţionale ce solicită subiectul intens, au tendinţa de a eroda, fapt
ce poate conduce la: micşorarea nivelului de interes şi preocupare a
personalului faţă de sarcinile respective, descreşterea vigilenţei, scăderea
calităţii produselor activităţii, reducerea eficienţei, întârzieri în executarea
ordinelor/sarcinilor, diminuarea exigenţei, creşterea rebuturilor şi a
consumului de materii prime, sporirea erorilor etc. Aceste elemente sunt
perfect aplicabile şi în mediul militar, inclusiv în cel al serviciilor de
informaţii, dacă le traducem prin: scăderea interesului personalului pentru
instrucţie şi pregătire profesională, erodarea vigilenţei militarilor care

53
execută misiuni de supraveghere, cercetare, monitorizare a diferitelor ţinte,
scăderea calităţii lucrărilor de analiză, a rapoartelor şi informărilor curente,
asociată cu transmiterea lor post-factum către decidenţi etc. Explicaţia
psihologică pentru astfel de acţiuni se axează pe faptul că omul, prin natura
sa, caută să-şi conserve energia şi eventual să o utilizeze în activităţi plăcute,
care îi aduc satisfacţie. Aşadar, muncile rutiniere, cele care au un ritm foarte
alert al schimbării, cele impredictibile (Antonovsky, 1979), cele care implică
un consum mare de resurse fizice şi intelectuale, cele care nu-i aduc
mulţumire pe termen scurt, cele care nu dispun de mecanisme de feed-back
pentru confirmare, cele care-i pun sănătatea şi viaţa în pericol, cele care
generează un nivel ridicat al disonanţei cognitive în sfera valorilor, cele care
îi provoacă nemulţumire şi disconfort şi cele pe care nu le înţelege – îl
epuizează pe subiect şi îi erodează rezilienţa. Acelaşi lucru se petrece şi la
nivel organizaţional. Astfel, pentru a evita efectele anomice menţionate, se
impune creşterea rezilienţei, la nivel individual şi organizaţional.
Alături de aceste provocări la adresa rezilienţei, specifice mediului
militar, se pot enumera şi cele general valabile pentru întreaga populaţie, ca
de exemplu: dezastrele naturale, accidentele, decesele neaşteptate ale celor
dragi, eşecul şcolar, eşecul parental, şomajul, divorţul, bolile cronice grave,
incurabile sau terminale, comportamentele anti-sociale aberante, bullingul de
la locul de muncă ori mediul familial, anturajul nociv, măsurile anti-sociale,
excesele dictatoriale ale unor regimuri politice, războaiele, crizele,
intervenţiile represive etc. Şi acestea solicită la maxim mecanismele de
rezilienţă ale subiecţilor (individuali şi colectivi).

V. TEHNICI DE CREŞTERE A REZILIENŢEI

În acest capitol se vor prezenta câteva tehnici de creştere a
rezilienţei, care pot fi exersate de fiecare subiect în parte. Evident, învăţarea
şi practicarea lor sub supravegherea unui psiholog le va creşte eficienţa.
Uneori, însă, din păcate, psihologul nu poate fi la dispoziţia fiecărei persoane
care are nevoie de el. Aşadar, iată un set de tehnici ce pot creşte rezilienţa
semnificativ:

5.1. Tehnica conştientizării greutăţilor

Contextul: de multe ori oamenii clachează în faţa greutăţilor,
deoarece nu ştiu să le estimeze. Înfrângerea, nereuşita, eşecul, greşeala,
pierderea faimei, ruşinea - marchează persoana semnificativ şi o descurajează
să continue, să lupte, să ceară sprijin, să se angajeze în sarcini asemănătoare
în viitor. De cele mai multe ori, mixul de emoţii negative acţionează ca o
frână în angajarea persoanei la o nouă sarcină, în exprimarea unei idei, în
formularea unei iniţiative, în participarea la o dezbatere etc. Toate aceste

54
elemente au un efect negativ atât asupra subiectului, cât şi al organizaţiei în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea. Aplicarea unei tehnici de creştere a
rezilienţei îl ajută pe subiect să depăşească aceste aspecte negative şi îi redă
capacitatea de gândire, de acţiune şi îi reface echilibrul emoţional.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: Conştientizarea nivelului de
dificultate al unei sarcini permite persoanei să-i acorde o atenţie mai mare sau
mai mică, să mobilizeze resurse mai multe sau mai puţine, să se angajeze
singur în rezolvarea sa ori să ceară sprijin, să o evite ori să se angajeze în
rezolvarea sa, să o abordeze frontal ori să o abordeze treptat şi gradual etc.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va trebui să ierarhizeze, pe o scală
cu mai multe trepte, de la „foarte uşor”, la „foarte greu” sau de la „foarte
plăcut”, la „foarte neplăcut”, activităţile pe care le are de făcut la locul de
muncă (birou, la postul de luptă, în misiune, în aşteptare, la relaxare etc.), fie
pentru o perioadă scurtă (de exemplu, câteva ore, o zi), fie pentru o durată
mai mare (o săptămână, o lună, un an etc.). Simpla conştientizare şi
ierarhizare a acestor activităţi îi va permite subiectului să găsească cele mai
bune resurse pentru a le depăşi. Uneori, va avea de studiat, de exersat, de
consultat cu alţi camarazi, dar, în cele din urmă, când se va confrunta cu
respectiva sarcină, va fi mult mai pregătit decât înainte. Pentru rezolvarea
acestui exerciţiu pot fi utilizate grafice, tabele, culori (de exemplu, se
marchează cu roşu activităţile foarte dificile şi cu verde cele mai uşoare).

5.2. Tehnica auto-recompensării

Contextul: de multe ori, oamenii evită să se angajeze în anumite
activităţi deoarece acestea, deşi necesare la locul de muncă ori în familie, sunt
neplăcute. În această situaţie, subiectul va face orice pentru a amâna, întârzia,
anula respectiva activitate sau o va trata cu superficialitate, dezinteres,
anxietate – în detrimentul său şi al activităţii, deopotrivă.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: asocierea unei activităţi
neplăcute cu una plăcută diminuează insatisfacţia şi creşte interesul pentru
îndeplinirea sarcinii neplăcute. Uneori, poate să se realizeze şi o condiţionare
reflexă, cu efecte pozitive pentru executarea sarcinii de referinţă.
Exerciţiul propriu-zis: Subiectul va asocia unei activităţi neplăcute,
una care îi face plăcere.

5.3. Tehnica SMART

Contextul: de mule ori, subiectul nu îşi setează obiective rezonabile
şi realiste, motiv pentru care se va confrunta cu eşecuri succesive. Acestea
generează un nivel ridicat de insatisfacţie ce produce consecinţe negative în
plan cognitiv, comportamental şi emoţional, deopotrivă.

55
 Mecanismul de funcţionare al tehnicii: setarea unor obiective
rezonabile va conduce la atingerea lor de către subiect. Acest lucru va genera
satisfacţie şi îl va încuraja pe subiect în activitatea sa.
Exerciţiul propriu-zis: acronimul SMART provine din limba
engleză şi se referă la stabilirea unor obiective, care să fie S (Specific) -
specifice (clare, bine definite), M (Measurable) - măsurabile, A (Achievable) –
realizabile, fezabile, acceptabile, posibil de realizat, R (Realistic) – realistice,
T (Time-specific) – încadrate în timp, cu o durată specifică, raportată la
volumul de muncă ori la dificultatea lor.

5.4. Tehnica creşterii graduale a performanţei

Contextul: de mule ori, subiectul îşi face multe probleme cu privire
la performanţele atinse de alţii şi cu eşecurile sale ori cu lipsa sa de
performanţă, în anumite domenii ale vieţii. Acest aspect creează insatisfacţie,
descurajează, inoculează gânduri parazite şi teorii ale conspiraţiei.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe planificarea
graduală a unor activităţi şi executarea lor cu conştiinciozitate. Acest lucru
are la bază asumarea conştientă a unui antrenament, asemenea unui sportiv
de performanţă. Uneori, un astfel de antrenament, fie el cognitiv sau fizic
poate presupune şi unele mici sacrificii (renunţarea la timpul petrecut în faţa
televizorului/calculatorului, somn etc.).
Exerciţiul propriu-zis: subiectul îşi poate trasa un calendar
săptămânal, lunar, în care să specifice în mod clar ce şi-a propus să facă şi
pentru cât timp. De exemplu, pentru învăţarea unei limbi străine, acesta îşi
poate propune ca zilnic, după ora 20.00 să înveţe 10 cuvinte noi din respectiva
limbă şi să le repete pe cele învăţate în ultima lună. Astfel, după jumătate de
an, respectivul subiect va realiza că poate comunica mult mai uşor în limba
pe care şi-a propus să o înveţe, iar anumite expresii ce i se păreau extrem de
grele înainte, acum le poate înţelege şi utiliza foarte uşor.

5.5. Tehnica conştientizării grijilor

Contextul: de mule ori, subiectul îşi face multe griji, deoarece nu
reuşeşte să-şi atingă obiectivele pe care şi le-a propus. Uneori, deşi acestea
sunt realiste, atingerea lor nu depinde exclusiv numai de subiectul în cauză.
Ele pot fi condiţionate şi de factori externi, care nu pot fi controlaţi de subiect.
În acest context, individul îşi poate face o mulţime de griji, care-i vor afecta
încrederea în sine, capacitatea de rezolvare a problemelor, starea de spirit,
emoţiile etc.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe conştientizarea
cauzelor care au determinat eşecul, întârzierea, performanţa redusă etc. şi

56
realizarea unei comparaţii a gândurilor care apar în faza iniţială, cu gândurile
generate după analizarea detaliată a situaţiei.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va realiza o scală în care îşi poate
ierarhiza gândurile/emoţiile, în funcţie de ce simte, imediat după eşec
(indiferent de tipul acestuia). Apoi, va analiza cauzele care au generat eşecul
şi îşi va reevalua gândurile/emoţiile pe care le simte la acest moment. De
regulă, acestea ar trebui să fie mult mai pozitive, deoarece s-au luat în calcul
elementele de natură obiectivă, care nu au depins de puterea subiectului. De
exemplu, să presupunem că subiectul a obţinut rezultate slabe cu oamenii săi
la o anumită competiţie. Acesta îşi poate etala gândurile/emoţiile, imediat
după eşec, astfel: furie – 70%, îngrijorare – 50%, vină – 40%. După ce va
reanaliza situaţia şi va realiza ce a făcut el pentru antrenarea echipei (numărul
de ore de antrenament, tipul antrenamentului etc.), ce a făcut echipa sa în
condiţiile unor factori perturbatori externi, neprevăzuţi (condiţii meteo
nefavorabile, un arbitraj incorect, un pic de grabă, unii membrii ai echipei
s-au descurcat foarte bine etc.) şi eventual alte elemente specifice contextului
(echipe cotate mult mai bine au pierdut multe puncte, unii concurenţi au
abandonat competiţia etc.), îşi va reevalua gândurile/emoţiile faţă de situaţia
dată. Acestea pot avea o altă configuraţie: furie – 50%, îngrijorare – 40%,
vină – 20%. Acest lucru îl va ajuta să depăşească momentul eşecului şi să se
pregătească mai asiduu pentru următoarea competiţie, eventual, cu
introducerea în programul de antrenament a lecţiilor învăţate din competiţia
anterioară.

5.6. Tehnica gândirii pozitive

Contextul: de multe ori, confruntat cu eşecul/nereuşita, subiectul are
tendinţa de a se autoblama, de a aplica anumite „filtre mentale”, de a sări
direct la concluzii, fără o analiză realistă a situaţiei. Evident, aceste elemente
vor conduce către emoţii negative, ce vor destructura rezilienţa (după
Westbrook, Kennerley & Kirk, 2011).
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe conştientizarea
gândurilor negative şi pe înlocuirea lor cu o gândire pozitivă. Aşadar, în loc
de utilizarea autoblamării (se vede singurul vinovat pentru cele întâmplate),
filtrelor mentale (se focusează doar pe ceea ce a fost greşit) şi fugii directe la
concluzii (nu se analizează situaţia raţional şi pragmatic), subiectul va trebui
să facă o analiză detaliată a evenimentului de referinţă şi să stabilească, în
mod realist ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi care au fost cauzele eşecului.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va analiza situaţia şi va încerca să
observe partea sa de vină, dar şi vina altora, ceea ce a mers bine şi ce nu a
mers cum trebuie şi elementele care ar mai fi trebuit adăugate pentru a se
îndeplini obiectivul propus.

57
 5.7. Tehnica acceptării realităţii
Contextul: de multe ori, subiectul se poate confrunta cu situaţii
extrem de delicate, care-i provoacă o puternică reacţie negativă. De exemplu,
un militar dislocat într-un teatru de operaţii militare poate să ia contact cu
distrugerile provocate de un război, inclusiv cu suferinţa populaţiei civile din
respectiva zonă. Acest fapt îi poate crea sentimentul neputinţei, al
deznădejdii, în condiţiile în care ar dori să-i ajute pe copiii flămânzi, pe
bătrânii răniţi, pe mamele care şi-au pierdut fiii şi fiicele, pe oamenii care nu
mai au case etc.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe conştientizarea
raţională a unei realităţi pe care nu o poţi schimba, pe termen scurt, prin
forţele proprii, indiferent cât de mult te-ai strădui. Uneori, încercând să ajuţi
un copil, dându-i ceva de mâncare, îi poţi pune viaţa în pericol, deoarece
altcineva, mai puternic îl poate lovi pentru a-i lua mâncarea primită.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va analiza situaţia dată în modul cel
mai pragmatic şi va încerca să-şi dimensioneze gândurile, emoţiile şi
comportamentele la contextul dat. Unele întrebări retorice (Ce pot eu să fac,
în mod real pentru aceşti oameni?, În ce măsură bunele mele intenţii îi va
afecta negativ şi mai mult?, Sunt eu responsabil de ceea ce li se întâmplă?,
Există organizaţii internaţionale responsabile pentru alinarea suferinţelor lor?
etc.) pot să ajute. Va deveni, astfel, mai pregătit să accepte realitatea (eventual
cu gândul optimist că în viitor suferinţele acelor oameni se vor diminua), mai
flexibil la contextul dat, mai adaptat la realitatea existentă.

5.8. Tehnica uşilor care se închid şi se deschid

Contextul: viaţa este rezultatul unor schimbări permanente, astfel că,
uneori pierdem ceva (pe cineva drag, bani, un loc de muncă etc.), alteori
câştigăm ceva (pe cineva drag, bani, un loc de muncă etc.). Această
permanentă schimbare ne dă ocazia să rămânem ancoraţi în ceea ce am
pierdut ori să ne focalizăm atenţia spre ceva nou. Pierderea şi câştigul sunt
văzute asemenea unor uşi care se închid şi deschid.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe conştientizarea
faptului că orice eşec poate deschide o altă oportunitate. Acest fapt schimbă
perspectiva, de la una pesimist-negativistă, spre una optimistă, plină de noi
speranţe.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va încerca să treacă treptat spre o
nouă perspectivă şi să întrevadă oportunităţile care îi sunt înfăţişate. De
exemplu, o persoană care pierde un concurs pentru ocuparea unui post, nu ar
trebui să rămână ancorată în respectivul insucces, ci să se gândească la alte
oportunităţi de carieră. Unele dintre acestea pot fi chiar mai bune decât cea
pierdută (după Seligman, 2006).

58
 5.9. Tehnica sprijinirii pe valori solide
Contextul: uneori viaţa poate fi nedreaptă şi imprevizibilă, ridicând
tot felul de surprize neplăcute. Astfel de evenimente pot produce dezamăgiri,
stres posttraumatic, emoţii negative profunde şi nu numai.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: se bazează pe conştientizarea
valorilor/principiilor de viaţă. Acestea pot avea provenienţă religioasă,
ideologică, filozofică, educaţională, culturală etc. De exemplu, o persoană
care îşi pierde locul de muncă poate ar fi tentată să intre într-o bandă
criminală, pentru a câştiga, astfel, rapid bani pentru sine şi a se răzbuna pe
sistem sau pe o anumită persoană. Dar, dacă, persoana respectivă este ghidată
de valori/principii de viaţă solide, va face apel la acestea, pentru a depăşi
momentul delicat, pentru a merge mai departe.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul îşi va enunţa valorile/principiile în
care crede. Problema cu care se confruntă poate fi văzută astfel, ca o încercare
la care este supus de viaţă sau de divinitate, pentru a i se verifica/testa tăria
de caracter, cinstea, stoicismul, patriotismul, loialitatea, dragostea, credinţa,
altruismul, responsabilitatea, etica, moralitatea etc.

5.10. Tehnica planului de rezilienţă

Contextul: întâmplările neplăcute se pot repeta. Deşi nu ne dorim,
uneori, după un moment care ne produce disconfort pot apărea şi altele.
Mecanismul de funcţionare al tehnicii: tehnica se bazează pe ideea
de a ne obişnui cu faptul că viaţa oferă şi astfel de situaţii neplăcute şi să
învăţăm cum să trecem peste ele. Dacă avem la dispoziţie un plan, cu
certitudine dificultăţile pot fi depăşite mai uşor, decât atunci când ele sunt
tratate haotic. Mai mult decât atât, unele situaţii neplăcute pot fi similare, fapt
ce poate sugera că pot fi abordate dintr-o perspectivă asemănătoare.
Exerciţiul propriu-zis: subiectul va încerca să răspundă la
următoarele întrebări: Ce ai făcut, în trecut, când te-ai confruntat cu o situaţie
similară/neplăcută?; Cine ţi-a oferit suport moral în acea situaţie? (de
exemplu, subiectul a discutat cu soţia, cu un prieten, cu un specialist, cu un
părinte etc.); Ce ţi-a făcut bine atunci când ai fost confruntat cu problema?
(de exemplu, subiectul a alergat, a ieşit la o bere cu prietenii, a scris în jurnalul
său, a pictat, a văzut un film etc.), Ce ai învăţat din acea experienţă tristă? (de
exemplu, subiectul a dedus că „orice lucru rău va trece, în cele din urmă” sau
că „nu trebuie să-şi piardă speranţa niciodată”, ori că „trebuie să rămână
optimist” etc.); Ce acţiuni concrete ai făcut pentru a depăşi respectiva situaţie
stresantă? (de exemplu, subiectul s-a înscris la un alt interviu de angajare,
i-a cerut şefului o audienţă, a învăţat mai bine, şi-a cerut scuze, şi-a
recunoscut greşeala, s-a antrenat mult mai mult, a devenit mai politicos etc.).

59
Aceleaşi întrebări pot fi repetate şi pentru noua situaţie neplăcută şi găsite
cele mai bune răspunsuri. Acest demers îi va mări rezilienţa.
Aşadar, enumerarea şi descrierea sumară a acestor tehnici destinate
creşterii rezilienţei se doreşte a fi o invitaţie şi o demonstraţie la adresa
psihologilor, dar şi a altor categorii de cititori, care să arate faptul că această
capacitate poate fi îmbunătăţită substanţial, dacă este tratată corespunzător.
Elementele prezentate în acest capitol sunt departe de a epuiza arsenalul de
tehnici psihologice destinate îmbunătăţirii rezilienţei, ele având doar rol de
exemplificare.

VI. CONCLUZII
Rezilienţa poate fi întâlnită la toate nivelurile de organizare ale
vieţii.
Rezilienţa psihologică este o capacitate ce poate fi îmbunătăţită.
Persoanele cu o bună rezilienţă pot fi în măsură să depăşească mai bine
greutăţile şi să atingă performanţa. Absenţa rezilienţei poate fi interpretată şi
ca o vulnerabilitate, atât la nivel individual, cât şi la nivel organizaţional.
Uneori, rezultanta tuturor rezilienţelor individuale se observă la nivelul
societăţii.
Mediul militar este, prin excelenţă unul plin de pericole, care ridică
în faţa subiecţilor cele mai dramatice obstacole, unele dintre acestea etalând,
printre opţiuni viaţa însăşi. De aceea, dezvoltarea rezilienţei militarilor
trebuie să reprezinte o prioritate pentru instituţia militară. Majoritatea
armatelor moderne au implementat programe de creştere a rezilienţei
militarilor, pornind de la recruţi (de exemplu, MRT – Master Resiliency
Training, SUA; BattleSMART, Australia etc.) şi până la cele mai înalte
niveluri decizionale.
Psihologii militari au responsabilitatea supremă de a conştientiza
locul şi rolul rezilienţei la nivel organizaţional, pornind de la leadershipul
strategic, până la ultimul miliar din sistem. Dezvoltarea şi exersarea unor
tehnici de creştere a rezilienţei permite militarilor să depăşească cele mai
dificile momente, în demersul lor spre îndeplinirea misiunii încredinţate.
Astfel, rezilienţa devine o garanţie a succesului.

BIBLIOGRAFIE
1. Alberts, H.J.E.M. (2013). Positive Psychology Coaching;
Manuals for Coach and Client.
2. Allison, E. (2011). The resilient leader. The Resourceful School.
3. Aldrich, D. P. (2012). Building Resilience: Social Capital in
Post-Disaster Recovery. University of Chicago Press.

60
 4. Ballenger-Browning, K., & Johnson, D. C. (2010). Key facts
on resilience. Naval Center for Combat & Operational Control.
5. Britt, T. W., Shen, W., Sinclair, R. R., Grossman, M. R., &
Klieger, D. M. (2016). How much do we really know about employee
resilience? Industrial and Organizational Psychology
6. Brody, J. (2012). When daily stress gets in the way of life. New
York Times
7. Cacioppo, J. T., Lester, P. B., Thomas, J. L., Adler, A. B.,
McGurk, D., Chen, H., et al. (2015). Building social resilience in soldiers:
A double dissociative randomized controlled study. Journal of Personality
and Social Psychology, 109(1), 90-105
8. Deveson, A. (2003). Resilience. Allen & Unwin, Griffin Press,
South Australia
9. Fritz, H. L., Russek, L. N., & Dillon, M. M. (2017). Humor
use moderates the relation of stressful life events with psychological distress.
Personality an Social Psychology Bulletin, 43(6).
10. George, B. (2013). Resilience through mindful leadership.
Huffington Post
11. Goleman, D. (n.d.). What makes a leader? Harvard Business
Review.
12. Gonzalez, G. C., Singh, R., Schell, T. L., & Weinick, R. M.
(2014). An evaluation of the implementation and perceived utility of the
airman resilience training program. Santa Monica, CA: Rand Corporations
13. Harland, L., Harrison, W., Jones, J. R., & Reiter-Palmon, R.
(2004). Leadership behaviors and subordinate resilience. Journal of
Leadership & Organizational Studies
14. Jaeschke, A., M., C (2016). Psychological Predictors of
Resilience in a Military Sample, The Research Repository, WVU, West
Virginia University
15. Jones, N., Seddon, R., Fear, N. T., McAllister, P., Wessely, S.,
& Greenberg, N. (2012). Leadership, cohesion, morale, and the mental health
of UK Armed Forces in Afghanistan. Psychiatry: Interpersonal & Biological
Processes, 75(1).
16. King, L. A., King, D. W., Vogt, D. S., Knight, J., & Samper,
R. E. (2006). Deployment risk and resilience inventory: A collection of
measures for studying deployment-related experiences of military personnel
and veterans. Military Psychology, 18(2).
17. Kopacz, M. S. (2015). Moral injury – A war trauma affecting
current and former military personnel. International Journal of Social
Psychiatry, 60(7)

61
 18. Konnikova, M. (2016). How people learn to become resilient.
New Yorker
19. Langeland, K. S., Manheim, D., McLeod, G., & Nacouzi, G.
(2016). How civil institutions build resilience. Santa Monica, California:
RAND Corporation
20. Lavretsky, H. (2014). Resilience and Aging. Johns Hopkins
University Press
21. Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct
of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. The
Society for Research in Child Development, 71(3)
22. Maddi, S. R. (2007). Relevance to hardiness assessment and
training to the military context. Military Psychology
23. Matthews, M. (2014). Head Strong: How Psychology is
Revolutionizing War. New York: Oxford University Press
24. Meadows, S. O., Beckett, M. K., Bowling, K., Golinelli, D.,
Fisher, M. P., Martin, L. T., Meredith, L. S., et al. (2015). Family resilience
in the military. Rand Corporation
25. Meredith, L. S., Sherbourne, C. D., Gaillot, S., Hansell, L.,
Ritschard, H. V., Parker, A. M., et al. (2010). Promoting psychological
resilience in the U.S. Military. Santa Monica, CA: Rand Corporations
26. Meichenbaum, D. (2014). Roadmap to resilience: A guide for
military, trauma victims, and their families. Clearwater, Florida: Institute
Press.
27. Mowbray, D. (2014). Strengthening Personal Resilience,
Management Advisory Service.
28. Mueller-Hanson, R. A., White, S. S., Dorsey, D. W., &
Pulakos, E. D. (2005). Training adaptable leaders: Lessons from research
and practice. Arlington, VA: U.S. Army Research Institute for the Behavioral
and Social Sciences.
29. Murphy, P., J. (2008). Readiness, Resilience and
Readjustment: A Psychological Investigation of Human factors across the
deployment Cycle of Contemporary peace Support Operations, thesis, The
University of Adelaide.
30. Neenan, M. (2009). Developing Resilience: A Cognitive-
Behavioural Approach. London; New York: Routledge.
31. Ovans, A. (2015). What resilience means, and why it matters.
Harvard Business Review
32. Palmer, C. (2008). A Theory of Risk and Resilience Factors in
Military Families, Military Psychology
33. Prince-Embury, S., & Saklofske, D. H. (2014). Resilience
Interventions for Youth in Diverse Populations. Springer

62
 34. Reich, J. W., Zautra, A. J., & Hall, J. S. (2010). Handbook of
Adult Resilience. New York, NY: The Guildord Press
35. Richardson, G. E. (2002). The metatheory of resilience and
resiliency. Journal of Clinical Psychology, 58, 307-321.
36. Seligman, M. E. P. (2011). Building Resilience. Harvard
Business Review
37. Seligman, M. E. P. (2006). Learned optimism: How to change
your mind and your life. New York: Vintage Books.
38. Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-
Brick, C., & Yehuda, R. (2014). Resilience definitions, theory, and
challenges: Interdisciplinary perspectives. European Journal of
Psychotraumatology
39. Southwick, S. M., Litz, B. T., Charney, D., & Friedman, M. J.
(Hrsg.). (2011). Resilience and Mental Health: Challenges Across the
Lifespan (1 edition.). Cambridge England: Cambridge University Press.
40. Tenhula, W. M., Nezu, A. M., Nezu, C. M., Stewart, M. O.,
Miller, S. A., Steele, J., et al. (2014). Moving forward: A problem-solving
training program to foster veteran resilience. Professional Psychology:
Research and Practice, 45(6)
41. Walsh, F. (2011). Strengthening Family Resilience, Second
Edition (2nd edition.). New York: The Guilford Press.
42. Westbrook, D. Kennerley, H. & Kirk, J. (2011). An
introduction to cognitive behaviour therapy: Skills and applications (2nd
ed.). London: SAGE Publications.
43. Werner EE, Smith RS. (2001). Journeys from Childhood to
Midlife: Risk, Resilience and Recovery. Ithaca, NY: Cornell University Press;
44. Williams, J., Brown, J. M., Bray, R. M., Goodell, E. M. A.,
Olmsted, E. R., & Adler, A. B. (2016). Unit cohesion, resilience, and mental
health of soldiers in basic combat training. Military Psychology.
*** Resilience – a key skill for education and job, www.resilience-
project.eu

63
 PSYCHOLOGICAL RESILIENCE IN MILITARY

Antony FERNANDES ∗ and Samir RAWAT ∗∗

I. INTRODUCTION
Psychological resilience refers to the role of mental processes and
behavior in protecting an individual from potential negative effect of stressors
(Fletcher & Sarkar, 2012). Contributions in the field of military psychology
by military psychologists, psychiatrists, psychotherapists, leaders and
policymakers within the armed services, and members of the general public
who have an interest in understanding and promoting resilience in the face of
extreme levels of stress have identified training programmes to increase
resilience of military personnel and their families. Research indicates that
resilience can be enhanced through trainings and interventions (Emmy, 2005;
Rawat, 2018; Taylor, 2015). Some research says that consequences of
combat, combatants and their families face exposures to trauma, many
(individuals, families, organizations, units, and community levels) also
experience difficulties in handling stress at some point, and at the same time
some have tested resilience under difficult circumstances, and identified
coping skills for both military personnel and their families. Military
environments give tremendous opportunities to respond adversity to adapt
and thrive (Emmy, 2005; Rawat, 2017). Mostly combatants and their families
cope well with the challenges of military life (for example, frequent moves
or deployed parents); similarly civilians also cope well when they face other
kinds of stress (for example, chronic illness, parents’ divorce, and natural
disasters). (Richard, 2004). Yet, in most ways, stresses young people
experience, and ways they respond in, are more different between civilian
and military youth.
Psychological resilience refers to the process of coping with or
overcoming exposure to adversity or stress; it is a process involving
interaction among individuals, their life experiences, and current life context
(Haglund et al., 1999). An empirical study by US military has identified that
social and behavioral science contributes more to resilience in individuals or

∗
Military MIND Academy, India
∗∗
Military MIND Academy, India

64
groups (individuals, families, units, and community levels). Research says
that it is a two way interactions between individuals and their environments
that are derived from competence, confidence, character, connection,
contribution, coping, and control (Steinunn et al., 2011). Research indicated
that certain characteristics (for example, intelligence and cognitive flexibility,
positive directive and expression of emotion, an internal locus of control,
personal agency and self-regulations, a sense of humour, and easy or sociable
temperament, optimism, and good health) depend greatly on the family,
social, and community environment (Thomas & Bruce , 2005).
At individual level, resilience covers positive coping, positive
affect, positive thinking, realism, behavioral control, physical fitness and
altruism; at family level, it covers emotional ties, communication, support,
closeness, nurturing, and adaptability; at community level, it covers
belongingness, cohesion, correctness and collective efficacy. There are
probable barriers to teaching cognitive skills during pre-deployment since
service members are already undergoing rigorous training over very long
days and maybe cognitively exhausted because of anxiety and depression
associated with anticipating separation and being in harm's way. In conditions
like physical exertion, cognitive overload, sleep deprivation, energy
insufficiency, variations in the operational environments, and emotional and
psychological stress, PTSD, depression, anxiety, and anger all those
difficulties could well be overcome by well-being, positive affect, self-
regulation, mindfulness, reflecting a focus on strengths, rather than deficits
(Christina & Richard, 2006; Eggerman and Panter-Brick, 2010).
A child may be positive, tolerable, or toxic during developmental
period (National Scientific Council on the Developing Child, 2007).
Research highlights that positive stress occurs in the context of stable and
supportive relationship that helps to bring stress hormone back within a
normal range so that one can develop a sense of dominant and self-control
(Jeanette and Crystal, 1998); it can also be a beginning (context of supportive
connections to emotional and physical quadrant) or an end. Tolerable stress
(triggered by parents’ divorce or natural disaster or pandemic) may last longer
and have more serious consequences that alter children’s daily routines.
Toxic stress is most likely to be prolonged, repeated, or extreme (for example,
prolonged family violence, recurring ill-treatment, or persistent and severe
poverty); if toxic stress is not accompanied by effective, supportive adult
relationship, it may disrupt stress-regulations systems by keeping oneself
chronically activated. Toxic stress is overcome by supporting parenting,
positive peer relationship, and the availability and the use of community
resources can foster positive adaptation (Michael, 2011). Research shows that
recruits, cadets, who experience controlled exposure to stress in formative

65
training cope better as soldiers, Junior Commissioned Officers (JCOs) and
Officers with circumstances such as bereavement, moving, illness, and job or
relationship trouble with fewer mental health problems (Michael & Dante,
1997; Rawat, 2018).
Military cantonment is a place where social support plays a vital role
for parents thriving in maintaining parental authority and spending high
quality of time and high level of monitoring (Rawat, 2018); senior officers
who are competent, committed, play a role of mentors, and continuously
present to listen to others; military instructors and coaches help in school and
extracurricular activities (Ann & Marie-Gabrielle 2005; Linda & Petra,
2005), and spiritual leaders help in making meaning of their lives (Richard,
2011; Pamela et al., 2011; Doug et al., 2008). Children’s peer and school
relationships, neighborhoods, and communities can also support resilience
(Bradford & James, 2008; William et al., 2010). When friends spend time
together, they may contribute to resilience by modeling strategies for coping
or sharing information about how to acquire emotional, material, and social
resources. Research by (Michael, 2011) reveals that community life is also a
key factor in building resilience as it has much resources and functions in
military environments under five main divisions, namely, financial divisions,
human division (knowledge, health etc), natural division (land, park, and
wildlife), physical division (energy, shelter, and transportation) and social
division (network group, communal groups). Yet another research (Christina
et al., 2006) says that three types of resources foster resilience with soldiers’
personal characteristics and relationships, namely, institutions (libraries,
parks, or community-based after school and summer program); opportunities
for interpersonal interaction and collaboration (working together and bonding
over working lunch as well as festive special meals); accessibility
(transportation to reach recreational or family welfare center activities).

II. UNDERSTANDING RESILIENCE

Resilience is sustained competence or positive adjustment in the face
of adversity (Hayslip & Smith, 2001; Sam & Robert, 2012). Resilience
allows people to improve successfully from trauma, or maintain appropriate
or healthy functioning even when they are under considerable stress (Richard
et al., 2012). Resilience is neither a personal attribute or trait, nor something
that is present in a young person’s environment (Shaffer et al., 2014; Thayer
et al., 2009). Rather, resilience comes from interactions between people and
their environments as part of a “dynamic developmental system (Richard,
2006). Resiliency, the capacity to overcome the negative effects of setbacks
and associated stress on performance, is a complex process involving not only
an individual’s physiology and psychology, but the influence of factors such

66
as gender, environment, and training. Military resilience can be defined as
the capacity to overcome the negative effects of setbacks and associated stress
on military performance and combat effectiveness (Rawat, 2018; Richard, 2009).

III. RESILIENCE PROGRAM FOR FAMILIES AND

CHILDREN
Deployments may force children and families to undergo increased
rates of marital conflict and domestic violence (Ruscio et al. 2002), increased
risk of parental maltreatment or neglect of children (Gibbs et al. 2007; Rentz
et al. 2007), spousal depression, anxiety and trauma that interferes with
effective parenting (Mansfield et al. 2010), and an increased risk for
emotional and behavioral problems among military children (Chandra et al.
2010; Flake et al. 2009; Lester et al. 2011b). Deployment of soldier parent
cause forced separation and exerts a toll on military children and families to
stress. A resilience program developed by Wesphal and Woodward (2010)
for families in overcoming stress enhances their ability to sustain the
psychological health and combat deployment of parents who maybe sailors,
marines, soldiers, and airmen across repeated cycles of deployment, and
safeguard the immediate and long-term health and development of military
children and families (Chandra et al. 2011).
Research identified five reasons that families and children affected
by deployment and parental combat operational stress, namely, partial
understanding, reduced family communications, reduced parenting,
decreased family organization, and lack of guiding belief systems (Luthar
2006; Rawat, 2018; Riley et al., 2008). Large number of children and families
experience distress, depression, and anxiety due to partial understanding of
deployed partners and parents (Eaton et al., 2008; Hoge et al., 2006). These
distress reactions may alter parental functioning at home. For example, parents
with depressive symptoms may be excessively tired, disengaged, irritable, and
perceived by their children as distant and uncaring, or by spouses as for
example lazy and unmotivated (Beardslee, 2002; Cummings et al., 2001).
Further, parents with posttraumatic stress may have difficulty tolerating normal
household stressors, reacting with anger or aggression or by psychologically or
physically distancing themselves from family activities and consistent
(Galovski and Lyons, 2004; Sherman et al., 2005).
A sustained separation among parents and children or spouses
creates reduced communications that actually require significant time and
effort to bridge (Beym & Lange, 1974; Lester et al., 2011; MacDonald et al.,
1999). The reason behind impaired communication during the reintegration

67
period are emotional numbing or avoidance in the service member secondary
to post-traumatic stress or depression and unwillingness to talk about wartime
experiences, including concerns about exposing family members to violent,
fears of being negatively judged, or the need to maintain mission-related
information (Lincoln et al., 2008). It is particularly difficult for veterans to
resume the roles of parent and spouse when they are unable to communicate
and positively engage with their spouse and family members (Matsakis,
1996; Riggs et al., 1998).
Reduced parenting practices occur due to breakdowns in parenting
practices and the parent–child relationship, child abuse and maltreatment
being extreme examples, represent one of the most malicious risk factors for
negative child outcomes (Cicchetti and Valentino, 2006). Researchers have
documented a rush of negative life events for the service member whose
combat-related stress and post-traumatic symptoms may affect sleep patterns,
mood, arousal level, irritability, and ability to tolerate daily domestic
transactions, and for the spouse who may be similarly symptomatic or
hyperactive due to stressors experienced at home over extended and multiple
deployments (Galovski and Lyons, 2004).
Decreased family organization says that it is essential to maintain
reliable routines within the family for sustained positive child adjustment,
even during highly stressful or disruptive family experiences (Ahrons, 2004;
Imber-Black et al., 2003). At the same time, the family should be able to adapt
to new circumstances introduced by both expectable stressors, such as child
development and parental deployment, as well as unexpected changes, such
as parental injury and impairment (Olson and Gorell, 2003). In contrast,
overly rigid or confused families that provide either too much or too little
structure may undermine family resilience (Walsh, 2007).
Lack of guiding belief system says that trauma, loss, and major life
changes create a crisis of meaning and can threaten systems of belief and
personal identity (Rawat, 2007). Research noted that tension prompts the
construction or reorganization of beliefs; conversely, without a viable belief
system to help them a sense of current adversities and confer meaning to daily
struggles and sacrifices, the individual may become lost to bitter internal
confusion that lead to suspicion and doubt that are destructive to individual
and family resilience (Bruner, 1986; Rawat, 2008; Walsh, 2006). In such
circumstances, individual family members may feel isolated and overall
levels of family cohesion and support may decline (Ann Easterbrooks et al,
2013; Antonovsky and Sourani, 1988; McNulty, 2010; Rawat, 2016).

68
 IV. PERSONALITY TOUGHNESS (PATHWAYS TO
RESILIENCE)
Toughness is one of a personality dimension that develops early in
life and is stable over time, willing to change and trainable under certain
conditions (Kobasa, 1979; Maddi & Kobasa, 1984). Tough persons have a
high sense of life and work commitment, a greater feeling of control, and are
more open to change and challenges in life (Heidegger, 1986; Frankl, 1960;
Binswanger, 1963). They tend to interpret stressful and painful experiences
as a normal aspect of existence, part of life that is overall interesting and
meaningful. Toughness protects against the ill effects of stress on health and
performance (Bartone, 1989; Contrada, 1989; Kobasa et al., 1982; Roth et al.,
1989; Wiebe, 1991). Theoretical background and some empirical findings
shows that toughness serves to buffer or moderate the ill effects of stress
(Bartone, 2001; Bartone et al., 1998); the nature of the stressors encountered
by troops in modern military operations (isolation, ambiguity, powerlessness,
boredom, danger, workload, increased deployments, stressful changes in
military units, increased number of training, planning sections, family
separations, and equipment inspections) (Castro and Adler, 1999; Bell et al.,
1997) that may encourage and facilitate positive coping with stress by
shaping the shared understandings of stressful events (Kirkland et al., 1993;
Watson et al., 2006) and experiences within the group in a positive and
constructive direction (Ingraham and Manning, 1981; Patron, 1997).
Research has documented failure of post-disaster psychological interventions
such as critical incident stress debriefing (Mitchell & Everly, 2000) to make
any positive difference for those receiving them (Van Emmerik et al., 2002;
Wessely, 2005). Toughest leaders are able to influence his or her entire unit
toward more tough versions of experience, and the positive, resilient
reactions that can follow. Toughest leaders with qualities are able to increase
unit morale, cohesion, commitment, control, and challenge with his
company; at the same time, leaders languished in alienation, boredom, and
powerlessness may not influence the entire group in the direction of greater
calamity and stress resiliency. These leaders know how to capitalise on
recognition and pride in accomplishment, posting pictures and progress
reports, and arranging for outside recognition from senior leaders and
national news media. The sense of accomplishment and transformation are
equally important for tough leaders.

V. FIVE SPHERES OF RESILIENCY

Research indicates that five spheres of resiliency are most essential
for military readiness, namely, physiological versus psychological maturity
(Cheung & McLellan, 1998; Jones et al., 1993), gender differences,

69
contribution of stamina building and strength training, climatic tolerance, and
the role of environment. In physiological versus psychological resiliency, a
soldier’s ability to handle stress is directly impact on the performance that
might be trained in all ways; similarly psychological performance is
determined by physiological mechanisms and neurochemistry (Millet et al.,
2011; Temesi et al., 2015). Soldier resilience is shaped by personal habits
such as daily physical exercise that improves muscle and cardiovascular
fitness (Friedl et al., 2016; Hoyt et al., 2006); these effects improve
psychological resilience, including mood, cognition, and pain thresholds
(Nindl et al., 2009; Nindl et al., 2014). The major reason for premature and
voluntary retirement services (VRS) from the military is connected with poor
physical fitness, over-weight, and psychological resilience that plays
important role for a fit body to cognitive readiness. Finally a soldier, who is
resilient, will be happy, motivated, and capable of good decision making
under stress because these are all metabolic functions that depend on
physiological resilience (Martinez-Lopez et al., 1993; Friedl, 2004;
Rawat, 2008 ). Psychological resilience is most critical for military readiness
because it also plays an important role for coping with physiological
stressors, and because a psychologically stressed soldier (i.e. a soldier who
cannot cope with psychological stressors) will not perform well during
military operations no matter how physiologically capable he/she is (Sawka
et al., 1993; Rawat, 2018 ).
Under gender differences in military, there are certain roles or tasks
where the proportion of men are likely to perform the required responsibilities
higher than that of women as the physiological gender differences in
dimensions such as stature, body mass, bone structure and geometry, cardiac
output, oxygen extraction, cardiopulmonary strength, muscle strength, and
muscle endurance (Epstein et al., 2013; Nindl et al., 2016; Roberts et al.,
2016); as a result of physiological condition the execution becomes more
effective for men. History demonstrates that an environmental condition is
one of the leading roles for women to survive more than men; assuming
resilience equates to survival, women show lower mortality rates than men at
all ages, resulting in women outliving men typically by a 10 year margin
(Gabbay et al., 1996). In place of combat role, generally women are better at
making consistent decisions under stressful conditions without the negative
interactions caused by testosterone which increases activity of brain areas
associated with impulse control and distractibility (Brody, 1996; Kenney et
al., 2012; Rawat, 2008 ). Research determines that women in combat roles
would result in far fewer accidents, assaults, and cases of fratricide (Johnson
& Merullo, 1999); women have a lower center of gravity, which inherently

70
gives them better balance, useful for hand to hand combat, climbing and
traversing difficult terrain (Shephard, 2000).
In contribution of stamina building and strength training, beyond
occupational performance, stamina building is strongly correlated with injury
rates and attrition during military training (Pope et al., 1999). Importantly in
a military context, stamina building helps to moderate reactivity to
psychological stressors, in the absence of physical stress (Taylor et al., 2008;
Tyyska et al., 2010). Improved stamina building is also associated with
reduced risk factors and importantly, can help to attenuate stress-related
increases in cardiovascular risk factors (Gerber et al., 2016). Physical fitness
enriches the ability of soldier to manage and adapt well to stressors
(Southwick & Charney, 2012). The modern technology of battlefield
requires high intensity and smart move, often soldiers are overloaded with an
external mass; physical performance that benefit from increased muscular
strength and power (Kraemer & Szivak, 2012; Nindl et al., 2015).
Climatic tolerance is the efficiency that a soldier accrues in cold and
heat exposures for military preparedness for peacekeeping and national
security operations (Goldenberg, 2014): this empowers soldiers to have prior
experience coping with heat-stress conditions and cold-weather operations
(Castellani & Young, 2016). Optimising behavioral responses to cold is more
effective for enhancing cold tolerance/resilience than optimizing
physiological responses. Climatic problems also challenge physiologists
seeking to identify strategies to enhance the tolerance and resilience of
combatants (Taylor, 2015). In the role of environment, the military can build
and implant physiological and psychological resilience. Building and
implanting resilience (nurture) in ‘what we get’ (nature) is not so much a
question as it is a critical vulnerability (Scales, 2016). According to Scales
(2017) , the challenge to build resilient combat effective soldiers to operate
in battlefield environments appears to be unmatched. For example, more
inactive lifestyles and the increase in ‘knowledge work’ may be conspiring
against us in terms of a worst case national defense perspective. Further, there
appears to be an over emphasis on what we put on our soldiers rather than
what we put in them (Rawat, 2007; 2018).
There are certain resources that increase resilience that families and
children could easily overcome from deployment and parental combat
operational stress, namely, providing psycho education and emotional
guidance (Lester et al, 2010; 2011; Rawat, 2017), increasing shared family
get-together and outings (Palmer, 2008; Sherman et al., 2005), augmenting
family awareness and understanding (Antonovsky, 1998; Cohler, 1991),
cultivating family empathy and communication (Walsh, 2006), fostering
confidence and hope (Spoth et al., 2002), supporting open and effective

71
communication (Feinberg, 2002), enhancing selected family resiliency skills
(Saltzman et al., 2009a, 2009b), imparting effective and coordinated parent
leadership (Beardslee et al., 2007; Layne et al., 2008), and regular feedbacks
program (a family centered resilience enhancing program) (Saltzman et al.,
2009a, 2009b).

VI. CONCLUSIONS
Resilience comes from interactions between an individual and their
environment as part of the ‘evolutionary development system and as as such
need not be construed as a trait that is ‘born with’ or is present in the military
environment. In essence, resilience cannot be taught, yet it can be learnt
through resilience enhancing strategies that need to be implemented on a
continual basis across verticals and contexts since it is a dynamic concept; an
individual may demonstrate resilient functioning during once situation
(for example soldier operating in a highly demanding border deployment on
a high risk mission), yet may struggle in dealing with other situations (for
example, red tape and bureaucracy in civil administration).

72
 REFERENCES
1. Ahrons, C. (2004). We’re still family. New York: Harper
Collins.
2. Ann Easterbrooks, M., Kenneth Ginsburg, Richard M. Lerner.,
(2013). “Resilience among Military Youth”, Tufts University, Vol 23, No 2.
3. Ann S. Masten and Marie-Gabrielle Reed, (2005). “Resilience
in Development”, in Handbook of Positive Psychology, ed. C. R. Snyder and
Shane J. Lopez (Oxford: Oxford University Press), 74–88.
4. Antonovsky, A. (1998). The sense of coherence: An historical
and future perspective. In H. McCubbin, E. Thompson, A. Thompson, & J.
Fromer (Eds.), Stress, coping, and health in families: Sense of coherence
and resiliency (pp. 3–20). Thousand Oaks, CA: Sage.
5. Antonovsky, A., & Sourani, T. (1988). Family sense of
coherence and family adaptation. Journal of Marriage and the Family, 50, 89–92.
6. Bradford Brown, B and James Larson, (2008). “Peer
Relationships in Adolescence”, in Lerner and Steinberg, Handbook of
Adolescent Psychology, 74–103; Jean E. Rhodes and Sarah R. Lowe, “Youth
Mentoring and Adolescent Development”, in Lerner and Steinberg,
Handbook of Adolescent Psychology, 152–89.
7. Bartone, P. T. (1989). Predictors of stress-related illness in
city bus drivers. Journal of Occupational Medicine, 31, 657–663.
8. Bartone, P. T. (2001, June). Psychosocial stressors in future
military operations. Paper presented at the Cantigny Conference Series on
Future of Armed Conflict, Wheaton, IL.
9. Bartone, P. T., Adler, A. B.,&Vaitkus, M. A. (1998).
Dimensions of psychological stress in peacekeeping operations. Military
Medicine, 163, 587–593.
10. Beardslee, W. R. (2002). Out of the darkened room: Protecting
the children and strengthening the family when a parent is depressed
(1st ed.). Boston: Little, Brown and Company.
11. Beardslee, W. R., Wright, E. J., Gladstone, T. R. G., & Forbes,
P. (2007). Long-term effects from a randomized trial of two public health
preventive interventions for parental depression. Journal of Family
Psychology, 21(4), 703–713.
12. Bell, D. B., Bartone, J., Bartone, P. T., Schumm,W. R.,&Gade,
P. A. (1997). USAREUR family support during Operation Joint Endeavor:
Summary report (ARI Special Rep. No. 34). Alexandria,VA: U.S. Army
Research Institute for the Behavioral and Social Sciences. (DTIC No. AD-
A339 016).
13. Beym, D., & Lange, J. (1974). Waiting wives: Women under
stress. American Journal of Psychiatry, 131, 283–286.

73
 14. Binswanger, L. (1963). Being in the world: Selected papers of
Ludwig Binswanger. New York: Basic Books.
15. Brody J. (1996). Sex and the survival of the fittest: Calamities
are a disaster for Men. The New York Times. April 24.
16. Bruner, J. (1986). Actual minds, possible worlds. Cambridge,
MA: Harvard University Press.
17. Castellani JW, Young AJ. (2016). Human physiological
responses to cold exposure: acute responses and acclimatization to
prolonged exposure. Auton Neurosci; 196: 63–74.
18. Castro, C., & Adler, A. (1999). OPTEMPO: Effects on soldier
and unit readiness. Parameters, 29, 86–95.
19. Chandra, A., Burns, R., Tanielian, T., & Jaycox, L. (2011).
Understanding the deployment experience for children and youth from
military families. In Wadsworth & MacDermid (Eds.), Risk and resilience in
US military families (pp. 175–192). New York, NY: Springer Science &
Business Media.
20. Cheung SS, McLellan TM. (1998). Heat acclimation, aerobic
fitness, and hydration effectson tolerance during uncompensable heat stress.
J Appl Physiol (1985); 84(5): 1731–1739.
21. Christina Theokas and Richard M. Lerner, (2006). “Observed
Ecological Assets in Families, Schools, and Neighborhoods:
Conceptualization, Measurement and Relations with Positive and Negative
Developmental Outcomes”, Applied Developmental Science 10 : 61–74, doi:
10.1207/s1532480xads1002_2.
22. Cicchetti, D., & Valentino, K. (2006). An ecological-
transactional perspective on child maltreatment: Failure of the average
expectable environment and its influence on child development. In D.
Cicchetti & D. Cohen (Eds.), Developmental psychopathology, Vol 3: Risk,
disorder, and adaptation (2nd ed.). Hoboken, NJ: Wiley.
23. Cohler, B. (1991). The life story and the study of resilience and
response to adversity. Journal of Narrative and Life History, 1, 169–200.
24. Contrada, R. J. (1989). Type A behavior, personality hardiness,
and cardiovascular responses to stress. Journal of Personality and Social
Psychology, 57, 895–903.
25. Cummings, E. M., DeArth-Pendley, G., DuRocher-Schudlich,
T., & Smith, D. A. (2001). Parental depression and family functioning:
Towards a process-oriented model of children’s adjustment. In S. R. Beach
(Ed.), Marital and family processes in depression: A scientific foundation for
clinical practice (pp. 89–110).
26. Doug Oman, Tim Flinders, and Carl E. Thoresen, (2008).
“Integrating Spiritual Modeling into Education: A College Course for Stress

74
Management and Spiritual Growth”, The International Journal for the
Psychology of Religion 18: 79–107.
27. Eggerman M, Panter-Brick C. (2010). Suffering, hope, and
entrapment: resilience and cultural values in Afghanistan. Soc Sci Med;
71(1):71–83.
28. Emmy E. Werner, (2005). “Resilience Research: Past,
Present, and Future”, in Resilience in Children, Families, and Communities,
ed. Ray DeV. Peters, Bonnie Leadbeater, and Robert J. McMahon (New
York: Kluwer), 3–12.
29. Scales, R (2016) Episode 16. Achieving Tactical Overmatch
with MG (R) Robert Scales [Internet]; 2016 November 18, Podcast:
00:37:14. Available from: http://modernwarinstitute.libsyn.com/podcast.
30. Scales, R, (2017). Physical Fitness and National Security with
Lt. Gen. (Ret) MarkHertling [Internet]; 2017 April 26, Podcast: 00:32:29.
Available from:http://modernwarinstitute. libsyn.com/ podcast.
31. Epstein Y, Yanovich R, Moran DS et al. (2013). Physiological
employment standards IV: integration of women in combat units
physiological and medical considerations. Eur J Appl Physiol; 113(11):
2673–2690.
32. Feinberg, M. E. (2002). Co-parenting and the transition to
parenthood: A framework for prevention. Clinical Child and Family
Psychology Review, 5, 173–195.
33. Flake, E. M., Davis, B. E., Johnson, P. L., & Middleton, L. S.
(2009). The psychosocial effects of deployment on military children. Journal
of Developmental and Behavioral Pediatrics, 30(4), 271–278.
34. Fletcher D, Sarkar M. (2012). A grounded theory of
psychological resilience in Olympic champions. Psychol Sport Exerc; 13(5):
669–678.
35. Frankl, V. (1960). The doctor and the soul. New York: Knopf.
36. Friedl K. (2004). Military studies and nutritional immunology-
under nutrition and susceptibility to illness, In: Diet and Human Immune
Function. New York, Human Press, p. 381–396.
37. Friedl KE, Breivik TJ, Carter 3rd R et al. (2016). Soldier health
habits and the metabolically optimized brain. Mil Med; 181(11): e1499–
e1507.
38. Gabbay FH, Ursano RJ, Norwood A et al. (1996). Sex
Differences, Stress, and Military Readiness, Uniformed Services Univ of The
Health Sciences Bethesda MD Dept Of Psychiatry.
39. Galovski, T. E., & Lyons, J. (2004). The psychological squeal
of exposure to combat violence: A review of the impact on the veteran’s
family. Aggression and Violent Behavior: A Review Journal, 9, 477–501.

75
 40. Gerber M, Borjesson M, Ljung T et al. (2016). Fitness
moderates the relationship between stress and cardiovascular risk factors.
Med Sci Sports Exerc 2016; 48(11): 2075–2081.
41. Gibbs, D. A., Martin, S. L., Kupper, L. L., & Johnson, R. E.
(2007). Child maltreatment in enlisted soldiers’ families during combat
related deployments. Journal of the American Medical Association, 298,
528–535.
42. Goldenberg S. Pentagon, (2014). Global warming will change
how US military trains and goes to war. The Guardian.
43. Haglund et al., (1999). “Psychobiological Mechanisms”;
Karol L Kumpfer, “Factors and Processes Contributing to Resilience: The
Resilience Framework”, in Resilience and Development: Positive Life
Adaptations, ed. Meyer Glantz and Jeanette L. Johnson (New York: Kluwer),
179–224.
44. Hayslip and Smith, (2001).“Resilience, Competence, and
Coping”; Rutter, “Resilience as a Dynamic Concept”; Seery, Holman, and
Silver, “Whatever Does Not Kill Us”; Emmy E. Werner and Ruth S. Smith,
Journeys from Childhood to Midlife: Risk, Resilience, and Recovery (Ithaca,
NY: Cornell University Press).
45. Heidegger, M. (1986). Being and time. New York:
HarperCollins.
46. Hoge, C. W., Auchterlonie, J. L., & Milliken, C. S. (2006).
Mental health problems, use of mental health services, and attrition from
military service after returning from deployment to Iraq or Afghanistan.
Journal of the American Medical Association, 295(9), 1023–1032.
47. Hoyt RW, Opstad PK, Haugen AH et al. (2006). Negative
energy balance in male and female rangers: effects of 7 d of sustained
exercise and food deprivation. Am JClin Nutr; 83(5): 1068–1075.
48. Imber-Black, E., Roberts, J., & Whting, R. (Eds.). (2003).
Rituals in families and family therapy (2nd ed.). New York: Norton.
49. Ingraham, L. H., & Manning, F. J. (1981). Cohesion: Who
needs it, what is it and how do we get it to them? Military Review, 61, 3–12.
50. Jeanette R. Ickovics and Crystal L. Park, (1998). “Paradigm
Shift: Why a Focus on Health Is Important”, Journal of Social Issues 54
(1998): 237–44, doi: 10.1111/j.1540-4560.1998.tb01216.x.
51. Jones BH, Bovee MW, Harris 3rd JM et al. (1993). Intrinsic
risk factors for exercise-related injuries among male and female army
trainees. Am J Sports Med; 21(5): 705–710.
52. Johnson RF, Merullo DJ. (1999). Friend-foe discrimination,
caffeine, and sentry duty. Paper Presented at: Proceedings of the Human
Factors and Ergonomics Society Annual Meeting.

76
 53. Kraemer WJ, Szivak TK. (2012). Strength training for the
warfighter. J Strength Cond Re; 26 (Suppl. 2): S107–S118.
54. Kenney WL, Wilmore JH, Costill DL. (2012). Physiology of
Sport and Exercise, 5th edition Champaign, IL, Human Kinetics.
55. Kirkland, F. R., Bartone, P. T., & Marlowe, D. H. (1993).
Commanders’ priorities and psychological readiness. Armed Forces and
Society, 19, 579–598.
56. Kobasa, S. C. (1979). Stressful life events, personality, and
health: An inquiry into hardiness. Journal of Personality and Social
Psychology, 37, 1–11.
57. Kobasa, S. C., Maddi, S. R., & Kahn, S. (1982). Hardiness and
health: A prospective study. Journal of Personality and Social Psychology,
42, 168–177.
58. Layne, C. M., Saltzman, W. R., Poppleton, L., Burlingame, G.
M., Pasˇalic´, A., Durakovic´-Belko, E., et al. (2008). Effectiveness of a
school-based group psychotherapy program for war-exposed adolescents: A
randomized controlled trial. Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 47, 1048–1062.
59. Lester, P., Leskin, G., Woodward, K., Saltzman, W., Nash, W.,
Mogil, C., et al. (2011). Wartime deployment and military children: Applying
prevention science to enhance family resilience.
60. Lester, P., Peterson, K., Reeves, J., Knauss, L., Glover, D. &
Mogil, C. (2010). The long war and parental combat deployment: Effects on
military children and at-home spouses. Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Psychiatry, 49(4), 310–320.
61. Lincoln, A., Swift, E., & Shorteno-Fraser, M. (2008).
Psychological adjustment and treatment of children and families with parents
deployed in military combat. Journal of Clinical Psychology, 64, 984–992.
62. Linda C. Theron and Petra Engelbrecht, (2005). “Caring
Teachers: Teacher–Youth Transactions to Support Resilience”, in Ungar,
The Social Ecology of Resilience, 265–80.
63. Luthar, S. S. (2006). Resilience in development: A synthesis of
research across five decades. In D. Cicchetti & D. J. Cohen (Eds.),
Developmental psychopathology: Risk, disorder, and adaptation (pp. 740–
795). New York: Wiley.
64. MacDonald, C., Chamberlain, K., Long, N., & Flett, R. (1999).
Posttraumatic stress disorder and interpersonal functioning in Vietnam War
veterans: A meditational model. Journal of Traumatic Stress, 12(4), 701–707.
65. Mansfield, A., Kaufman, J., Marshall, S., Gahynes, B.,
Morrissey, J., & Engel, C. (2010). Deployment and the use of mental health
services among US army wives. The New England Journal of Medicine, 362,
101–109.

77
 66. Martinez-Lopez LE, Friedl KE, Moore RJ, Kramer TR. (1993).
A longitudinal study of infections and injuries of ranger students. Mil Med;
158(7): 433–437.
67. Matsakis, A. (1996). Vietnam wives: Facing the challenges of
life with veterans suffering post-traumatic stress (2nd ed.). Baltimore, MD:
The Sidran Press.
68. McNulty, P. A. F. (2010). Adaptability and resiliency of
military families during reunification: Initial results of a longitudinal study.
Federal Practitioner, March, 18–27.
69. Michael Lynch and Dante Cicchetti,(1997). “Children’s
Relationships with Adults and Peers:An Examination of Elementary and
Junior High School Students”, Journal of School Psychology 35: 81–99, doi:
10.1016/S0022-4405(96)00031-3.
70. Michael Ungar, (2011).“The Social Ecology of Resilience:
Addressing Contextual and Cultural Ambiguity of a Nascent Construct”,
American Journal of Orthopsychiatry 81: 1–17, doi: 0.1111/j.1939-
0025.2010.01067.x.
71. Millet GY, Tomazin K, Verges S et al. (2011). Neuro muscular
consequences of an extreme mountain ultra-marathon. PLoS One; 6(2):
e17059.
72. Mitchell, J. T., & Everly, G. S. (2000). Critical incident stress
management and critical incident stress debriefing: Evolutions, effects, and
outcomes. In B. Raphael & J. P.Wilson (Eds.), Psychological debriefing:
Theory, practice and evidence (pp. 71–90). Cambridge, England: Cambridge
University Press.
73. National Scientific Council on the Developing Child, (2007).
Excessive Stress; National Scientific Council on the Developing Child, The
Timing and Quality of Early Experiences Combine to Shape Brain
Architecture: Working Paperno.5 (2007), http://developingchild.harvard.
edu/ index.php/resources/ reports and working papers/wp5.
74. Nindl BC, Alvar BA, R Dudley J et al. (2015). Executive
summary from the National Strength and Conditioning Association’s second
blue ribbon panel on military physical readiness: military physical
performance testing. J Strength Cond Res; 29(Suppl. 11): S216–S220.
75. Nindl BC, Alemany JA, Tuckow AP et al. (2009). Effects of
exercise mode and dura-tion on 24-h IGF-I system recovery responses. Med
Sci Sports Exerc;41(6):1261–1270.
76. Nindl BC, Pierce JR, Rarick KR et al. (2014). Twenty-hour
growth hormone secre-tory profiles after aerobic and resistance exercise.
Med Sci Sports Exerc;46(10):1917–1927.

78
 77. Nindl BC, Jones BH, Van Arsdale SJ et al. (2016). Operational
physical performance and fitness in military women: physiological,
musculoskeletal injury, and optimized physical training considerations for
successfully integrating women into combat centric military occupations.
Mil Med; 181(1 Suppl): 50–62.
78. Olson, D. H., & Gorell, D. M. (2003). Circumplex model of
marital and family systems. In F. Walsh (Ed.), Normal family processes (3rd
ed., pp. 514–548). New York: Guilford Press.
79. Palmer, C. (2008). A theory of risk and resilience factors in
military families. Military Psychology, 20, 205–217.
80. Pamela E. King, Drew Carr, and Ciprian Boitor, (2011).
“Religion, Spirituality, Positive Youth Development, and Thriving”,
Advances in Child Development and Behavior 41: 159–93.
81. Paton, D. (1997). Managing work-related psychological
trauma: An organizational psychology of response and recovery. Australian
Psychologist, 32, 46–55.
82. Pope RP, Herbert R, Kirwan JD et al. (1999). Predicting
attrition in basic military training. Mil Med; 164(10): 710–714.
83. Rawat, S. (2007) ‘Decision Making and Fostering Critical
Thinking for Junior Leaders’, Army Training Command (ARTRAC) Lecture
at Junior Leaders Academy, Bareilly, India. May 2007.
84. Rawat, S.(2008) ‘Decision Making and Problem Solving in
Military’, Army Training Command (ARTRAC) Lecture at Junior Leaders
Academy, Bareilly, June 2008.
85. Rawat. S (2016) Resilience among military spouses during
soldier deployment in operational areas. Paper Presented at the International
Applied Military Psychology Symposium (IAMPS) in Porto, Portugal May
2016.
86. Rawat.S (2017) Religiosity as a Resilience Increasing Stress
Buffer in the Military. Chapter 13; In ‘Global Views on Military Stress and
Resilience’. A. MacIntyre, Daniel Lagace – Roy & Douglas Lindsay (Eds).
Canada Defence Academy Press, Kingston 13: p 207-218
87. Rawat, S. (2018). ‘A Study of Stress Among Military
Personnel’ In ‘Stress, Coping Resources and Resilience in the Military’ S.
Rawat (Ed.) Rawat Publications, Jaipur, India.
88. Rentz, E. D., Marshall, S. W., Loomis, D., Casteel, C., Martin,
S. L., & Gibbs, D. A. (2007). Effects of deployment on the occurrence of child
maltreatment in military and nonmilitary families. American Journal of
Epidemiology, 165, 1199–1206.
89. Richard F. Elmore, (2011). “Schooling adolescents”, in Lerner
and Steinberg, Handbook of Adolescent Psychology, 193–227.

79
 90. Richard M. Lerner, (2004). Liberty: Thriving and Civic
Engagement among America’s Youth (Thousand Oaks, CA: Sage
Publications).
91. Richard M. Lerner, (2006). “Developmental Science,
Developmental Systems, and Contemporary Theories of Human
Development”, in Handbook of Child Psychology, ed. William Damon
and Richard M. Lerner, 6th ed., vol. 1, Theoretical Models of Human
Development, 1–17; Rutter, “Resilience as a Dynamic Concept.”
92. Richard M. Lerner, (2009). On the Nature of Human Plasticity
(New York: Cambridge University Press, 1984); Tomas Paus, “Brain
Development”, in Handbook of Adolescent Psychology, ed. Richard M.
Lerner and Laurence Steinberg, 3rd ed. (New York: Wiley), 95–115.
93. Richard M. Lerner et al., (2012). “Resilience and Positive
Youth Development: A Relational Developmental Systems Model”, in
Handbook of Resilience in Children, ed. Sam Goldstein and Robert Brooks,
2nd ed. (New York: Springer Publications ), 293–308.
94. Riggs, D. S., Byrne, C. A., Weathers, F. W., & Litz, B. T.
(1998). The quality of the intimate relationships of male Vietnam veterans:
Problems associated with posttraumatic stress disorder. Journal of
Traumatic Stress, 11, 87–101.
95. Riley, A. W., Valdez, C. R., Barrueco, S., Mills, C., Beardslee,
W., Sandler, I., et al. (2008). The development of a family-based program to
reduce risk and promote resilience among families affected by maternal
depression: Theoretical basis and program description. Clinical Child and
Family Psychology Review, 11, 12–29.
96. Roberts D, Gebhardt DL, Gaskill SE et al. (2016). Current
considerations related to physiological differences between the sexes and
physical employment standards. Appl Physiol Nutr Metab; 41(6 Suppl. 2):
S108–S120.
97. Roth, D. L., Wiebe, D. J., Fillingim, R. B., & Shay, K. A.
(1989). Life events, fitness, hardiness, and health: A simultaneous analysis of
proposed stress-resistance effects. Journal of Personality and Social
Psychology, 57, 136–142.
98. Ruscio, A. M., Weathers, F. W., King, L. A., & King, D. W.
(2002). Predicting male war-zone veterans’ relationships with their children:
The unique contribution of emotional numbing. Journal of Traumatic Stress,
15, 351–357.
99. Saltzman, W. R., Babayan, T., Lester, P., Beardslee, W. R., &
Pynoos, R. S. (2009a). Family-based treatment for child traumatic stress: A
review and report on current innovations. In D. Brom, R. Pat-Horenczyk, &
J. D. Ford (Eds.), Treating traumatized children: Risk, resilience and recovery
(pp. 240–254). New York, NY: Routledge/Taylor and Francis Group.

80
 100. Saltzman, W. R., Lester, P., Beardslee, W., & Pynoos, R.
(2009a). FOCUS for military families: Individual family resiliency training
manual (1st Ed.). Unpublished manual, UCLA.
101. Saltzman, W. R., Lester, P., PynoosR., Mogil C., Green, S.,
Layne C.M., et al. (2009b). FOCUS for military families: Individual family
resiliency training manual (2nd Ed.). Unpublished manual, UCLA.
102. Sam Goldstein and Robert Brooks, (2012). Handbook of
Resilience in Children, 2nd ed. (New York: Springer Publications).
103. Sawka MN, Wenger CB, Young AJ et al. (1993).
Physiological responses to exercise in the heat, In: Nutritional Needs in Hot
Environments: Applications for Military Personnel in Field Operations.
Washington (DC), National Academies Press (US), p. 55.
104. Shaffer F, McCraty R, Zerr CL. (2014). A healthy heart is not
a metronome: an integrative review of the heart’s anatomy and heart rate
variability. Front Psychol; 5.
105. Shephard RJ. (2000). Exercise and training in women, part I:
influence of gender on exercise and training responses. Can J Appl Physiol;
25 (1):19–34.
106. Sherman, M. D., Zanotti, D. K., & Jones, D. E. (2005). Key
elements in couple’s therapy with veterans with combat-related posttraumatic
stress disorder. Professional Psychology: Research and Practice, 36(6), 626–633.
107. Southwick SM, Charney DS. (2012). The science of
resilience: implications for the prevention and treatment of depression.
Science; 338(6103): 79–82.
108. Spoth, R. L., Kavanagh, K., & Dishion, T. (2002). Family-
centered preventive intervention science: Toward benefits to larger
populations of children, youth, and families. Prevention Science, 3, 145–152.
109. Steinunn Gestsdóttir et al., (2011). “Intentional Self-
Regulation, Ecological Assets, and Thriving in Adolescence: A
Developmental Systems Model”, New Directions for Child and Adolescent
Development 133: 61–76, doi: 10.1002/cd.304.
110. Taylor NA. (2015). Overwhelming physiological regulation
through personal protection. J Strength Cond Res; 29(Suppl. 11):S111–
S118.
111. Taylor MK, Markham AE, Reis JP et al. (2008). Physical
fitness influences stress reactions to extreme military training. Mil Med;
173(8): 738–742.
112. Thayer JF, Hansen AL, Saus-Rose E et al. (2009). Heart rate
variability, prefrontal neural function, and cognitive performance: the neuro
visceral integration perspective on self-regulation, adaptation, and health.
Ann Behav Med ; 37(2):141–153.
113. Thomas Boyce, W. and Bruce J. Ellis., (2005). “Biological
Sensitivity to Context: An Evolutionary-Developmental Account of the
Origins and Functions of Stress Reactivity”, Development and
Psychopathology 17: 271-301.

81
 114. Tyyska J, Kokko J, Salonen M et al. (2010). Association with
physical fitness, serum hor-mones and sleep during a 15-day military field
training. J Sci Med Sport; 13(3): 356–359.
115. Temesi J, Arnal PJ, Rupp T et al. (2015). Are females more
resistant to extreme neuromuscular fatigue? Med Sci Sports Exerc; 47(7):
1372–1382.
116. Van Emmerik, A. A., Kamphuis, J. H., Hulsbosch, A. M., &
Emmelkamp, P. M. (2002). Single session debriefing after psychological
trauma: A meta-analysis. Lancet, 360, 766–771.
117. Wadsworth, S. M., & D. Riggs (Eds.), Risk and resilience in
US military families. New York, NY: Springer.
118. Lester, P., Mogil, C., Saltzman, W.,Woodward,K., Nash,W.,
Leskin, G., et al. (2011b). FOCUS (families overcoming under stress):
Implementing family-centered prevention for military families facing
wartime deployments and combat operational stress. Military Medicine,
176(1), 19–25.
119. Walsh, F. (2006). Strengthening family resilience (2nd ed.).
New York: Guilford Press.
120. Walsh, F. (2007). Traumatic loss and major disasters:
Strengthening family and community resilience. Family Process, 46(2), 207–
227. Washington, DC: American Psychological Association.
121. Eaton, K. M., Hoge, C. W., Messer, S. C., Whitt, A. A.,
Cabrera, O. A., McGurk, D., et al. (2008). Prevalence of mental health
problems, treatment need, and barriers to care among primary care-seeking
spouses of military service members involved in Iraq and Afghanistan
deployments. Military Medicine, 173(11), 1051–1056.
122. Watson, P. J., Ritchie, E. C., Demer, J., Bartone, P., &
Pfefferbaum, B. J. (2006). Improving resilience trajectories following mass
violence and disaster. In E. C. Ritchie, P. J. Watson, & M. J. Friedman (Eds.),
Interventions following mass violence and disaster (pp. 37–53). New York:
Guilford.
123. Wessely, S. (2005). Victimhood and resilience. New England
Journal of Medicine, 353, 548–550.Wesphal, R. J., & Woodward, K. R.
(2010). Family fitness. Military Medicine, 175, 97–102. Wiebe, D. J. (1991).
Hardiness and stress moderation: A test of proposed mechanisms. Journal of
Personality and Social Psychology, 60, 89–99.
124. William M. Bukowski, Brett Laursen, and Betsy Hoza,
(2010). “The Snowball Effect: Friendship Moderates Escalating Depressed
Affect among Avoidant and Excluded Children”, Development and
Psychopathology 22: 749–57, doi: 10.1017/S095457941000043X.

82
 RESILIENCE AMONG MILITARY SPOUSES:
LEARNING TO GROW WHEREVER PLANTED

Mahanaz FOROUZAN ∗, Shradha SHARMA ∗∗

and Samir RAWAT ∗∗∗

She stood in the storm, and when the wind did not blow her way and it surely has not, she adjusted
her sails.

– Elizabeth Edwards

I. INTRODUCTION
Resilience maybe construed as sustained adjustment in the face of
adversity that allows an individual ro successfully recover from trauma or
maintain a healthy functioning even as they face overwhelming stress.
Despite the challenges that they face when the soldier is deployed, the
military spouse endures and continues to be resilient over protracted periods
of soldier deployment and take on the role of forced single parenting in the
absence of the soldier on the home front .We discuss resilience in this context
with a focus on the family resilience, especially that of the military spouse.

II. RESILIENCE
Resilience in general can be defined as capacity of a person to
recover from the trauma without getting tensed and emotionally damaged
(Rawat, 2020; Rawat & Kapadia, 2020; Kapadia, 2020; Sharma, 2020).
When a person is resilient, it involves being firm in difficult situations and
displaying courage to also deal with people and situations, squarely facing
difficulty and traumatic situation. Resilience has been defined as
demonstration of positive adaptation in face of significant adversity (Sinclair
& Britt, 2013), where adaptation in regards of resilience has been defined as
product of a thriving adjustment in harsh conditions (Reich, 2010). Resilience
has been defined by justin and martin 2013, “as a process whereby people
who are exposed to various hardships like trauma, stress and adversity are
able to thrive despite hardships they are facing. Resilience can be seen as an
ability to deal with and rebound from life threatening and traumatic situations
resilience involves the process that inculcates positive adaptation in context
of diversity (Bananno, 2004; Luthar, 2006).

∗
Savitribai Phule Pune University, India
∗∗
Military MIND Academy, India
∗∗∗
Military MIND Academy, India

83
 Resilience may be seen as enduring difficulties and seeking various
solutions in order to overcome an adverse situation (Kapadia & Rawat,
2020; McGarry et al., 2015; Meredith et al., 2011; Sharma, 2020). Resilience
in way of persistence, includes the capacity of an individual and family to
withstand shocks, trauma and other hardships to, “quickly and effectively
reorganise so as to capitalise on emerging opportunities (Tadeschi &
Calhaun, 2004; Zebrowaki, 2013). Resilience in a soldier and among military
families includes the capacity of an individual to bounce back rather than
bounce and break (Barton & Priest, 2001; Rawat, 2017, 2019, 2018, 2020).
Military adaptation and resilience at time of deployment refers to
ability of soldier and his family to adapt to dynamic situation of VUCA
environment that military personnel are thrown into while they are serving
and on duty during deployment. (Bartone et al., 1989; Rawat, 2020; Wald et
al., 2006). In war, soldiers are the ones affected the most (Robert, 1988). All
over the world military resilience is inculcated in soldiers’ and their families
in order to be in a state of constant operational readiness, wherein operation
readiness is seen as mental and psychological readiness and courage in
deployment and to face the traumatic and harsh conditions in operations,
supporting troops and all units/sub units which are away from the family
and deprived of basic living conditions for long durations of time (Sharpe &
English, 2006). When we read readiness and resilience, both have similar
meaning, yet readiness is a condition of a person where they can apprehend
anything traumatic that may be happening in near future resulting in stress
whereas resilience is a condition after facing the traumatic situation and
helping a person to bounce back to sound mental health and life they have
had before such events.
More than merely surviving, resilience involves coming out as a
better version of oneself while dealing with adverse situations. Individuals
who survive are not always resilient; some individuals survive during war
like situation, yet are unable to get in a better position psychologically and
interpersonally by manifesting post traumatic stress symptom, getting
challenging symptoms like anxiety or inability to love or thrive. Whereas, in
resilience with characteristics like determination, self control and emotional
intelligence of an individual are on display to deal with painful experiences,
taking charge of their lives and coming out as a better and stronger individual
supporting others as well to grow.

III. FAMILY RESILIENCE

The concept of resilience has grown in years from being an
individual concept to collective like in family resilience which may be seen
as sum of the resilience and courage shown by the family as a whole during
war time or during the situation where family feels helpless and broken apart.

84
The concept considers family as a whole unit, where family as a whole grows
and survives during hard times and come out as a stronger unit. The concept
of family resilience extends beyond seeing individual family members as
potential resources for individual resilience to focusing on risk and resilience
in the family as a functional unit (Walsh, 1996).
The concept of family resilience entails more than managing the
stressors and traumatic conditions, helping to lessen the burden from the
family’s shoulder and making everyone feel wanted and secure even in hard
times. The condition also involves the personal and relational transformation
which helps in the growth of the family as a whole (Boss, 2001; Hill, 1958;
McCubbin & Patterson, 1983; Patterson, 1988, 2002).
When it comes to family resilience, willpower plays an important
role to deal with traumatic situation and other stressful events that occur in a
military family. Family resilience is a dynamic progression which encourages
affirmative adaptation within the context of considerable adaptation (Luthar,
Cicchetti & Becker, 2000). Traits like courage, trust and self confidence
enable individual and family to respond positively to the hardships and
emerge as a stronger unit (Cowan, Cowan & Schultz, 1996). According to
Mahatma Gandhi, “Strength does not come with physical capacity. It comes
from an indomitable power” according to self regulation models; it is
necessary to pay consistent attention to behaviour and maintain self control
and will power needed over time.
Family resilience during deployment is surviving and growing in
difficult situations and being strong even after being away from loved ones
for long duration of time (Garmezy, 1991; Masten, Best & Garmezy, 1990;
Patterson, 2002; Rutter, 1987). Self monitoring techniques, which involves
recording behaviours in a log or dairy helps a person to keep their behaviour
monitored and under check (Rawat, 2020). It has been studied that will power
and self regulation help in positive adaptation and makes it easier to attain a
happy and healthy life (Hofmann et al., 2014; Duckworth & Seligman,
2005). During deployment of a family member, many families may face hard
times yet come out as a stronger and more attached family from what they
have been before ( Stinnett & DeFrain, 1985).
According to Walsh & McGoldrick (1991), “Family resilience thus
involves varied adaptation pathways over time, from a threatening event on
the horizon, through disruptive transactions, and subsequent shockwaves in
the immediate aftermath and beyond. For instance, how a family approaches
an anticipated loss, buffers stress and manages upheaval, effectively
reorganises and reinvests in life pursuits will influence the immediate and
long term adaptation for all members and their relationships. In way of
family beliefs, stronger the beliefs and control, stronger comes the result for

85
how we deal with the crisis and hardships (Wright, Watson & Bell, 1996).
When it comes to dealing with adversity and hardships, the feeling of
coherence helps families to move forward in positive manner and deal with
the situation with confidence and positive approach (Antonovsky, 1987;
Antonovsky & Saurani, 1988; Reiss, 1981; Beavers & Hampson, 1990).
A family’s proper calculation of the situation and how to deal with the same
help a person to deal with the situation in a better condition (Lazarus &
Folkman, 1984).
With Seligman’s concept of learned optimism in 1990, it was held
that high functional families have are found to have more optimistic view of
life (Beaver’s & Hampson, 1990). It has been held that, the art of looking
things in positive way, with confidence to deal with the same is important for
family resilience (Higgins, 1994). Even if the situation is unfavourable and
not according to the standard expectations of a family, same can be changed
with love and support of the entire family that an individual gets with
emotional and mutual support. An important thing about family resilience is
that even in difficult times, resilient nature nurtures’ a person to grow even
(Coles, 1997). Resilient families’ emerge from unfavourable conditions with
high morale and emotional support. The more resilient a family, more properly
they see the hardship as a opportunity to bounce forward, rather than sitting and
crying over the situation (Olson, Russell & Sprenkle, 1989; Walsh, 2002).

IV. SOLDIER AFTER DEPLOYMENT: IMPACT AFTER

BEING DEPLOYED
Deployment of soldiers to faraway lands, for a long duration of time
most often results in number of stressors that are common to most of the
deployments in Armed forces. Many of the stressors occurring from
deployment have been identified and seen at the time of World War II, which
includes uncertainty, separation, feeling of isolation, danger, fatigue and
differences in status (Menninger, 1948). A variety of factors impact soldier
and his family before, during and after deployment when exposed to military
operations during his service ( Blount, Curry & Lubin, 1992;Wasileski et al.,
1982; Zvonkovic et al., 2005).
It is important to see how soldiers are affected after deployment with
regard to post deployment stressors and social and personal adjustments. Post
deployment relocation can bring along various challenges for a soldier who
has been trained for combat and deployment; peace keeping missions too may
have its own challenges. Post traumatic stress disorders and other emotional
issues may not be uncommon among soldiers who have been on multiple
deployment and exposed to war situations with isolation for long duration of

86
times, as also with frustration of peacekeeping tasks and events which take
place during high risk missions (Orsillo et al., 1998; Litz et al., 1997;
Mehlum & Weisaeth, 2002).
On the other hand, it has also been seen that long exposure to
traumatic and warlike situation may also result in positive and affirmative
emotions for the family under circumstances which occur due to such
challenging experiences (Tedischi & Calhoun, 2002). Growth of a soldier as
in individual and family has been seen with high level of resilience, self
control and adaptation like traits, which help an individual to have personal
growth (Afflect &Tennen, 1996; Sledge, Boydstun & Rahe, 1980). With
situations and other stressors that comes with deployment of a soldier, both
positive and negative effects are shown in long term duration due to the
traumatic and harsh conditions which an individual is exposed to during
deployment. (Elder & Clipp, 1989; Joseph, William & Yule, 1993;
McMillian, Smith & Fisher, 1997; Singer, 1981).
At times, military personnel face unwanted stressors during
deployment due to terrorist attacks and suicide missions like in recent attacks
of Phulwama and Uri , in India. Under such conditions a soldier face stressors
like traumatic brain injury (TBI) and other factors like fear of loss of life and
team members (Street, Vogt & Dutra, 2009; Tanielian & Jaycox, 2008).
Conditions when a soldier is deployed are much more difficult when
compared to peace location conditions and include, among others, lack of
social support, lack of communication with loved ones, separation and feeling
of isolation due to being away from home, difficult use of local
communication, lack of personal space and difficult conditions for living in
the deployed areas (MHAT-IV, 2006).
Combat exposure and long durations of deployment along with the
other stress factors prevalent in such conditions increase the risk of physical
and psychological trauma, which as a result, cause the returning soldiers to
face real time hardship in mental health and social functioning, after being
exposed to deployment conditions over a long period of time (Helzer, Robins
& McEvoy, 1987; Hoge, Auchterlonie & Milliken, 2006; Hoge et al., 2004).
The long exposures also includes risk of stress, depression, anxiety, anger and
substance abuse (Andersen, 1998; Dohrenwend, Turner, Turse, Adams,
Koenen, & Marshall, 2006; Helzer, Robins & McEvoy, 1987; Hoge et al.,
2004; Ishøy et al., 1999; Jacobson et al. 2008; Jakupcak et al., 2007; Larson,
Highfill-McRoy, & Booth-Kewley 2008; O’Brien & Hughes, 1991; O'Toole,
Schureck, Marshall, Grayson, & Dobson, 1999; Pitman, Altman & Macklin,
1989; Rona et al., 2009; Tanielian & Jaycox, 2008).

87
 Traumatic and warlike situations have direct and an indirect effect
on well being of an individual, where direct effects includes loss of limb and
life and indirect effects include mental health problems, strain in family
relations, transfer of mental health from generation to generation, which gives
rise to family tension if left untreated (Davidson & Mellor, 2001; Dekel &
Goldblatt, 2008; O'Toole, Outram, Catts, & Pierse, 2010). According to
Hawley (2000), “Family resilience is greatest when protective factors are
greatest and risk factors fewest”.

V. UNDERSTANDING THE FAMILY: IMPACT OF

DEPLOYMENT ON FAMILY
Military conflicts have been prevalent since ages all over the world,
and one of the main effects of the same is a stress and strain factor which
develops in soldier as well as his loved and dear once. These conditions
develop with frequent long term deployment, separations from family,
multiple relocation at short notice and being exposed to warlike situations
over long periods of time and traumatic circumstances from operating in high
risk missions (Meadows et al., 2015).
Effects of deployment are clearly and largely seen among military spouse
having higher rates of depression, anxiety disorders, sleep disorders and
adjustment issues, with long duration of separations’ from the spouse and fear
of losing loved one to the war and traumatic situations (De Burgh et al.,
2011). Effects of soldier being far away from the family for long periods of
time, has serious issues with children even as soldiers are undergoing
deployment at faraway places (Chandra et al., 2011; Gibbs et al., 2008 ); such
children of military personnel deal with anxiety, depression, aggression,
attention deficits, and more behavioral problems than children who live with
both their parents (Aranda et al., 2011; Chartrand et al., 2008; Lester et al.,
2010;Lincoln & Sweeten, 2011).
A large number of deployed soldiers experience distress and high
level of depression and anxiety in the spouse, children and other family
member when they return back home (Eaton et al., 2008). Military families
and spouse, being far away from the family, face many difficulties with
frequent struggles and anxiety with transition from one place to another, and
others struggles with fear of losing loved one in war and dangerous combat
situations ( Hunter, 1977). However, most families of a deployed soldier are
able to deal with such struggles and problems as part of their life with courage
and emotional intelligence, rather than fret about the same (Hunter 1977;
Fagen et al., 1967). Stressors for the military family mainly includes frequent
travel around the country or even the world many times, long period of
separations due to deployment, knowledge of unknown dangers that are
common in the deployed areas and hostile environment, low pay scales in
relation to risks involved, geographic and emotional isolation to name a few
(Black, Jr., 1993).

88
 Deployments creates a lot of uncertainty among military families
because of lack of communication and separation, anxiety with fear of the
unknown in warlike situations (Huebner, Mancini, Wilcox, Grass, & Grass,
2007). Once a soldier is deployed, family who has been resilient and
supportive, are often filled with fear and anxiety of being far away from the
family and most important fear of life of a family in a faraway land makes
family feel vulnerable and face difficulty (Huebner et al., 2007; Ryan, 2001).
Families of a soldier are most of the times aware of the possibilities which
comes with deployment of a member in war situation watching all the news
and information about the warlike situations in the deployed areas. All the
stressors, combined together, constantly lead the family to uncertainty, with
lack of predictability and any communication virtually absent. Such stressors
where are held with positivity by the spouse, yet can make the parents and
children of soldier vulnerable on account of separation anxiety. Such
stressors and traits due to frequent family absence, changing roles and routine
have been becoming part of life for the family and children of military
personnel , making them stronger than before (Rush, & Akos, 2007; Huebner
et al., 2007; Harrison, & Vannest, 2008).
Young children and families of soldier, often see the parent far way
with a sense of confidence and trust for having emotional well being (Kim &
Yeary, 2008; Karney, Ramchand, Osilla, Caldarone, & Burns, 2008).
Deployment is mainly confusing to the children and old age family members
as they have a difficult time understanding separation from family member
for a long period of time (Hillenbrand, 1976; Rosen, Teitelbaum, & Westhuis,
1993;Surles, 2007). Many of the children whose family members are
undergoing deployment face maltreatment on hand of stressed family and
other traits of stressors (Dubanoski & McIntosh, 1984; Raiha & Soma, 1997).
Studies have been conducted on the effect of deployment on children (Gibbs,
Martin, Kupper, & Johnson, 2007; McCarroll, Ursano, Fan, & Newby, 2008;
Rentz et al., 2007).
Deployment has major psychological effects on children of
deployed soldier (Barnes, Davis, & Treiber, 2007; Chartrand et al., 2008;
Ender, 2006), causing problems like aggressiveness, irritability, sadness,
depression, anxiety to name a few (Jensen, Martin, & Watanabe, 1996; Levai,
Kaplan, Ackermann, & Hammock, 1995; Rosen et al., 1993). Along with
parents and children, spouses of soldier who has been deployed have also
suffered with PTSD, after long exposure due to separation anxiety
(Dirkzwager et al., 2005; Fals-Stewart & Kelley, 2005; Galovski & Lyons,
2004; Ruscio, Weathers, King, & King, 2002).

89
 VI. DEALING WITH THE TRAUMA AND BEING
RESILIENT
What does it mean for a family to be “doing well or being okay? ”.
Many researchers have dealt with the question of adaptive function and
development in military families (Luthar, Cicchetti, & Becker, 2000; Masten
& Coatsworth, 1998). What all does a family need to practice and do in order
to deal with the loss and fear of the family at hard and traumatic times?
Resilience in military families is managed and practiced in many
ways (McCormick, Kuo, & Masten, 2011; Wright et al., 2013). Some families
emphasise family process and behaviours in being together (Walsh, 2003),
while some families practice the ways to deal with the stressors in growth
way, while encouraging trust and emotional intelligence in the family (De
Haan, Hawley & Deal, 2002). Also, some families deal with the same along
with resilience and hardiness (McCubbin & McCubbin, 1988, 1993).
Families of the soldiers, use Family Adjustment and Adaptation
Response (FAAR) Model, to deal with the stress and coping with the
separation anxiety due to deployment of the soldier for long period of time in
unfavourable conditions (McCubbin & Patterson, 1982, 1983; Patterson,
1988, 1999). The model here defines adjustment and adaptation as a result of
emotional intelligence and also practising demands and capabilities of the
family members providing them support to deal with the hardships
(Patterson, 2002). Along with practising all fair and confident practices to
deal with such anxiety and separation, there always comes a point when one
feels vulnerable to the situation that feeling of helplessness creeps inside on
time of war and traumatic situations at border and other faraway areas.
Most military families use physical, psychological, social, emotional and
spiritual fitness in order to adapt to the unfavourable conditions to adapt to
and to grow from the hardships of being a military family (Westphal &
Woodward, 2010). The Armed forces use a stress continuum model in order
to improve the family fitness, based on conservation of resource theory as
given by Walsh (2006, cited in Westphal & Woodward, 2010) . The Stress
Continuum Model identifies four stress behaviour stages within the family:
1. Withstanding adversity without serious distress or loss of
function,
2. Limiting the severity of distress or impairment when it
occurs,
3. Recovering quickly and relatively fully from distress or
impairment, and
4. Coping with residual and persistent distress or changes in
functioning.

90
 Goal of the said model is to engage with the caregiver and family to
ensure best and encouraging service of the members to a person living
faraway from homes. The model also highlights the stress response to seek
help from the families to soldiers.
Resilience has been studies in military families since decades at individual
level and also at the family level (Becvar, 2013; Cicchetti, 2013; Masten,
2013, 2014; Goldenberg & Goldenberg, 2013; Walsh, 2006; 2011). The
military family having an adaptive system has played a central role in
developing confidence and trust among families to deal with issues of
separation and fear (Nichols, 2013; Small & Memmo, 2004).
As noted by Walsh (2011), the concept of resilience has shifted from
individual level to family as a unit when it comes to adaptation in context of
adversity and family process to sustain hardships and other traits which occur
during deployment of a family member. The ecological theories help families
to deal with the hardships and anxiety which mostly prolong for a long
duration of times, while a person also to take care of whole family being their
strength to carry on in emotional, spiritual, fitness and other aspects
(Bronfenbrenner & Morris, 1998; Cicchetti, 2013; Lerner, 2006; Lickliter,
2013; Overton, 2013; Sameroff, 2010; Sroufe, Egeland, Carlson, & Collins,
2005; Zelazo, 2013).
Pratt (1976) defined “energised family” as responsive, involved,
open, flexible, connected to the community, active in problem solving, and
providing age appropriate parenting to the family. Good family functions in
has been defined as well functioning and supporting families on dimension
of cohesion and flexibility, which helps in good communication so that
individual in deployed area are having trust and confidence in order to fight
with full confidence (Baumrind, 1966,1996; Olson, 2000; Olson & Gorall,
2003; Steinberg, 2001).

VII. GUIDELINES AND RECOMMENDATIONS

Soldiers are often deployed for long periods of time in places far
away from home; they have families who yearn to being together after a long
deployment with many mixed emotions. As every family situation is unique
and challenging in its own way, each military spouse will have different
expectations from her soldier, the military community and the Nation.
However, it is important to remember the needs and feelings of the returning
family member, the adult or adults at home, and the children. We discuss
these aspects briefly :

91
Taking Pride in Understanding and Accepting the Soldier after
Deployment

• Military deployments, especially in a combat zone, can significantly

change an individual's life. Many spouses proclaim that her soldier
who went to war is not the same who returned.
• Deployment often involves loss of many comforts that people back
home take for granted: contact with family, comfortable living
conditions, a variety of good food, time to relax etc.
• Deployment involves hard work and enormous responsibility. If in
a war zone, there is the constant threat of loss of life or injury. The
family member may have witnessed injuries, deaths, and
destruction.
• What sustains military personnel on a dangerous deployment is
devotion to duty, a close connection with fellow soldiers, and the
desire to return to the comforts of home, family, and community.
• The returning family member may seem preoccupied with the
experience of their deployment. They may be unable to talk about it
or may talk about it excessively.
• The returning family member may have suffered physical or
emotional injury or disability.
• The returning family member may expect extra attention and
support for some time after their return.
• The returning family member may have serious concerns about their
financial or employment future.

Understanding the Adult that Stayed at Home

• Life goes on and the adult at home has to keep the family moving
forward during the deployment. They may have had to take over
many functions normally performed by the deployed family
member.
• Often the adult at home has handled many small and not so small
crises. These problems are old news at home but may be big
surprises for the returning family member.
• The adult at home may expect extra attention and credit regarding
their performance during the deployment. They also may expect the
returning family members to automatically accept the family as it
now exists and begin to perform a role with which they are
uncomfortable or unfamiliar.

92
Understanding Children

• Children generally are excited about a reunion with their returning

parent. However, the excitement of the reunion is stressful for
children. Children may also be anxious and uncertain about the
reunion.
• Children's responses are influenced by their developmental level.
Toddlers may not remember the parent well and may act shy or
strange around them. School age children may not understand the
returning parent's need to take care of themselves and to spend time
with their spouse. Teenagers may seem distant as they continue their
activities with friends.
• Children may need a period of time to warm up and readjust to the
returning parent. This should not be misinterpreted or taken
personally by the soldier.

Understanding the Family

• Military couples may find deployment has strained their

relationship. Time and negotiation will help the couple work toward
a new loving relationship.
• Family problems that existed before the deployment frequently
reappear after the deployment.
• Extended family members such as grandparents, aunts, and uncles
may have provided support and service to the family during the
deployment. They may have difficulty redefining their role with the
family.

Give Everyone Time

• All family members will need time to adjust to the changes that
accompany the return of the deployed family member.
• Open discussion of expectations prior to the return home are helpful
if they are possible.
• Families should utilise the help offered by the military and other
organisations to readjust to the reunion.
• Most families will change. Children have been born or have grown.
An adult at home may have become more independent. The
returning family member had a life changing experience. The goal
is to form a healthy, new life together.

93
 Reunion of a military family after a long deployment is a cause for
celebration. Some patience and understanding will go a long way to help the
whole family successfully reunite with a minimum of problems. While most
families cope successfully with the stress of the deployment and following
reunion, problems can also develop. If such difficulties persist, the family
Should seek help from a qualified mental health professional.

VIII. CONCLUSIONS
By discussing the concept of family resilience and efforts needed
to support a military family while its soldier member is on deployment, the
best a family can do is to adapt to the situation and provide emotional support
to the members and one another while the soldier is away and work on the
well being of the family. Military families already have the capacity with
their beliefs, organizational support, communication, mutual support of other
families in similar circumstances to deal with the traumic events. Developing
models have been provided in order to improve psychological, mental and
emotional well being of the family as well as the serving member of the
family, who is living in unfavorable conditions for long period of time, in
order to react to the stressors in positive way. While we have a opinion that
the frameworks and practice can best support the families, with regulating
the pressure and influence that stressors have on family, the question we
would like to ask ourselves , ‘Even as the soldier stands guard at the Nation’s
borders to protect and serve, are we doing enough for the resilient military
spouses who live a life of immense sacrifice?

REFERENCES
1. Afflect G, Tennen H (1996): Construing benefits from adversity:
adaptational significance and dispositional underpinnings. J Pers; 64: 899–922.
2. Andersen, H.E. (1998). Danske FN-soldater – 2 år efter:
Opfølgningsundersøgelse af DANBAT 7 & 8. [Danish UN soldiers – 2 years
after: follow-up study of DANBAT 7 & 8]. FCL Publikation 144.
3. Antonovsky, A. (1987). Unraveling the mystery of health. How
people manage stress and stay well. San Francisco: Jossey-Bass Publishers.
4. Antonovsky, A., & Sourani, T. (1988). Family sense of coherence
and family adaptation. Journal of Marriage and Family, 50, 79–92.
5. Aranda M. C., Middleton L. S., Flake E., and Davis B. E.,
“Psychosocial screening in children with wartime-deployed parents”,
Military Medicine, 176(4), 2011, 402–407.
6. Bartone, P. T. (2001, June). Psychosocial stressors in future
military operations. Paper presented at the Cantigny Conference Series on
Future of Armed Conflict, Wheaton, IL

94
 7. Bartone, P.T., Ursano, R., Wright, K., & Ingraham, L. (1989).The
impact of military air disaster on the health of assistance workers. Journal of
Nervous and Mental Disease, 177, 317-328
8. Baumrind, D. (1966). Effects of authoritative parental control on
child behavior. Child Development, 37, 887 – 907.
9. Baumrind, D. (1996). The discipline controversy revisited. Family
Relations, 45, 405 – 414.
10. Beavers, W. R., & Hampson, R. B. (1990). Successful families:
Assessment and intervention.
11. Black, Jr., W. G. (1993). Military-induced family separation: a
stress reduction intervention. Social Work, 38(3), 273-80.
12. Blount BW, Curry A. & Lubin: GI. (1992). Family separations in
the military. Milit Med; 157: 76–80.
13. Boss, P., Family Stress Management: A Contextual Approach,
Newbury Park, CA: Sage, 2001.
14. Bronfenbrenner, U., & Morris, P. A. (1998). The ecology of
developmental processes. In W. Damon & R. M. Lerner (Eds.), Handbook of
child psychology: Vol. 1: Theoretical models of human development (5th ed.,
pp. 993 – 1028). Hoboken, NJ:Wiley & Sons.
15. Chandra A., Lara-Cinisomo S., Jaycox L. H., Tanielian T., Burns
R. M., Ruder T., and Han B., (2010) “Children on the homefront: The
experience of children from military families”, Pediatrics, 125(1), 16–25.
16. Chandra A., Lara-Cinisomo S., Jaycox L. H., Tanielian T., Han
B., Burns R. M., and Ruder T., (2011) Views from the Homefront: The
Experiences of Youth and Spouses from Military Families, Santa Monica,
CA: RAND Corporation, TR-913-NMFA. As of April 22,
2015:http://www.rand.org/pubs/technical_reports/TR913.html.
17. Chartrand M. M., Frank D. A., White L. F., and Shope T.
R.,(2008) “Effect of parents' wartime deployment on the behavior of young
children in military families”, Archives of Pediatric and Adolescent
Medicine,162(11), 1009–1014
18. Chartrand, M. M., Frank, D. A., White, L. F., & Shope, T. R.
(2008). Effect of parents’ wartime deployment on the behavior of young
children in military families. Archives of Pediatric and Adolescent Medicine,
162, 1009–1014. doi:10.1001/archpedi.162.11.1009
19. Cicchetti, D. (2013). Annual research review: Resilient
functioning in maltreated children – past, present, and future perspectives.
Journal of Child Psychology and Psychiatry, 54, 402–422. doi/
10.1111/j.1469-7610.2012.02608.x
20. Coles, R. (1997). The moral intelligence of children. New York:
Random House

95
 21. Copyright (C) https://greetingideas.com. Read more
at... https://greetingideas.com/strong-army-wife-quotes-sayings/.
22. Cowan P.A., Cowan C.P., Schulz M.S. (1996) Thinking about
risk and resilience in families. In: Hetherington EM, Blechman EA,
editors. Stress, coping, and resiliency in children and families. Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates.
23. Davidson, A. C., & Mellor, D. J. (2001). The adjustment of
children of Australian Vietnam veterans: Is there evidence for the
transgenerational transmission of the effects of war-related trauma?
Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 35(3), 345-351.
24. De Haan L., Hawley D., and Deal J., (2002) “Operationalizing
family resilience: A methodological strategy”, American Journal of Family
Therapy, 30(4), 275–291.
25. Dekel, R., & Goldblatt, H. (2008). Is there intergenerational
transmission of trauma? The case of combat veterans’ children. American
Journal of Orthopsychiatry, 78, 281–289.
26. Dirkzwager, A. J. E., Bramsen, I., Ade`r, H., & van der Ploeg, H.
M. (2005). Secondary traumatization in partners and parents of Dutch
peacekeeping soldiers. Journal of Family Psychology, 19, 217–226.
doi:10.1037/0893-3200.19.2.217
27. Dohrenwend, B. P., Turner, J. B., Turse, N. A., Adams, B. G.,
Koenen, K. C., & Marshall, R. (2006). The psychological risks of Vietnam for
U.S. veterans: A revisit with new data and methods. Science, 313, 979-982.
28. Duckworth, A. L., & Seligman, M. E. P. (2005). Self-Discipline
Outdoes IQ in Predicting Academic Performance of Adolescents. Psychological
Science, 16(12), 939–944. https://doi.org/ 10.1111/j.1467-9280. 2005.01641.x
29. Eaton, W. W., Shao, H., Nestadt, G., Lee, H. B., Bienvenu, O. J.,
& Zandi, P. (2008). Population-based study of first onset and chronicity in
major depressive disorder. Archives of general psychiatry, 65(5), 513–520.
https://doi.org/10.1001/archpsyc.65.5.513
30. Elder G.H. Clipp C.C. (1989): Combat experience and emotional
health: impairment and resilience in later life. J Pers; 57: 311–41.
31. Fagen, S., Janda, E., Baker, S. , & Fischer, E. (1967). Impact of
father absence in military families. II. Factors relating to success of coping
with others. Retrieved from http://www.eric.ed.gov:80/ ERICDocs/data/
ericdocs2sql/content_storage_01/0000019b/8 0/33/4d/0b.pdf
32. Fals-Stewart, W., & Kelley, M. (2005). When family members go
to war—A systemic perspective on harm and healing: Comment on
Dirkzwager, Bramsen, Ade`r, and van der Ploeg. Journal of Family
Psychology, 19, 233–236. doi:10.1037/0893-3200.19.2.233

96
 33. Galovski, T., & Lyons, J. A. (2004). Psychological sequelae of
combat violence: A review of the impact of PTSD on the veteran’s family and
possible interventions. Aggression and Violent Behavior, 9, 477–501.
doi:10.1016/S1359-1789(03)00045-4
34. Garmezy, N. (1991). Resilience in children‘s adaptation to
negative life events and stressful environments. Pediatric Annals, 20, 459-466.
35. Gibbs D., Martin S. L., Johnson R. E., Rentz E. D., Clinton-
Sherrod M., and Hardison J., (2008) “Child maltreatment and substance
abuse among U.S. Army soldiers”, Child Maltreatment, 13(3), 259–268.
36. Gibbs, D. A., Martin, S. L., Kupper, L. L., & Johnson, R. E.
(2007). Child maltreatment in enlisted soldiers’ families during combat-
related deployments. Journal of the American Medical Association, 298,
528– 535. doi:10.1001/jama.298.5.528
37. Harrison, J., & Vannest, K. J. (2008). Educators supporting
families in times of crisis: Military reserve deployments. Preventing School
Failure, 52(4), 17-23.
38. Helzer, J. E, Robins, L. N., & McEvoy, L. (1987). Posttraumatic
stress disorder in the general population: findings of the epidemiologic
catchment area survey. New England Journal of Medicine, 317, 1630-1634.
39. Higgins, G. O. (1994). Resilient adults: Overcoming a cruel
past. Jossey-Bass.
40. Hill, R., (1958) “Generic features of families under stress”,
Social Casework, 49, 139–150.
41. Hillenbrand, E. D. (1976). Father absence in military families.
The Family Coordinator, 25, 451–458. doi:10.2307/582860
42. Hoffman, R. R., Ward, P., DiBello, L., Feltovich, P. J., Fiore, S.
M., Andrews, D. (2014). Accelerated expertise: Training for high proficiency
in a complex world. Boca Raton, FL: Taylor & Francis/CRC Press.
43. Hoge, C. W., Auchterlonie, J. L., & Milliken, C. S. (2006).
Mental health problems, use of mental health services, and attrition from
military service after returning from deployment to Iraq or Afghanistan.
Journal of the American Medical Association, 295(9), 1023-1032.
44. Hoge, C. W., Castro, C. A., Messer, S. C., McGurk, D., Cotting,
D. I., & Koffman, R. L. (2004). Combat duty in Iraq and Afghanistan, mental
health problems, and barriers to care. The New England Journal of
Medicine, 351(1), 13-22.
45. Huebner, A., Mancini, J. A., Wilcox, R., Grass, S., & Grass, G.
(2007). Parental deployment and youth in military families: exploring
uncertainty and ambiguous loss. Family Relations, 56(2), 112-122.

97
 46. Huebner, A., Mancini, J. A., Wilcox, R., Grass, S., & Grass, G.
(2007). Parental deployment and youth in military families: exploring
uncertainty and ambiguous loss. Family Relations, 56(2), 112-122.
47. Ishøy, T., Suadicani, P., Guldager, B., Appleyard, M., Hein, H.
O., & Gyntelberg, F. (1999). State of health after deployment in the Persian
Gulf: The Danish Gulf War study. Danish Medical Bulletin, 46(5), 416-419.
48. Jacobson, I. G., Ryan M. A. K., Hooper, T. I., Smith, T. C.,
Amoroso, P. J., Boyko, E. J., … & Bell, N. S. (2008). Alcohol use and
alcohol-related problems before and after military combat deployment.
Journal of the American Medical Association, 300(6), 663-675.
49. Jakupcak, M., Conybeare, D., Phelps, L., Hunt, S., Holmes, H.
A., Felker, B., ... & McFall, M. E. (2007). Anger, hostility, and aggression
among Iraq and Afghanistan war veterans reporting PTSD and subthreshold
PTSD. Journal of Traumatic Stress, 20(6), 945-954.
50. Jensen, P. S., Martin, D., & Watanabe, H. (1996). Children’s
response to separation during Operation Desert Storm. Journal of the
American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 35, 433–441.
doi:10.1097/00004583-199604000-00009
51. Joseph S, Williams R, Yule W (1993): Changes in outlook
following disaster: the preliminary development of a measure to assess
positive and negative responses. J Trauma Stress; 6: 271–9.
52. Kapadia, V. (2020). Extricating ‘FLAB’ During and After
Pandemic for Functional Fitness and Holistic Healing. In S. Rawat, O. Boe,
& A. Piotrowski (Eds.), Military Psychology Response to Post-Pandemic
Reconstruction (Chapter 10). Jaipur, India: Rawat Publications.
53. Kapadia, V., & Rawat, S. (2020). Resilience Training to Minimise
Impact of FLAB during Pandemic. In S. Rawat, O. Boe, & A. Piotrowski
(Eds.), Military Psychology Response to Post-Pandemic Reconstruction
(Chapter 11). Jaipur, India: Rawat Publications.
54. Karney, B. R., Ramchand, R., Osilla, K. C., Caldarone, L. B., &
Burns, R. M. (2008). Invisible wounds: Predicting the immediate and
longterm consequences of mental health problems in veterans of Operation
Enduring Freedom and Operation Iraqi Freedom. Santa Monica, CA: The
RAND Center for Military Health Policy Research.
55. Larson, G. E., Highfill-McRoy, R. M., & Booth-Kewley, S.
(2008). Psychiatric diagnosis in historic and contemporary military cohorts:
combat deployment and the healthy warrior effect. American Journal of
Epidemiology, 167(11), 1269-1276.
56. Lazarus, R., & Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and
Coping. New York: Springer.

98
 57. Lerner, R. M. (2006). Developmental science, developmental
systems, and contemporary theories. In R. M. Lerner (Ed.), Handbook of
child psychology: Vol. 1. Theoretical models of human development (6th ed.,
pp. 1 – 17). Hoboken, NJ: Wiley.
58. Lester P. B., Peterson K., Reeves J., Knauss L., Glover D., Mogil
C., Duan N., Saltzman W. R., Pynoos R., Wilt K., and Beardslee W., (2010)
“The long war and parental combat deployment: Effects on military children
and at-home spouses”, Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 49(4), 310–320.
59. Levai, M., Kaplan, S., Ackermann, R., & Hammock, M. (1995).
The effect of father absence on the psychiatric hospitalization of Navy
children. Military Medicine, 160, 104–106.
60. Lickliter, R. (2013). Biological development: Theoretical
approaches, techniques, and key findings. In P. D. Zelazo (Ed.), The Oxford
handbook of developmental psychology. Vol. 1: Body and mind (pp. 65 – 90).
New York, NY: Oxford University Press.
61. Lincoln A. J., and Sweeten K., (2011) “Considerations for the
effects of military deployment on children and families”, Social Work in
Health Care, 50(1), 73–84.
62. Litz BT, Orsillo SM, Friedman M, Ehlich, P, Batres, A. (1997)
Posttraumatic stress disorder associated with peacekeeping duty in Somalia
for U. S. military personnel. Am J Psychiatry; 154: 2, 178–84.
63. Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of
resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child
Development, 71, 543–562. Retrieved from http://www.jstor.org/stable/
1132374
64. Luthar, S. S., D. Cicchetti, and B. Becker, (2000) “The construct
of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work”, Child
Development, 71(3), 543–562.
65. Masten A, Best K, Garmezy N. (1990) Resilience and
development: Contributions from the study of children who overcome
adversity. Development and Psychopathology.; 2: 425–444.
66. Masten, A. S. (2011). Resilience in children threatened by
extreme adversity: Frameworks for research, practice, and translational
synergy. Development and Psychopathology, 23, 141–154. doi:10.1017/
S0954579411000198
67. Masten, A. S. (2013). Risk and resilience in development. In P.
D. Zelazo (Ed.), The Oxford handbook of developmental psychology. Vol. 2:
Self and other (pp. 579 – 607). New York, NY: Oxford University Press.

99
 68. Masten, A. S. (2014). Global perspectives on resilience in
children and youth. Child Development, 85, 6 – 20. doi:10.1007/s10567-013-
0150-2
69. Masten, A. S. (2014). Ordinary magic: Resilience in
development. New York, NY: Guilford
70. Masten, A. S., & Coatsworth, J. D. (1998). The development of
competence in favorable and unfavorable environments: Lessons from
research on successful children. American Psychologist, 53, 205 – 220.
doi:10.1037/0003-066X.53.2.205
71. McCarroll JE, Hoffman KJ, Grieger A, Holloway HC. (2005)
Psychological aspects of deployment and reunion. In: Kelley PW,
editor. Military Preventive Medicine: Mobilization and Deployment. Vol. 2.
Washington, DC: Office of the Surgeon General, Department of the Army
and Borden Institute;. pp. 1395–1426.
72. McCarroll, J. E., Ursano, R. J., Fan, Z., & Newby, J. H. (2008).
Trends in US Army child maltreatment reports: 1990–2004. Child Abuse
Review, 17, 108–118. doi:10.1002/car.986
73. McCubbin H. I., and McCubbin M. A., (1988) “Typologies of
resilient families: Emerging roles of social class and ethnicity”, Family
Relations, 37(3), 247–254.
74. McCubbin H. I., and Patterson J. M., (1983) “Family stress and
adaptation to crises: A Double ABCX Model of family behavior”, in Olson
D. H. and Miller R. C. (eds.), Family Studies Review Yearbook: Vol. 1,
Beverly Hills, CA: Sage, 87–106.
75. McCubbin H. I., and Patterson J., (1982) “Family adaptation to
crises”, in McCubbin H. I., Cauble A., and Patterson J. (eds.), Family Stress,
Coping, and Social Support, Springfield, IL: C. C. Thomas, 1982.
76. McCubbin H. I., McCubbin M. A., Thompson A., Han S-Y., and
Allen C., (1997) “Families under stress: What makes them resilient?”
presented at the American Association of Family and Consumer Sciences
Commemorative Lecture, June 22, 1997, Washington, DC
77. McCubbin H. I., Thompson A. I., and McCubbin M. A.,
(1996). Family Assessment: Resiliency, Coping and Adaptation: Inventories
for Research and Practice, Madison, WI: University of Wisconsin—
Madison, Center for Excellence in Family Studies, 1996.
78. McCubbin L. D., and McCubbin H. I., (2005) “Culture and ethnic
identity in family resilience,” Handbook for Working with Children and
Youth, 27–44.
79. McCubbin M. A., and McCubbin H. I.,(1993) “Families coping
with illness: The resiliency model of family stress, adjustment, and
adaptation, in Danielson C. B., Hamel-Bissell B., and Winstead-Fry P. (eds.),

100
Families, Health, & Illness: Perspectives on Coping and Intervention, St.
Louis, MO: Mosby, 21–63.
80. McCubbin, H. I., and J. M. Patterson, (1983) “Family stress and
adaptation to crises: A Double ABCX Model of family behavior,” in D. H.
Olson and R. C. Miller (eds.), Family Studies Review Yearbook: Vol. 1,
Beverly Hills, CA: Sage, 87–106.
81. McDermott B. M., Cobham V. E., Berry H., and Stallman H.,
(2010) “Vulnerability factors for disaster-induced child post-traumatic stress
disorder: The case for low family resilience and previous mental
illness,”Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 44, 384–389.
82. McGarry, R., Walklate, S., & Mythen, G. (2015). A Sociological
Analysis of Military Resilience: Opening Up the Debate. Armed Forces &
Society, 41(2), 352–378. https://doi.org/10.1177/0095327X13513452
83. McMillen JC, Smith EM, Fisher RH(1997): Perceived benefit
and mental health after three types of disaster. J Consult Clin Psychol; 65:
733–9.
84. Meadows, S. O., Engel, C. C., Collins, R. L., Beckman, R. L.,
Cefalu, M., Hawes-Dawson, J., Doyle, M., Kress, A. M., Sontag-Padilla, L.,
Ramchand, R., & Williams, K. M. (2018). 2015 Department of Defense
Health Related Behaviors Survey (HRBS). Rand health quarterly, 8(2), 5.
85. Mehlum L, Weisaeth L(2002): Predictors of posttraumatic
stress reactions in Norwegian U.N. peacekeepers 7 years after service.
J Trauma Stress; 15: 17–26.
86. Menninger, W. (1948). Psychiatry in a Troubled World. New
York (Macmillan).
87. Meredith, L. S., Sherbourne, C. D., Gaillot, S. J., Hansell, L.,
Ritschard, H. V., Parker, A. M., & Wrenn, G. (2011). Promoting
Psychological Resilience in the U.S. Military. Rand health quarterly, 1(2), 2.
88. Nichols,W. C. (2013). Roads to understanding family resilience:
1920s to the twenty-first century. In D. S. Becvar (Ed.), Handbook of family
resilience (pp. 1 – 16). New York, NY: Springer.
89. O'Brien, L. S., & Hughes, S. J. (1991). Symptoms of post-
traumatic stress disorder in Falklands veterans five years after the conflict.
British Journal of Psychiatry, 159, 135-141.
90. Olson, D. H. (2000). T model of marital and family systems.
Journal of Family Therapy, 22, 144 – 167.
91. Olson, D. H., & Gorall, D. M. (2003). Circumplex model of
marital and family systems. In F.
92. Olson, D.H., Russell, C.S. and Sprenkle, D.H. (1989)
Circumplex Model: Systemic Assessment and Treatment of Families. New
York: Haworth Press.

101
 93. Orsillo SM, Roemer L, Litz BT, Ehlich P, Friedman MJ: (1998)
Psychiatric symptomatology associated with contemporary peacekeeping: an
examination of post-mission functioning among peacekeepers in Somalia.
J Trauma Stress 11: 611–25.
94. O'Toole B. I., Schureck, R. J., Marshall, R. P., Grayson, D. A.,
& Dobson, M. (1999). Combat, dissociation and posttraumatic stress disorder
in Australian Vietnam veterans. Journal of Traumatic Stress, 12, 625-640.
95. O'Toole, B. I., Outram, S., Catts, S. V., & Pierse, K. R. (2010).
The mental health of partners of Australian Vietnam veterans three decades
after the war and its relation to Veteran military service, combat, and PTSD.
The Journal of Nervous and Mental Disease, 198(11), 841-845.
96. Overton, W. F. (2013). A new paradigm for developmental
science: Relationism and relational developmental systems. Applied
Developmental Science, 17, 94 – 107. doi:10.1080/10888691. 2013.778717
97. Patterson J. M., (1988) “Families experiencing stress: The
family adjustment and adaptation response model”, Family Systems
Medicine, 5, 202–237.
98. Patterson J. M., (1999) “Healthy American families in a
postmodern society: An ecological perspective,” in Wallace H., Green G.,
Jaros K., Story M., and Paine L. (eds.), Health and Welfare for Families in
the 21st Century, Boston: Jones and Bartlett, 31–52.
99. Patterson J. M., (2002) “Integrating family resilience and family
stress theory,” Journal of Marriage and Family,64, 349–360.
100. Patterson J. M., (1995) “Promoting resilience in families
experiencing stress,” Pediatric Clinics of North America, 42(1), 47–63.
101. Patterson J. M., (2002) “Understanding family resilience”,
Journal of Clinical Psychology, 58(3), 233–246.
102. Patterson, J. M., (1988) “Families experiencing stress: The
family adjustment and adaptation response model”, Family Systems
Medicine, 5, 202–237.
103. Patterson, J. M., (2002) “Integrating family resilience and family
stress theory”, Journal of Marriage and Family, 64, 349–360. Patterson, J.
M., “Understanding family resilience”, Journal of Clinical Psychology,
58(3), 2002b, 233–246.
104. Peters R. D., (2005) “A community-based approach to
promoting resilience in young children, their families, and their
neighborhoods”, in Resilience in Children, Families, and Communities,
157–176.
105. Pitman, R.K., Altman, B., & Macklin, M. L. (1989). Prevalence
of posttraumatic stress disorder in wounded Vietnam veterans. American
Journal of Psychiatry, 146, 667-669.

102
 106. Rawat S. (2019). Developing Good Military Habits: Insights for
Cadets from a Combat Veteran and Military Psychologist. In S. Rawat (Ed.),
Cadet Diary 2.0: Psychology of Warrior Ethos and Cadet Leadership
(pp. 25-35). Jaipur, India: Rawat Publication.
107. Rawat, S. (2012). Resilient military training for the commandant
officers, Guset lecture for senior command course at army war college.
Mhow, India.
108. Rawat, S. (2017). Stress in armed forces. In S. Rawat (Ed.),
Military Psychology – International Perspectives (pp. 21-54). Jaipur, India:
Rawat Publications.
109. Rawat, S. (2020). Taming the Dragon by Unmasking Chinese
‘WOMB’ and Hegemonistic Designs During COVID-19 Pandemic. In S.
Rawat, O. Boe, & A. Piotrowski (Eds.), Military Psychology Response to
Post-Pandemic Reconstruction (Chapter 8). Jaipur, India: Rawat
Publications.
110. Rawat, S. (2020, April 1). COVID-19: Showing Resilience
Through Self-regulation. https://www.news18.com/news/lifestyle/covid-19-
showing-resilience-through-self-regulation-2559843.html
111. Rawat, S., & Wadkar, A. J. (2012). Positive outcome of the
combat experience. Paper presented at International Military Testing
Association (IMTA) in Dubrovnik, Croatia, 2012.
112. Rentz, E. D., Marshall, S. W., Loomis, D., Casteel, C., Martin,
S. L., & Gibbs, D. A. (2007). Effect of deployment on the occurrence of child
maltreatment in military and nonmilitary families. American Journal of
Epidemiology, 165, 1199–1206. doi:10.1093/aje/kwm008
113. Rona, R. J., Hyams, K. C., & Wessely, S. (2005). Screening for
psychological illness in military personnel. JAMA, 293(19), 1257-1260.
114. Rosen, L. N., Teitelbaum, J. M., & Westhuis, D. J. (1993).
Children’s reactions to the Desert Storm deployment: Initial findings from a
survey of Army families. Military Medicine, 158, 465–469.
115. Rosen, L. N., Teitelbaum, J. M., & Westhuis, D. J. (1993).
Children’s reactions to the Desert Storm deployment: Initial findings from a
survey of Army families. Military Medicine, 158, 465–469.
116. Ruscio, A. M., Weathers, F. W., King, L. A., & King, D. W.
(2002). Male war-zone veterans’ perceived relationships with their children:
The importance of emotional numbing. Journal of Traumatic Stress, 15, 351–
357. doi:10.1023/A:1020125006371
117. Rush, C., & Akos, P. (2007). Supporting children and
adolescents with deployed caregivers: a structured group approach for school
counselors. Journal for Specialists in Group Work, 32(2), 113-125. Retrieved
December 2021, from http://web.ebscohost.com/ehost/ pdf?vid=30&hid=7
&sid=92802ff9-bf89-4d1b-b2d2- 542ab29aa531%40sessionmgr113
118. Rutter M. (1987) Parental mental disorder as a psychiatric risk
factor. In: Hales R, Frances A, editors. American Psychiatric Association

103
annual review. Vol. 6. American Psychiatric Press, Inc.; Washington, DC:
1987. pp. 647–663
119. Rutter M. (1990) Psychosocial resilience and protective
mechanisms. In: Rolf J, Masten AS, Cicchetti D, Nuechterlein KH,
Weintraub S, editors. Risk and protective factors in the development of
psychopathology. Cambridge; New York: 1990. pp. 181–214.
120. Rutter M. (1983). Statistical and personal interactions, facets
and perspectives. In: Magnusson D, Allen V, editors. Human development:
an interactional perspective. Academic Press; New York: 1983. pp. 295–319
121. Ryan-Wenger, N. A. (2001). Impact of the threat of war on
children in military families. American Journal of Orthopsychiatry, 71, 236–
244. doi:10.1037/0002-9432.71.2.236
122. Sameroff, A. J. (2010). A unified theory of development
A dialectic integration of nature and nurture. Child Development, 81, 6 – 22.
123. Seligman, M. E. P. (1990). Learned optimism. New York
124. Sharpe, Joe, and Allan English (2006). Observations on the
Association Between Operational Readiness and Personal Readiness in the
Canadian Forces. Toronto, ON: Defence Research and Development
Canada. https://apps.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a473037.pdf.
125. Sinclair, Robert, and Britt Thomas. (2013). Building
Psychological Resilience in Military Personnel: Theory and Practice.
Washington, DC: American Psychological Association.
126. Singer M (1981): Viet Nam prisoners of war, stress, and
personality resiliency. Am J Psychiatry; 138: 345–6.
127. Sledge WH, Boydstun JA, Rahe AJ (1980): Self-concept
changes related to war captivity. Arch Gen Psychiatry; 37: 430–43.
128. Small, S., & Memmo, M. (2004). Contemporary models of youth
development and problem prevention: Toward an integration of terms,
concepts, and models. Family Relations, 53, 3–11. doi:10.1111/j.1741-
3729.2004.00002.x
129. Sroufe, L. A. (1997). Psychopathology as an outcome of
development. Development and Psychopathology, 9, 251–268.
doi:10.1017/S095457949700 2046
130. Steinberg, L. (2001). We know some things: Parent – adolescent
relationships in retrospect and prospect. Journal of Research on
Adolescence, 11, 1 – 19. doi:10.1111/1532-7795.00001
131. Stinnett, N., & DeFrain, J. (1985). Secrets of strong families.
Boston: Little, Brown.
132. Stinnett, N., & Sauer, K. (1977). Relationship characteristics of
strong families. Family Perspective, 11, 3-11.

104
 133. Stinnett, N., DeFrain, J., King, K., Knaub, P., & Rowe, G. (Eds.).
(1981). Family strengths (Vol. 3): Roots of well-being. Lincoln, NE:
University of Nebraska Press.
134. Stinnett, N., DeFrain, J., King, K., Lingren, H., Van Zandt, S., &
Williams, R. (Eds.). (1982). Family strengths (Vol. 4): Positive support
systems. Lincoln, NE: University of Nebraska Press.
135. Street, A. E., Vogt, D., & Dutra, L. (2009). A new generation of
women veterans: Stressors faced by women deployed to Iraq and
Afghanistan. Clinical Psychology Review, 29(8), 685-694.
136. Surles, S. (2007, December). The military child education
coalition: Supporting military families during deployment. Exceptional
Parent, 37(12), 59.
137. Tanielian, T. L., & Jaycox, L. H. (Eds.). (2008). Invisible wounds
of war: Psychological and cognitive injuries, their consequences, and service
to assist recovery. RAND Corporation, 1-453.
138. Tedeschi G. Calhoun LG (1996): The posttraumatic growth
inventory: measuring the positive legacy of trauma. J Trauma Stress; 9: 455–71.
139. Tedeschi RG (1999): Violence transformed: Posttraumatic
growth in survivors and their societies. Aggressive Violence Behavior; 4: 319–41.
140. Tedeschi, R. G., & Calhoun, L. G. (2004). Target Article:
"Posttraumatic Growth: Conceptual Foundations and Empirical Evidence".
Psychological Inquiry, 15(1), 1–18. https://doi.org/ 10.1207/s15327965pli1501_01
141. Wald, Jaye & Taylor, Steven & Asmundson, Gordon & Jang,
Kerry & Stapleton, Jennifer. (2006). Literature Review of Concepts:
Psychological Resiliency. 134.
142. Walsh (Ed.), Normal family processes (3rd ed., pp. 514 – 547).
New York, NY: Guilford.
143. Walsh, F. (1996). The concept of family resilience: Crisis and
challenge. Family Process, 35(3), 261-291.
144. Walsh, F. (1998). Strengthening family resilience. New York,
NY: Guilford
145. Walsh, F. (2002). A Family Resilience Framework: Innovative
Practice Application. Family Relations, 51, 130-137. http://dx.doi.org/
10.1111/j.1741-3729.2002.00130.x
146. Walsh, F. (2006). Strengthening family resilience (2nd ed.). New
York, NY: Guilford.
147. Walsh, F. (2011). Family resilience: A collaborative approach
in response to stressful life challenges. In S. Southwick, D. Charney, B.
Litz,&M. Freedman (Eds.), Resilience and mental health: Challenges across
the life span. (pp. 149 – 161). New York, NY: Cambridge University Press.

105
 148. Walsh, F. (2013). Community-based practice applications of a
family resilience framework. In D. S. Becvar (Ed.), Handbook of family
resilience (pp. 65 – 82). New York, NY: Springer. doi:10.1007/978-1-4614-
3917-2_5
149. Walsh, F. (Ed.). (2012). Normal family processes: Growing
diversity and complexity (4th ed.). New York, NY: Guilford.
150. Wasileski, M., Callaghan-Chaffee, M. E., & Chaffee, R. B.
(1982). Spousal violence in military homes: an initial survey. Military
medicine, 147(9), 760–765.
151. Westphal R. J., and Woodward K. R., “Family fitness”, Military
Medicine, 175 (8), 2010, 97–102.
152. Wright, L. M., Watson, W. L., & Bell, J. M. (1996). Beliefs: The
heart of healing in families and illness. New York, NY: Basic Books.
153. Zebrowski, Chris. 2013. “The Nature of Resilience.” Resilience:
International Policies, Practices and Discourses 1 (3): 159–73.
154. Zelazo, P. D. (2013). Developmental psychology: A new
synthesis. In P. D. Zelazo (Ed.), The Oxford handbook of developmental
psychology. Vol. 1: Body and mind (pp. 3 – 12). New York, NY: Oxford
University Press.
155. Zvonkovic, A., Solomon, C., Humble, Á, & Manoogian, M.
(2005). Family Work and Relationships: Lessons from Families of Men
Whose Jobs Require Travel. Family Relations, 54(3), 411-422. Retrieved
June 23, 2021, from http://www.jstor.org/stable/40005294.

106
 RESILIENCE AS A MEDIATOR FOR SUCCESS

Ole BOE ∗, Samir RAWAT ∗∗ and Andrzej PIOTROWSKI ∗∗∗

I. INTRODUCTION
‘Resilience’ is a term that has been used for a long time and in
several different ways. The social sciences have no particular claim to the use
of the term “resilience”. The word has been in general circulation for
centuries and over time has taken on a variety of meanings. In the past several
decades, however, resilience has gained currency as a psychological
construct, first in the developmental literature on chronic adversity (Luthar,
2003; Masten, 2001) and more recently in the literature on loss, trauma and
other forms of acute adversity in adults.
Resilience may be conceptualized as a contextual behavioral factor,
and defined as the ability to continuously engage in meaningful activities that
promote current and future quality of life and health, in the presence of pain
and distress (Goubert & Trompetter, 2017). This conceptualization of
resilience is closely related to the construct psychological flexibility, defined
as the ability to act in alignment with values and long-term goals in the
presence of inner discomfort such as pain and distress and has been suggested
as a key factor in maintaining or improving functioning among individuals
with chronic pain (Hayes et al., 1999, 2006).
Broadly defined as the ability to ‘‘bounce back’’ from adversity
(Windle, 2011), there is evidence attributes of resilience–such as emotion
regulation, impulse control, causal analysis, self-efficacy, and realistic
optimism–can be learned and developed (Pulla et al., 2012).
Posttraumatic growth (PTG) is a construct that can be confused with
resilience, but the two are different constructs (Collier, 2016). Many people
who have survived trauma, find positive changes–a new appreciation for life,
a newfound sense of personal strength and a new focus on helping others.
PTG is a theory that explains this kind of transformation following trauma.
It was developed by psychologists Richard Tedeschi and Lawrence Calhoun

∗
University of South-Eastern Norway, Norway
∗∗
Military MIND Academy, India
∗∗∗
University of Gdansk, Poland

107
in the mid-1990s, and the theory holds that people who endure psychological
struggle following adversity can often see positive growth afterward
(Tedeschi & Calhoun, 1996).
During the past three decades, researchers have begun to study such
perceptions of positive psychological outcomes that may result from
adversity– known as growth PTG–more systematically (Tedeschi & Calhoun,
2004) in both civilian (Cobb et al., 2006; Danhauer et al., 2013) and military
populations (Maguen et al., 2006).
Thousands of military veterans have chronicled their stories of
profound positive change following a traumatic event. Tedesci and Calhoun
(1996) coined the term “post-traumatic growth” (PTG), which can be
measured through the dimensions of increased closeness in relationships, new
found possibilities in life, discovery of personal strength, spiritual change,
and a greater appreciation of life. Deriving positive meaning from even
adverse experiences is a core feature of well-being and a precursor to
individual “flourishing” (Seligman, 2012). Social support, optimism,
intrinsic religiosity, and having a purpose in life have been linked to PTG
(Tsai et al., 2015).
However, a study examined the interrelationships between resilience
(defined by a lack of posttraumatic stress disorder following trauma) and
posttraumatic growth. The results showed that high levels of resilience were
associated with the lowest posttraumatic growth scores. The results imply
that although growth and resilience are both salutogenic constructs they are
inversely related (Levine et al., 2009). So the picture of how resilience and
PTG is related is not clear-cut.

II. THE ORIGINS OF RESILIENCE AS A CONCEPT

The concept resilience was first used to describe a property of timber, and to
explain why some types of wood were able to accommodate sudden and
severe loads without breaking. Almost four decades later, a report to the
Admiralty referred to a measure called the modulus of resilience as a means
of assessing the ability of materials to withstand severe conditions. Many
years later, Holling, (1973) referred to the resilience of an ecosystem as the
measure of its ability to absorb changes (Holling, 1973).
Much of the original theorising on psychological resilience came
from developmental psychologists, psychiatrists and other mental health
professionals working in the 1970s. These pioneering investigators had begun
to document the large numbers of children who despite growing up in highly
aversive circumstance nonetheless emerged as functional and capable
individuals (Garmezy, 1991; Murphy & Moriarty, 1976; Rutter, 1979;
Werner, 1995). An important feature of the early developmental

108
observations, of crucial significance to understanding conceptual variations
in the resilience construct, was that most of the early research focused on
chronic forms of adversity, such as corrosive socioeconomic circumstances
(e.g., poverty) or long-term abusive relationships. As a result, developmental
theorists tended to contextualize resilient outcomes as favorable adjustment
over a broad sweep of time (Masten, 2001).
Unfortunately, in the vast majority of studies of personality and
resilience in adults, the personality variables were measured concurrently
with outcome (i.e., after the PTE had already occurred). Given that
personality is not impervious to situational and environmental influences
(Bonanno & Mancini, 2008; McCrae et al., 2000), it is entirely plausible that
the experience of a PTE may inform the personality variable as much as the
other way around, especially when the personality variable is measured many
months after the PTE (Bonanno & Mancini, 2008).
Compounding this problem, in recent years several ostensible
measures of trait resilience have appeared (e.g., Connor & Davidson, 2003;
Friborg et al., 2003; Wagnild & Young, 1993). The use of such scales appears
to be predicated on the assumption that people are resilient primarily because
of who they are (i.e., that the scales measure a resilient type). It is certainly
possible, of course, that resilience may be a measurable trait. However,
personality rarely explains more than a small portion of the actual variance
in people’s behavior across situations. Moreover, when resilient outcomes are
modeled using multivariate designs, it appears that no single variable
explains more than a small portion of the variance (Bonanno et al., 2010).
Thus, the notion of a resilient type at best addresses only a piece of the overall
puzzle of determining who will or will not be resilient.

III. IMPORTANCE OF RESILIENCE FOR CRITICAL

OCCUPATIONS AND INCIDENTS
The importance of resilience as well as character for critical
occupations (military, emergency medicine, first responders, and correctional
officers) has been emphasized at the highest levels of military leadership
(Chérif et al., 2021). Resilience has been found to have a protective effect in
difficult work environments as employees with high resilience have better
outcomes in difficult work environments (Shatté et al., 2017).
Although researchers differ on their precise definitions of resilience,
a consensus exists regarding the factors that contribute to positive adaptation
in the face of adversity (e.g., realistic optimism, flexible coping strategies,
effective communication). Several military training programs have been
developed to enhance those factors associated with resilience. Although the
evaluation of these training programs is just beginning, researchers and

109
practitioners are starting to obtain evidence that resilience can be enhanced
through training and interventions (Britt et al., 2013).
Taking a closer look at the military, for instance medical personnel
in military units are highly vulnerable to post-traumatic stress disorder
(PTSD). They are removed from their conventional identity, stature, and
social support system, and are deprived of a sense of control and physical
comforts. They then must witness and immerse themselves in the gruesome
results of warfare. Ideal training of medical personnel includes training intact
units and functional teams, training on the deployment platform, and
desensitizing with real casualty management. Using stress inoculation
techniques prior to casualty handling, and providing for post-event debriefing
(Critical Incidence Stress Debriefing), will reduce the incidence of combat
casualty-induced stress disorders (Baker & Armfield, 1996) and foster
resilience.
In a recent study, it was found that psychological resilience fully
mediated the relationship between the character strengths of wisdom,
courage, optimism, and calmness and psychological vulnerability. Based on
these results, it was conclude that high levels of wisdom, courage, optimism
and calmness accompanied by psychological resilience may lead to decreased
psychological vulnerability (Demirci et al., 2019).
Personal resources, including resilience, are important in coping
with stress. Researchers agree that resilience is a relatively constant personal
disposition determining the process of flexible adaptation to constantly
changing life demands (Ogińska-Bulik & Juczyński, 2008). Resilience is
defined as an individual trait which aids effective coping with difficult and
traumatic situations. Highly resilient people are productive, perseverant, and
emotionally stable. They have a sense of humour, perceive situations mainly
as challenges, and finish started tasks. High resilience aids in coherent and
adequate adaptation to changing circumstances. It can be understood as a
relatively constant personal resource which becomes manifest during
significant life difficulties or threats. On the other hand, resilience can be
understood through the process account, which refers to dynamic and positive
adaptation in the face of difficulty (Luthar et al., 2000). Understood as a
dynamic property, resilience depends on a specific life context, and thus, it
can be developed (Ogińska-Bulik & Juczyński, 2008). Resilience can protect
against negative effects of stress (Ogińska-Bulik & Michalska, 2019) and
have a direct or indirect effect on post-traumatic functioning in for instance
paramedics (Ogińska-Bulik & Kobylarczyk, 2015).
One potential pathway to resilience is personality hardiness, a
characteristic sense that life is meaningful, that we choose our own futures,
and that change is interesting and valuable. Bartone (2006) has used the

110
hardiness concept in the context of military operational stress, and argues that
highly effective leaders can increase hardy, resilient responses to stressful
circumstances within their units.
Regarding the COVID-19 that recently hit the entire world, the
pandemic has revealed a previously unseen number of consequences for
physical and mental health of individuals and for society at large (Brooks et
al., 2020; Fiorillo & Gorwood, 2020; Hanna et al., 2018; Lima et al., 2020).
However, when it comes to the activating of personal resources – resilience.
In difficult situations, people activate their personal resources (including
resilience), which might stimulate their development. An analysis by
(Labrague, 2020) showed that medical personnel exhibited medium to high
resilience levels during the ongoing pandemic.
Furthermore, people are clearly quite resilient when it comes to
facing and coping with a different specter of adverse situations. For example,
it seems that most of the survivors of the Pentagon attack on September 11,
2001, adapted surprisingly well to this extreme event (Ritchie et al., 2006).
Wessely (Wessely, 2005) found that most Londoners did not respond with
psychopathology to the terrorist attacks on London's public communication
system in July 2005. Put more simply, they did not become mentally ill. In
addition, the population of London during World War II did not react with
the collapse during the bombing of the Germans even though 40,000 people
were killed (Jones et al., 2004). Also, there seem to be a loss of reaction to
repeated stimuli. Reactions decrease, and, in time, can disappear, as a result
of repeated exposures to a constant stimulus (Wochyński et al., 2020).
Habituation thus plays an adaptive function, as it allows for an effective
utilization of emotional and cognitive resources.
Research on war trauma has been dominated by a pathological focus
for decades. Researchers have now counterbalanced studies of trauma with a
new focus, positive changes following crisis. In a study examining how
specific psychological factors might influence post-war adaptive outcomes,
the coexistence of PTG and PTSD symptoms in a sample of 50 Kosovar war
refugees was investigated. Individual differences in positive attitude and
coping strategies was explored. The results revealed that hope assessed
during resettlement, and cognitive coping strategies, employed between
resettlement and follow-up, were associated with PTG, controlling for war-
related trauma and baseline symptoms (Ai et al., 2007).

IV. LESSONS LEARNED FROM THE MILITARY

Lessons learned from the military are many. A wealth of empirical evidence
supports the presence of PTG in military samples, both active duty (Gallaway
et al., 2011; Lee et al., 2010) and veterans (Feder et al., 2008; Kaler et al.,

111
2011; Maguen et al., 2006; Pietrzak et al., 2010; Solomon & Dekel, 2007;
Tedeschi, 2011). In addition, research is accumulating regarding predictors
of PTG in active duty military (Mitchell et al., 2013) and veterans (Hijazi et
al., 2015), as well as longitudinal effects of PTG on PTSD (Tsai, Mota, et al.,
2016; Tsai, Sippel, et al., 2016). A developmental pathway model of PTG has
also been tested, in which it was posited that preidentified risk factors, PTSD
symptoms, and positive and negative psychosocial development were related
to PTG (Marotta-Walters et al., 2015).
The past decade has seen an increase in the examination of
pathological outcomes stemming from participation in both Operation
Enduring Freedom and Operation Iraqi Freedom (OEF/OIF), including
depression, anxiety, and PTSD (Hoge et al., 2004). The percentages of U.S.
soldiers requiring mental health treatment have been reported to be 20.3% to
42.4% (Milliken et al., 2002). Given the research on stress-related growth and
psychological outcomes in military samples (Moore et al., 2010), it is also
possible that combat veterans may have higher scores on some types of well-
being (Aldwin et al., 2018). For instance, Vietnam veterans who do develop
PTSD, nearly three fourths of those with moderate PTSD will also experience
PTG (Angel, 2016).
An example of military resilience programs are the U.S. Army
Master Resilience Trainer (MRT) course. This course provides face-to-face
resilience training, is one of the foundational pillars of the Comprehensive
Soldier Fitness program. The 10-day MRT course is the foundation for
training resilience skills to sergeants and for teaching sergeants how to teach
these skills to their soldiers. The curriculum is based on materials developed
by the University of Pennsylvania, the Penn Resilience Program (PRP), and
other empirically validated work in the field of positive psychology. This
"train the trainer model" is the main vehicle for the dissemination of MRT
concepts to the entire force (Reivich et al., 2011).
The Comprehensive Soldier Fitness (CSF) program is designed to
increase psychological strength and positive performance and to reduce the
incidence of maladaptive responses of the entire U.S. Army. Based on the
principles of positive psychology, CSF is a historically unique approach to
behavioral health in a large (1.1 million members) organization. There are
four program elements: (a) the assessment of emotional, social, family, and
spiritual fitness; (b) individualized learning modules to improve fitness in
these domains; (c) formal resilience training; and (d) training of Army master
resilience trainers (MRTs) to instill better thinking skills and resilience in
their subordinates. In contrast to traditional approaches, CSF is proactive;
rather than waiting to see who has a negative outcome following stress, it
provides ways of improving resilience for all members of the Army.
CSF aims to move the full spectrum of responses to trauma and adversity-

112
ranging from stress-related disorders to ordinary resilience-toward personal
growth. The program may provide a model for implementing similar
interventions in other very large institutions (Cornum et al., 2011).
Results from studies indicate that the intentional facilitation of PTG
may be a complementary and alternative option to the reduction of PTSD
symptoms for improving satisfaction with life. Findings suggest that efforts
to facilitate PTG should be focused on strategies for promoting deliberate
rumination (Morgan et al., 2017). Deliberate rumination involves perceiving
multilateral sides of the stressful experience including value, meaning, and
significance (Calhoun et al., 2000; Cann et al., 2011), and may also decrease
the discrepancy between global and situational meanings, as it promote
finding meaning. A positive relationship has been found between deliberate
rumination and PTG (Xu et al., 2019).
Medical personnel in military units are highly vulnerable to PTSD.
They are removed from their conventional identity, stature, and social support
system, and are deprived of a sense of control and physical comforts. They
then must witness and immerse themselves in the gruesome results of
warfare. Ideal training of medical personnel includes training intact units and
functional teams, training on the deployment platform, and desensitizing with
real casualty management. Using stress inoculation techniques prior to
casualty handling, and providing for post-event debriefing (Critical Incidence
Stress Debriefing), will reduce the incidence of combat casualty-induced
stress disorders (Baker & Armfield, 1996). In a study evaluating the
immediate effect of debriefing in Israeli soldiers exposed to combat, it was
found that debriefing was followed by a reduction in anxiety, an improvement
in self-efficacy, and an increased homogeneity of the group (Shalev et al.,
1998).
Bonanno et al.’s (2012) longitudinal study of United States military
personnel deployed one (n=3,393) or multiple times (n=4,394) to Iraq and
Afghanistan demonstrated that 83% of servicemembers exhibited resilient
pre-to-post deployment trajectories. Other leading perspectives view
resilience as the ability to “bounce back” after trauma (Southwick & Charney,
2012). Factors contributing to resilience include the ability to maintain an
optimist outlook in life, develop positive social support through a network
that includes resilient leaders as role models, and the ability to face one’s
fears (Iacoviello & Charney, 2014). Resilient individuals develop and live by
meaningful principles, turn to spiritual or religious practices, and include
physical fitness as part of their regimen to stay physically, mentally, and
emotionally strong. They are able to actively problem solve, find something
positive in even adverse situations, and even experience personal growth
from distressing events (Southwick & Charney, 2012).

113
 V. CONCLUSIONS
Leadership influences the trajectory taken in the critical aftermath
period following a catastrophic event (McGurk et al., 2014). Resilience is a
concept that has been used in psychological research since the 1970s, and the
concept has found its way into the area of risk research the last 20 years.
Building resilience is a core activity within military organizations. Many
people are exposed to loss or potentially traumatic events at some point in
their lives, and yet they continue to have positive emotional experiences and
show only minor and transient disruptions in their ability to function
(Bonanno, 2004). Resilience is defined as an individual trait which aids
effective coping with difficult and traumatic situations. Resilience can further
be linked to the construct psychological flexibility, that is, the ability to act in
alignment with values and long-term goals in the presence of inner discomfort
such as pain and distress. People across a multitude of different contexts show
a remarkable level of resilience, and resilience has been found to be a positive
factor when it comes to dealing with adverse situations.
Resilience is an important factor when it comes to functioning well
in critical occupations and handling incidents. Furthermore, certain character
strengths i.e. wisdom, courage, optimism, and, calmness has also been found
to increase psychological resilience as well as decreasing psychological
vulnerability. In addition, a positive influence of resilience resources on
adjustment to chronic pain has been revealed.
It has been hypothesized that resilient individuals naturally employ
positive coping mechanisms making them less likely to engage in the struggle
of coming to terms with a new reality. However, after significant time has
allowed for processing of the trauma, PTG can in turn enhance subsequent
resilience (Tedeschi, 2011).

114
 REFERENCES
1. Ai, A. L., Tice, T. N., Whitsett, D. D., Ishisaka, T., & Chim, M.
(2007). Posttraumatic symptoms and growth of Kosovar war refugees: The
influence of hope and cognitive coping. The Journal of Positive Psychology,
2(1), 55–65. https://doi.org/10.1080/ 17439760601069341
2. Aldwin, C. M., Park, C. L., Choun, S., & Lee, H. (2018). The
impact of military service on stress, health, and well-being in later life. In
Long-term outcomes of military service: The health and well-being of aging
veterans (pp. 167–186). American Psychological Association.
https://doi.org/ 10.1037/0000061-010
3. Angel, C. M. (2016). Resilience, post-traumatic stress, and
posttraumatic growth: Veterans’ and active duty military members’ coping
trajectories following traumatic event exposure. Nurse Education Today, 47,
57–60. https://doi.org/10.1016/j.nedt. 2016.04.001
4. Baker, M. S., & Armfield, F. (1996). Preventing post-traumatic
stress disorders in military medical personnel. Military Medicine, 161(5),
262–264.
5. Bartone, P. T. (2006). Resilience Under Military Operational
Stress: Can Leaders Influence Hardiness? Military Psychology, 18(sup1),
S131–S148. https://doi.org/10.1207/ s15327876mp1803s_10
6. Bonanno, G. A. (2004). Loss, Trauma, and Human Resilience:
Have We Underestimated the Human Capacity to Thrive After Extremely
Aversive Events? American Psychologist, 59(1), 20–28. https://doi.org/
10.1037/0003-066X.59.1.20
7. Bonanno, G. A., Brewin, C. R., Kaniasty, K., & Greca, A. M. L.
(2010). Weighing the Costs of Disaster: Consequences, Risks, and Resilience
in Individuals, Families, and Communities. Psychological Science in the
Public Interest: A Journal of the American Psychological Society, 11(1), 1–
49. https://doi.org/ 10.1177/1529100610387086
8. Bonanno, G. A., & Mancini, A. D. (2008). The human capacity to
thrive in the face of potential trauma. Pediatrics, 121(2), 369–375.
https://doi.org/10.1542/peds.2007-1648
9. Britt, T. W., Sinclair, R. R., & McFadden, A. C. (2013).
Introduction: The meaning and importance of military resilience.
In Building psychological resilience in military personnel: Theory and
practice (pp. 3–17). American Psychological Association.
https://doi.org/10.1037/14190-001
10. Brooks, S. K., Webster, R. K., Smith, L. E., Woodland, L.,
Wessely, S., Greenberg, N., & Rubin, G. J. (2020). The psychological impact
of quarantine and how to reduce it: Rapid review of the evidence. The Lancet,
395(10227), 912–920. https://doi.org/10.1016/ S0140-6736(20)30460-8
11. Calhoun, L. G., Cann, A., Tedeschi, R. G., & McMillan, J. (2000).
A correlational test of the relationship between posttraumatic growth,
religion, and cognitive processing. Journal of Traumatic Stress, 13(3), 521–
527. https://doi.org/10.1023/A:1007745627077

115
 12. Cann, A., Calhoun, L. G., Tedeschi, R. G., Triplett, K. N.,
Vishnevsky, T., & Lindstrom, C. M. (2011). Assessing posttraumatic
cognitive processes: The Event Related Rumination Inventory. Anxiety,
Stress, and Coping, 24(2), 137–156. https://doi.org/10.1080/ 10615806
.2010.529901
13. Chérif, L., Wood, V., & Wilkin, M. (2021). An Investigation of
the Character Strengths and Resilience of Future Military Leaders. Journal
of Wellness, 3(1). https://ir.library.louisville.edu/jwellness/ vol3/iss1/2
14. Cobb, A. R., Tedeschi, R. G., Calhoun, L. G., & Cann, A. (2006).
Correlates of posttraumatic growth in survivors of intimate partner violence.
Journal of Traumatic Stress, 19(6), 895–903. https://doi.org/10.1002/
jts.20171
15. Collier, L. (2016, November 1). Growth after trauma.
Https://Www.Apa.Org. https://www.apa.org/monitor/2016/11/growth-trauma
16. Connor, K. M., & Davidson, J. R. T. (2003). Development of a
new resilience scale: The Connor-Davidson Resilience Scale (CD-RISC).
Depression and Anxiety, 18(2), 76–82. https://doi.org/ 10.1002/da.10113
17. Cornum, R., Matthews, M. D., & Seligman, M. E. P. (2011).
Comprehensive soldier fitness: Building resilience in a challenging
institutional context. The American Psychologist, 66(1), 4–9. https://doi.org/
10.1037/a0021420
18. Danhauer, S. C., Russell, G. B., Tedeschi, R. G., Jesse, M. T.,
Vishnevsky, T., Daley, K., Carroll, S., Triplett, K. N., Calhoun, L. G., Cann,
A., & Powell, B. L. (2013). A Longitudinal Investigation of Posttraumatic
Growth in Adult Patients Undergoing Treatment for Acute Leukemia.
Journal of Clinical Psychology in Medical Settings, 20(1), 13–24.
https://doi.org/10.1007/s10880-012-9304-5
19. Demirci, İ., Ekşi, H., Ekşi, F., & Kaya, Ç. (2019). Character
strengths and psychological vulnerability: The mediating role of resilience.
Current Psychology. https://doi.org/10.1007/s12144-019-00533-1
20. Feder, A., Southwick, S. M., Goetz, R. R., Wang, Y., Alonso, A.,
Smith, B. W., Buchholz, K. R., Waldeck, T., Ameli, R., Moore, J., Hain, R.,
Charney, D. S., & Vythilingam, M. (2008). Posttraumatic Growth in Former
Vietnam Prisoners of War. Psychiatry: Interpersonal and Biological
Processes, 71(4), 359–370. https://doi.org/10.1521/psyc.2008.71.4.359
21. Fiorillo, A., & Gorwood, P. (2020). The consequences of the
COVID-19 pandemic on mental health and implications for clinical practice.
European Psychiatry, 63(1). https://doi.org/ 10.1192/j.eurpsy.2020.35
22. Friborg, O., Hjemdal, O., Rosenvinge, J. H., & Martinussen, M.
(2003). A new rating scale for adult resilience: What are the central protective
resources behind healthy adjustment? International Journal of Methods in
Psychiatric Research, 12(2), 65–76. https://doi.org/10.1002/mpr.143
23. Gallaway, M. S., Millikan, A. M., & Bell, M. R. (2011). The
association between deployment-related posttraumatic growth among U.S.

116
army soldiers and negative behavioral health conditions. Journal of Clinical
Psychology, 67(12), 1151–1160. https:// doi.org/10.1002/jclp.20837
24. Garmezy, N. (1991). Resiliency and Vulnerability to Adverse
Developmental Outcomes Associated With Poverty. American Behavioral
Scientist, 34(4), 416–430. https://doi.org/ 10.1177/0002764291034004003
25. Goubert, L., & Trompetter, H. (2017). Towards a science and
practice of resilience in the face of pain. European Journal of Pain (London,
England), 21(8), 1301–1315. https://doi.org/10.1002/ ejp.1062
26. Hanna, F., Barbui, C., Dua, T., Lora, A., van Regteren Altena, M.,
& Saxena, S. (2018). Global mental health: How are we doing? World
Psychiatry: Official Journal of the World Psychiatric Association (WPA),
17(3), 367–368. https://doi.org/10.1002/ wps.20572
27. Hayes, S. C., Luoma, J. B., Bond, F. W., Masuda, A., & Lillis, J.
(2006). Acceptance and commitment therapy: Model, processes and
outcomes. Behaviour Research and Therapy, 44(1), 1–25. https://doi.org/
10.1016/j.brat.2005.06.006
28. Hayes, S. C., Strosahl, K. D., & Wilson, K. G. (1999). Acceptance
and commitment therapy: An experiential approach to behavior change (pp.
xvi, 304). Guilford Press.
29. Hijazi, A. M., Keith, J. A., & O’Brien, C. (2015). Predictors of
posttraumatic growth in a multiwar sample of U.S. Combat veterans. Peace
and Conflict: Journal of Peace Psychology, 21(3), 395–408. https://doi.org/
10.1037/pac0000077
30. Hoge, C. W., Castro, C. A., Messer, S. C., McGurk, D., Cotting,
D. I., & Koffman, R. L. (2004). Combat Duty in Iraq and Afghanistan, Mental
Health Problems, and Barriers to Care. New England Journal of Medicine,
351(1), 13–22. https://doi.org/ 10.1056/NEJMoa040603
31. Holling, C. S. (1973). Resilience and Stability of Ecological
Systems. Annual Review of Ecology and Systematics, 4(1), 1–23.
https://doi.org/10.1146/annurev.es.04.110173.000245
32. Jones, E., Woolven, R., Wessely, S., & Durodie, B. (2004).
Civilian morale during the second world war: Responses to air raids re-
examined. Social History of Medicine, 17(3), 463–479. https://doi.org/
10.1093/shm/17.3.463
33. Kaler, M. E., Erbes, C. R., Tedeschi, R. G., Arbisi, P. A., &
Polusny, M. A. (2011). Factor structure and concurrent validity of the
Posttraumatic Growth Inventory–Short Form among veterans from the Iraq
War. Journal of Traumatic Stress, 24(2), 200–207. https://doi.org/
10.1002/jts.20623
34. Labrague, L. J. (2020). Psychological resilience, coping
behaviours, and social support among healthcare workers during the COVID-
19 pandemic: A systematic review of quantitative studies. MedRxiv,
2020.11.05.20226415. https://doi.org/10.1101/ 2020.11.05.20226415
35. Lee, J. A., Luxton, D. D., Reger, G. M., & Gahm, G. A. (2010).
Confirmatory factor analysis of the posttraumatic growth inventory with a

117
sample of soldiers previously deployed in support of the Iraq and Afghanistan
wars. Journal of Clinical Psychology, 66(7), 813–819. https://doi.org/
10.1002/jclp.20692
36. Levine, S. Z., Laufer, A., Stein, E., Hamama‐Raz, Y., & Solomon,
Z. (2009). Examining the relationship between resilience and posttraumatic
growth. Journal of Traumatic Stress, 22(4), 282–286. https://doi.org/
10.1002/jts.20409
37. Lima, C. K. T., Carvalho, P. M. de M., Lima, I. de A. A. S., Nunes,
J. V. A. de O., Saraiva, J. S., de Souza, R. I., da Silva, C. G. L., & Neto, M.
L. R. (2020). The emotional impact of Coronavirus 2019-nCoV (new
Coronavirus disease). Psychiatry Research, 287, 112915. https://doi.org/
10.1016/j.psychres.2020.112915
38. Luthar, S. S. (Ed.). (2003). Resilience and Vulnerability:
Adaptation in the Context of Childhood Adversities. Cambridge University
Press. https://doi.org/10.1017/CBO9780511615788
39. Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The Construct
of Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work. Child
Development, 71(3), 543–562.
40. Maguen, S., Vogt, D. S., King, L. A., King, D. W., & Litz, B. T.
(2006). Posttraumatic Growth Among Gulf War I Veterans: The Predictive
Role of Deployment-Related Experiences and Background Characteristics.
Journal of Loss and Trauma, 11(5), 373–388. https://doi.org/
10.1080/15325020600672004
41. Marotta-Walters, S., Choi, J., & Shaine, M. D. (2015).
Posttraumatic growth among combat veterans: A proposed developmental
pathway. Psychological Trauma: Theory, Research, Practice, and Policy,
7(4), 356–363. https://doi.org/10.1037/ tra0000030
42. Masten, A. S. (2001). Ordinary magic. Resilience processes in
development. The American Psychologist, 56(3), 227–238. https://doi.org/
10.1037//0003-066x.56.3.227
43. McCrae, R. R., Costa, P. T., Ostendorf, F., Angleitner, A.,
Hrebícková, M., Avia, M. D., Sanz, J., Sánchez-Bernardos, M. L., Kusdil, M.
E., Woodfield, R., Saunders, P. R., & Smith, P. B. (2000). Nature over
nurture: Temperament, personality, and life span development. Journal of
Personality and Social Psychology, 78(1), 173–186. https://doi.org/
10.1037//0022-3514.78.1.173
44. McGurk, D., Sinclair, R. R., Thomas, J. L., Merrill, J. C., Bliese,
P. D., & Castro, C. A. (2014). Destructive and Supportive Leadership in
Extremis: Relationships With Post-Traumatic Stress During Combat
Deployments. Military Behavioral Health, 2(3), 240–256. https://doi.org/
10.1080/21635781.2014.963765

118
 45. Milliken, C. S., Leavitt, W. T., Murdock, P., Orman, D. T.,
Ritchie, E. C., & Hoge, C. W. (2002). Principles guiding implementation of
the Operation Solace plan: “Pieces of PIES,” therapy by walking around, and
care management. Military Medicine, 167(9 Suppl), 48–57.
46. Mitchell, M. M., Gallaway, M. S., Millikan, A. M., & Bell, M. R.
(2013). Combat Exposure, Unit Cohesion, and Demographic Characteristics
of Soldiers Reporting Posttraumatic Growth. Journal of Loss and Trauma,
18(5), 383–395. https://doi.org/10.1080/ 15325024.2013.768847
47. Moore, S. A., Varra, A. A., Michael, S. T., & Simpson, T. L.
(2010). Stress-related growth, positive reframing, and emotional processing
in the prediction of post-trauma functioning among veterans in mental health
treatment. Psychological Trauma: Theory, Research, Practice, and Policy,
2(2), 93–96. https://doi.org/10.1037/ a0018975
48. Morgan, J. K., Desmarais, S. L., Mitchell, R. E., & Simons-
Rudolph, J. M. (2017). Posttraumatic Stress, Posttraumatic Growth, and
Satisfaction With Life in Military Veterans. Military Psychology, 29(5), 434–
447. https://doi.org/10.1037/mil0000182
49. Murphy, L. B., & Moriarty, A. E. (1976). Vulnerability, coping
and growth from infancy to adolescence (pp. xxiii, 460). Yale U Press.
50. Ogińska-Bulik, N., & Juczyński, Z. (2008). Skala pomiaru
prȩżności. Now Psychol, 3, 39–56.
51. Ogińska-Bulik, N., & Kobylarczyk, M. (2015). Relation between
resiliency and post-traumatic growth in a group of paramedics: The mediating
role of coping strategies. International Journal of Occupational Medicine
and Environmental Health, 28(4), 707–719. https://doi.org/10.13075/
ijomeh.1896.00323
52. Ogińska-Bulik, N., & Michalska, P. (2019). Type D personality
and post-traumatic stress symptoms in adolescents – the mediating role of
resilience. Advances in Psychiatry and Neurology/Postępy Psychiatrii i
Neurologii, 28(4), 241–256. https://doi.org/10.5114/ppn.2019.92485
53. Pietrzak, R. H., Goldstein, M. B., Malley, J. C., Rivers, A. J.,
Johnson, D. C., Morgan, C. A., & Southwick, S. M. (2010). Posttraumatic
growth in Veterans of Operations Enduring Freedom and Iraqi Freedom.
Journal of Affective Disorders, 126(1), 230–235. https://doi.org/10.1016/
j.jad.2010.03.021
54. Pulla, V., Shatte, A., & Warren, S. (2012). Perspectives on
Coping and Resilience. Author Press.
55. Reivich, K. J., Seligman, M. E. P., & McBride, S. (2011). Master
resilience training in the U.S. Army. The American Psychologist, 66(1), 25–
34. https://doi.org/10.1037/a0021897
56. Ritchie, E. C., Leavitt, W. T., & Hanish, S. (2006). The mental
health response to the 9/11 attack on the Pentagon. In 9/11: Mental health in
the wake of terrorist attacks (pp. 427–445). Cambridge University Press.
https://doi.org/10.1017/ CBO9780511544132.026

119
 57. Rutter, M. (1979). Protective factors in children’s responses to
stress and disadvantage. Annals of the Academy of Medicine, Singapore, 8(3),
324–338.
58. Seligman, M. E. P. (2012). Flourish (A Visionary New
Understanding of Happiness and Well-Being). Simon & Schuster.
https://www.amazon.com/Flourish-Visionary-Understanding-Happiness-
Well-being/dp/1439190763
59. Shalev, A. Y., Peri, T., Rogel-Fuchs, Y., Ursano, R. J., &
Marlowe, D. (1998). Historical group debriefing after combat exposure.
Military Medicine, 163(7), 494–498.
60. Shatté, A., Perlman, A., Smith, B., & Lynch, W. D. (2017). The
Positive Effect of Resilience on Stress and Business Outcomes in Difficult
Work Environments. Journal of Occupational and Environmental Medicine,
59(2), 135–140. https://doi.org/10.1097/ JOM.0000000000000914
61. Solomon, Z., & Dekel, R. (2007). Posttraumatic stress disorder
and posttraumatic growth among Israeli ex-pows. Journal of Traumatic
Stress, 20(3), 303–312. https://doi.org/10.1002/jts.20216
62. Tedeschi, R. G. (2011). Posttraumatic Growth in Combat
Veterans. Journal of Clinical Psychology in Medical Settings, 18(2), 137.
https://doi.org/10.1007/s10880-011-9255-2
63. Tedeschi, R. G., & Calhoun, L. G. (2004). TARGET ARTICLE:
“Posttraumatic Growth: Conceptual Foundations and Empirical Evidence.”
Psychological Inquiry, 15(1), 1–18. https://doi.org/10.1207/
s15327965pli1501_01
64. Tedeschi, Richard. G., & Calhoun, L. G. (1996). The
Posttraumatic Growth Inventory: Measuring the positive legacy of trauma.
Journal of Traumatic Stress, 9(3), 455–471. https://doi.org/10.1007/
BF02103658
65. Tsai, J., El-Gabalawy, R., Sledge, W. H., Southwick, S. M., &
Pietrzak, R. H. (2015). Post-traumatic growth among veterans in the USA:
Results from the National Health and Resilience in Veterans Study.
Psychological Medicine, 45(1), 165–179. https://doi.org/10.1017/
S0033291714001202
66. Tsai, J., Mota, N. P., Southwick, S. M., & Pietrzak, R. H. (2016).
What doesn’t kill you makes you stronger: A national study of U.S. military
veterans. Journal of Affective Disorders, 189, 269–271. https://doi.org/
10.1016/j.jad.2015.08.076
67. Tsai, J., Sippel, L. M., Mota, N., Southwick, S. M., & Pietrzak,
R. H. (2016). Longitudinal Course of Posttraumatic Growth Among U.s.
Military Veterans: Results from the National Health and Resilience in
Veterans Study. Depression and Anxiety, 33(1), 9–18. https://doi.org/
10.1002/da.22371
68. Wagnild, G. M., & Young, H. M. (1993). Development and
psychometric evaluation of the Resilience Scale. Journal of Nursing
Measurement, 1(2), 165–178.

120
 69. Werner, E. E. (1995). Resilience in development. Current
Directions in Psychological Science, 4(3), 81–85. https://doi.org/
10.1111/1467-8721.ep10772327
70. Wessely, S. (2005). Victimhood and Resilience. New England
Journal of Medicine, 353(6), 548–550. https://doi.org/ 10.1056/
NEJMp058180
71. Windle, G. (2011). What is resilience? A review and concept
analysis. Reviews in Clinical Gerontology, 21(2), 152–169. https://doi.org/
10.1017/S0959259810000420
72. Wochyński, Z., Krawczyk, P., & Cur, K. (2020). The assessment
of the impact of a training process on the habituation of the vestibular-
vegetative system, using a special rotational test as a condition of maintaining
flight safety. International Journal of Occupational Medicine and
Environmental Health, 33(4), 497–506. https://doi.org/10.13075/ ijomeh.
1896.01515
73. Xu, W., Jiang, H., Zhou, Y., Zhou, L., & Fu, H. (2019). Intrusive
Rumination, Deliberate Rumination, and Posttraumatic Growth Among
Adolescents After a Tornado: The Role of Social Support. The Journal of
Nervous and Mental Disease, 207(3), 152–156. https://doi.org/ 10.1097/
NMD.0000000000000926

121
 THE RESILIENT MILITARY LEADER

Priya JOSHI ∗ and Samir RAWAT ∗∗

“The real secret of leadership in battle is the domination of the mass by a single personality.
Influence over subordinates is a matter of suggestion. Discipline acquired during peace and the
power of personal example are both used to exact great sacrifices.”

- General Baron Von Freytag -Loringhoven

I. INTRODUCTION
Such is the importance, influence and understanding of leadership,
when military leaders lead their men into harm’s way. What leaders
exemplify in the battleground or even peace-keeping operations, is not just
use of warfare but also how they conduct themselves. We discuss a key
leadership trait that research so far shows directly impacts not just
participation in uncertain and volatile nature of military environments but
also emerge valiantly from challenging environments with a trait called
resilience. Military leaders as are popularly known, have to have the highest
quality of virtues of character or traits. They have to inspire men to carry out
their mission even when they face danger and death.
In an endeavor to better understand leadership in context of military,
we briefly delve into what makes military leadership perhaps somewhat
different from other contexts. While leadership is knowingly a complex
concept of study, we examine the leadership trait of resilience-defined
broadly as the process of coping with or overcoming exposure to adversity
and stress (Wald et al, 2006). Resilience may provide insights and inroads
into a journey to become successful leaders, yet only partially. Thus, we will
also attempt to explore psychological factors that may moderate or affect
relationship between leadership, resilience and inculcating coping behaviors.

II. NATURE OF MILITARY ENVIRONMENT, VUCA AND

MILITARY LEADERSHIP
Images that flash across our mind, when we speak of military
environments, would be battles, well-armed soldiers in battle gear, cross-
border firing, stories of valor, guns and glory, to name a few.

∗
Military MIND Academy, India
∗∗
Military MIND Academy, India

122
These environments are highly volatile marked by high tension and
uncertainty of consequence which no other work environment can relate to.
These conditions and adjectives add up to what is known as VUCA, an
acronym for volatile, uncertain, complex and ambiguous, which truly defines
what soldiering is all about, why leadership in military organisations seems
most important and why there is a heightened need to re-look at enhancing
resilience in the militaries across the globe. Though the term VUCA came to
be formalized in 2012, in the works of Kinsinger and Walch (2012), used to
describe complex and ambiguous world scenario which resulted from the
end of Cold War, early mention of the term can also be found in Herbert
Barber’s article “Developing strategic leadership: The US Army War College
Experience” (Barber, 1992) in which he describes leadership at the top of
complex organisations and specifically speaks of complex (uncertain,
changing) context or environment in which strategic leadership must operate.
There the reference was in regard to turbulent, changing geopolitical and
technologically changing environment. Bartone (2001) enlists five primary
psychological dimensions of stressors in the military context. These are
isolation, ambiguity, powerlessness, boredom and last being danger. Though
thoroughly trained for use of arms and weapons and planning done to the
minute details, a real military operation seldom plays out what has been
planned. In the words of Sun Tzu, an ancient Chinese philosopher, ‘No plan
survives contact’, that is contact with the enemy forces, as ironically
experienced by invading Chinese troops themselves when they attempted to
capture large tracts of land in the Galwan region of Ladakh on Indian soil
even as the pandemic was playing out in 2020 and ended up with a bloody
nose by underestimating Indian troops in contact on the Indo-China line of
control (LoC). Any battle or war context is defined by adjectives of
uncertainty and ambiguity and requires leadership (not restricted to top
military leadership but also ‘boots on the ground’ leadership) to think
differently, alter and change plans and respond effectively to dynamic
situations in real time to emerge victorious.
There can be not much of debate that leadership is important for
military missions and operations yet it has somewhat remained ambiguous in
the culture (Hutchinson, 2013). Leadership concept lends itself to varied
theoretical schools of thought; transformational leadership seems to be taking
center stage. In a study by Wolters and colleagues (2014 ), competencies that
were identified to be highly imperative were- developing positive atmosphere
in the team, building robust teams, seeking another person’s perspective,
establishing influence, critical thinking and most importantly, an ability to
thrive in change, which we regard as psychological resilience. All these
competencies, point toward transformational leadership style. Inspirational

123
motivation by which leaders pass down the vision to their teams on how to
achieve mission success and idealised influence- which refers to the degree
to which leaders behave in admirable way and acts as a role model for their
teams are elements of transformational leadership theory which may
strengthen our understanding on how resilience could be better ingrained in
military training programs. Thus, discussion on resilience and resilience
training cannot be fully complete without understanding the value of
leadership in developing resilient teams. There is fair deal of evidence that
transformational leaders influence and prove beneficial for increased levels
of job satisfaction among soldiers and officers (Breevaart et. al, 2014; Ivey
& Kline, 2010). This suggests that transformational leaders in the military
may be positive influencers in developing psychological resilience among
soldiers, officers and teams that they command if they are perceived to exhibit
resilience, critical thinking and innovation themselves- going by the dictat of
leading by example which is the cornerstone of military leadership training
across the globe. This chapter firms up our belief that it is important for
leaders to identify the value of resilience while training their teams and lead
the path of resilience to exhibit definite role-model behaviors.

III. RESILIENCE IN MILITARY ORGANISATIONS

Let us examine why the construct of resilience becomes important
in our discussion on military leadership and environment. Military operations
and environment by the very nature expose soldiers, officers alike to a
multitude of stressors - these could range from depression, posttraumatic
stress disorder and anxiety (Hoge et al, 2004). There have been ample
research studies, especially after operations in Afghanistan, war in Vietnam
and wars that the Indian military has fought over all these years (since 1947
with its unfriendly neighbors- Pakistan and China) which spoke highly of the
valour exhibited by militaries and which also brought to surface the kind of
psychological struggles and battles fought by soldiers. While the effects of
such events may be of interest to researchers, we are also left surprised to see
that most individuals exposed to such ghastly events respond remarkable to
stress (Bonanno, 2004). For instance, in a study by Jones and colleagues
(2004), it was found that despite the bombing of London by Nazi German
dictator Hitler, people directly affected, thrived through the event. We can
find similar anecdotes in the history of Indian Army that despite stone-pelting
by terrorist sympathisers during terrorist combing operations and skirmishes
with terrorists, the military comes across as an organisation that sustains and
comes out stronger with minimum collateral damages.
In the wake of the pandemic that caught the world off guard and
enveloped it within its fold in no more than six months, the discussion on

124
construct of resilience becomes important not just to merely sustain the
effects of the virus but also to come out of it stronger, to thrive like how
militaries sustain and thrive wars and ambiguity in military operations.
According to Ruiz-Casares and colleagues (2014), resilience is a dynamic
process which involves the interaction between risk and compensatory
factors over the lifespan. Resilience by the common sense can be understood
as adapting well in adversity, threats or presence of stressors. Resilience is
the outcome of discipline, planning and also an ability to switch plans if need
be. Some researchers suggest that resilience may change over time; they view
resilience as a function of development and one’s interaction with the
environment. Masten and colleagues (1990) look at resilience as the process
of, or capacity for, or the outcome of successful adaptation despite
challenging or threatening circumstances. Similarly, Luthar and colleagues
(2000) emphasised that resilience is a dynamic process associated with
positive adaptation within the context of significant adversity. Lee and
Cranford (2008) enrich our understanding of the construct by defining it as
the capacity of individuals to cope successfully with significant change,
adversity or risk. Leipold and Greve (2009) while concur with other
researchers, they also look at resilience as an ability to recover quickly or
even grow while facing adverse events that pose a threat to an individual’s
well-being as has Aude and colleagues (2014), who state that, resilience
manifests behaviorally as “recovering quickly from setbacks, shock, injuries,
adversity, and stress while maintaining a mission and organizational focus”.
While there are many interpretation and definitions of the concept,
by and large, most definitions emphasize on two aspects- adversity and
positive adaptation. An attempt to understand resilience in the military
context could lead us to a definition- as the capacity to overcome the negative
effects of setbacks and associated stress on military performance and combat
effectiveness.

IV. HARDINESS, SELF-REGULATION AND EMOTIONAL

COMPETENCE
In an endeavor to better understand what resilience means for
militaries, it may be also important to direct our quest to understand some
related concepts and how these constructs help in developing resilient
military leaders as well as building resilient teams. One such construct, which
definitely needs a mention, would be of hardiness. A big breakthrough in our
understanding of the hardy personality comes from the work of Kobasa
(1979) who popularised the term suggesting that hardiness is an
amalgamation of stress-buffering characteristics to withstand significant
levels of stress without becoming ill. Kobasa’s line of work talks of three

125
characteristics of hardiness construct, namely, (a) control-an individual’s
belief that he/she is able to control or influence the events and that mental
stressors are changeable (b) commitment- individual’s ability to commit to
activities that he/she does and (c) challenge-an individual’s evaluation of
change as an exciting fight and as a part of normal life (Kobasa, 1988).
Resilience and hardiness maybe seen as constructs on the same continuum.
Bartone’s line of research across different work and occupational groups
further, reaffirms that hardiness is the construct which acts a moderating
factor to minimize the impact of stressors or stressful events (Bartone, 1989;
Contrada, 1989; Kobasa, Maddi, & Kahn, 1982). Both the constructs are
better understood in contexts of managing stress during unpleasant or
threatening events and also how individuals cope with the events
successfully. For instance, hardy people are more likely to evaluate a
situation as interesting or challenging (rather than unachievable, unpleasant),
they believe that they have a fair deal of control over the outcome, and that
they are able to reframe or rephrase their cognitions to perceive the situation
as something that could lead to their growth. These points when applied in
the military context could help leaders to make-meaning of the situation as
well as help their teams’ make-meaningful evaluations of the situations they
face. Britt and colleagues (2001) studied this construct among military groups
deployed in Bosnia. Their research points to a conclusion that hardiness could
be positively correlated to positive perception of meaningful work, which in
turn may suggest higher satisfaction even with a stressful work context. There
is a general consensus among researchers that resilience and hardiness are
closely related, this consensus further also enhances our understanding that
hardy leaders may influence their teams to follow suit. Path-breaking work
done by Bartone (2006) furthers our assumption in this regard. From
Bartone’s work, we extract three considerations that may lead to
strengthening the proposition that hardy leaders may increase hardy
cognitions and behaviors in teams they lead (a) the likely underlying
mechanisms of hardiness which have to do with how experiences get
interpreted and meaning-making as discussed in the previous section (b)
Relevant theoretical position on leader’s social influence including
transformational leadership and path-goal leader theory (c) empirical
evidence that show indirect support for a hardy leader influence process.
The third dimension to this discussion that adds more meaning could
be the construct of self-regulation. Self-regulation has been considered as an
ability to keep one’s attention focused on a given goal despite distraction
(Diehl, Semegon & Schwarzer, 2006). According to Baumeister (1998), it is

126
the mind’s executive function which makes decisions, initiates actions and in
other ways exerts control over both self and environment that makes up for
self-regulation. Baumeister (2007) provides insight into the understanding of
the construct, comprising of four components namely- (1) standards of
desirable behaviors (2) motivation to meet standards (3) monitoring of
situations and thoughts as a result of breaking standards and (4) willpower
allowing one’s internal strength to control urges. A great deal of research has
now started to focus on unearthing how soldiers can optimally function in
challenging military environments by controlling their emotions and
consequently, their behaviour, to conform to military norms and protocols
even in emotion arousing situations. In high-stress jobs and work
environment, resilience and self-regulation relationship seems increasingly
important. With police jobs which are similar to military, research data
suggests that training police teams in resilience building and self-regulatory
skills could significantly result in better decision-making and decrease the
number of on-the-job accidents and reduce the use of excessive force in high-
stress situations (McCraty & Atkinson, 2012).
In another recent study (McLarnon et al, 2021), researchers studied
the relationship between self-regulation and soldier’s negative affect and self-
perceived effectiveness. The hypothesis stated that self-regulation increments
soldier’s prediction of the outcomes. The results showed that self-regulation
especially affective and cognitive self-regulation incremented the prediction
of negative affect and self-perceived Soldier effectiveness
Emotional competence/Emotional Intelligence. Around-Thomas
(2004) argues that emotional competence is the basis on which resilience
develops. This constructs again takes our attention to softer skills or
competence which may result in soldiers and officers sustaining military lives
better. Goleman (2000) defines emotional competence, as the learned
capability that results in outstanding performance at work. Goleman’s model
particularly talks about four domains- self-awareness, self-management,
social awareness and relationship management. Some studies have
somewhat confirmed the relationship between emotional intelligence, and
resilience in leaders (Bumphus, 2008; Maulding, Leonard, & Sparkman,
2012). A strong relationship was found between constructs of emotional
intelligence and leadership success (Maulding et al, 2012). Therefore, it
would be no surprise to suggest that there exists a strong positive relationship
between a leader’s emotional intelligence, his/her resilience quotient and that
a leader’s mood could highly influence the attitude or approach that his or her
is likely to demonstrate amidst stressful event.

127
 V. CONCLUSIONS
With the advent of fourth-generation warfare and highly mechanised
military organisations, the nature of stress may seem to change from the time
of WWI and WWII; yet there is no denying the fact that military
environments will continue to be volatile, uncertain complex and ambiguous.
This will likely continue to affect the well-being of individuals directly and
indirectly associated with military organizations. While weapons training and
knowledge of warfare are gospel modules of military training programmes,
there is an increased need for military organisation and leadership to equally
focus on mental well-being of soldiers and their families. Adhering to
research evidence, leader’s role in providing sound counsel and directives,
and importantly, role model examples they provides and behaviors they
exhibit, shape the way their teams evaluate and interpret stressful experiences
(Bartone, 2006) Channelising the influential nature of leadership and
command structure it could be appropriate to believe that leaders will play an
important role in building teams, mechanisms and environments to foster
effective coping of work stress. Leaders in military units may well be able to
foster increases in the kinds of cognitions and behaviors that typify the high-
hardy person’s response to stressful circumstances. Similarly, emotional
intelligence is learnt through experience and over a period of time, it is
important to include emotional intelligence alongside cognitive intelligence
as part of training and development programs.
Resilience is not developed overnight, nor is developed linearly, but
rather it is a gradual process and requires some conscious attention on the part
of the trainer and trainee. The modern soldier of today and tomorrow
continues to survive, thrive ad grow amidst enormous occupational pressure
and complex environments. Training soldiers and leaders how to develop
self-awareness, emotional management could be the way forward in
developing resilient soldier.

128
 REFERENCES

1. Arond-Thomas, M. (2004). Resilient leadership for challenging

times. The Physician Executive, 30(4), 18-24.
2. Aude, S. N., Bryson, J., Keller-Glaze, H., Nicely, K., & Vowels,
C. L. (2014). Preparing brigade combat team soldiers for mission readiness
through research on intangible psychological constructs and their
applications: Phase 1. United States Army Research Institute for the
Behavioral and Social Sciences.
3. Barber, H. F. (1992). Developing Strategic Leadership: The US
Alrmy War College Experience. Journal of Management Development, 11(6),
4-12.
4. Bartone, P. T. (1989). Predictors of stress-related illness in city
bus drivers. Journal of Occupational Medicine, 31, 657–663
5. Bartone, P. T. (2001, June). Psychosocial stressors in future
military operations. Paper presented at the Cantigny Conference Series on
Future of Armed Conflict, Wheaton, IL.
6. Bartone, Paul. (2006). Resilience Under Military Operational
Stress: Can Leaders Influence Hardiness?. Military Psychology - MIL
PSYCHOL. 18. 131-148.
7. Baumeister, R. F. (1998). The self. In D. Gilbert, S. T. Fiske, &
G. Lindzey (Eds.), Handbook of social psychology (4th ed., Vol. 1, pp. 680–
740). New York: McGraw-Hill.
8. Baumeister, R. F., Schmeichel, B. J., & Vohs, K. D. (2007). Self-
regulation and the executive function: The self as controlling agent. In A. W.
Kruglanski & E. T. Higgins (Eds.), Social psychology: Handbook of basic
principles (2nd ed., pp. 516–539). New York: Guilford Press.
9. Bonanno, G. A. (2004). Loss, trauma and human resilience:
Have we underestimated the human capacity to thrive after extremely
aversive events? American Psychologist, 59, 20–28
10. Breevaart, K., Bakker, A., Hetland, J., Demerouti, E., Olsen, O.
K., & Espevik, R. (2014). Daily transactional and transformational
leadership and daily employee engagement. Journal of Occupational And
Organizational Psychology, (1), 138
11. Britt, T. W., Adler, A. B., & Bartone, P. T. (2001). Deriving
benefits from stressful events: The role of engagement in meaningful work
and hardiness. Journal of Occupational Health Psychology, 6, 53–63.
12. Bumphus, A. T. (2008). The emotional intelligence and
resilience of school leaders: An investigation into leadership behaviors
(Doctoral dissertation, University of Southern Mississippi). Retrieved from
http://aquila.usm.edu/dissertations/1201/
13. Contrada, R. J. (1989). Type A behavior, personality hardiness,
and cardiovascular responses to stress. Journal of Personality and Social
Psychology, 57, 895–903.

129
 14. Diehl, M., Semegon, A. B., & Schwarzer, R. (2006). Assessing
Attention Control in Goal Pursuit: A Component of Dispositional Self-
Regulation. Journal of Personality Assessment, 86, 306-317.
15. Goleman, D. (2000). An EI-based theory of performance. In D.
Goleman, & C. Cherniss (Eds.), The emotionally intelligent workplace: How
to select for, measure, and improve emotional intelligence in individuals,
groups, and organizations (pp. 27-44). San Francisco, CA: Jossey-Bass.
16. Hoge, C. W., Castro, C. A., Messer, S. C., McGurk, D., Cotting,
D. I., & Koffman, R. L. (2004). Combat duty in Iraq and Afghanistan, mental
health problems, and barriers to care. New England Journal of Medicine,
351, 13–22
17. Hutchison, P. J. (2013). Leadership as an ideograph: A
rhetorical analysis of military leadership training material. Journal of
Leadership Studies, 7(3), 24-37.
18. Ivey, G. W., & Kline, T. J. (2010). Transformational and active
transactional leadership in the Canadian military. Leadership & Organization
Development Journal, (3).
19. Jones, E., Woolven, R., Durodie, W., & Wessely, S. (2004).
Public panic and morale: A reassessment of civilian reactions during the Blitz
and World War 2. Journal of Social History, 17, 463–479.
20. Kim-Cohen J, Turkewitz R. Resilience and measured gene-
environment interactions. Development and Psychopathology. 2012;
24:1297–1306.
21. Kingsinger, P. & Walch, K. (2012, July 9). Living and leading
in a VUCA world. Thunderbird University. Retrieved from http://
knowledgenetwork.thunderbird.edu/research/2012/07/09/kinsinger-walch-
vuca/.
22. Kobasa, S. C. (1979). Stressful life events, personality, and
health: An inquiry into hardiness. Journal of Personality and Social
Psychology, 37, 1–11.
23. Kobasa, S. C., Maddi, S. R., & Kahn, S. (1982). Hardiness and
health: A prospective study. Journal of Personality and Social Psychology,
42, 168–177
24. Kobasa, S.C. (1988). Conceptualization and measurement of
personality in job stress research. In J.J. Hurrell Jr., L.R. Murphy, S.L.
Sauter, & C.L. Cooper (Eds.), Occupational stress: Issues and developments
in research (pp. 100-109). New York: Taylor & Francis
25. Lee, H. H., & Cranford, J. A. (2008). Does resilience moderate
the associations between parental problem drinking and adolescents’
internalizing and externalizing behaviours? A study of Korean Adolescents.
Drug and Alcohol Dependence, 96, 213–221.
26. Leipold, B., & Greve, W. (2009). Resilience: A conceptual
bridge between coping and development. European Psychologist, 14, 40–50.

130
 27. Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct
of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child
Development, 71, 543–562.
28. Masten, A. S., Best, K. M., & Garmezy, M. (1990). Resilience
and development: Contributions from the study of children who overcome
adversity. Development and Psychopathology, 2, 425–444.
29. Maulding, W. S., Peters, G. B., Roberts, J., Leonard, E., &
Sparkman, L. (2012). Emotional intelligence and resilience as predictors of
leadership in school administrators. Journal of Leadership Studies, 5(4), 20-29
30. McCraty, R., & Atkinson, M. (2012). Resilience Training
Program Reduces Physiological and Psychological Stress in Police
Officers. Global advances in health and medicine, 1(5), 44–66.
31. McLarnon, M. J. W., Rothstein, M. G., & King, G. A. (2021).
Resiliency to adversity in military personnel: The role of self-
regulation. Military Psychology, 33(2), 104–114.
32. Ruiz-Casares M., Guzder J., Rousseau C., Kirmayer L.J. (2014)
Cultural Roots of Well-Being and Resilience in Child Mental Health. In: Ben-
Arieh A., Casas F., Frønes I., Korbin J. (eds) Handbook of Child Well-Being.
Springer, Dordrecht.
33. Wald, Jaye & Taylor, Steven & Asmundson, Gordon & Jang,
Kerry & Stapleton, Jennifer. (2006). Literature Review of Concepts:
Psychological Resiliency. 134.
34. Wolters, H. K., O’Shea, P. G., Ford, L. A., Fleisher, M. S.,
Adeniyi, M. A., Conzelman, C. E., & Webster, R. J. (2014). Identifying and
training brigade command competencies. Military Psychology, 26(4), 278-291.

131
 RESILIENCE AMONG MILITARY SPOUSES

Utkarsh BORODE ∗, Gayatri AHUJA ∗∗ and Samir RAWAT ∗∗∗

I. INTRODUCTION
Stress due to volatile, uncertain, complex and ambiguous (VUCA)
nature of an operational military environment is distinctive from a normal
day to day lifestyle as experienced by military personnel. In such an
environment, resiliency is a core competency required to sustain extreme
demands placed upon soldiers who operate in such environments
(MacDermid et al., 2008). While soldier needs to be resilient, yet resiliency
is demanded from family members as well (Wiens & Boss, 2006), especially
military spouses (MacDermid et al 2008, Rawat, 2013, 2016). There is a lot
to learn on how to thrive in adversity from this unique population. Despite
being in a stressful environment while the soldier is deployed in operations,
most military spouses resiliently endure during such hard times and single-
handed take on responsibilities of forced single parenting due to exigencies
of military service (Rawat, 2013, 2016).
The response to adversity may vary across genders, cultures and
different personalities. One of the major underlying factors vital in positively
bouncing back from critically stressful situations is the individual's resiliency
(King et al., 2006). Resilience is an individual's ability to bounce back or
adjust positively to overwhelmingly stressful situations or change (Bartone,
2006). American Psychological Association (APA) defines resilience as "the
process of adapting well in the face of adversity, trauma, or significant
sources of stress"–such as family and relationship problems, serious health
problems, or workplace and financial stressors (Roy, 2021).
This chapter focuses on finding ways in learning from military
spouse who are often subjected to psychological injury yet manages to stand
strong in most adverse situations that are thrust upon them. To gain better

∗
Military MIND Academy, India
∗∗
Ali Yavar Jung National Institue for Hearing Handicapped, India
∗∗∗
Military MIND Academy, India

132
insights about the topic, we firstly study operational definition of resilience.
Subsequently, we examine resilience in military spouses by focusing on some
of the major challenges faced by military spouse. Finally, we seek to have a
better understanding about what makes the military spouses more resilient
and helps keep them thriving in an uncertain military environment.

II. DEFINING RESILIENCE

Resilience is a multi-dimensional term that defines one's capability
to 'bounce back' and come out stronger through adverse situations (Tusaie &
Dyer, 2004). It is often used to describe military personnel and their family
members who go through challenging demands due to recurrent soldier
deployments (Sinclair & Britt, 2013). Even though most military family
members can adjust to difficulties of military as a way of life, yet the military
community realises that several military personnel and their families need to
be identified who may require additional support in supervising stressors of
military environment; this has led to creation of tailor made customised
programs and strategies in developing resilience agendas and pieces of
training accessible to service personnel and their family members (APA,
2013; Meredith et al., 2011; Rawat, 2018). Empirical studies have discovered
the deployment's impact and several day-to-day stressors and emotional
deficits among some military spouses who may be overwhelmed with the
challenges of their soldier deployment (Chapin, 2011). Research and
Development (RAND) Corporation, in 2011, directed a detailed review of
literature about aspects of mental resiliency in military (Meredith et al.,
2011). Their analysis highlighted a few important aspects suggesting that
resiliency at the personal level included optimistic thinking, positive affect,
practicality, and behavioural regulation. Also, support from family members
has the highest correlation at the family level and the individual level.
A positive surrounding has a robust association with resilience. Researchers
have found a feeling of belongingness to have a prominent indication of
positive health. An alternative study directed by Hamlin-Glover (2009)
revealed that grouping of coping strategies and resources, fulfilment in the
military life; lower levels of stress; higher social provision, individual
support, faith in religion with spirituality positively impact resilience
amongst military people.
Additionally, constructive working with military personnel’s
marital life has been an interpreter of resilience among this special population
(Melvin et al., 2012). Previous research has given enough understanding of
factors that endorse resilience between military partners, giving vital
evidence significantly about variables that impact their inclusive well-being.
The Military partners stand to hold high levels of resiliency because of their

133
capability to deal with daily stressors in a military environment, like
prolonged and frequent deployments, goodbyes on postings and recurrent
transfers (Blakely, Hennessy et al. 2012). Asbury and Martin (2012) stated
that in spite of many stressors, these spouses, who understand deployment
departure, do not report pathological degree of depression and anxiety when
compared to their non-military counterparts, irrespective of their over
stretched timings of deployment. Asbury and Martin (2012) stated that it
could be because of bigger facilities and exposure to societal provision. Yet,
it may also be ascribed to different personality traits. Still, it indicates a
constant necessity for more study relating to the resiliency traits amongst
military spouses. Exploring the relationship between resilience and well-
being might be helpful for scholars to better recognise how spouses inculcate
ways to build resilience and might provide support in developing social
norms that may enhance the well-being of military spouses within the natural
societal structures (Fraser, 2012; Wood et al. 2011).
At the same time, evidence also suggests that spouses of military
personnel may possess higher degrees of depression, anxiety, adjustment
problems, and stress before, during and after the deployment (Mansfield et
al., 2010; Renshaw et al. 2008). Some issues may be more common for
military spouses staying in non military locations as they experience
complete tasks of finding a balance in the challenging requirements of the
civilian and military environments even though additionally managing the
difficulties akin to deployment and spousal role shifts (Blow et al., 2012;
Dalack et al., 2010; Gorman et al., 2011). An analysis with post-deployment
National Guard couples (N 525) in the US reported 21% of military partners
testifying symptoms steady with depression, 13% with posttraumatic stress,
and 11% with signs of alcoholism (Gorman et al., 2014). Military personnel
in a similar sample displayed relative degrees of psychological symptoms,
with 21% depression, 13% posttraumatic stress, and 27% unhealthy
alcoholism. This US data suggests that military spouses might be in mental
and emotional jeopardy and almost similar to serving personnel. Through a
212 National Guard spouse post-deployment survey, one spouse in three
testified clinically substantial signs of posttraumatic stress, depression, or
anxiety. In comparison, one spouse in ten conveyed suicidal ideations
(Gorman et al., 2011). Certainly, suicide in military partners might be a
soundless epidemic concerning pursuing military family suicide attaining
national consideration (American Forces Press Service, Department of
Defence, 2010; NBC News, 2013).
According to the US Department of Veterans Affairs (2008), in
spite of visible risks and definite need, the system offers relatively fewer
evidence-based line-ups to care for military spouses and leaves us wondering
whether we are doing enough? Standing military mental health agendas gives

134
attention primarily to requirements of military personnel or veterans and the
military spouse is often neglected in terms of care. The Department of
Veterans Affairs has better quality, practical mental health services for
veterans, currently directing readiness of facilities for families about
requirements of veterans who needs care. Some families are permanently
residing in civilian locations as against living in military cantonments and
may not contact a military facility; they should look for psychological
services in the community. Some conclusions support the restricted
accessibility for community-based psychological health amenities for
military and veteran relatives. The American Psychological Association task
force review, the psychological needs of U.S. military personnel and their
families (2007) recognized absence interventions for the military families. In
the meantime, various psychological health plans for families has been
established and shown good practical backing, with parental interventions for
children (Paris et al., 2010; Rosenblum & Muzik, 2014) and elder children
(Gewirtz et al., 2011; Gurwitch et al. 2014), and involvements with military
couples (Allen et al., 2012; Fischer et al., 2013; Johnson, 2002; Monson et
al., 2012; Rotunda et al., 2008). However, there remains a paucity of practical
interventions that precisely report mental healthiness and psychological
fitness in military spouses.
The deployment of military personnel is recognized as a key
stressful incident; challenging situations may arise from cues correlated to
deployment or several day-to-day practices (e.g., economic tension, single
parenting, an injury, or the demise of a loved one). Current sources are
theorised as recognised support (e.g., the use of standard educational,
medicinal, or counselling services) and casual relationships (e.g., the spousal
relationship, relatives, friendship networks, and other community resources).
Mental perception shows that military spouses attribute their deployment
knowledge, counting the logic of unity around the condition, benefit finding
(posttraumatic growth), and meaning-finding (Antonovsky & Sourani, 1988).
Problem-solving and coping include personal coping strategies and adapting
to challenging emotions through tough times. Lastly, adaptation specifies the
personal and family's degrees of variation and response to stressful situations;
it comprises personal psychological health, adjustments after marriage,
parenting fulfilment, also children's behavioural, social, and mental well-
being.
The home front strong (HFS) interventions are adopted from
McCubbin and McCubbin's theory of resilience (McCubbin & McCubbin,
1993), with empirical and illustrative strategies derived through positive
psychology (Seligman, 1998; Seligman et al. 2005), cognitive behavioural
therapy (Ellis, 1975; Hayes et al. 2011), and dialectical behavioural therapy
(Linehan & Dimeff, 2001).

135
 The 6 Home Front Strong central segments maps on the McCubbin
and McCubbin Model of Resiliency (McCubbin & McCubbin, 1993) include:
(1) Practicing self-care,
(2) Building public relations,
(3) Managing stressors,
(4) Allowing & Expressing Emotions,
(5) Rethinking thinking (metathinking),
(6) Cultivating Optimism.
The content, illustrations, group activities, and in-session practice
chances in the separate module are personalised for military partners dealing
with the situation related to deployment and harmonising civilian and military
environments. The association between thoughts, feelings and actions is
established and practised utilizing military life situations. The HFS
prospectus comprises a well-structured set of facilitator's manuals separately
for sessions extended over eight weeks and a weekly workbook designed for
HFS partakers' actions to elevate the assembly practice. Participants reported
increased life satisfaction and better rendezvous in life, with a surge for
growth in optimism, factors which are well-thought-out at the very principal
of personal-level of resiliency (Meredith et al., 2011; Seligman, 1998).
Several military researchers have occupied resiliency as a chief aspect of
mental wellness amongst serving personnel, through current consideration
focuses on the military families (Gottman et al., 2011).
Verdeli and colleagues (2011) highlighted that innovative programs
with military family members must be practical, personalised explicitly for
adapting to the demanding military environment. HFS implements these
norms with an arranged set of courses rooted in conventional concepts of
resilience and domestic tension and spread on evidence-based policies,
particularly for sole skill in military life.
According to US Department of Defence Task Force on Mental
Health (2007), the amount of military personnel shifting in the veteran
category and relocating their families into the non-military locations is
growing exponentially. That is why it is necessary to advance cognitive and
emotional well-being interventions for military families located outside
military settings and cantonments. Challenges confronted by US Department
of Veterans Affairs with helping spouse of military personnel, interventions
which public division providers could bring are important in reaching
requirement of this population (POTUS, 2011). Regrettably, bureaucrats lack
acquaintance with military principles and routine, lowering their capacity to
deliver skilled facilities (Blow et al., 2012).

136
 III. CHALLENGES FACED BY A MILITARY SPOUSE
Recurrent Mobilisations
Researches in field of civilian relocations implies that moving
frequently may be associated negatively with well-being of military family
members; it includes poor medical care (Fowler et al. 1993) and children in
family are more likely to drop-out, suspend or fail in school academics
(Simpson & Fowler, 1994), may resort to drugs (DeWit, 1998); may develop
vulnerability towards psychological disorders such as depression, anxiety etc.
(Gilman et al., 2003) and may rate themselves low in health parameters
(Bures, 2003). Similar studies states that there might be some serious negative
consequences on mental health from mobilisation such as, suicide ideation,
substance use, alcohol and cigarette addiction (Pribesh & Downey, 1999) and
may lend children to experience adverse childhood exposures (Dong et al.,
2005). The outcomes of these uncertain mobilities are depend on quality and
functioning of military spouses as a mother.

Employment Issues
Some studies predict that unemployment rates are higher in military
spouses than for their civilian counterparts (Lim et al., 2007). In addition,
despite of accountancy for education and geographical differences, military
spouses earn lesser than their civilian counterparts (Lim et al., 2007).
Interestingly, military spouses tend to be better at educational qualifications
than civilian spouses (Harrell et al. 2004); their lower earnings may echo their
helplessness to get and continue a job long enough to make progress because
military personnel are often transferred and deployed frequently.

Separation
Separating from working partner is most crucial and places bitter
demands by the military environment from military spouses; the military as
well as the family are greedy institutions that demand more time from the
soldier (Segal,1984). While separations may occur due to field-training
exercises, extensive military deployments or by uncertain emergencies of
living a military lifestyle (Burell et al., 2006); deployments puts solider at
risk of injury or death, which may contribute to anxieties of family members
who are staying at home. Figley (1993) stated that separations may cause
troubles in maintaining the family routines and the obvious addition of
responsibilities in role of a single parent for military spouses. In Van Breda’s
(1997) study on a sample of South African Navy spouses implied that
separations may result in increased loneliness and longing in military spouse.
These issues explain why spouses of non-deployed soldiers are more likely
to have a favourable view of the military or any other military service than
are spouses of recently deployed or re-deployed service members (Booth et
al. 2007; Orthner & Rose, 2005).

137
 IV. RESILIENCE AS A PROCESS: HOW AND WHY
MILITARY SPOUSE CAN BOUNCE BACK?
Having explored challenges faced by military spouses, we now
investigate how military spouses respond and adapts to these unique
demands. Factors which help spouses to adapt and provide a competent
functioning build this ability of bouncing back during or after adverse
situations. We scrutinised resilience using parameters of belief system,
organisational patterns and communications as studied by Walsh (2006) as a
major aspect which provides a stable and concurrent perspectives about
military spouses. Belief systems are defined as subjective realities by giving
meaning to daily activities (normalising and adapting to daily adversities),
maintaining positive state of mind (hope, optimism, courage, perseverance
and altruistic social welfare activities), also spirituality (moral values, faith,
worship and rituals). These belief systems have enabled military spouses to
be consistent in face of challenging situations. Some researches back these
assertions in military and non-military environments.
Everson (2005) found that internal belief-based resources of military
spouses such as seeking spirituality as a support and making meaning of
misfortune, forecast higher quality of life for spouses of deployed soldier than
spouses of non-deployed soldiers. Thus, these positive outcomes of meaning-
making, positive outlook and seeking spiritual support may strengthen a
military spouse’s resilience as it is not the event but the interpretation of the
event that is perceived as stressful.
In a study by Patterson and McCubbin (1984), the psychological
distress of separation at the time of deployment was lower for naval spouses.
It kept them strong during such tough time; it also helped them to accept
demands of military more easily. Military spouses reported their adoption to
flexibility when asked about what might have contributed. McCubbin and
McCubbin (1988) stated that family bonding i.e. cohesion and unity was
important factor of coping resources used by military spouses. Researches
have also found the importance of social resources for thriving in military
environment. “Military spouses reported that military and formal civilian
supports, as well as high levels of informal support, contributed to their
ability to cope with deployment” (US Defense Manpower Data Center,
2009). In addition, Van Breda (2001) concluded that to maintain resilience
throughout the deployment process required emotional stability, steel-clad
with strong social support which is available in ample measure within the
military community, especially among other military spouses sharing similar
predicaments.
In a research conducted by Sherwood (2008) on Canadian military
couples, it was found that when asked what helps them to make their marital

138
relationships strong, they reported intimacy, commitment, and respect as vital
aspects. The lower mental stress, high coping strategies, emotional stability
and stronger relationships implies resilience in both partners and reinforce
keeping the relationship as a unit. The most important element of mutual
resilience is communication (Rawat, 2019) which implies expressiveness
amongst each other and collaborative problem solving (Walsh, 2006). Many
studies suggest the importance of communication for military spouses. For
example, military spouses who were kept informed about the military
situations reported better coping style and mechanism (Westhuis et al., 2006).
However, although positive results of relationships in military families have
been identified as central building blocks of resilience, the progressions by
which these outcomes occur require further research and elaboration in the
context of demands of the military environment.
Many of the military family studies do not study resilience at large,
instead they prefer to study adaptation, satisfaction and some more competent
functioning indicators. Like research conducted by Allen, Rhoades, Stanley,
and Markman (2010) found that marital satisfaction, marital strength, or
positive bonds in relationship did not significantly differ between military
couples who had or had not experienced a deployment in the past year.
Additionally, Karney and Crown (2007) concluded that divorce rates have
remained stable despite increased deployment situations.
Researches which measure predictors of positive consequences
despite stressful situations also indicate resilience in military families. Like
Hendrix, Jurich, and Schumm (1995) conducted a study of Vietnam veterans
implied that aspects of the marital environment (e.g., warmth,
expressiveness) projected parental and marital satisfaction. Correspondingly,
Wood, Scarville, and Gravino (1995) found that military spouses might better
adjust at the time of deployment if they had a positive outlook towards life
(optimism) and multiple sources of support like job, friends, religious beliefs,
and children.
Pittman, Kerpelman, and McFadyen (2004) stated that military
spouses reported greater level of post-deployment marital quality and
satisfaction if they also testified high levels of personal and family operations
before, during and after the deployment like effectively managing the daily
household tasks, find essential transportation, shopping for necessary things,
look after their health, tackle loneliness, and ensure the safety of their family.
These studies specify that resilience influences protective family behaviours.
Relationships between military stressors and positive family results have also
been studied in non-U.S. samples during the deployment. In a study by
Mikulincer, Florian, and Solomon (1995) on spouses of Israeli veterans with
psychological health concerns stated that spouses who conveyed lesser

139
negative emotions and better health (physical and mental) also conveyed
greater marital intimacy. Similarly, Desivilya and Gal (1996) studied positive
outcomes in garrison Israeli military personnel, indicating about spouses who
perceived military service as important, were conscious about likelihood and
harshness of marital conflicts, seek both military and family support, and
described higher relationship quality were more likely to have higher life-
satisfaction and coping mechanisms than their civilian counterparts.

V. CONCLUSIONS
Lack of adequate research limits our ability to currently draw any
conclusions yet there are enough indicators to suggest that this unique
population plays a critical role in soldier recruitment, retention and attrition
so it may be worthwhile to carry out more studies on military spouses, be it
pre deployment during deployment or post deployment assessment and their
impact on the soldier willingness to serve, attitudes, morale, motivation and
the like which may influence soldier functional fitness and successful
adaptation to the demands of the military environment. It goes without saying
that safeguarding the interests of military spouse promotes their resilience
and is likely to have cross over effects on the soldier as well as the military
community and hence is a matter of National interest. There is an urgent need
for scientific evidence based research to gather more information in this
regard.

140
 REFERENCES
1. Allen, E. S., Rhoades, G. K., Stanley, S. M., Loew, B., &
Markman, H. J. (2012). The effects of marriage education for army couples
with a history of infidelity. Journal of Family Psychology, 26, 26 –35. http://
dx.doi.org/10.1037/a0026742
2. American Psychological Association, Presidential Task Force
on Military Deployment Services for Youth, Families, and Service Members.
(2007). The psychological needs of U.S. military service members and their
families: A preliminary report. Retrieved from http://www. ptsd.ne.gov/
publications/ military-deployment-task-force-report.pdf
3. Asbury, E. T., & Martin, D. (2012). Military deployment and
the spouse left behind. The Family Journal: Counseling and Therapy for
Couples and Families, 20(1), 45-50. doi: 10.1177/1066480711429433
4. Bartone, P.T. (2006). Resilience under military operational
stress: can leaders influence hardiness? Military Psychology, 18, S131-S148.
5. Bauernfeind, T. (2008, March 11). The American military wife:
History in the making. Retrieved from http://www.af.mil/news/
story.asp?id=123089683
6. Bureau of Labor Statistics. (2010). Employment characteristics
of families–2009. Retrieved from http://www.bls.gov/news.release/
famee.htm
7. Blakely, G., Hennessy, C., Cheung, C., & Skirton, H. (2012).
A systematic review of the impact of foreign postings on accompanying
spouses of military personnel. Nursing & Health Sciences, 14(1), 121-132.
8. Blow, A., MacInnes, M. D., Hamel, J., Ames, B., Onaga, E.,
Holtrop, K., . . . Smith, S. (2012). National Guard service members returning
home after deployment: The case for increased community support.
Administration and Policy in Mental Health and Mental Health Services
Research, 39, 383–393. http://dx.doi.org/10.1007/s10488-011-0356-x
9. Booth, B., Segal, M. W., & Bell, D. B. (with Martin, J. A.,
Ender, M. G., Rohall, D. E., & Nelson, J.). (2007). What we know about Army
families: 2007 update. Retrieved from http://www.army.mil/fmwrc/
documents/ research/WhatWeKnow2007.pdf
10. Bures, R. M. (2003). Childhood residential stability and health
at midlife. American Journal of Public Health, 93, 1144–1148.
doi:10.2105/AJPH.93.7.1144
11. Burrell, L. M., Adams, G. A., Durand, D. B., & Castro, C. A.
(2006). The impact of military lifestyle demands on well-being, Army, and
family outcomes. Armed Forces & Society, 33, 43–58. doi:10.1177/
0002764206288804

141
 12. Chandra, A., Lara-Cinisomo, S., Jaycox, L. H., Tanielian, T.,
Burns, R. M., Ruder, T.,& Han, B. (2010). Children on the homefront: The
experience of children from military families. Pediatrics, 125, 16–25.
doi:10.1542/peds.2009-1180
13. Chandra, A., Lara-Cinisomo, S., Jaycox, L. H., Tanielian, T.,
Han, T. B., Burns, R. M., & Ruder, T. (2011). Views from the homefront: The
experiences of youth and spouses from military families. Santa Monica, CA:
RAND Corporation.
14. Chapin, M. (2011). Family resilience and the fortunes of war.
Social Work in Health Care, 50(7), 527-542. doi: 10.1080/
00981389.2011.588130
15. Dalack, G. W., Blow, A. J., Valenstein, M., Gorman, L.,
Spinner, J., Marcus, S.,... Lagrou, R. (2010). Public-academic partnerships:
Working together to meet the needs of Army National Guard soldiers: An
academic-military partnership. Psychiatric Services, 61, 1069–1071.
http://dx.doi.org/10.1176/ps.2010.61.11.1069
16. Defense Manpower Data Center. (2009). 2008 survey of active-
duty spouses: Tabulations of Responses (DMDC Report No. 2008-041).
Arlington, VA: Author.
17. Department of Defense Task Force on Mental Health. (2007).
An achievable vision: Report of the Department of Defense Task Force on
Mental Health. Falls Church, VA: Defense Health Board. Retrieved from
http://justiceforvets.org/sites/default/files/files/Dept%20of%20Defense,%
20mental%20health%20report.pdf
18. Department of Veterans Affairs. (2008). Veterans Health
Administration (VHA) Handbook. Retrieved from http://www.mirecc.va.gov
/VISN16/docs/ UMHS_Handbook_1160.pdf
19. Desivilya, H. S., & Gal, R. (1996). Coping with stress in
families of servicemen: Searching for “win-win” solutions to a conflict
between the family and the military organization. Family Process, 35, 211–
225. doi:10.1111/j.1545-5300.1996.00211.x
20. DeWit, D. J. (1998). Frequent childhood geographic relocation:
Its impact on drug use initiation and the development of alcohol and other
drug-related problems among adolescents and young adults. Addictive
Behaviors, 23, 623–634.
21. Dong, M., Anda, R. F., Felitti, V. J., Williamson, D. F., Dube,
S. R., Brown, D. W., &Giles, W. H. (2005). Childhood residential mobility
and multiple health risks during adolescence and adulthood. Archives of
Paediatric & Adolescent Medicine, 159, 1104–1110. doi:10.1001/
archpedi.159.12.1104

142
 22. Ellis, A. (1975). A new guide to rational living. Chatsworth,
CA: Wilshire Book Company.
23. Everson, R. B. (2005). Quality of life among Army spouses:
Parenting and family stress during deployment to Operation Iraqi Freedom
(Doctoral dissertation, Florida State University). Retrieved from
http://etd.lib.fsu.edu/theses_1/available/ etd-04072005-181319/ unrestricted/
rbe_dissertation.pdf
24. Feickert, A. (2014). Army drawdown and restructuring:
Background and issues for Congress. Congressional Research Service.
25. Fischer, E. P., Sherman, M. D., Han, X., & Owen, R. R. (2013).
Outcomes of participation in the REACH multifamily group program for
veterans with PTSD and their families. Professional Psychology: Research
and Practice, 44, 127–134. http://dx.doi.org/10.1037/a0032024
26. Figley, C. R. (1993). Coping with stressors on the home front.
Journal of Social Issues,49, 51–71. doi:10.1111/j.1540-4560.1993.tb01181.x
27. Fowler, M. G., Simpson, G. A., & Schoendorf, K. C. (1993).
Families on the move and children’s health care. Pediatrics, 91, 934–940.
28. Fraser, C. (2011). Family issues associated with military
deployment, family violence, and 185 military sexual trauma. Nursing
Clinics of North America, 46, 445-455. doi:10.1016/j.cnur.2011.08.011
29. Gewirtz, A. H., Erbes, C. R., Polusny, M. A., Forgatch, M. S.,
& Degarmo, D. S. (2011). Helping military families through the deployment
process: Strategies to support parenting. Professional Psychology: Research
and Practice, 42, 56 – 62. http://dx.doi.org/10.1037/a0022345
30. Gilman, S. E., Kawachi, I., Fitzmaurice, G. M., & Buka, S. L.
(2003). Socio-economic status, family disruption and residential stability in
childhood: Relation to onset, recurrence and remission of major depression.
Psychological Medicine, 33, 1341–1355. doi:10.1017/S0033291703008377
31. Gorman, L. A., Blow, A. J., Ames, B. D., & Reed, P. L. (2011).
National Guard families after combat: Mental health, use of mental health
services, and perceived treatment barriers. Psychiatric Services, 62, 28 –34.
http://dx.doi.org/10.1176/ps.62.1.pss6201_0028
32. Gorman, L., Blow, A., Kees, M., Valenstein, M., Jarman, C., &
Spira, J. (2014). The effects of wounds of war on family functioning in a
National Guard sample: An exploratory study. In S. MacDermid Wadsworth
& D. S. Riggs (Eds.), Military depoloyment and its consequences for families
(pp. 241–257). New York, NY: Springer.
33. Gottman, J. M., Gottman, J. S., & Atkins, C. L. (2011). The
comprehensive soldier fitness program: Family skills component. American
Psychologist, 66, 52–57. http://dx.doi.org/10.1037/a0021706

143
 34. Gurwitch, R., Lopez, S. F., Pearl Messer, E., & Chung, G.
(2014, August). Improving relationships in military families: New
applications for Parent-Child Interaction Therapy. Paper presented at the
annual meeting of the American Psychological Association, Washington, DC.
35. Hamlin-Glover, D. L. (2009). Spirituality, religion, and
resilience among military families (Doctoral Dissertation). Available from
The Graduate School at DigiNole Commons (Paper 4304).
36. Harrell, M. C., Lim, N., Castaneda, L. W., & Golinelli, D.
(2004). Working around the military. Santa Monica, CA: RAND
Corporation.
37. Hayes, S. C., Villatte, M., Levin, M., & Hildebrandt, M. (2011).
Open, aware, and active: Contextual approaches as an emerging trend in the
behavioural and cognitive therapies. Annual Review of Clinical Psychology,
7, 141–168. http://dx.doi.org/10.1146/annurev-clinpsy-032210- 104449
38. Hendrix, C. C., Jurich, A. P., & Schumm, W. R. (1995). The
long-term impact of Vietnam War service on family environment and
satisfaction. Families in Society, 76, 498–506.
39. Johnson, S. M. (2002). Emotionally focused couple therapy
with trauma survivors: Strengthening attachment bonds. New York, NY:
Guilford Press.
40. Karney, B. R., & Crown, J. S. (2007). Families under stress: An
assessment of data, theory, and research on marriage and divorce in the
military. Santa Monica, CA: The Rand Corporation.
41. King, L.A., King, D.W., Vogt, D.W., Knight, J., & Samper,
R.E. (2006). Deployment risk and resilience inventory: A collection of
measures for studying deployment related experiences of military personnel
and veterans. Military Psychology, 18, 89-120.
42. Lim, N., Golinelli, D., & Cho, M. (2007). “Working around the
military” revisited: Spouse employment in the 2000 Census data (RAND
Corporation Report). Retrieved from http://rand.org/pubs/monographs/
2007/RAND_MG566.pdf
43. Linehan, M. M., & Dimeff, L. (2001). Dialectical Behavior
Therapy in a nutshell. The California Psychologist, 34, 10 –13. Retrieved
from http:// www.cpapsych.org/?418
44. MacDermid, S. M., Samper, R., Schwarz, R., Nishida, J. &
Nyaronga, D. (2008). Understanding and Promoting Resilience in Military
Families, Purdue University, West Lafayette: Military Family Research
Institute.
45. Mansfield, A. J., Kaufman, J. S., Marshall, S. W., Gaynes, B.
N., Morrissey, J. P., & Engel, C. C. (2010). Deployment and the use of mental
health services among U.S. Army wives. The New England Journal of
Medicine, 362, 101–109. http://dx.doi.org/10.1056/NEJMoa0900177

144
 46. McCubbin, H. I., & McCubbin, M. A. (1988). Typologies of
resilient families:Emerging roles of social class and ethnicity. Family
Relations, 37, 247–254.doi:10.2307/584557
47. McCubbin, M. A., & McCubbin, H. I. (1993). Family coping
with health crises: The resiliency model of family stress, adjustment and
adaptation. In C. Danielson, B. Hamel-Bissell, & P. Winstead-Fry (Eds.),
Families, health, and illness. New York, NY: Mosby.
48. Melvin, K. C., Gross, D., Hayat, M. J., Jennings, B. M., &
Campbell, J. C. (2012). Research in Nursing & Health, 35, 164-177. doi:
10.1002/nur.21459
49. Meredith, L. S., Sherbourne, C. D., Gaillot, S, Hansell, L.,
Ritschard, H. V. Parker, A. M. & Wrenn, G. (2011). Promoting psychological
resilience in the U.S. military. Arlington, VA: RAND Corporation
50. Mikulincer, M., Florian, V., & Solomon, Z. (1995). Marital
intimacy, family support, and secondary traumatization: A study of wives of
veterans with combat stress reaction. Anxiety, Stress, & Coping, 8, 203–213.
doi:10.1080/1061580950824937313246-08_Ch08-2ndPgs.indd 189
51. Monson, C. M., Fredman, S. J., Macdonald, A., Pukay-Martin,
N. D., Resick, P. A., & Schnurr, P. P. (2012). Effect of cognitive-behavioural
couple therapy for PTSD: A randomized controlled trial. Journal of the
American Medical Association, 308, 700–709. http://dx.doi.org/
10.1001/jama.2012.9307
52. National Military Family Association. (2011). Summary and
recommendations from the national military family association summit.
Retrieved from http://www.militaryfamily.org/assets/pdf/FINAL-Summary-
2- color.pdf News,
53. N. B. C. (2013, January 28). Like an airborne disease: Concern
grows about military suicides spreading within families. Retrieved from
http://codeofsupport.org/cosfs-kristy-kaufmann-talks-about-
militarysuicides-with-nbc
54. Office of the Deputy Under Secretary of Defense. (2008). 2008
demographic report. Retrieved from http://prhome.defense.gov /rfm/mcfp/
Reports.aspx
55. Patil, V. (2017). Resilience Among Military Spouses During
Solider Deployment, in S. Rawat (ed.), Military Psychology: International
Perspectives, Rawat Publications, Jaipur.
56. Paris, R., DeVoe, E. R., Ross, A. M., & Acker, M. L. (2010).
When a parent goes to war: Effects of parental deployment on very young
children and implications for intervention. American Journal of
Orthopsychiatry, 80, 610 – 618. http://dx.doi.org/10.1111/j.1939-
0025.2010.01066.x

145
 57. Patterson, J. M., & McCubbin, H. I. (1984). Gender roles and
coping. Journal of Marriage and Family, 46, 95–104. doi:10.2307/351868
58. Pittman, J. F., Kerpelman, J. L., & McFadyen, J. M. (2004).
Internal and external adaptation in Army families: Lessons from Operations
Desert Shield and Desert Storm. Family Relations, 53, 249–260.
doi:10.1111/j.0197-6664.2004.0001.x 13246-08_Ch08-2ndPgs.indd 189
59. POTUS. (2011). Strengthening our military families: Meeting
America’s commitment. Retrieved from http://www.defense.gov/home/
features/ 2011/0111_initiative/strengthening_our_military_january_2011.pdf
60. Pribesh, S., & Downey, D. B. (1999). Why are residential and
school moves associated with poor school performance? Demography, 36,
521–534. doi:10.2307/2648088
61. RAND Corporation. (2011). Children and spouses of deployed
military members report challenges as responsibilities increase. Retrieved
from http://www/rand.org/news/press/2011/01/19.html
62. Rawat, S. (2013). Stress coping and some related factors
amongst serving combat veterans.
63. Paper presented at the International Applied Military
Psychology Symposium (IAMPS) in Vienna, Austria, May 2013.
64. Rawat, S. (2016, May). Resilience among military spouses
during soldier deployment in operational areas. Paper presented at
International Applied Military Psychology Symposium (IAMPS) in Porto,
Portugal.
65. Rawat, S. (2019). Building Resilience in Military Spouses, in S.
Rawat (ed.), WAGS, Rawat Publication, Jaipur.
66. Renshaw, K. D., Rodrigues, C. S., & Jones, D. H. (2008).
Psychological symptoms and marital satisfaction in spouses of Operation
Iraqi Freedom veterans: Relationships with spouses’ perceptions of veterans’
experiences and symptoms. Journal of Family Psychology, 22, 586 –594.
http://dx.doi.org/10.1037/0893-3200.22.3.586
67. Rentz, E. D., Marshall, S. W., Loomis, D., Casteel, C., Martin,
S. L., & Gibbs, D. A. (2007). Effect of deployment on the occurrence of child
maltreatment in military and nonmilitary families. American Journal of
Epidemiology, 165, 1199 –1206. http://dx.doi.org/10.1093/aje/kwm008
68. Rosenblum, K. L., & Muzik, M. (2014). STRoNG intervention
for military families with young children. Psychiatric Services, 65(3), 399.
http://dx .doi.org/10.1176/appi.ps.650302
69. Rotunda, R. J., O’Farrell, T. J., Murphy, M., & Babey, S. H.
(2008). Behavioral couples therapy for comorbid substance use disorders and
combat-related posttraumatic stress disorder among male veterans: An initial
evaluation. Addictive Behaviors, 33, 180–187. http://dx.doi.org/ 10.1016/
j.addbeh.2007.06.001

146
 70. Roy, D. (Feb. 2021). “Rising to The Challenge.” Professional
Safety, vol. 66, no. 2, American Society of Safety Engineers, 6.
71. Saleebey, D. (1996). The strengths perspective in social work
practice: Extensions and cautions. Social Work, 41, 295-305
72. Seligman, M. E. P. (1998). Learned optimism (2nd ed.). New
York, NY: Pocket Books.
73. Seligman, M. E., Steen, T. A., Park, N., & Peterson, C. (2005).
Positive psychology progress: Empirical validation of interventions.
American Psychologist, 60, 410 – 421. http://dx.doi.org/10.1037/0003-
066X.60.5 .410
74. Sherwood, E. M. (2008). Marital strength in Canadian military
couples: A grounded theory approach (Doctoral dissertation). Retrieved from
http://dspace1.acs.ucalgary.ca/bitstream/1880/4640/3/Sherwood_PhD.pdf
75. Simpson, G. A., & Fowler, M. G. (1994). Geographic mobility
and children’s emotional/behavioral adjustment and school functioning.
Pediatrics, 93, 303–309.
76. Sinclair, R. R. & Britt, T. W. (2013). Building psychological
resilience in military personnel: Theory and practice. Washington, DC: APA
77. Tusaie, K., & Dyer, J. (2004). Resilience: A historical review
of the construct. Holistic Nursing Practice, 18, 3–8. Ungar, M. (2002).
78. Van Breda, A. D. (2001). Resilience theory: A literature review.
Retrieved from http:// www.vanbreda.org/adrian/resilience/resilience_
theory_review.pdf
79. Van Breda, A. D. (1997). Experience of routine husband
absences in the South AfricanNavy. Social Work/Maatskaplike Werk, 33,
154–164.
80. Verdeli, H., Baily, C., Vousoura, E., Belser, A., Singla, D., &
Manos, G. (2011). The case for treating depression in military spouses.
Journal of Family Psychology, 25, 488 – 496. http://dx.doi.org/
10.1037/a0024525
81. Walsh, F. (2006). Strengthening family resilience (2nd ed.).
New York, NY: GuilfordPress.
82. Walsh, F. (2006). Strengthening family resilience (2nd ed.).
New York, NY: GuilfordPress.
83. Westhuis, D. J., Fafara, R. J., & Ouellette, P. (2006). Does
ethnicity affect the coping of military spouses? Armed Forces & Society, 32,
584–603. doi:10.1177/ 0095327X06287050
84. Wiens, W.T. & Boss, P., (2006). Maintaining family resiliency
before, during and after the military separation, in Military Life: the
psychology of serving in peace and combat 3, The military family, eds. C. A.

147
Castro, A. B. Adler, & T. W. Britt, Westport, Connecticut: Praeger Sucirities
international, 13-38.
85. Wood, A. M, Linley, P. A. Maltby, J., Kashdam, T. B., Hurling,
R. (2011). Using personal and 209 psychological strengths leads to increases
in well-being over time: A longitudinal study and the development of the
strengths use questionnaire. Personality and Individual Differences, 50, 15-19.

148
 RESILIENCE IN CHILDREN OF MILITARY
PERSONNEL

Vahishta KAPADIA ∗ and Samir RAWAT ∗∗

I. INTRODUCTION
While life in the military can be rough, its challenges are not just
limited to military personnel, but to their families as well. Much research has
shown fruitful findings when considering military spouses (Dogra, 2019;
Rawat, 2019), yet there is a yawning gap visible in the research done on
military children. Children of military personnel or commonly known as
‘Military Brats’, an, acronym for ‘Born, Raised And Trained’ (Chatterjee,
2010) go through a wide range of experiences, some are beautiful, while
others may be turbulent (Faran et al., 2004). The military life presents
children and young people with many opportunities, but they also face
hardships that other children don’t experience (Easterbrooks, Ginsburg, &
Lerner, 2013). Resilience is a human experience and does not distinguish
between military and civilian.
Before diving into understanding resilience in children, on one hand we look
at the risk factors or challenges faced, and on the other, we consider some of
the protective factors or buffers that help military brats face adversities.

II. RISK FACTORS FOR MILITARY BRATS

The seesaw of stability and instability. Family as a unit is known to
endow stability (Meadows et al., 2016). Most family systems theories state
that the family acts as a source of stability for each of the members. However,
when there are certain strains on one member, the family can expect
experiences of disbalance. Stresses of military personnel invariably affect
family members. Similarly, difficulties faced by the child or spouse at home,
may impact the soldier’s overall work performance. Therefore, essentially,
familial harmony plays a big role in the levels of distress experienced by each
of the members (Masten, 2013). Maintaining stability may be especially

∗
MIND Academy, India
∗∗
MIND Academy, India

149
gruelling for these children, when there’s a myriad of variables changing
around them. Children may sometimes grow up feeling rootless and
therefore, may find it difficult to establish and maintain relationships (Park,
2011).
The mental health domino effect. This begins when the individual
serving in the military undergoes any kind of psychological concerns such as
stress, anxiety, depression, or post traumatic stress disorder (PTSD).
Consequently, the family, in response to their trauma, may
experience distress, which in turn affects their mental health as well. This is
a direct result of one event and can sometimes lead to irreversible results,
much like dominos (Kudler & Potter, 2013; Stepka & Callahan, 2016).
Change is the only constant – Adapt and adjust! The most common
risk factor is deployment and relocation (McLeod, Heriot, & Hunt, 2008;
Stepka & Callahan, 2016). For these family members, being without the
military parent can be a stressful period (O’Neal et al., 2018). Studies have
shown higher levels of anxiety and parental stress in those who are
anticipating deployment as compared to civilian groups anticipating a general
transfer. Spouses often react with shock, anger and disbelief and show high
levels of emotional distress and loneliness (Dogra, 2019; Rawat, 2019). This
can be considered as a common response among children as well. It is
commonly understood that constant relocations tend to disrupt one’s lifestyle,
making it nearly impossible to experience consistency of any form. However,
relocation stress need not always be detrimental for these children. Studies in
the past have shown that in such cases, individuals find it beneficial to incline
towards positive outcomes rather than the negatives (Rawat, 2019; Weber &
Weber, 2005).
Fear and grief about the unknown. Anticipatory grief is also a
prevalent response on hearing the news of deployment. This refers to an
anticipated loss of any kind and the grief attached to it. In such cases, children
receiving less contact from the deployed parent, not hearing from the parent
for months, now knowing where the parent is, and experiencing fear due to
an anticipated loss or injury of that parent (Palmer, 2008).
Melancholy and dread. Studies have also shown that children of
deployed parents tend be at a higher risk for depression and anxiety (Kudler
& Potter, 2013; Palmer, 2008). It has been found that military children do
experience heightened effects of war and deployment. The absence of a
parent, whether temporary or permanent, does take a toll on the child (Palmer,
2008). Contrary to what has been found with civilian counterparts, military
brats show higher levels of stress and heartrate (Park, 2011).
The affairs of education. Frequent relocations compose another area
of distress for most when considering the education of their child. Constant

150
transfers mean no stable school life. If, for example, an officer is transferred
every 24 months, children will be changing schools or colleges at least ten
times in their lives. This means that adjusting to a new schooling environment
ten times over, which may not be easy (Rawat, 2019). Furthermore,
separation from the parent serving is likely to have a negative effect on the
child’s academic performance (Park, 2011).
Saltzman and colleagues (2011) highlight some other common risks
and likely outcomes that military families face:
(1) Lack of complete knowledge or understanding of deployment and
its impact has been found to increase stress levels in parents and
children and may result in inappropriate reactions from either side.
(2) Impaired communication with the deployed member. When there
are extended periods of absence of one parent, it may lead to lack of
cohesiveness in the family and feelings of estrangement. One side
may feel that the other does not understand their side of the
experience or their circumstances and vice versa.
(3) Impaired Parenting style. Since most military parents undergo
significant levels of stress, it often manifests in anger, anxiety, sleep
disturbances and other negative experiences. This spills over into
their family life and can be a cause of decreased parental
engagement and inconsistent responses from the parents. These can
be confusing signals for the child to bear and often results in some
form of neglect or communication breakdown.
(4) The absence of a belief system to guide individuals and make
meaning out of their predicaments . This may cause feelings of
isolation, hopelessness and pessimism.
Rawat’s work (2019) on military spouses describes seven stages
that spouses often go through on learning about their partner’s deployment.
In this context, we hypothesize that children and adolescents too go through
these stages. These seven stages include:
Anticipation and departure. Receiving sudden transfer orders,
giving no time to the family to process their parent’s departure. When reality
sinks in, it may seem like a bitter pill to swallow.
Detachment and withdrawal. Occurring about a week prior to the
departure of the soldier, the child may choose to detach.
Emotional disorganization or confusion. This refers to a sense of
overwhelm that takes over, perhaps in the early months of the parent’s
deployment.
Recovery and stabilization. Usually well into the deployment, the
family finally learns to cope and manage well by settling into new routines.

151
 Anticipation of return. This refers to the feelings of anticipation
experienced by the family, tentatively a month before return. This
anticipation is positive in nature as it brings in hope for a family reunion.
Return, adjustment and renegotiation. This occurs once the
deployed parent has returned and the family is in the process of resolving any
conflicts and helping the member readjust to life at home.
Reintegration and stabilization. Notably, the most satisfying stage
for all, the soldier is in the process of reintegrating and finding comfort at
home.

III. PROTECTIVE FACTORS FOR MILITARY BRATS

The family acts as a buffer for individuals in the Armed forces. The
other family members help the military spouse in terms of their coping and
vice versa. These members could include the children, siblings, grandparents
and other relatives of the military personnel. These individuals not only act
as an emotional buffer, but also an economic and social buffer (Riggs &
Riggs, 2011).
Schooling - Education in general, plays a significant role in
developing resilience in children (Masten, 2013). Among military children,
school mobility is frequently seen due to the constant transfers. Schools
provide these children with competencies and opportunities that help them
hone their skills. Schools and educational programs enable children to go
after their dreams despite certain strains and challenges (Faran et al., 2004).
Communities as protective insulin- Armed forces across the world
have communities for their members. This is a system that involves army
personnel, their families, their communities and sometimes also include
internationally known communities. These communities help foster
resilience in these military children and help them make sense of their
situations ( Krasny et al., 2014; Kudler & Potter, 2013).
Health and Education Benefits - In most Nations around the world,
families of soldiers get access to health benefits such as insurances and
discounts. Medical costs are such that they are mostly affordable by military
families (Stepka & Callahan, 2016; Military Benefits, n.d.). This is an
advantage for spouses back at home, looking after the family single-
handedly.
Goods and Services - Access to affordable commissary is allowed
such that it helps families get discounts on groceries and other daily use
products (Military Benefits, n.d.). This takes of the burden of expenditure
from the spouse.

152
 Learning- Liftoff (2016) highlights some benefits of being a
military brat. These include:
(1) Language proficiency. Transfers and relocations inadvertently lead
to acquisition and grasping of new languages. In India alone, there
are 22 official languages. These are predominantly based on regions.
Learning a new language may be a direct result of these transfers.
Parents can encourage children to gain proficiency in those regional
languages through courses.
(2) Unparalleled adventures. Military Brats can often retrospectively
looking, recount an assortment of diverse experiences since they
have exposure to different cultures and societies.
(3) Flexibility. Due to this array of experiences, children are more likely
to be flexible in order to adapt. Flexibility is one of the most valued
qualities of anyone connected to the armed forces.
(4) Maturity and resilience. In order to be mature, one needs to inculcate
a sense of flexibility early on in life. This also helps them develop
resilience.
(5) Social skills. Due to frequent relocations, military brats are often
well-equipped in the area of social skills. This is another valuable
asset as they grow older.
(6) Unique community. The military itself is a unique community.
However, even within the military, there appear different
communities. Simply the ‘military brat’ subculture has its own
connotations and holds distinct features by which they can be
identified.
(7) Inclination toward service. Parents serving in the military most often
become role models for their brats due to the strong sense of honour
attached to it. This inculcates a sense of duty and love for the
country, which directly or indirectly, motivates children to be a part
of this cause.

IV. RESILIENCE IN MILITARY BRATS

Resilience, as we know it, means to build up capacity to hold strong
through hardships. This tool is handy for anyone, but a lot more for those
associated with the armed forces across the world. Building resilience takes
time and a whole host of experiences, but once developed, can be source of
strength and a positive coping mechanism. Building self-efficacy is essential
to this process (Cozza & Lerner, 2013).
In youth, resilience looks different. To that end, we know that they
may not have been jaded by multiple experiences in their lives, but even so,
they know not to lose hope too easily. If resilience is developed early on,

153
individuals may be able to handle life’s challenges head-on from a younger
age. Easterbrooks and colleagues (2013) have provided the 7 C’s of resilience
building in children and youth. These include:
Competence. This revolves around developing the necessary skills
to be able to safely navigate through adversities and only take assistance from
adults when necessary. This helps the children to step out of their comfort
zones and strive for what they want, rather than expecting it to be handed to
them.
Confidence. Confidence is a crucial tool for all children, be it
military or civilian. This will help them opt for the fight response rather than
the flight response. Adults can help children in this domain by reinforcing
positive behaviour and encouraging them to take steps their self-esteem may
not allow too easily.
Character. This discusses one’s ability to understand that they have
their own life and their own hardships along with that of the military parent.
It requires one to notice the need to hold self-awareness while also being
mindful of how their actions may influence others.
Connection. The younger generation, now more than ever, needs to
feel connected. Having connections that are meaningful plays a huge role
when faced with challenges. They will feel protected and be able to show
more resilience.
Contribution. Making contributions, whether physical, emotional or
spiritual, all provide a sense of gratitude. It also enables the comfort in asking
for help when one is stuck at a later point. Contributing for the growth of
others can be a large source of reward.
Coping. Military children will much benefit from learning how to
cope with who learn to cope effectively with stress are better prepared to
overcome life’s challenges. When effective coping strategies are put in place,
one is less likely discount the problem or its solvability.
Control. When children feel a sense of control, they are more likely
to take on responsibilities that enhance their independence. When parents
allow room for learning and independence, it fosters self-control and self-
efficacy in children.
As mentioned earlier, the military lifestyle comes with its own
baggage. The challenges face by military youth are unique, and therefore,
these seven C’s equip them through the various trials and tribulations of life.
Saltzman and colleagues (2011) look at methods to foster resilience, some of
which include:
• Psychoeducating the children about the impact of deployment and
the distress attached to it.

154
• Helping children understand the need to address any negative
emotions such as anger, frustration, sadness, anxiety, loneliness,
traumatic stress.
• Parents can encourage healthy coping strategies from a young age
such that children are better able to handle their emotions as they
grow older.
• When children are made to understand that their parents’ distress
has less to do with them, they are more likely to empathise with their
parents and open up to the idea of problem-solving.
• When each individual in the family is able to comfortably share their
experiences, it creates a family narrative and enables a deeper
understanding of each member. This can only be done through
healthy communication.
• At a family level, resiliency skills need to be honed such that each
member can appropriately respond to the impact of stressors. These
skills include self-regulation, emotion regulation, systematic
analysis of a problem and the ability to keep investigating for
solutions.
• Trauma of each member can be dealt with using therapeutic means.
This will also help them prepare for further such experiences or
encounters.

V. RECOMMENDATIONS FOR MILITARY BRATS

To put in a nut shell, it may help military Brats to:
• Understand, accept and validate any feelings of sadness, frustration
and anger.
• Find a safe space, whether within the family, or in a therapy room,
to share these feelings and process what they mean to you.
• Realise that communication is key. In rough moments, remember to
communicate when things feel too much or too little.
• Continue efforts to find silver linings in hopeless situations.
• Hold the serving member with pride in your heart, and pray for their
safety, but do not dwell or overthink.
• Enable yourself to find your own competencies and purpose through
self-exploration.
• Understand that patience in such situations is virtue that holds true.
• Allow yourself to enjoy activities, hobbies and passions that are
yours.
• Build self-efficacy, to feel in control of your decisions and lifestyle.

155
 • Lean on available social support to get your through the day.
Everybody needs somebody.

VI. DIRECTIONS FOR FUTURE RESEARCH

Literature on children of military personnel is too meagre, however
sufficient enough to just about scrape the surface. Further research can be
done with the purpose of gathering data that is real-time and can shed more
light on lived experiences of military brats. Further, studies can also be done
to show cultural differences in risk factors, protective factors and levels of
resilience among military brats across countries.

VII. CONCLUSIONS
The military brats constitute a significant population of our youth
and ultimately do play a role in how the future of society is shaped. This
unique group comes with its own predisposed challenges, but with the right
kind of reinforcements and parent-child transactions, they can develop
unmatched self-efficacy and resilience. That resilience acts as a window
when all doors are closed.

156
 REFERENCES
1. Chatterjee, S. (2010) Defense Kids In India: Growing Up
Differently. Loving Your Child. [online magazine].
2. Cozza, C. S. J., & Lerner, R. M. (2013). Military children and
families: Introducing the issue. The Future of Children, 3-11.
3. Dogra, N. (2019). Challenges to military spouses before, during
and after deployment. In ‘WAGS: Psychology for the Military Spouse’.
Rawat Publications 4, 88-101.
4. Easterbrooks, M. A., Ginsburg, K., & Lerner, R. M. (2013).
Resilience among military youth. The future of children, 99-120.
5. Faran, M. E., Weist, M. D., Faran, D. A., & Morris, S. M.
(2004). Promoting resilience in military children and adolescents.
In Community planning to foster resilience in children (pp. 233-246).
Springer, Boston, MA.
6. Krasny, M. E., Pace, K. H., Tidball, K. G., & Helphand, K.
(2014). Nature engagement to foster resilience in military communities.
In Greening in the red zone (pp. 163-180). Springer, Dordrecht.
7. Kudler, H., & Porter, R. I. (2013). Building communities of care
for military children and families. The Future of Children, 163-185.
8. Learning Liftoff. (2016). 8 Benefits of Being a Military Child.
Stride. Retrieved from https://www.learningliftoff.com/8-benefits-of-being-a-
military-child/#:~:text=8%20Benefits%20of%20Being%20a%20Military%
20Child%201,schools%2C%20and%20new%20peers.%20...%20More%
20items...%20
9. Masten, A. S. (2013). Competence, risk, and resilience in
military families: Conceptual commentary. Clinical child and family
psychology review, 16(3), 278-281.
10. McLeod, C., Heriot, S., & Hunt, C. (2008). Changing places:
Resilience in children who move. Australian Journal of Education, 52(2),
168-182.
11. Meadows, S. O., Beckett, M. K., Bowling, K., Golinelli, D.,
Fisher, M. P., Martin, L. T., ... & Osilla, K. C. (2016). Family resilience in
the military: Definitions, models, and policies. Rand health quarterly, 5(3).
12. Military Benefits. (n.d.). Military family benefits. Retrieved
from https://militarybenefits.info/military-benefits-for-family-members/#:~:text=
1%20 Health%20Benefits.%20All%20immediate%20military%20family%
13. 20members,and%20services%20for%20military%20members
%20and%20their%20families.
14. O’Neal, C. W., Lucier-Greer, M., Duncan, J. M., Mallette, J. K.,
Arnold, A. L., & Mancini, J. A. (2018). Vulnerability and resilience within

157
military families: Deployment experiences, reintegration, and family
functioning. Journal of Child and Family Studies, 27(10), 3250-3261.
15. Palmer, C. (2008). A theory of risk and resilience factors in
military families. Military Psychology, 20(3), 205-217.
16. Park, N. (2011). Military children and families: strengths and
challenges during peace and war. American Psychologist, 66(1), 65.
17. Rawat N.. (2019). The military spouse – Who is she? In
‘WAGS: Psychology for the Military Spouse’. Rawat Publications 3, 53-87.
18. Riggs, S. A., & Riggs, D. S. (2011). Risk and resilience in
military families experiencing deployment: the role of the family attachment
network. Journal of family psychology, 25(5), 675.
19. Saltzman, W. R., Lester, P., Beardslee, W. R., Layne, C. M.,
Woodward, K., & Nash, W. P. (2011). Mechanisms of risk and resilience in
military families: Theoretical and empirical basis of a family-focused
resilience enhancement program. Clinical child and family psychology
review, 14(3), 213-230.
20. Stepka, P., & Callahan, K. (2016). The impact of military life
on young children and their parents. In Parenting and Children's Resilience
in Military Families (pp. 11-26). Springer, Cham.
21. Weber, E. G., & Weber, D. K. (2005). Geographic relocation
frequency, resilience, and military adolescent behavior. Military
medicine, 170(7), 638-642.

158
 PROPRIETĂŢI PSIHOMETRICE ALE
CONNOR - DAVISON RESILIENCE SCALE:
DATE PRELIMINARE

Cristian ILIE∗
Rezumat
Cercetarea are drept scop analiza validităţii constructului rezilienţă evaluat cu
Connor - Davison Resilience Scale (CD – RISC), scală bazată pe un model compus din
5 dimensiuni: standardele înalte şi tenacitatea, încrederea în propriile intuiţii, acceptarea
pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii securizante, capacitatea de control şi influenţe
spirituale.
Chestionarul a fost administrat pe un eşantion de 524 de subiecţi, dintre care
450 bărbaţi şi 74 femei, cu vârste cuprinse între 18 şi 57 de ani (m= 35,66, ab. std.=8,02).
Rezultatele au relevat existenţa unui model bidimensional corespunzător celor cinci
dimensiuni.
Cuvinte cheie: CD – RISC, rezilienţă, analiza componentelor principale pentru date
categoriale.

I. INTRODUCERE
Utilizarea în numeroase cercetări, în contexte diferite, asupra unor
populaţii diverse şi a unor culturi diferite, calitatea studiilor în ceea ce
priveşte caracteristicile psihometrice ale CD – RISC fundamentează decizia
de întrebuinţare a acestei scale.
Diversitatea studiilor, precum şi a rezultatelor, asupra evaluării
rezilienţei, impune să respectăm recomandarea de a fi prudenţi, mai ales în
interpretarea rezultatelor la astfel de evaluări (Ionescu, Ş., 2013).
Când un test este nou adoptat pentru măsurarea unui construct
cunoscut, riscul ca validitatea să fie nesatisfăcătoare este mai mare pentru test
decât pentru construct.
Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de
calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte
înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Privind constructul ca baza
interpretativă a răspunsurilor subiecţilor, acest tip de validare are şi scopul de
a identifica şi analiza procesele psihice declanşate sau detectate de test (Silva,
1993).
Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la
existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de
validare a testului relativă la constructul măsurat.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

159
 În unele situaţii, asumpţiile de bază ale analizei factoriale
exploratorii parametrice nu sunt respectate şi, totuşi, chiar în aceste cazuri,
tehnica se foloseşte. Apare astfel riscul inducerii unor erori semnificative care
pot invalida modelul de analiză factorială. Spre a preîntâmpina astfel de
situaţii, vom putea utiliza „Analiza Componentelor Principale pentru date
Categoriale” CATPCA (Opariuc - Dan, C., 2009; Opariuc - Dan, C., 2012 ).
Principiile nu diferă semnificativ în comparaţie cu cele utilizate la
analiza factorială clasică. Se urmăreşte extragerea unor factori latenţi, comuni
unui set de variabile şi identificarea modului în care variabilele pot explica
factorul latent.
Fiecare variabilă prezintă o variaţie proprie, dar şi o varianţă
comună. Ideea Analizei Componentelor Principale este aceea de a reduce
aceşti factori, pe baza varianţelor comune, până la identificarea numărului
minim de factori care pot explica varianţele variabilelor iniţiale (Opariuc -
Dan, C., 2009; Opariuc - Dan, C., 2012).
Rezilienţa descrie abilitatea indiviziilor de a se adapta la diferite
condiţii adverse, în acelaşi timp păstrându-şi sensul, echilibrul şi starea de
bine mentală şi fizică (Sergeant & Laws-Chapman, 2012).
De asemenea, rezilienţa mai este definită ca fiind capacitatea de a
se redresa, de a-şi reveni atunci când individul se confruntă cu probleme,
adversităţi sau conflicte (Luthans, 2002).
Adesea se afirmă că nu trebuie să te naşti cu ea, că este o capacitate
ce se poate construi şi care duce la progres şi la creşterea responsabilităţii
(Youssef & Luthans, 2007).
O opinie diferită au Mueller - Hanson et al. (2005), care într-o
cercetare trecută a gradului de maleabilitate şi de educabilitate al
competenţelor (KSAO) specifice liderilor militari au afirmat că rezilienţa este
rezistentă la schimbare precum o trăsătură de personalitate.
Prezentul articol nu îşi propune să abordeze argumentele definirii,
de către autorii Connor - Davison Resilience Scale (CD – RISC) a celor cinci
dimensiuni sau argumentele legate de alegerea acestora ca dimensiuni
subsecvente rezilienţei, aceste detalieri sunt pe larg prezentate în articolele
care prezintă in extenso teoria rezilienţei.
Considerăm a fi esenţial să punctăm, în rezumat, faptul că poziţiile
referitoare la evaluarea rezilienţei sunt diferite, iar acesta este rezultatul
absenţei consensului în ceea ce priveşte definiţia constructului (Ionescu, Ş.,
2013).
De asemenea, este de menţionat faptul că anumiţi autori pun
accentul pe caracteristicile individuale, iar alţii abordează rezilienţa ca pe un
proces (Ionescu, Ş., 2013).

160
 II. OBIECTIVUL CERCETĂRII
Obiectivul cercetării a vizat evaluarea validităţii testului, relativă
la constructul măsurat pe un eşantionul specific.

III. METODA
1. Participanţi
Cercetarea s-a desfăşurat pe un eşantion de 524 de subiecţi, dintre
care 450 bărbaţi şi 74 femei, cu vârste cuprinse între 18 şi 59 de ani
(m= 38,37, ab. std.= 9,07).
Înainte de evaluarea propriu-zisă, fiecare participant a primit un
formular de consimţământ informat, care se referea la persoanele care vor
avea acces la scorurile pe care le va fi obţinut persoana evaluată şi
cuprindea informaţii despre participarea voluntară la un proiect de
cercetare prin furnizarea datelor rezultate din evaluarea cu chestionare
psihometrice.
În acest formular se garanta confidenţialitatea tuturor
informaţiilor personale.

2. Instrument
Scala Connor - Davison Resilience Scale – CD-RISC a fost creată
cu scopul de a măsura rezilienţa, conceptualizată ca fiind cumulul
calităţilor personale care permit unui individ să facă faţă cu succes
situaţiilor adverse. Scala este construită din 25 de itemi, la care
participanţii sunt rugaţi să răspundă pe o scală Likert cu cinci trepte.
Instrumentul cuprinde 5 subscale şi anume: Standardele înalte şi
tenacitatea, Încrederea în propriile instincte/intuiţii, Acceptarea pozitivă
a schimbării şi crearea de relaţii securizante, Capacitatea de control şi
Influenţe spirituale.

IV. REZULTATELE
Un prim pas al analizei efectuate a fost acela de a testa condiţiile
îndeplinirii adecvate a asumpţiilor de bază ale acesteia: nivelul de măsură
trebuie să respecte minimum scala de interval, corelaţiile liniare,
distribuţii univariate şi multivariate normale şi mărimea lotului de
cercetare. Raportul optim dintre numărul de variabile incluse în analiza
factorială parametrică şi numărul de subiecţi necesari este de 1:20.

161
Tabelul nr. 1. Coeficienţii de corelaţii pentru scalele Connor - Davison
Resilience Scale – CD – RISC
CD- RISC sc1 sc2 sc3 sc4 sc5

CD - RISC 1 ,888** ,822** ,804** ,750** ,376**

Standardele înalte şi
,888** 1 ,603** ,672** ,653** ,179**
tenacitatea (sc1)
Încrederea în propriile
,822** ,603** 1 ,558** ,493** ,211**
intuiţii (sc2)
Acceptarea pozitivă a
schimbării şi crearea
,804** ,672** ,558** 1 ,581** ,149**
de relaţii securizante
(sc3)
Capacitatea de control
,750** ,653** ,493** ,581** 1 ,169**
(sc4)
Influenţe spirituale
,376** ,179** ,211** ,149** ,169** 1
(sc5)
Notă. * **p < .01. N = 524

Tabelul nr. 1 prezintă valorile corelaţiilor obţinute între scorul

general şi scalele corespunzătoare domeniilor Connor - Davison Resilience
Scale – CD – RISC, precum şi între scale pentru verificarea îndeplinirii
primei condiţii.
Astfel, s-au înregistrat corelaţii bune între scorul general al CD –
RISC şi dimensiunea Standardele înalte şi tenacitatea (sc1) r = .88, p <.01,
între scorul general al CD – RISC şi dimensiunea Încrederea în propriile
intuiţii (sc2) r = .82, p <.01, între scorul general al CD – RISC şi dimensiunea
Acceptarea pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii securizante (sc3) r= .80,
p <.01 şi între scorul general al CD – RISC şi dimensiunea Capacitatea de
control (sc4) r = .75, p <.01.
Corelaţia între scorul general al CD – RISC şi dimensiunea Influenţe
spirituale (sc5) este una moderată r = .37, p <.01.
În schimb, corelaţiile dintre dimensiunea Influenţe spirituale (sc5)
şi toate celelalte scale sunt scăzute, ele având valori cuprinse în intervalul r =
(.14 - . 21), p <.01.
Una dintre asumpţiile de bază pentru analizei factoriale nu este
îndeplinită.
În continuare am analizat următoarea asumpţie şi anume existenţa
dovezilor cu privire la distribuţia normală a dimensiunilor subiacente Connor
- Davison Resilience Scale – CD – RISC.

162
Tabelul nr. 2. Statistici descriptive. Valorile Skewness şi Kurtosis
Scor sc1 sc2 sc3 sc4 sc5
CD - RISC
Skewness -,142 -,213 -,047 -,561 -,587 ,213
Std. Error of
,107 ,107 ,107 ,107 ,107 ,107
Skewness
Kurtosis ,103 ,024 1,650 ,423 ,177 -,014
Std. Error of
,213 ,213 ,213 ,213 ,213 ,213
Kurtosis
Din analiza valorilor indicatorilor de asimetrie şi boltire în
conformitate cu pragurile propuse de Blanca, Arnau, López-Montiel, Bono,
şi Bendayan (apud. Popa M.2013) se poate constata că cele mai multe dintre
acestea se plasează în categoria devierilor ,,uşoare” şi ,,moderate”
(.21 - .58), dar sunt şi scale cu indicatori care depăşesc aceste valori, intrând
în zonele de abatere mari.

Tabelul nr. 3. Tests of Normality

Kolmogorov - Smirnova Shapiro - Wilk
Statistic df Sig. Statistic df Sig.
Standardele
înalte şi
,103 524 ,000 ,967 524 ,000
tenacitatea
(sc1)
Încrederea
în propriile
,101 524 ,000 ,974 524 ,000
intuiţii
(sc2)
Acceptarea
pozitivă a
schimbării
şi crearea ,113 524 ,000 ,943 524 ,000
de relaţii
securizante
(sc3)
Capacitatea
de control ,156 524 ,000 ,916 524 ,000
(sc4)
Influenţe
spirituale ,134 524 ,000 ,963 524 ,000
(sc5)
a. Lilliefors Significance Correction

163
 Din analiza datelor din tabelul de mai sus se observă că valorile
testului sunt semnificative, deci ipoteza normalităţii distribuţiilor trebuie
respinsă.
În concluzie, având în vedere abaterile de la parametrii distribuţiei
normale şi corelaţiile scăzute dintre dimensiunea Influenţe spirituale (sc 5) şi
toate celelalte scale, r = (.14 - . 21), p < .01., nu a fost asumată condiţia de
normalitate impusă de testele parametrice.
Cu toate că analiza factorială parametrică este destul de puternică
pentru a compensa abaterile de la condiţiile procedurale, se consideră că, în
acest caz, utilizarea variantei alternative, şi anume analiza componentelor
principale pentru date categoriale este de preferat.
Analiza s-a desfăşurat pe un număr de 524 de subiecţi nefiind
înregistraţi subiecţi excluşi din motive de lipsă a datelor.
Constatăm că soluţia s-a găsit după un număr de 96 iteraţii, criteriul
de convergenţă fiind atins, iar creşterea varianţei nemaifiind semnificativă.
Observăm că Eigenvalue a crescut de la 3,60 la 3,80 între cele 96 de iteraţii,
cele 5 (cinci) variabile saturând de la 75,60% la 76,80% modelul
bidimensional analizat.
Cert este că 5 (cinci) variabile, raportate la modelul bidimensional
reuşesc să explice un procent de 76,80% din variaţia factorului latent.
Diferenţa se datorează, probabil, unor alte variabile.

Tabelul nr. 4 Sumarul modelului

Dimension Cronbach's Alpha Variance Accounted For
Total % of Variance
(Eigenvalue)
1 ,818 2,890 57,809
2 -,066 ,950 18,998
Total ,925a 3,840 76,807
a. Total Cronbach's Alpha is based on the total Eigenvalue.

În tabelul nr. 4 se prezintă sumarul unui model bidimensional. Prima

dimensiune presupusă a fi Rezilienţa este acoperită de cele 5 (cinci) variabile
în proporţie de 57,80%. Este o acoperire foarte bună, iar variabilele au
consistenţă internă acceptabilă (Alpha Cronbach=0,818).
Cea de-a doua dimensiune, Influenţe spirituale, este acoperită de
18,998% de cele 5 (cinci) variabile. În acest caz variabilele nu au o
consistenţă acceptabilă (Alpha Cronbach = - 0,066), valoarea negativă
arătând probleme legate de sensul în care variabilele saturează acest factor.
Deşi eigenvalue este subunitar (0,95), vom accepta existenţa a celei
de-a doua dimensiuni.

164
 Până în acest moment am decis existenţa unui model bidimensional
corespunzător celor 5 (cinci) variabile, primul factor latent fiind cel presupus
a fi Rezilienţa cu o putere explicativă de 57,80% şi cu o bună consistenţă
(0,81), cel de al doilea factor latent fiind dimensiunea Influenţe spirituale cu
o putere explicativă de 18,99% şi cu o consistenţă internă care nu este
acceptabilă (- 0,066).

Tabelul nr. 5 Evoluţia varianţei

Centroid Coordinates Total (Vector Coordinates)
Dimensiunea Mean Dimensiunea Total
1 2 1 2
Standardele înalte
,785 ,042 ,414 ,781 ,013 ,794
şi tenacitatea (sc1)
Încrederea în
propriile intuiţii ,663 ,023 ,343 ,648 ,001 ,649
(sc2)
Acceptarea
pozitivă a
schimbării şi ,701 ,047 ,374 ,693 ,031 ,724
crearea de relaţii
securizante (sc3)
Capacitatea de
,681 ,015 ,348 ,676 ,006 ,683
control (sc4)
Influenţe spirituale
,116 ,902 ,509 ,092 ,899 ,991
(sc5)
Active Total 2,947 1,030 1,988 2,890 ,950 3,840
% of Variance 58,938 20,594 39,766 57,809 18,998 76,807

Analiza datelor din tabelul nr. 5 cu coordonatele fiecărei variabile în

raport cu fiecare dimensiune, reperul fiind intersecţia mediei celor două
dimensiuni (punctul de coordonate 0; 0 ), relevă faptul că în cazul variabilei
standardele înalte şi tenacitatea, încrederea în propriile intuiţii, acceptarea
pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii securizante şi capacitatea de
control coordonatele primei dimensiuni sunt mult mai mari în comparaţie cu
coordonatele celei de-a doua dimensiune.
În cazul variabilei Influenţe spirituale coordonatele pentru a doua
dimensiune sunt mai mari în comparaţie cu coordonatele pentru prima
dimensiune.
Se poate considera că acele variabile cu mediile coordonatelor
centroide mai mari de valoarea 0,10 au relevanţă în cadrul modelului de
analiză. În al doilea rând, analizând totalul varianţei pentru coordonatele

165
vectoriale avem o imagine asupra celor mai importanţi factori care explică
varianţa criteriului.
În cazul acestei cercetări, Rezilienţa este explicată mai ales de
variabilele standardele înalte şi tenacitatea, încrederea în propriile intuiţii,
acceptarea pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii securizante şi
capacitatea de control, iar cealaltă variabilă componentă, Influenţe spirituale
joacă un rol minor.

Tabelul nr. 6 Saturaţia în factori

Dimensiunea
1 2
Standardele înalte şi tenacitatea (sc1) ,884 -,115
Încrederea în propriile intuiţii (sc2) ,805 ,031
Acceptarea pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii
,833 -,175
securizante (sc3)
Capacitatea de control (sc4) ,822 -,079
Influenţe spirituale (sc5) ,303 ,948

În tabelul nr. 6 al saturaţiei în factori este indicată proporţia de

varianţă a fiecărei dimensiuni cu care contribuie fiecare dintre variabile. În
prima dimensiune variabilele standardele înalte şi tenacitatea, încrederea în
propriile intuiţii, acceptarea pozitivă a schimbării şi crearea de relaţii
securizante şi capacitatea de control au cei mai ridicaţi coeficienţi de
saturaţie. Cele 4 (patru) variabile introduse în model contribuie la explicarea
Rezilienţei, aşa cum s-a constatat anterior. Nu putem să ignorăm contribuţia
singulară a variabilei Influenţe spirituale la cea de-a doua dimensiune, care
este foarte ridicată.
Însă putem oare anticipa existenţa unui al doilea construct
psihologic diferit de rezilienţă?

166
 Figura nr. 1 Coordonatele saturaţiei în factori

Din graficul coordonatelor saturaţiei în factori se observă două zone

distinct marcate în raport cu cele două dimensiuni.
În prima zonă se identifică scalele standardele înalte şi tenacitatea,
încrederea în propriile intuiţii, acceptarea pozitivă a schimbării şi crearea
de relaţii securizante, capacitatea de control, iar în a doua se identifică scala
influenţe spirituale.
Scorurile mari înregistrate la scalele primei dimensiuni se asociază
cu scoruri mici înregistrate la scala celei de a doua dimensiuni. Se cuvine să
afirmăm că, cea de-a doua dimensiune, pe care o putem numi influenţe
spirituale, nu se referă la o componentă structurală a rezilienţei, construct
măsurat cu Connor - Davison Resilience Scale – CD – RISC.

V. DISCUŢII
Obiectivul principal al acestui studiu a fost atât identificarea de
dovezi ale validităţii relative la constructul aflat la baza testului (structural
validity), cât şi a elementelor componente ale constructului şi legăturile dintre
acestea.
Analiza categorială a componentelor principale nu identifică
automat numărul dimensiunilor extrase. Prin urmare, am pornit de la un
model teoretic şi am presupus că cei cinci factori vizează o singură
dimensiune, rezilienţa, şi nu altele.
Rezultatele cercetării au arătat existenţa unui model bidimensional
corespunzător celor 5 (cinci) variabile, primul factor latent fiind cel presupus

167
a fi rezilienţa, iar cel de al doilea factor latent fiind dimensiunea influenţe
spirituale
Rezultatele acestui studiu sugerează că cea de-a doua dimensiune,
pe care am numit-o influenţe spirituale, nu este o componentă structurală a
rezilienţei, construct măsurat cu CD – RISC.
Contrar studiilor autorilor CD – RISC analiza componentelor
principale asupra rezultatelor obţinute cu eşantionul acestui studiu nu a scos
în evidenţă existenţa a cinci factori.
Mai multe cercetări arată că structura factorială a CD – RISC variază
în funcţie de contextul cultural şi de populaţia studiată (Ionescu, Ş. 2013).
Spre exemplu Yu şi Zhang (2007) susţin că structura factorială a CD – RISC
este diferită de cea prezentată de cea a autorilor, fără dimensiunea
spiritualitate.
Khoshouei (2009) după o cercetare desfăşurată în Iran evidenţiază
şi el o structură factorială cu patru factori, şi anume: motivaţie, încredere în
sine, tenacitate şi adaptabilitate, deci fără dimensiunea spiritualitate.
Într-o cercetare realizată pe sud-africani, Jөrgensen şi Seedat (apud
Ionescu, Ş. 2013) evidenţiază şi ei o structură factorială, diferită de cea
descrisă de Connor şi Davison, compusă din trei dimensiuni: tenacitate,
adaptare, dar şi spiritualitate.
Din această perspectivă, lucrarea de faţă actualizează informaţiile
existente în literatura de specialitate.

VI. LIMITE
Concluziile acestui studiu trebuie interpretate ţinând seama de
anumite limitări. În primul rând eşantionul utilizat este unul de necesitate,
neputând fi considerat reprezentativ la nivelul întregii populaţii.
O altă limită a studiului este dată şi de distribuţia inegală a genului
participanţilor la acest studiu. Faptul că eşantionul cuprinde un număr
semnificativ mai mare de bărbaţi decât de femei poate avea un anumit impact
asupra rezultatelor obţinute. Cercetări viitoare ar trebui să ţină cont de aceste
limite astfel încât rezultatele obţinute să aibă o relevanţă sporită pentru ştiinţă.
În pofida limitelor studiului, rezultatele raportate constituie un reper
pentru realizarea unor noi cercetări în vederea determinării atât a extinderii
ori a robusteţii inferenţelor care pot fi făcute pe baza scorurilor la acest
instrument, cât şi a măsurii în care acesta poate fi utilizat în luarea unor decizii
corecte.

168
 VII. CONCLUZII
Câteva aspecte se desprind în urma acestui studiu. Astfel, în procesul
de identificarea dovezilor validităţii relative la construct, măsurat cu CD- RISC,
rezultatele au relevat existenţa unui model bidimensional corespunzător celor
cinci dimensiuni.
A fost utilizată analiza categorială pe componente principale
(CATPCA) deoarece variabilele nu au putut fi supuse analizei factoriale
clasice din cauza nerespectării asumpţiilor de bază.
Relevanţa şi calitatea informaţiilor şi a analizei, datorită CATPCA,
au condus la un tablou complet al dimensiunilor extrase. Rezultate robuste se
constituie în argument în sprijinul abordării tehnicilor de tip categorial,
întrucât, în realitate, distribuţiile nu au un caracter normal şi mai curând unul
logistic.
Analiza rezultatelor instrumentelor utilizate, a rezultatelor
subscalelor şi chiar a răspunsurilor la itemi trebuie să preceadă orice
interpretare sau decizie (Ionescu, Ş. 2013), iar recomandarea de a fi prudenţi,
mai ales în interpretarea rezultatelor la astfel de evaluări, este în continuare
validă.
În final, aspectele care vor fi analizate în cele ce urmează nu au
constituit obiectiv al acestui studiu, dar pot fi abordate în viitoarele cercetări.
Astfel, se conturează necesitatea modificării strategiei de intervenţie care
facilitează dezvoltarea rezilienţei, inclusiv a celei spirituale.
Şi, de asemenea, viitoarele cercetări ar putea aborda dimensiunea
spirituală a rezilienţei, datele culese cu acest instrument relevă că 72% din
respondenţii acestui studiu au declarat că este complet neadevărată sau rar
adevărată afirmaţia ,,Atunci când nu există soluţii clare pentru problemele
mele, uneori soarta sau Dumnezeu mă poate ajuta.”

169
 BIBLIOGRAFIE
1. American Psychiatric Association (APA). (2013). Diagnostic
and statistical manual of mental disorders (Fifth Ed.). Arlington, VA:
American Psychiatric Association.
2. Albu, Monica, 1998 - Construirea şi utilizarea testelor
psihologice, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
3. Anastasi Anne, Urbina Susana, 1997 - Psychological Testing,
(Seventh Edition), Simon &Schuster, Upper Saddle River, New Jersey.
4. Carr, W., D. Bradley, A. D. Ogle, S. E. Eonta, B. L. Pyle, and P.
Santiago, “Resilience Training in a Population of Deployed Personnel,”
Military Psychology, Vol. 25, No. 2, March 2013.
5. Connor K.M. şi Davidson J.R.T. (2003), Development of a
new resilience scale: Depression and Anxiety, vol. 18.
6. Griffith, J., and C. West, “Master Resilience Training and Its
Relationship to Individual Well-Being and Stress Buffering Among Army
National Guard Soldiers,” The Journal of Behavioral Health Services &
Research, Vol. 40, No. 2, 2013.
7. Ionescu, Şerban, 2013 – Tratat de rezilienţi asistată, Editura
Trei, Bucureşti.
8. Johnson, D. C., N. J. Thom, E. A. Stanley, L. Haase, A. N.
Simmons, P. B. Shih, W. K. Thompson, E. G. Potterat, T. R. Minor, and M.
P. Paulus, “Modifying Resilience Mechanisms in At-Risk Individuals: A
Controlled Study of Mindfulness Training in Marines Preparing for
Deployment,” American Journal of Psychiatry, Vol. 171, No. 8, 2014.
9. Kline, P., 2000 - The handbook of psychological testing (Second
Edition), Routledge, London and New York,
10. Rees, B., “Overview of Outcome Data for Potential Mediation
Training for Soldier Resilience,” Military Medicine, 2011.
11. Matthews, M. D., Head Strong: How Psychology Is
Revolutionizing War, New York: Oxford University Press, 2014.
12. Mueller-Hanson, R. A., S. S. White, D. W. Dorsey, and E. D.
Pulakos, Trening Adaptable Leaders: Lessons from Research and Practice,
Arlington, Va.: U.S. Army Research Institute for Behavioral and Social
Sciences, Research Report 1844, 2005.
13. Opariuc - Dan, C., 2009. Statistică aplicată în ştiinţele socio-
umane. Noţiuni de bază. Statistici univariate. Cluj-Napoca: ASCR.
14. Robson, S., Physical Fitness and Resilience: A Review of
Relevant Constructs, Mea sures, and Links to Well-Being, Santa Monica,
Calif.: RAND Corporation, RR-104- AF, 2013. As of January 3, 2017:
https://www.rand.org/pubs/research_reports/RR104.html

170
 15. Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică.
Metode statistice complementare, ed. ASCR, Cluj Napoca.
16. Sergeant, J. & Laws-Chapman, C. (2012). Creating a positive
workplace culture.
17. Urbina Susana, 2004- Essential of psychological testing, John
Wiley & Sons, Inc. Hoboken, New Jersey,
18. Youssef, C. M. & Luthans, F. (2007). Positive Organizational
Behavior in the Workplace: The Impact of Hope, Optimism, and Resilience.
Management Department Faculty Publications.

171
 FACTORII DE RISC PERSONALI ŞI REZILIENŢA ÎN
CONTEXTUL STRESULUI COTIDIAN

Manuela VÂRLAN ∗

Rezumat
Acest articol îşi propune să evidenţieze influenţa factorilor de risc asupra dinamicii
rezilienţei adulţilor în contextul stresului cotidian. Teoriile care au subiect rezilienţa au sugerat
că cercetătorii ar trebui să se concentreze asupra efectului stresului zilnic şi a strategiilor de
coping a persoanelor decât să se cantoneze exclusiv pe cercetarea evenimentelor majore din
viaţă şi stresul cronic. Ei au avansat ipoteza că modul în care adulţii fac faţă stresului zilnic este
un aspect cheie al înţelegerii well-beingului pe termen lung. Studiile sugerează în mod clar că
nu se poate face o generalizare cu privire la vârsta cronologică, în sine. Ea poate conferi
adulţilor o vulnerabilitate sau o rezilienţă mai mare. În această situaţie ar trebui să se
evidenţieze când şi în ce condiţii vârsta este asociată cu strategii eficiente de răspuns la stresul
zilnic. Diferenţele de vârstă în reactivitatea la stresul cotidian sunt clar încorporate într-un
complex de factori: structurali, individuali şi situaţionali care influenţează atât reactivitatea cât
şi modul de recuperare. Secţiunea finală a articolului prezintă mai multe direcţii pentru
cercetările viitoare în domeniul îmbătrânirii şi rezilienţei. În special este promovată ideea de
abordare corelată a riscurilor personale şi a factorilor de adaptare în contextul stresului zilnic.
Aplicarea modelării sistemelor dinamice contribuie la o înţelegere complexă şi centrată a
proceselor de rezilienţă.

I. ABORDAREA TEORETICĂ A REZILIENŢEI

În 1995, Emmy E. Werner evidenţiază trei abordări ale rezilienţei: o
bună dezvoltare în ciuda riscului social, păstrarea competenţelor în condiţiile
expunerii la stres continuu şi recuperarea după o traumă.
În 1999, Emily Hunter considera că rezilienţa se dezvoltă între doi
poli: rezilienţa optimă şi rezilienţa mai puţin optimă. Ea defineşte rezilienţa
mai puţin optimă în cazul adolescenţilor supuşi unui risc psihosocial, în
sensul abandonului social, şcolar şi emoţional.
Michael Rutter în 1999, pornind de la studiul populaţiilor cu un nivel
ridicat de risc, cum ar fi cazul copiilor cu părinţi bolnavi mintal, a luat în
calcul şi studiile din anii 60 legate de temperament, care se refereau la
diferenţele individuale în ceea ce priveşte modul de a înfrunta situaţii diverse
în viaţă. El a definit rezilienţa ca o rezistenţă relativă la riscul psihosocial.
Rezilienţa reprezintă capacitatea unui individ de a înfrunta diferite
situaţii dificile de viaţă. Astfel, sunt indivizi rezilienţi care sunt mai echilibraţi
din perspectivă emoţională, ce suportă mai uşor situaţiile stresante. Ei au un

∗
Ministerul Apărării Naţionale

172
control optim al emoţiilor în faţa evenimentelor şi capacitatea de a face faţă
oricărei provocări.
Din perspectivă psiho-socială, se poate releva că nu este vorba doar
de individ în sine, ci despre o sumă de oameni şi evenimente din istoricul
persoanei ce au contribuit la construirea unui individ puternic (Bonanno,
2004; Friborg, Hjemdal, Rosenvinge, Martinussen, 2003; Luthar, Cicchetti &
Becker, 2000).
Cu toate că rezilienţa are multe definiţii, înţelesul original se referă
la actul de revenire după stres. (“Resilience”, 2010). Cercetarea care a
operaţionalizat rezilienţa a fost revizuită de Carver (1998), Tugade and
Fredrickson (2004), and Smith et al. (2008).
O varietate de definiţii au rezultat din o gamă largă de teorii şi
modele care au operaţionalizat conceptul de rezilienţă.Cel mai frecvent
rezilienţa a fost examinată mai degrabă ca o trăsătură decât ca un proces şi,
ca atare, multe teorii ale rezilienţei o operaţionalizează ca trăsătură. În
consecinţă, majoritatea strategiilor de creşterea rezilienţei se concentrează pe
caracteristicile personalităţii sau pe factori de protecţie: competenţă personală
şi socială, suport social (Ahern, Kiehl, Lou Sole, & Byers, 2006; Windle,
Bennett, & Noyes, 2011).
În special, din cele şase scale pentru adulţi incluse în revizuirea
făcută de către Windle et al (2011) au fost considerate cinci măsuri care au
avut ca scop evaluarea factorilor. În urma studiului a rezultat că rezilienţa este
o abilitate adaptativă
Rezistenţa este un concept comun al rezilienţei psihologice care a
fost identificat de Kobasa (1979), ea a apărut dintr-o teorie a personalităţii
(Kobasa Maddi, 1977).
Conform acestei teorii, rezistenţa este definită de cei trei C: control,
angajament şi provocare.
Controlul reprezintă credinţa persoanei că poate influenţa
evenimentele care au loc în jurul ei prin propriul efort şi tendinţa de a acţiona
ca atare.
Controlul reprezintă credinţa prin care cineva poate influenţa cursul
vieţii.
Angajamentul se defineşte ca o tendinţă de implicare în activităţi,
precum şi ca prezenţa unui interes real şi curiozitate despre lumea
înconjurătoare. Implică convingerea că evenimentele au un sens şi o
semnificaţie.
Provocarea este convingerea că schimbarea, nu stabilitatea, este
modul normal de viaţă şi că schimbarea reprezintă o oportunitate pentru
creşterea personală şi nu o ameninţare.

173
 Rolul, efectele factorilor de risc şi modalităţile de gestionare a
stresului au fost studiate în abordările clasice în contextul evenimentelor de
viaţă majore (Ryff, Singer, Love şi Essex, 1998) sau în situaţiile cronice în
care subiectul este permanent expus situaţiilor care îl dezavantajează sau
adeversităţii. (Masten 2001). Cu toate acestea, când cercetările au mutat
centrul de greutate din laborator la expunerile din viaţa reală (Zautra, 2003),
focusarea a fost pe rolul pe care aceşti factori îl joacă pentru a face faţă
stresului zilnic (Diehl şi Hay, 2010). Accentul pe stresul zilnic a fost susţinut
mai întâi de Lazarus şi colegii săi în activitatea lor asupra efectelor
problemelor zilnice asupra sănătăţii adulţilor (DeLongis, Coyne, Dakof,
Folkman şi Lazarus, 1982). Lazarus şi Folkman (1984) au definit problemele
zilnice ca “ lucrurile mici care pot irita şi stresa oamenii”. Exemple tipice de
stres zilnic sunt: un conflict verbal cu o persoană, blocarea în trafic,
întârzierea la o întâlnire importantă, aflarea unei veşti proaste. Deşi aceste
evenimente zilnice inductoare de stres pot fi mai puţin dramatice decât
evenimentele majore ale vieţii sau factorii de stres cronici. Cercetătorii
presupun că factorii de stres cotidieni cumulaţi în câteva zile, asupra cărora
nu se intervine cu strategii de coping se pot transforma în stresori cronici
(o stare de tensiune permanentă în cadrul unui cuplu, familie, loc de muncă
etc.). Prin urmare, Lazarus şi Folkman (1984) au propus că factorii de
rezistenţă zilnici pot fi mai importanţi pentru sănătatea şi bunăstarea pe
termen lung a unei persoane decât evenimentele majore ale vieţii. Factorii de
risc sunt reprezentaţi de caracteristicile personale care cresc vulnerabilitatea
persoanei la stresul zilnic, în timp ce factorii de rezistenţă îl protejează pe
individ împotriva efectelor negative ale factorilor de stres.
În contextul stresului zilnic, rezilienţa este definită cel mai adecvat
ca fiind capacitatea unui individ de a menţine o funcţionare optimă şi de a
păstra capacitatea de creştere şi adaptare pozitivă, în ciuda atacului
provocărilor zilnice care pot ameninţa starea fizică şi/sau bunăstarea psihică
(Ryff şi colab., 1998; Zautra, Hall şi Murray, 2010). În contextul stresului
zilnic, rezilienţa este indicată în mod specific prin capacitatea de a-şi reveni
rapid după evenimentele stresante cotidiene şi menţinerea atitudinii pozitive
faţă de factorii de stres recurenţi, după cum indică bunăstarea psihologică pe
termen lung (Zautra şi colab., 2010). Rezilienţa poate fi definită în mai multe
moduri (ca o trăsătură, un proces şi un rezultat), lucrarea de faţă susţine o
abordare centrată pe persoană şi evidenţiază acele caracteristici personale
care facilitează sau împiedică recuperarea unui individ de sub acţiunea
efectelor negative ale stresului zilnic şi menţinerea adaptării pozitive şi a
bunăstării psihologice în timp. În concluzie, se apreciază că această abordare
este mai dinamică deoarece sunt activate resursele psihice ale individului să
ofere răspuns la solicitările situaţionale şi provocările care apar în viaţa de zi
cu zi a oamenilor.

174
 II. MODELUL DE REZILIENŢĂ
Una dintre cele mai cunoscute cercetări asupra stresului şi a
modalităţilor de coping a evidenţiat marea eterogenitate a reacţiilor indvizilor
ca răspuns la evenimentele stresante ale vieţii (Lazarus,1999; Ong şi
Bergman, 2004). Aceasta sugerează că reacţiile indivizilor la acelaşi factor
de stres sunt extrem de idiosincratice şi depind de mai multe variabile
personale şi contextuale.
Modelul conceptual care delimitează variabilele personale şi
contextuale majore implicate în gestionarea stresului zilnic a fost prezentat
de Almeida (2005) în „Rezilienţa şi vulnerabilitatea la factorii de stres zilnici
evaluaţi prin metode de jurnal“. Factorii de risc şi rezistenţă includ
caracteristici sociodemografice, psihosociale şi generale legate de sănătate.
După cum s-a menţionat anterior, factorii de risc cresc vulnerabilitatea
indivizilor la efectele negative ale stresului zilnic, în timp ce factorii
rezistenţă îi ajută pe indivizi să stăpânească provocările stresului zilnic. După
cum au menţionat (Almeida, 2005; Lazarus, 1999; Ong & Bergman, 2004;
Zautra, 2003), relaţiile dintre aceşti factori nu sunt în prezent bine înţelese,
mai ales în ceea ce priveşte interacţiunea lor şi reacţiile lor pe termen
lung.Factorii sociodemografici, de exemplu, sunt asociaţi cu rate diferite de
expunere la stres şi pe termen lung influenţează starea generală a sănătăţii
(Robert şi Ruel, 2006). Se poate argumenta faptul că multe variabile
sociodemografice (vârsta, venitul, educaţia, ocupaţia) pot fi factori de risc sau
rezistenţă, în funcţie de circumstanţele specifice ale unui individ.
Caracteristicile personalităţii, cum ar fi asumarea controlului sau stabilitatea
emoţională influenţează modul în care indivizii fac faţă stresului, rezultatele
au fost corelate cu aspectele sănătăţii (Mroczek şi Almeida, 2004; Neupert,
Almeida şi Charles, 2007). În mod similar problemele de sănătate
preexistente (bolile cronice) şi expunerea permanentă la situaţii generatoare
de stres în absenţa sprijinului social afectează copingul (Rook, 2003).
Factorii de risc şi rezistenţă sunt postulaţi pentru a influenţa
rezultatele sănătăţii şi bunăstării în mod indirect prin expunerea la stres.
Modelul specifică, de asemenea, o buclă de feedback de la rezultate la factorii
de risc şi rezistenţă care sugerează că abordarea cu succes poate creşte
rezilienţa, în timp ce gestionarea deficitară creşte şi mai mult vulnerabilitatea
unei persoane. Acest model oferă un cadru care poate orienta cercetări
teoretice şi practice suplimentare asupra rolului factorilor de risc şi rezilienţă
în contextul stresului zilnic. Lucrarea de faţă se concentrează pe o variabilă
socio-demografică specifică, şi anume vârsta cronologică şi mai multe
caracteristici ale personalităţii, cum ar fi nevrotismul, diferenţierea
conceptului de sine sau credinţele de control.

175
 III. REVIZUIREA CERCETĂRII EMPIRICE
Analiza studiilor care au examinat diferenţele individuale în ceea ce
priveşte reactivitatea şi recuperarea cauzată de stresul zilnic a relevat faptul
că atunci când se măsoară reactivitatea, cercetătorii au luat în considerare
importanţa vârstei cronologice (Birditt, Fingerman şi Almeida, 2005; Diehl
şi Hay, 2010, Neupert şi colab, 2007), nevrotismul (Mroczek şi Almeida,
2004), credinţele generale de control (Neupert şi colab.) şi stres global
(Stawski, Sliwinski, Almeida şi Smyth, 2008). Abordările teoretice privind
rezilienţa au subliniat că well- beingul este calea de a înţelege rezilienţa.
În prezent studiile care au analizat informaţiile rezultate din jurnalul
zilnic şi interviu, metode aplicate pentru a observa reactivitatea la factorii de
stres cotidieni, au demonstrat că adulţii prezintă reactivitate emoţională atât
pozitivă cât şi negativă (Smyth şi colab., 1988; Uchino, 2010; Neupert şi
colab., 2007). Cercetările menţionate iau în considerare separat factorii de
risc şi rezilienţă fără să abordeze modul în care interdependenţa dintre ele
pot promova sau diminua rezilienţa.
Cercetările sugerează că rata expunerii la factorii de stres cotidieni
tinde să scadă odată cu vârsta (Almeida şi Horn, 2004; Stawski şi colab,
2008). Astfel, rezilienţa adulţilor mai în vârstă este mai mare decât a adulţilor
mai tineri deoarece se confruntă cu mai puţini factori generatori de stres. Este
foarte probabil ca diferenţele de vârstă în reactivitatea la stres să fie
condiţionate de alţi factori (percepţiile adulţilor asupra self-controlului,
trăsăturile de personalitate, autopercepţiile şi tipurile de agenţi stresori la care
sunt supuşi).
Rezultatele studiilor care au luat în considerare vârsta, percepţiile
asupra controlului şi reactivitatea la stres relevă faptul că self-controlul are
un rol important atunci când o persoană se confruntă cu stresul cotidian.
Cercetările privind rolul conştiinţei de sine în contextul reactivităţii
la stres sunt limitate. Acest lucru reflectă faptul că rolul conştiinţei de sine în
reactivitatea la stres este moderat de factori suplimentari de risc şi rezilienţă,
inclusiv vârsta cronologică a indivizilor.
În general, reactivitatea adulţilor la stres este influenţată de o
varietate de factori de risc personal şi rezilienţă care interacţionează în moduri
deiferite. Astfel, studiile relativ simpliste care iau în considerare doar efectele
principale ale factorilor de risc personal şi de rezilienţă sau care consideră că
toţi factorii de stres au pondere egală nu vor demonstra înţelegerea rezilienţei
în contextul stresului cotidian.
Modelele complexe care abordează reactivitatea la stres au ca bază
studii complexe de abordare a îmbătrânirii fiziologice şi stresul (Almeida,
2005; Diehl şi Hay, 2010). Pe baza celor două abordări expuse mai sus,
(Fagundes, Gillie, Derry, Bennett şi Kiecolt) recomandă o cercetare

176
interdependentă a factorilor de risc psihosocial şi rezilienţă în contextul în
care procesele fiziologice îşi pun amprenta pe eşantioanele de vârstă.

IV. RECOMANDĂRI PENTRU CERCETĂRI VIITOARE

Deşi în ultimii 10 ani au fost înregistrate progrese semnificative –
incluzând atât cunoştinţe teoretice cât şi empirice – în înţelegerea stresului şi
a proceselor de coping, totuşi se impun recomandări pentru direcţii viitoare
în cercetare şi practică:
• Investigarea mai multor factori de risc, rezistenţă şi interacţiunile
lor potenţiale. Studiile de cercetare trebuie să examineze efectele şi
interacţiunile dinamice ale mai multor factori de risc şi rezistenţă simultan şi
nu luaţi separat. Cu puţine excepţii (Diehl şi Hay, 2010; Montpetit,
Bergerman, Deboeck, Tiberio şi Boecker, 2010), studiile asupra factorilor de
risc şi rezistenţă în contextul stresului cotidian au abordat în mare măsură o
variabilă unică. Ele tind să se concentreze pe un aspect al riscului sau
rezistenţei la un moment dat fără a lua în considerare interacţiunile potenţiale
cu alte variabile de interes. Un exemplu concludent în acest sens este efectul
rezistenţei trăsăturilor în contextul stresului zilnic (Ong, Zautra şi Reid,
2010). Efectul afectivităţii negative a fost examinat în studiul publicat de
Neupert, Mroczek şi Spiro, 2008. Deşi aceste studii au adus contribuţii
valoroase la literatura de specialitate, ele sunt limitate în elucidarea modului
în care rezilienţa este exprimată prin interacţiunea mai multor caracteristici
personale şi a modului în care trăsăturile personale şi contextuale multiple
contribuie la recuperarea cu succes a efectelor negative ale stresului zilnic
(Zautra şi colab., 2010).
• Pentru o înţelegere mai bună a dinamicii rezilienţei trebuie pus
accentul pe două domenii suplimentare de cercetare: modele teoretice mai
rafinate şi aplicarea unor metode statistice mai sofisticate pentru a descrie
procesele de acumulare a stresului.
• Cercetările viitoare privind factorii de risc şi rezilienţă trebuie
să încorporeze markeri ai fiziologiei stresului. Vârsta este în mod clar
asociată cu schimbări profunde biologice în cazul adulţilor. În consecinţă, o
înţelegere deplină a diferenţelor de vârstă şi a modificărilor legate de vârstă
ale riscului şi rezilienţei necesită ca cercetătorii să considere modul în care
procesele de îmbătrânire fiziologică şi reactivitate la stres se influenţează
reciproc (Piazza şi colab., 2010 )
• Aplicarea rezultatelor studiilor de cercetare la dezvoltarea şi
implementarea programelor de intervenţie pentru creşterea rezilienţei. Din
perspectivă practică să fie transformate rezultatele în programe de intervenţii
comunitare, cu scopul de a preveni tulburările provocate de stres şi creşterea
rezilienţei. Unele dintre întrebările cheie la care trebuie răspuns în acest

177
context sunt: Poate fi predat adulţilor un comportament rezilient în contextul
stresului cotidian? Care sunt premisele personale şi contextuale care
facilitează motivaţia adulţilor de a-şi examina critic strategiile de coping
existente şi de a le menţine sau dobândi pe cele mai eficiente ? Cum se poate
construi şi menţine rezilienţa legată de stres la adulţii în vârstă? De exemplu,
cercetătorii care consideră rezilienţa ca o trăsătură presupun implicit că este
o trăsătură relativ stabilă şi durabilă a persoanei şi, prin urmare, nu poate fi
uşor modificată. O astfel de viziune sugerează că intervenţiile de optimizare
a rezilienţei pot fi realizate cel mai bine prin încercări de modificare a
condiţiilor de mediu. În schimb, abordarea rezilienţei ca proces implică faptul
că rezilienţa unei persoane poate fi construită şi îmbunătăţită în cel mai
eficient mod, îmbunătăţind stilul de viaţă al individului. Cercetările privind
efectele intervenţiilor terapeutice au demonstrat că utilizarea strategiilor de
adaptare şi achiziţionarea unor abilităţi au efecte benefice la persoanele care
prezintă tulburări psihice (Martin – Joy şi Vaillant, 2010, Kent şi Davis,
2010). Următorul pas este dobândirea eficienţei şi fezabilităţii în intervenţiile
de creşterea rezilienţei în scopul prevenţiei la persoane fără diagnostic clinic.
• Existenţa ecologiei specifice a rezilienţei în cazul adulţilor
vârstnici presupune abordarea potenţialului de risc care îi vulnerabilizează.
În contextul expunerii la stresul cotidian, există studii care demonstrează că
adulţii în vârstă raportează mai mulţi factori de stres asociaţi sănătăţii decât
adulţii tineri (Hay şi Diehl, 2010). Este rezonabil să se presupună că factorii
stresanţi legaţi de sănătate, mai ales dacă sunt de natură severă sau cronică
pot influenţa rezilienţa unei persoane în ceea ce priveşte resursele personale
cât şi sub aspectul social. Abordarea pe viitor care se impune va fi verificarea
ecologică dacă vârsta înaintată este un factor care influenţează dinamica
comportamentelor şi resurselor necesare rezilienţei.

V. CONCLUZII FINALE
Conceptul de rezilienţă a captat atenţia cercetătorilor în domeniu
care studiază procesul de dezvoltare şi îmbătrânire a adulţilor (Greve şi
Staudinger, 2006; Reich, Zautra şi Hall, 2010; Ryff şi colab, 1998). Adulţii
au resurse considerabile pe care le pot folosi atunci când se confruntă cu
dificultăţi, ceea ce îi face mai rezilienţi. Mai multe studii au susţinut că adulţii
de vârstă mijlocie şi cei mai în vârstă pot fi adecvaţi pentru studierea
factorilor de risc şi rezilienţă, sugerând faptul că nu se poate face o
generalizare universală cu privire la faptul că dacă vârsta cronologică, în sine,
conferă adulţilor vulnerabilitate sau rezilienţă.
Este de dorit ca cercetările viitoare să se îndepărteze de la abordarea
simplistă a asocierii vârstei cronologice cu un potenţial risc mai mare în
contextul expunerii la factorii de stres zilnici. Accentul ar trebui pus prin

178
răspunsul la întrebarea: În ce condiţii vârsta este asociată cu creşterea
rezilienţei în condiţiile expunerii la factorii de stres zilnic? Diferenţele de
vârstă în reactivitatea la stresul zilnic sunt clar încorporate într-un sistem
complex de factori - structurali, individuali şi situaţionali – care influenţează
reactivitatea la stres şi recuperarea.

BIBLIOGRAFIE

1. Almeida DM., Rezilienţa şi vulnerarabilitatea faţă de factorii de

stres zilnici evaluaţi prin metode de jurnal. Direcţii actuale în psihologie,
2005; 14 (2): 64-68.http://dx.doi.org;
2. Bandura A., Autoeficacitatea: exercitarea controlului. New
York: Freeman, 1997 (Google Scholar);
3. Diehl M., Dezvoltarea conştiinţei de sine la maturitate şi
îmbătrânire: rolul evenimentelor critice din viaţă. În: Ryff CD, Marshall
VW, editori. Sinele şi societatea în procesele de îmbătrânire. New York:
Editura Springer, 1999, pp 150 – 183 (Google Scholar);
4. Diehl M, Coyle N, Labouvie – Vief G., Diferenţele de vârstă şi
sex în strategiile de abordare şi apărare pe toată durata vieţii. Psihologie şi
îmbătrânire.1996; 11 (1): 127 -139. http//dx.doi.org/.
5. Greve W, Staudinger UM. Rezilienţa la vârstă adultă şi
bătrâneţe: resurse şi strategii de succes. În: Cicchetti D, Cohen DJ, editori.
Psihopatologia dezvoltării: risc, tulburare şi adaptare, 2. New York: Wiley;
2006. p 796 – 840 (Google Scholar).
6. Hay El, Diehl M. Reactivitatea la factorii de stres zilnici la vârsta
adultă: importanţa tipului de stres în caracterizarea factorilor de risc.
Psihologie şi îmbătrânire. 2010; 25(1): 118 – 131.http:// dx.doi.org/
10.1037/a0018747.( Google scholar ).
7. Kent M, Davis MC., Apariţia programelor de consolidare a
capacităţilor şi a modelelor de rezilienţă. În: Reich JW, Zautra AJ, Hall JS,
editori.

179
 PERCEPŢIA STRESULUI ŞI ATITUDINEA FAŢĂ
DE RISC ÎN ADOPTAREA UNUI STIL DE VIAŢĂ
SĂNĂTOS

Cristina CAZACU ∗
Iulia-Sorina ROŞCA ∗∗
Rezumat
Percepţia stresului şi atitudinea faţă de risc influenţează modul în care oamenii
resimt unele situaţii ce comportă un nivel ridicat de stres, care depăşeşte capacitatea proprie de
adaptare. Persoanele reziliente pot face faţă acestor evenimente, găsind resursele necesare
pentru a-şi putea continua viaţa fără a manifesta disfuncţionalităţi majore sau comportamente
dezadaptative.
În momentul în care o persoană se confruntă cu o situaţie care depăşeşte potenţialul
propriu de adaptare, pot rezulta comportamente negative de sănătate. Acestea pot fi reduse prin
conştientizarea riscului pe care îl presupune respectiva situaţie, ceea ce conduce la scăderea
nivelului perceput al stresului, precum şi la conturarea unui stil de viaţă sănătos.
O sănătate mentală precară este puternic asociată cu comportamente de risc, iar
tulburări precum anxietatea şi depresia influenţează calitatea vieţii. În acest context, percepţia
stresului şi atitudinea faţă de risc sunt predictori pentru adoptarea unor comportamente benefice
sănătăţii mentale şi fizice.

I. ARGUMENT
Având în vedere perioada dificilă pe care o traversăm, când
sănătatea fizică este în prim-plan şi apelăm la diverse mijloace pentru a ne
putea proteja, este imperios necesar să nu uităm de sănătatea mentală, un
aspect extrem de important în prezent. Lucrarea de faţă, fără a avea pretenţia
exhaustivităţii, prezintă câteva elemente care influenţează calitatea vieţii, dar
şi modalităţi prin care putem să ne îmbunătăţim nivelul rezilienţei de care
dispunem. Prevenţia este esenţială în acest context, indiferent de modalitatea
şi momentul în care aceasta este desfăşurată. În adoptarea unui stil de viaţă
sănătos, motivaţia individului este motorul care conduce la un rezultat benefic
prin angajarea comportamentelor pozitive de sănătate şi a unei atitudini
echilibrate.
În domeniul psihologiei sănătăţii, stresul este văzut ca fiind o
provocare sau o ameninţare care perturbă echilibrul vieţii, afectează
funcţionarea memoriei, atenţiei şi poate conduce la probleme de ordin

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

180
cognitiv. Totodată, stresul creşte şi nivelul de excitabilitate, ceea ce ne
determină să luăm decizii greşite. În funcţie de cum este perceput, stresul
poate conduce către emoţii negative cum ar fi: frica, furia, dar şi către
comportamente dezadaptative (Sanderson, 2004).
Stresul este, deseori, asociat cu un comportament de risc pentru
sănătate, deoarece atunci când traversează o perioadă dificilă, oamenii recurg
la comportamente nesănătoase, cum ar fi: consumul de produse cu un nivel
ridicat de grăsime, consum crescut al băuturilor alcoolice şi tutunului.
Comportamentele sănătoase dispar, sau sunt înlocuite de cele nesănătoase.
Motivaţia de a mai face lucruri benefice pentru sine, scade din cauza apariţiei
stării de oboseală şi a lipsei de timp.

II. STRES ŞI PERCEPŢIA STRESULUI VERSUS

COMPORTAMENTE DE SĂNĂTATE
Cohen defineşte stresul ca fiind procesul prin care solicitările mediul
înconjurător depăşesc capacitatea organismului de a se adapta, şi astfel apar
schimbările psihologice (Cohen et al., 1997). În cadrul acestui proces putem
delimita câţiva factori: solicitările mediului, factorii stresori, percepţia
stresului şi răspunsul într-o situaţie stresantă.
Felul în care facem faţă evenimentelor stresante şi factorilor stresori
zilnici ne influenţează starea de bine şi sănătatea. Lazarus şi Folkman (1984)
susţin că activarea copingului se face în urma unei ameninţări, a unei
provocări. Astfel, un coping pozitiv este necesar pentru că oferă o pauză
psihologică de la stres şi îl ajută pe om să-şi continue efortul de a face faţă
situaţiei respective. Totodată, un coping pozitiv influenţează şi starea de
sănătate, conturându-se comportamente de sănătate precum: activitatea
fizică, dieta sănătoasă şi complianţa la medicaţie. Există studii care arată că
emoţiile funcţionale facilitează schimbările comportamentelor de sănătate
prin creşterea comportamentelor de protejare a sănătăţii şi intensificarea
procesării informaţiilor relevante pentru sănătate.
Starea de stres provoacă un răspuns inconştient determinat de
solicitările mediului înconjurător. Astfel, apar schimbări fiziologice, precum:
dilatarea pupilelor, tahipnee, tahicardie, hipertensiune, creşterea contracturii
musculare, hiperglicemie şi creşterea nivelului de adrenalină (Pender et al.,
2011). Pentru a putea gestiona aceste schimbările fiziologice, individul
trebuie să le cunoască şi să le identifice atunci când se confruntă cu o situaţie
stresantă. De asemenea, trebuie conştientizat impactul pe care stresul îl are
asupra comportamentului de sănătate, deoarece neconştientizarea acestuia
poate conduce către stresul cronic sau alte afecţiuni cronice. Stresul
psihologic reprezintă un factor de risc pentru bolile cardiovasculare. Într-un
studiu recent, un risc ridicat de producere a infarctului miocardic a fost

181
asociat cu situaţii stresante acasă sau la locul de muncă şi/sau cu probleme
financiare. Relaţia dintre stres şi riscul de apariţie a bolilor cardiovasculare
este parţial mediată de schimbările comportamentelor de sănătate.
Stresul acut este un răspuns adaptativ la manifestările reale sau
percepute, pe când expunerea cronică la stres poate avea un efect devastator
asupra structurii creierului, cogniţiilor şi sănătăţii mentale. Printre factorii
care contribuie la apariţia stresului cronic se numără situaţia socio-
economică, expunerea la evenimente traumatizante, agresiune şi abuz. Un
nivel ridicat de stres a fost asociat cu alterarea funcţională şi structurală a
unor zone din creier ce conţin hormoni ai stresului: hipocampul, amigdala şi
cortexul prefrontal (Pruessner et al., 2008).
Studiile în care a fost examinată relaţia dintre stresul perceput şi
structura creierului, au arătat că, în cazul oamenilor bătrâni, un nivel ridicat
de stres perceput a fost asociat cu scăderea volumului de materie cenuşie în
hipocamp, amigdală şi cortexul prefrontal.
Percepţia stresului poate fi definită ca reacţia individului la
problemele şi presiunile externe. Stresul este cea mai importantă cauză a
îmbolnăvirilor şi a scăderii performanţei atât în plan profesional, cât şi în cel
personal (Bolger & Zuckerman, 1995; Cohen et al., 1993). Trăsătura
nevrotism, din cadrul modelului Big Five, reprezintă un predictor al stresului
(Miller et al., 2011).
Stresul este asociat cu percepţia de a fi sub presiune în fiecare zi şi
afectează starea de bine, sănătatea, dar şi performanţa (Cohen et al., 1993;
Richardson et al., 2012). Psihologia personalităţii se focalizează pe felul
diferit în care stresul este perceput de către oameni, prin studierea trăsăturilor
de personalitate, a motivelor personale şi a felului în care acestea sunt
resimţite de către indivizi. (Jonason & Jackson, 2016).
Stresul perceput este o evaluare subiectivă în funcţie de nivelul
solicitărilor interne şi externe. Felul în care individul percepe şi evaluează
factorii stresori are impact asupra comportamentelor de sănătate şi a
ruminaţiilor. Dacă se dezvoltă un comportament ruminativ, acesta va
conduce la anxietate, depresie, furie şi stres (Denson et al., 2009).
Comportamentul de sănătate este definit ca fiind acea acţiune pe care
o persoană o întreprinde fiind preocupată de starea sa de sănătate fizică, de
obiceiurile alimentare, dar şi de comportamentele de dependenţă (Burusic,
Sakic, & Koprtla, 2014). Aceste comportamente promovează sănătatea, dar
putem vorbi şi despre comportamente care sunt în detrimentul sănătăţii şi apar
în adolescenţă. Prezenţa sau absenţa acestor comportamente are implicaţii
asupra statusului general a sănătăţii şi a stării de bine a adolescenţilor.
Comportamentele de sănătate sunt modelate în funcţie de mediul în
care persoanele trăiesc, de exemplu, pentru copii şi adolescenţi, mediul

182
familial şi mediul şcolar reprezintă sursa de dezvoltare şi de menţinere a
acestora.
Comportamentele de sănătate pot fi caracterizate ca fiind acele
acţiuni care ajută la prevenirea bolilor, detectează boala şi dizabilitatea în fază
incipientă, promovează şi intensifică starea de sănătate sau protejează
persoanele împotriva riscului sau a unui accident (Steptoe & Wardle, 2004).
În anul 2015, Gabriel Nudelman şi Shoshana Shiloh au realizat o
clasificare a comportamentelor de sănătate, astfel:
a) fizice (rutine fizice, somn, obiceiuri medicale, nutriţie, factori de
risc din mediul înconjurător);
b) psiho-sociale (stres, muncă, relaţii, bucurii şi sens al vieţii).
Această separare a comportamentelor de sănătate (fizice şi psiho-
sociale) reflectă definiţiile actuale ale sănătăţii fizice, mentale şi sociale şi nu
se referă la absenţa bolii (WHO, 1946).
Comportamentele de sănătate sunt definite ca orice comportament
în care oamenii se implică spontan sau care poate fi indus cu intenţia de a
atenua potenţialul impact al riscurilor pentru sănătate (Kirscht, 1983).
Interesul pentru studierea acestor comportamente se datorează dorinţei de a
îmbunătăţi condiţiile sociale, care ne influenţează starea de sănătate
indiferent de vârstă (Belloc & Breslow, 1972).
Comportamentele de sănătate au o influenţă pozitivă asupra
performanţei cognitive, morbidităţii, mortalităţii şi dizabilităţii. Cu cât sunt
mai bine înţelese aceste comportamente, cu atât ne putem aştepta la schimbări
pozitive în ceea ce priveşte starea de sănătate.

III. ATITUDINEA FAŢĂ DE RISC

Atitudinea faţă de risc a individului este un concept important în
domeniul sănătăţii, deoarece, deciziile medicale sunt, în general, luate în
condiţii de incertitudine, tratamentul cel mai bun pentru pacient depinzând,
pe lângă alţi factori, şi de atitudinea pe care acesta o are asupra riscului. Există
dovezi care arată că este mai puţin probabil ca persoanele care nu acordă
atenţie riscului să dezvolte comportamente de sănătate disfuncţionale
(consum de tutun, de alcool, de droguri). Este de necontestat rolul pe care
atitudinea faţă de risc îl poate avea în reglarea calităţii vieţii individului.
Astfel, cu cât calitatea vieţii este mai bună, cu atât atitudinea faţă de risc este
mai scăzută, iar riscul este privit ca fiind un simplu obstacol, pe când, o
calitate scăzută a vieţii amplifică atitudinea faţă de risc, ceea ce va determina
apariţia manifestărilor psiho-comportamentale disfuncţionale.

183
 Conceptul de risc poate fi privit din mai multe perspective şi poate
fi definit astfel:
o probabilitatea de a suferi o pierdere fizică, socială sau financiară în
urma unei situaţii neaşteptate (perspectiva negativă);
o incertitudinea unui rezultat (bun sau rău) determinat de luarea unei
decizii (perspectiva neutră);
o emoţia resimţită ca urmare a unui pericol indus de sentimentul de
entuziasm (perspectiva pozitivă).
Atitudinea faţă de risc reprezintă un mod de gândire care presupune
evitarea sau asumarea unui risc: atitudinea de a risca şi atitudinea de a evita
riscul.
Comportamentul faţă de risc constă în maniera în care oamenii
reacţionează atunci când se confruntă cu o situaţie riscantă. De asemenea,
există dilema dacă atitudinea de a risca reprezintă o trăsătură de personalitate
şi dacă conceptul de risc diferă în funcţie de pericol şi de domeniu. Recent au
fost găsite diferenţe în ceea ce priveşte atitudinea faţă de risc în funcţie de
gen, mai exact, femeile asumându-şi riscuri mai frecvent decât bărbaţii.
În acest proces, o influenţă semnificativă o au şi factorii personali,
sociali şi culturali care influenţează atitudinea faţă de risc în diferite contexte.
Categoriile de pericole relevante la care poate fi expusă o persoană
sunt:
o fizice: accidente (urcatul pe munţi, condusul cu viteză) şi boli
(determinate de fumat, sex neprotejat, lucrul cu raze X etc.);
o financiare: jocuri de noroc, bursa de valori, pariuri;
o sociale: alegeri politice, dezvăluirea homosexualităţii, întâlniri
romantice.
Factorii predictivi ai comportamentelor de risc constau în presiunea
colegilor şi modelul de viaţă, în stresul perceput, autoeficacitatea şi
conştiinciozitatea, vârsta şi genul, statusul socio-economic şi religiozitatea.
Fumatul este considerat ca fiind o activitate socială, dar este
perceput diferit în funcţie de gen, bărbaţii fumând doar pentru a fi implicaţi
în aceste activităţi sociale, pe când femeile au motive personale pentru a
fuma, de exemplu, pentru a se relaxa. La bărbaţi există o posibilitate mai mare
de a avea şi alte comportamente de risc, pe lângă fumat, de exemplu, pariurile.
Multe studii arată că un status socio-economic scăzut este asociat cu
o mortalitate ridicată şi o sănătate precară. Indivizii care au un nivel de trai
scăzut se angajează în comportamente nesănătoase precum fumatul,
consumul de alcool şi, de asemenea, au o alimentaţie deficitară (Pomerleau,
Pederson, Ostbye, Speechley, & Speechley, 1997). Totodată, aceştia au
convingerea că „sănătatea depinde de noroc” şi nu iau decizii care să reflecte
un comportament sănătos (Wardle & Steptoe, 2003).

184
 Religiozitatea este frecvent asociată cu o bună sănătate fizică şi
mentală în rândul adulţilor (Koenig, McCullough, & Larson, 2001).
O asociere pozitivă a fost evidenţiată între religiozitate şi comportamentul de
protejare a sănătăţii. Prin urmare, importanţa religiei şi participarea la slujbe
este asociată cu o tendinţă scăzută de implicare în comportamente
nesănătoase precum: fumatul, consumul de alcool şi de droguri, dar şi
contactele sexuale întâmplătoare (Sinha et al., 2007).

IV. CONCLUZII
Teoriile social-cognitive susţin faptul că factori precum atitudinile,
percepţiile, credinţele, autoficacitatea şi intenţiile sunt cei care pot modifica
comportamentul (Sutton, 2001). Cu toate acestea, o predicţie semnificativă a
constructelor teoretice este moderată de tipul de comportament (McEachan
et al., 2011). De exemplu, intenţiile au un impact scăzut asupra
comportamentelor realizate frecvent în contexte stabile (utilizarea centurii de
siguranţă), în comparaţie cu acele comportamente realizate ocazional în
contexte variabile, precum vaccinarea (Webb & Sheeran, 2006). Becker
(1974) a concluzionat că individul va lua măsuri de prevenire a apariţiei sau
dezvoltării unei afecţiuni, dacă acesta se simte vulnerabil, dacă simte că va
avea consecinţe negative sau dacă boala este deja prezentă.
Un număr mare de studii au arătat faptul că nivelul
comportamentelor pozitive de sănătate diferă în funcţie de gen. Astfel, s-a
înregistrat un nivel crescut al comportamentelor pozitive de sănătate în cazul
femeilor. Acestea au un nivel ridicat de conştientizare a riscului, dar şi
convingeri puternice despre importanţa practicilor pozitive de sănătate. Acest
lucru poate să explice speranţa de viaţă îndelungată a femeilor, ele fiind
preocupate de a avea un stil de viaţă sănătos mai mult decât bărbaţii.
Factorii care au efecte semnificative asupra sănătăţii sunt:
cunoştinţele despre sănătate, convingerile, locul controlului, suportul social,
evenimentele de viaţă stresante, procesele emoţionale, strategiile de coping.
Există studii care au dorit să împartă comportamentele de sănătate,
pe categorii, dar puţine studii au analizat relaţia dintre modelele de
comportament şi sănătatea mentală. Modelele de comportament sănătos
includ: o mai bună calitate a dietei, mai multă activitate fizică, consum redus
de alcool şi de tutun. Toate acestea sunt asociate cu un nivel scăzut de distres
psihologic şi cu o îmbunătăţire a calităţii vieţii.
Există două categorii ale comportamentelor de sănătate:
comportamente de risc şi comportamente pozitive (Steptoe, 2007). Un
comportament de risc pentru sănătate poate fi definit ca fiind o activitate
desfăşurată de oameni cu o frecvenţă sau intensitate care creşte riscul
producerii unui accident sau al apariţiei unei boli. Comportamente de risc

185
pentru sănătate sunt: dietă nesănătoasă, lipsa activităţii fizice, consumul de
tutun, consumul de droguri, contactul sexual neprotejat şi consumul de alcool
(Lim et al., 2012).
Aceste comportamente contribuie la un stil de viaţă nesănătos şi pot
conduce la apariţia unor boli cronice precum boli cardiovasculare, accident
vascular cerebral, cancer şi diabet (von Bothmer & Fridlund, 2005; World
Health Organization, 2005). Tinerii şi adulţii, în special cei din ţările cu
venituri mici şi mijlocii, sunt mai expuşi în faţa multor comportamente de
risc pentru sănătate, care au legătură cu tranziţiile epidemiologice şi socio-
economice (Jackson et al., 2012).
Comportamentele de risc, precum consumul de substanţe sunt mult
mai prezente printre adolescenţi şi tineri şi pot avea numeroase consecinţe
negative finalizate cu moartea prematură. Pe lângă mortalitate,
comportamentele de risc pentru sănătate influenţează şi calitatea vieţii
individului (dacă un comportament de risc pentru sănătate este asociat cu o
calitate pozitivă a vieţii, există posibilitatea ca acest comportament să fie
întărit).
Fiecare concept prezentat mai sus contribuie, într-o mai mică sau
mai mare măsură, la dezvoltarea şi menţinerea unui stil de viaţă sănătos prin
comportamente ce îmbunătăţesc calitatea vieţii.
Concluzionând, putem afirma că, modul în care percepem stresul, ne
influenţează alegerile asupra tipurilor de comportamente de sănătate pe care
le adoptăm, dar şi nivelul rezilienţei, astfel încât să putem face faţă situaţiilor
dificile, adoptând comportamente pozitive de sănătate.
Cu cât ne vom cunoaşte mai bine propriul corp şi vom putea anticipa
modul în care acesta va reacţiona în contexte dificile şi variate, cu atât mai
acurat vom putea identifica şi pune în aplicare metode şi tehnici care vor
ameliora efectele negative produse în urma trăirii unor evenimente stresante.

186
 BIBLIOGRAFIE
1. Becker, M.H. (1974). The Health Belief Model and Personal
Health Behavior. Health Education Monographs, 2, 324- 508;
2. Belloc, N.B., & Breslow, L. (1972). Relationship of physical
health status and family practices. Preventive Medicine, 1, 409-421;
3. Bolger, N., & Zuckerman, A. (1995). A framework for studying
personality in the stress process. Journal of Personality and Social
Psychology, 69(5), 890–902;
4. Burusic, J., Sakic, M., & Koprtla, N. (2014). Parental
perceptions of adolescent health behaviours: Experiences from Croatian high
schools. Health Education Journal, 73(3), 351–360;
5. Cohen, S., Kessler, R. C. & Gordon, L. U. (1997). Measuring
Stress: A Guide for Health and Social Scientists. Oxford University Press;
6. Cohen, S., Tyrrell, D. A. J., & Smith, A. P. (1993). Negative life
events, perceived stress, negative affect, and susceptibility to the common
cold. Journal of Personality and Social Psychology, 64(1), 131– 140;
7. Denson, T. F., Fabiansson, E., Creswell, J. D., & Pedersen, W.
C. (2009). Experimental Effects of Rumination Styles on Salivary Cortisol
Responses. Motivation and Emotion. 33(1), 42-48;
8. Jackson, C.A., Henderson, M., Frank, J.W., Haw, S.J. (2012).
An overview of prevention of multiple risk behaviour in adolescence and
young adulthood. Journal of Public Health, 34 (1): i31–i40;
9. Jonason, P. K., & Jackson, C. J. (2016). The dark triad traits
through the lens of reinforcement sensitivity theory. Personality and
Individual Differences, 90, 273–27;
10. Kirscht, J. P. (1983). Preventive health behavior: A review of
research and issues. Health Psychology, 2 (3), 277-301;
11. Koenig, H. G., McCullough, M. E., & Larson, D. B. (2001).
Handbook of religion and health: A century of research reviewed. Oxford
University Press;
12. Lazarus, A.A., & Folkman, S. (1984). Stress appraisal and
coping. New York: Springer;
13. Lim, S.S., Vos, T., Flaxman, A.D. et al. (2012). A comparative
risk assessment of burden of disease and injury attributable to 67 risk factors
and risk factor clusters in 21 regions, 1990–2010: A systematic analysis for
the Global Burden of Disease Study 2010. Lancet; 380: 2224– 2260;
14. McEachan, R.R.C., Conner, M., Taylor, N.J., Lawton, R.J.
(2011). Prospective prediction of health-related behaviours with the theory of
planned behaviour: a metaanalysis. Health Psychology Review, 5 (2), 97-144;
15. Miller, J. D., Hoffman, B. J., Gaughan, E. T., Gentile, B.,
Maples, J., & Keith Campbell, W. (2011). Grandiose and vulnerable
narcissism: A nomological network analysis. Journal of Personality, 79(5),
1013– 1042;

187
 16. Nudelman, G., & Shiloh, S. (2015). Mapping health behaviors:
Constructing and validating a common-sense taxonomy of health
behaviors, Social Science & Medicine, 146 (1);
17. Pender, N., Murdaugh, C., Parsons, M. (2011). Health
promotion in nursing practice (6th ed.). Upper Saddle River, NJ: Pearson
Education, Inc;
18. Pomerleau, J., Pederson, L. L., Ostbye, T., Speechley, M., &
Speechley, K. N. (1997). Health behaviours and socio-economic status in
Ontario, Canada. European. Journal of Epidemiology, 13, 613–622;
19. Pruessner, J. C., Dedovic, K., Khalili-Mahani, N., Engert, V.,
Pruessner, M., Buss, C., Lupien, S. (2008). Deactivation of the limbic system
during acute psychosocial stress: Evidence from positron emission
tomography and functional magnetic resonance imaging studies. Biological
Psychiatry, 63(2), 234–240;
20. Richardson, S., Shaffer, J., Falzon, L., Krupka, D., Davidson,
K., Edmondson, D., & Edmondson, D. (2012). Meta-analysis of perceived
stress and its association with incident coronary heart disease. American
Journal of Cardiology, 110(12), 1711–1716;
21. Sanderson, C. (2004). Handbook of health psychology. New
York:Wiley;
22. Sinha, J. W., Cnaan, R. A., & Gelles, R. W. (2007). Adolescent
risk behaviors and religion: Findings from a national study. Journal of
Adolescence, 30, 231–249;
23. Steptoe, A. (2007). Health behaviour and stress. In: Fink G
(ed.). Encyclopedia of Stress (2nd edn). San Diego: Academic Press, 263–266;
24. Steptoe, A., Wardle, J. (2004). Health-related behaviour:
prevalence and links with disease. In: Kaptein, A., Weinman, J. (Eds.), Health
Psychology. Blackwell Publishing, Malden, pp. 21-5;
25. Sutton, S. (2001). Health behavior: psychosocial theories. In:
Smelser, N.J., Baltes, P.B. (Eds.), International Encyclopedia of the Social &
Behavioral Sciences. Pergamon, Oxford, pp. 6499-6506;
26. Von Bothmer, M.I., Fridlund, B. (2005). Gender differences in
health habits and in motivation for a healthy lifestyle among Swedish
university students. Nursing Health Sciences, 7: 107–118;
27. Wardle, J., & Steptoe, A. (2003). Socioeconomic differences in
attitudes and beliefs about healthy lifestyles. Journal of Epidemiology and
Community Health, 57, 440–443;
28. Webb, T.L., Sheeran, P. (2006). Does changing behavioral
intentions engender behavior change? a meta-analysis of the experimental
evidence. Psychological Bulletin, 132 (2), 249-268;
29. World Health Organization. (1946). Preamble to the
Constitution of the World Health Organization as Adopted by the
International Health Conference. New York;
30. World Health Organization. (2005). Preventing Chronic
Diseases: A Vital Statement. Geneva.

188
 RELAŢIA DINTRE ROBUSTEŢEA PSIHOLOGICĂ
ŞI ACCENTUĂRILE PE TRĂSĂTURILE DE
PERSONALITATE DEZADAPTATIVE: UN STUDIU
CORELAŢIONAL

Adrian-Dumitru HALIP ∗
Dragoş-Gelu POPA ∗∗

Rezumat
Structura de personalitate poate fi un predictor important pentru gradul de robusteţe
al unei persoane. În acest studiu corelaţional se evaluează impactul prezenţei anumitor
accentuări pe domeniile largi ale personalităţii deviante, prin controlarea efectului variabilelor
independente vârstă, gen şi nivel de studii, asupra gradului de robusteţe la militari.
Participanţi şi design. 224 de militari dintre care unii au executat misiuni internaţionale.
Variabilele independente folosite în studiu au fost: vârsta, nivelul de educaţie şi gen, respectiv
afectivitate negativă, detaşare, antagonism, dezinhibiţie şi psihoticism. Variabila dependentă a
fost robusteţea psihologică.
Rezultate. Robusteţea psihologică corelează negativ cu accentuări pe domeniile largi ale
personalităţii deviante: dezinhibiţie (r= -.494, p<0.01), afectivitate negativă (r= -.425, p<0.01),
detaşare (r= -.432, p<0.01), antagonism (r= -.268, p<0.01) şi psihoticism (r= -.265, p<0.01).
În condiţiile în care controlăm influenţa datorată vârstei şi nivelului de studii, detaşarea,
dezinhibiţia şi afectivitatea negativă explică împreună 40% din valoarea robusteţii psihice la
militari (ΔR2=0,402, p<0,01). Accentuările pe antagonism şi psihoticism nu influenţează nivelul
de robusteţe psihică specifică militarilor.
Militarii tineri au un grad de robusteţe mai ridicat faţă de militarii în vârstă (β= -,271, p<0,01).
Mai mult, se constată o relaţie inversă între nivelul de studii şi robusteţea psihologică a
militarilor (β= -,156, p<0,01).
Aceste rezultate sugerează ideea că unele accentuări pe domeniile largi ale
personalităţii deviante au un impact negativ asupra gradului de robusteţe psihologică al
militarilor din lotul studiat.

I. INTRODUCERE
Locul de muncă poate fi sursa unui mare număr de factori stresori
pentru indivizi, care se pot constitui într-o presiune psihică ridicată ce poate
afecta în mod negativ starea de sănătate. În mediul militar se găsesc o gamă
largă de factori stresori specifici oricărui mediu de lucru (Jex, 1998). În plus,
acestora li se adaugă şi factori stresori specifici mediului militar (Pflanz,
2002). Prin studii ştiinţifice specifice s-a dovedit că impactul factorilor
stresori specifici mediului militar este unul puternic (Dobreva-Martinova,
2002). Unii dintre aceşti factori au fost identificaţi de Bartone, într-un studiu
din anul 1998 – izolare, ambiguitate, lipsă de putere, plictiseală şi pericol

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

189
(Bartone, 1998). Odată ce a fost confirmat că mediul militar este unul stresant
şi au fost identificaţi factorii stresori asociaţi cu acest mediu, următorul pas
făcut de cercetători a fost să identifice factorii care moderează impactul
stresului asupra sănătăţii fizice şi psihice a militarilor. Astfel, au fost
identificate variabile moderatoare – angajamentul în muncă, (Britt, 2003),
percepţia controlului asupra evenimentelor ce implică serviciul (Bond,
2003) şi suportul social de care militarii pot beneficia la serviciu (Hagihara,
Tarumi, Miller, 1998). În afara acestor variabile pozitive externe au fost
identificate şi câteva trăsături - diferenţe individuale, variabile specifice
fiecărui militar, ce ţin de structura sa internă, de personalitate. Astfel,
optimismul, o aşteptare generalizată cum că lucrurile se vor rezolva pozitiv,
a fost asociat cu o mai bună adaptare psihosocială şi cu un risc scăzut de
depresie (Chan, 1998). Identificarea factorilor stresori a condus la cercetarea
unor variabile moderatoare. Această abordare prezintă însă o limitare
importantă – nu s-au identificat şi vulnerabilităţi. Până în prezent, cele mai
multe studii au fost efectuate pentru a măsura trăsături de personalitate care
să modereze efectele factorilor stresori. Aşadar, acest studiu vine în
întâmpinarea acestei limitări prin studiul vulnerabilităţilor structurii de
personalitate ce pot impacta robusteţea şi deci calitatea vieţii militarilor cu
efect asupra performanţei pe care aceştia o pot da în interesul instituţiei
militare.
O altă variabilă care s-a dovedit a reduce efectul factorilor stresori
asupra calităţii generale a vieţii – starea de well-being, este robusteţea
psihologică. Astfel, robusteţea psihologică este definită ca un stil de
personalitate sau tendinţă, relativ stabilă (pe parcursul studiului vom
identifica o anumită tendinţă asociată cu înaintarea în vârstă a personalului
militar) pe tot parcursul vieţii care este compusă din următoarele elemente
interrelaţionate: 1. Angajarea (ca opusă alienării) – se referă la abilitatea de
a fi implicat profund în activităţile din viaţa personală; 2.Controlul (ca opus
lipsei de putere) – credinţă că o persoană poate controla sau influenţa
experienţele personale; şi 3. Provocarea (ca opusă ameninţării), - anticiparea
schimbării ca pe o ocazie, o şansă de a evolua, de a te dezvolta (Kobasa,
1979). Încă din 1979, un grup mare de cercetări a demonstrat că robusteţea
reduce impactul factorilor stresori ocupaţionali asupra sănătăţii, într-o
varietate de medii de lucru printre care militari aflaţi în programe de pregătire
pentru misiuni (Florian, 1995), candidaţi la şcoala de ofiţeri din armata
Israelului (Westan, 1990), precum şi militari care au participat la acţiuni din
Războiul din Golf (Bartone, 1999).
Există păreri actuale conform cărora personalitatea este o
componentă care modelează răspunsul individual al organismului la agenţii
stresori. Unul dintre riscurile care cresc şansa ca unul dintre militari, în urma

190
experimentării unui eveniment cu caracter traumatic, să dezvolte PTSD, este
sănătatea mintală de dinainte de a pleca în misiune (Thomassen et al., 2015).
De aceea se consideră că o anumită accentuare pe structura de personalitate
deviantă creşte şansele ca un militar să fie vulnerabil la ASR (acute stress
reactions) care, netratate corespunzător, cresc riscul de a se dezvolta în PTSD.
Cunoaşterea nivelului de funcţionalitate a personalităţii individului
precum şi a profilului trăsăturilor sale patologice poate fi relevantă indiferent
dacă individul prezintă sau nu o tulburare de personalitate (DSM V, 2012).
Astfel, cunoaşterea eventualelor trăsături accentuate pot prezice o
probabilitate mai mare a militarilor de a fi mai vulnerabili la anumiţi factori
stresori. Deoarece în literatura de specialitate robusteţea este conceptualizată
ca un stil personal, o trăsătură de personalitate, fără a ţine cont de alte
variabile moderatoare ca de exemplu contextul sau factorii de mediu, se poate
presupune că una sau un cumul de trăsături de personalitate accentuate pot
reduce robusteţea psihologică, gradul de rezistenţă al individului la stres.

I.1. SCOP
Scopul prezentei cercetări este acela de a studia legătura dintre
robusteţe şi anumite predispoziţii către o structură de personalitate deviantă.
Astfel, prin măsurarea robusteţii şi a celor cinci domenii largi ale trăsăturilor
de personalitate deviante, s-a încercat identificarea acelor domenii care se pot
constitui în eventuali predictori ai robusteţii psihologice. Mai mult, în această
lucrare se încearcă identificarea unui posibil impact al vârstei asupra
robusteţii psihologice în cadrul unui eşantion format din personal militar.
Prin studierea acestor legături se încearcă identificarea anumitor
vulnerabilităţi la stres, ce ţin de structura de personalitate, care, prin prisma
faptului că trăsăturile de personalitate sunt relativ stabile în timp şi se pot
modifica doar în urma unui impact cu un factor cu posibil impact traumatic,
pentru a putea fi optimizate, ar necesita un cost mare de resurse, fie ele de
timp sau monetare, cu un impact mic asupra stării de bine generale a
militarilor.

I.2. IPOTEZE
În mod specific, au fost investigate relaţiile dintre accentuările
domeniilor largi ale personalităţii deviante şi robusteţe pe un eşantion de
militari participanţi la o selecţie în vederea admiterii într-un program de
pregătire. Pe această linie, în literatura de specialitate, s-au găsit un număr
redus de materiale.
Ipotezele acestui studiu au fost următoarele: 1. Robusteţea
psihologică (per total, angajare, provocare şi control) cu specific militar,
corelează negativ cu accentuări pe domeniile largi ale personalităţii deviante

191
(afectivitate negativă, detaşare, antagonism, dezinhibiţie şi psihoticism)
2. Vârsta biologică a militarilor are o influenţă pozitivă asupra gradului de
robusteţea psihologică a acestora (per total: angajare, provocare şi control).

II.METODĂ

II.1. PARTICIPANŢI
Eşantionul folosit pentru acest studiu a constat dintr-un număr total
de 224 de militari dintre care 86,2% (n=193) au fost bărbaţi şi 13,8% (n=31)
au fost femei. Distribuţia pe vârste a participanţilor a fost următoarea: 49,6%
(n=111) au avut vârsta sub 30 de ani; 24,1% (n=54) au avut vârsta între 30 şi
39 de ani; 25% (n=56) au avut vârsta cuprinsă între 40 şi 49 de ani; şi 1,3%
(n=3) au avut vârsta mai mare de 50 de ani. Participarea în cadrul acestui
studiu a fost voluntară.

II.2. INSTRUMENTE FOLOSITE

Scala DRS-15
Scala DRS-15 a fost construită de Bartone pornind de la varianta
lungă DRS-30. Scala este un instrument de evaluare auto-raportat ce conţine
15 itemi, câte 5 pentru fiecare componentă a robusteţii (angajare, control şi
provocare). Aceasta este concepută să evalueze robusteţea individuală,
văzută ca dispoziţie de personalitate cu semnificaţie în rezistenţa la stres şi
manifestată la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental. Robusteţea
implică trei caracteristici: angajare, control şi provocare.
Cotare:
Scala este cotată de la 0 la 3, unde 0 = deloc adevărat, 1 = puţin
adevărat, 2 = destul de adevărat şi 3 = complet adevărat. Pentru calcularea
scorului total cât şi pe fiecare scală în parte, se adună răspunsurile itemilor
corespunzători fiecărei scale, cotaţi direct sau indirect, după cum urmează:
 Angajare: 1, 7, 10 cotaţi direct şi 4, 13 cotaţi invers.
 Control: 2, 6, 12, 15 cotaţi direct şi 8 cotat invers.
 Provocare: 5, 9 cotaţi direct şi 3, 11, 14 cotaţi invers.
Conform notelor T:
• nota T < 45 poate fi interpretat ca fiind un rezultat slab.
• între notele T 45 şi 55 poate fi văzut ca fiind un rezultat mediu.
• între notele T 56 şi 65 poate fi văzut ca fiind un rezultat bun.
• peste nota T > 65 indică un rezultat foarte bun.

Chestionarul de personalitate pentru DSM-V - PID-5

Chestionarul de personalitate DSM 5 este compus din 220 de itemi
care măsoară 5 domenii largi ale trăsăturilor de personalitate dezadaptative

192
care conţin 25 de faţete specifice ale trăsăturilor de personalitate. De interes
pentru acest studiu sunt cele cinci domenii largi:
1. Afectivitate Negativă vs. stabilitate emoţională;
2. Detaşare vs. caracter extrovert;
3. Antagonism vs. caracter agreabil;
4. Dezinhibiţie vs. conştiinciozitate;
5. Psihoticism vs. luciditate.
Aceste cinci domenii largi reprezintă variante inadaptate ale celor
cinci domenii aparţinând modelului de personalitate frecvent validat şi
reprodus, cunoscut sub denumirea de Big Five sau Modelul de personalitate
al celor cinci factori.
Afectivitatea negativă: Trăirea frecventă şi intensă, la un nivel
ridicat, a unui spectru larg de emoţii negative (anxietate, depresie,
vinovăţie/ruşine, îngrijorare, mânie) şi a manifestărilor comportamentale
(auto-vătămare) şi interpersonale (dependenţă) corespunzătoare.
Instabilitatea stărilor emoţionale şi a dispoziţiei presupune că emoţiile sunt
declanşate cu uşurinţă, sunt intense şi/sau disproporţionate faţă de importanţa
evenimentelor sau situaţiilor;
Detaşarea: Evitarea experienţelor socio-emoţionale, incluzând aici
atât retragerea din interacţiunile interpersonale cât şi limitarea trăirii şi
exprimării afective, în special a capacităţii hedonice. Preferinţa de a fi singur
în loc să se afle în compania altora; evitare/reticenţă faţă de implicarea
socială; lipsa de iniţiativă în contactele sociale;
Antagonismul: Comportamente care creează un dezacord între
individ şi alte persoane, cum ar fi importanţa de sine exagerată, cu pretenţia
de a fi tratat într-un mod special; antipatia profundă faţă de ceilalţi, însoţită
de lipsa de sensibilitate faţă de nevoile şi sentimentele celorlalţi, precum şi
de abilitatea de a-i folosi în scopul propriei ascensiuni;
Dezinhibiţia: Orientarea către obţinerea recompensei imediat, care
generează un comportament impulsiv, dominat de judecăţile, senzaţiile şi
stimulii externi de moment, fără a lua în considerare experienţele din trecut
sau consecinţele acestui comportament;
Psihoticismul: Manifestarea unui spectru larg de comportamente şi
elemente cognitive bizare, excentrice sau neobişnuite, nevalidate cultural,
care cuprind atât procesul (percepţie, disociere) cât şi conţinutul (credinţe).

II.3. PROCEDURĂ
Cele două teste au fost administrate subiecţilor în cadrul unui proces
de selecţie în vederea executării unui program de pregătire, în aceeaşi
perioadă de timp. Toţi participanţii au fost voluntari care au fost de acord cu

193
 testarea. Datele au fost culese în baza unui protocol prestabilit şi au fost
respectate regulile de confidenţialitate. Testele au fost administrate în grupuri
mici de militari(1-13).

III. REZULTATE
III.1. Evaluarea corelaţiilor
În Tabelulul nr. 1 se regăsesc mediile, abaterile standard şi
corelaţiile dintre scalele cheie. Corelaţiile negative dintre robusteţe şi
Dezinhibiţie (r= -.494, p<0.01), Afectivitate negativă (r= -.425, p<0.01),
Detaşare (r= -.432, p<0.01), Antagonism (r= -.268, p<0.01) şi Psihoticism
(r= -.265, p<0.01) sprijină ipoteza conform căreia robusteţea corelează
negativ cu accentuările pe structura de personalitate deviante. Existenţa
acestei asocieri îndreptăţeşte studierea existenţei vreunei relaţii, între
variabilele independente – trăsăturile de personalitate dezadaptative şi
variabila dependentă – robusteţea, în condiţiile controlului statistic al unor
variabile de interes – vârstă, gen şi nivelul de educaţie. Practic, se studiază
influenţa trăsăturilor de personalitate dezadaptative asupra robusteţii
psihologice individuale.
În ceea ce priveşte corelaţiile dintre variabilele de control şi
robusteţe, se observă corelaţii semnificativ statistic între robusteţe şi vârstă
(r= -.256, p<0.01) şi între robusteţe şi nivelul de educaţie (r= -.193, p<0.01).
Între robusteţe şi gen nu există corelaţie semnificativ statistică (r= -.087,
p<0.196). În mod concret s-a identificat că există o relaţie negativă între
vârstă, nivelul de educaţie şi robusteţe. Conform corelaţiilor evidenţiate in
Tabelul nr.1, variabila gen, din dorinţa de a evita eroarea de specificare, nu
va fi introdusă în ecuaţia de regresie liniară.

Tabelul nr. 1
Tabel cu indicatorii descriptivi şi matricea de corelaţii între
variabilele implicate în model (militari)

Variabilă Medii(SD) 1 2 3 4 5 6 7 8
Robusteţe 32(4,35) -,494** -,425** -,432** -,268** -,265** -,256** ,087 -,193**
PREDICTORI
1.Dezinhibiţie 0,31(0,29) -
2. Afect.Neg. 0,45(0,32) ,594** -
3.Detaşare 0,33(0,30) ,579** ,522** -
4.Antagonism 0,77(0,44) ,498** ,441** ,357** -
5.Psihoticism 0,24(0,30) ,631** ,614** ,593** ,481** -
6.Vârsta 1,78(0,86) -,013 -,073 -,132* ,086 -,157* -
7.Genul 1,13(0,34) ,011 -,052 ,074 -,163* ,007 -,212* -
8.Nivel_ed 4,5(0,49) -,011 -,032 -,022 ,203** -,177** ,177** -,191** -
**
p< 0.01; *p<0.05

194
 III.2. Regresie liniară ierarhică
Analiza de regresie ierarhică a fost utilizată pentru a observa
influenţa existenţei unei accentuări de personalitate dezadaptativă asupra
robusteţii psihologice la militari. Decizia pentru a utiliza regresia ierarhică
este motivată de nevoia de a vedea în ce măsură accentuările pe trăsăturile de
personalitate dezadaptative (dezinhibiţie, afectivitate negativă şi detaşare)
influenţează gradul de robusteţe psihologică, în condiţiile eliminării
influenţei altor factori ce ţin de vârstă (cu vârsta mai mică de 30 de ani, între
30 şi 39, între 40 şi 49 şi mai mare de 50) şi nivelul de educaţie (studii medii
sau studii superioare). Au fost respectate condiţiile de bază pentru aplicarea
acestei tehnici.
Variabilele independente folosite în ecuaţia de regresie au fost:
dezinhibiţia, afectivitatea negativă, detaşarea, antagonismul, psihoticismul,
vârsta, genul şi nivelul de educaţie. Variabila independentă a fost robusteţea
psihologică.
Variabilele independente incluse în primul pas au fost vârsta şi
nivelul studiilor, pentru a putea controla efectul acestora asupra varibilei
criteriu. În cel de-al doilea pas, pe lângă aceşti predictori, au fost introduşi cei
cinci factori de interes, şi anume dezinhibiţia, afectivitatea negativă,
Detaşarea, Antagonismul şi Psihoticismul.
Rezultatele din tabelul de mai sus sprijină ipoteza conform căreia
robusteţea psihologică (per total, angajare, provocare şi control) cu specific
militar, corelează negativ cu accentuări pe domeniile largi ale personalităţii
deviante (afectivitatea negativă, detaşarea, antagonismul, dezinhibiţia şi
psihoticismul) în condiţiile în care controlăm influenţa datorată diferenţelor
de vârstă şi nivel de studii (ΔR2=0,402, p<0,01). Astfel, cei cinci factori
explică împreună 40% din nivelul de robusteţe raportată de către militari, iar
aceasta vine în plus, faţă de procentul de 1% explicat de factorii controlaţi
(vârsta şi nivelul de studii).
La nivel analitic, din modelul estimativ final, se observă că atât
antagonismul cât şi psihoticismul nu influenţează robusteţea psihologică a
militarilor, valorile beta nefiind semnificative statistic.
În schimb, se constată că militarii tineri au un grad de robusteţe mai
ridicat decât militarii mai în etate (β= -,271, p<0,01). De asemenea, se
constată o relaţie inversă între nivelul de studii şi robusteţea psihologică a
militarilor (β= -,156, p<0,01)
În concluzie, datele obţinute sprijină ideea că dincolo de diferenţele
de vârstă şi de nivelul de studii există anumite accentuări pe structura de
personalitate, precum dezinhibiţia, afectivitatea negative şi detaşarea care
influenţează semnificativ nivelul de robusteţe psihologică al militarilor.
Acest rezultat oferă psihologilor posibilitatea de predicţie şi intervenţie
asupra lotului de militari care pot fi selectaţi pentru desfăşurarea diferitor
tipuri de misiuni cu un grad ridicat de risc.

195
 Tabelul nr. 2
Tabel sumar cu rezultatele analizei de regresie ierarhice vizând
Robusteţea psihologică a militarilor pe baza predictorilor luaţi în studiu
(N=224)

VARIABILE R2 ΔR2 β
PASUL 1 ,088** ,080**
Vârstă -,229**
Nivelul Educaţiei -,153**
PASUL 2 ,420** ,402**
Vârstă -,271**
Nivelul Educaţiei -,156**
Afectivitate negativă -,234**
Detaşare -,268**
Dezinhibiţie -,334**
Antagonism ,086
Psihoticism ,136
** p< 0.01; *p<0.05

IV. DISCUŢII
În literatura de specialitate este bine stabilit faptul că după acţiunile
de luptă creşte prevalenţa PTSD (Hoge et al., 2004). Apariţia simptomelor
psihice este intercorelată cu factori ca robusteţea psihologică (Escolas, Pitts,
Safer, & Bartone, 2013) şi sănătatea psihică de dinainte de executarea
misiunii (Thomassen et al., 2015). Robusteţea psihologică corelează cu
sănătatea psihologică atât pe parcursul, cât şi după executarea misiunilor
(DiBartolo et. al, 2003). Aşadar, pe baza acestor date, conchidem că ipoteza
conform căreia robusteţea psihologică corelează negativ cu accentuările pe
domeniile largi ale personalităţii deviante este sprijinită. Militarii cu unele
accentuări pe structura de personalitate – la un nivel sub disfuncţie moderată,
prezintă un nivel al robusteţii mai scăzut. Niciun rezultat al testărilor pe
subiecţii participanţi la studiu nu a fost 2 sau mai mare de 2 (sub nivelul de
disfuncţie moderată). Astfel, rezultatele obţinute în acest studiu sprijină
datele existente la momentul actual în literatura de specialitate, mai mult,
evidenţiază legătura dintre anumite predispoziţii şi vulnerabilităţi pe
domeniile largi ale personalităţii deviante şi gradul de robusteţe psihică al
militarilor.
Cu privire la a doua ipoteză enunţată în acest studiu, în ciuda faptului
că vârsta corelează negativ cu două dintre domeniile largi ale personalităţii
deviante detaşare (r= -.132, p<0.05) şi psihoticism (r= -.157, p<0.05),
militarii cu o vârstă mai înaintată prezintă un nivel mai scăzut al robusteţii.
Însă atât vârsta, cât şi nivelul de educaţie au o influenţă scăzută asupra
nivelului de robusteţe psihologică la militari. Genul, feminin sau masculin,

196
nu are nicio putere de predicţie asupra gradului de robusteţe psihologică la
militari.
Aceste rezultate indică faptul că accentuările pe domeniile largi ale
personalităţii deviante, fie ele şi sub nivelul de disfuncţie moderată, pot să
indice eventuale vulnerabilităţi la efectele factorilor stresori atât pe timpul cât
şi după executarea unor misiuni cu un grad crescut de complexitate şi risc.

V. LIMITĂRI
Există anumite limitări ale acestui studiu. Prima, eşantionul a fost
construit doar din personal militar al Forţelor Terestre Române. Lotul nu a
fost unul foarte mare, un număr de 224 de militari, iar majoritatea acestora
au fost de gen masculin, de o vârstă mică, sub 30 de ani. Aceste limitări
implică faptul că rezultatele acestui studiu nu pot fi generalizate la alţi militari
din alte ţări sau la personalul civil. A doua limitare derivă din neluarea în
calcul a nivelului de expunere la acţiuni de luptă. Astfel, unele accentuări ar
fi putut apărea ca urmare a expunerii la evenimente cu un risc crescut, ceea
ce ar fi putut conduce la afectarea gradului de robusteţe psihică. A treia
limitare apare ca o consecinţă a neluării în calcul a numărului de misiuni
executate de către militari deoarece şi acest parametru poate afecta gradul de
robusteţe al militarilor (Bartone, Eid, & Hystad, 2016; Westphal, Bonanno &
Bartone, 2008) în sensul în care o expunere îndelungată la factori stresori
poate reduce nivelul de resursă internă disponibilă militarilor pentru a face
faţă cu brio unor viitori factori cu impact stresor crescut.

VI. IMPLICAŢII ASUPRA MEDIULUI MILITAR

Rezultatele acestui studiu implică aplicarea unor teste de screening
înainte şi după executarea misiunilor. Legătura dintre robusteţe şi
accentuările pe domeniile largi ale personalităţii deviante sugerează că aceşti
factori sunt importanţi pentru a fi testaţi. Mai departe, sănătatea psihică, odată
identificată ca necesitate pentru un grad de robusteţe crescut, necesită punerea
în aplicare a unor intervenţii psihologice pentru a preveni dezvoltarea unor
simptomatologii mai complexe.
Robusteţea se dovedeşte a fi o cale importantă de urmat pentru a
asigura selecţia unor indivizi rezilienţi care pot să rămână sănătoşi pe timpul
desfăşurării misiunilor riscante. Astfel, se asigură o calitate crescută a vieţii
militarilor selectaţi pentru a executa misiuni, precum şi o reducere a costurilor
pentru păstrarea unei resurse umane sănătoase şi aptă de a executa misiuni.
În concluzie, rezultatele acestui studiu subliniază importanţa
trăsăturilor de personalitate în ceea ce priveşte robusteţea ca resursă de
rezilienţă pentru selectarea militarilor şi antrenarea acestora în vederea
executării unor misiuni cu un grad crescut de risc.

197
 BIBLIOGRAFIE
1. Abdollahi A, Abu Talib, Carlbring P, Harvey R, Yaacob Sn,
Ismail Z. Problem-solving skills and perceived astress among undergraduate
students: The moderating role of hardiness. J Health Psychol 2018; 23: 1321-31;
2. Adler, A., Dolan, C.,(2006) Military hardiness as a buffer of
psychological health on return from deployment, Military Medicine, 171,
2:93-98;
3. Bartone, P. T., Adler A., B., VaitkusMA: Dimensions of
psychological stress in peacekeeping operations. Milit Med 1998; 163: 587-593;
4. Bartone, P. T.,(1995). A short hardiness scale. Paper presented
at the Annual Convention of the American Psychological Society, Nwe York, NY;
5. Bartone, P. T., Adler A., B., Vaitkus M., A.,(1998). Dimensions
of psychological stress in peacekeeping operations. Milit Med; 163: 587-593;
6. Bartone, P. T.,(1999). Hardiness protects against war-related
stress in Army Reserve forces. Consulting Psychology Journal: Practice and
Research, 51(2), 72-82;
7. Bartone, P. T., Eid, J., Hystad, S. W., Jocoy, K., Laberg, J. C., &
Johnsen, B. H.(2015) Psychological hardiness and avoidance coping are
related to risky alcohol use in returning combat veterans. Military Behavioral
Health, 3(4), 274-282;
8. Bond FW, Bunce D: The role of acceptance and job control in
mental health, job satisfaction and work performance. J Appl Psychol 2003;
88: 1057-67;
9. Britt TW, Bliese PB: Testing the stress-buffering effects of self-
engagement among soldiers on a militry operation. J Pers 2003; 71: 245-65;
10. Chan EC: Dispositional optimism and primary and secondary
appraisal of a stressor: controlling for confounding influences and relations
to coping and psychological and physical adjustment. J Pers Soc Psychol
1998; 74;1109-20;
11. Coetzee, M., & Harry, N. Gender and hardiness as predictors of
career adaptability: An exploratory study among black call center agents.
South african journal of Psychology 2015; 45(1): 81-92;
12. DiBartolo MC, Soeken KL: Appraisal, coping, hardiness, and
self-perceived health in community-dwelling spouse caregivers of persons
with dementia. Res Murs Health 2003; 26:445-58;
13. Dobreva-Martinova T, Villeneuve M, Strickland L, Matheson K,
(2002). Occupational role stress in the Canadian Forces: its association with
individual and organizational well-being. Can J Behav Sci, 34: 111-21;

198
 14. Merino-Tejedor, E., Hontangas-Beltran, P., Boada-Grau, J.,
Lucas-Mangas, S.(2015). Hardiness as a moderator varible between the Big-
Five Model and work effort, Personality and Individual Differences, 85: 105-110;
15. Escolas, S. M., Pitts, B. L., Safer, M. A., & Bartone, P. T.(2013).
The protective value of hardiness on military post-traumatic stress symptoms.
Military psychology, 25(2), 116-123;
16. Florian V, Mikuluncer M, Taubman O: Does hardiness
contribute to mintal health during stressful real-life situation? The role of
appraisal and coping. J Pers Soc Psychol 1995; 53: 518-30;
17. Hagihara A, Tarumi K, Miller AS: Social support at work as a
buffer of work stress-strain relationship:a signal detection approach. Stress
Med 1998; 14: 75-81;
18. Hoge, C. W., Castro, C. A., Messer, S. C., McGurk, D., Cotting,
D. I., & Koffman, R. L.(2004). Combat duty in Iraq and Afghanistan, mintal
health problems, and bariers to care. New England Journal of Medicine,
351(1), 13-22;
19. Jex, S.(1998). Stress and job performance: Theory, research, and
implications for managerial practice. Thousand Oaks, CA, Sage
Publications;
20. Kobasa S: Stressful life events, personality and health: an inquiry
into hardiness. J Pers Soc Psychol 1979; 42: 168-77;
21. Maddi S. R., (1994). Hardiness and mental health, Journal of
Personality Assessment, 173-185;
22. Maddi S. R., Harvey, R. H., Khoshaba, D. M., Fazel, M.(2012).
Resurreccion N. The relationship of hardiness and some other relevant
variables to college performance. J Humanistic Psych, 52: 190-205;
23. Maddi S. R. (2006). Hardiness: The courage to grow from
stresses. The Journal of Posytive Psychology, 1(3), 160-168;
24. Masoumeh, S., Malek, F., Mahboobeh, N.(2021), The impact of
Kobasa and Maddi Hardiness on stress and Hardiness of iranian pediatric
nurses: a clinical trial study, Iranian Journal of nursing and Midwifery
Research, 42-46;
25. Ndlovu, V., Ferreira, N.,(2019). Student’s psychological
hardiness in realtion tocareer adaptability, Journal of Psychology in Africa,
29(6): 598-604;
26. Pfanz S, Sonnek S: work stress in the military: prevalence,
causes, and relationship to emotional health. Milit Med 2002; 167: 877-82;

199
 27. Soderstrom, M., Dolbier, C., Leiferman, J., & Steinhardt,
M.(2000). The relationship of hardiness, coping strategies, and perceived
stress to symptoms of illness. Journal of Behavioral Medicine, 23(3), 311-328.
28. Thomassen, A. G., Hystad, S. W., Johnsen, B. H., Johnsen, G.
E., Laberg, J. C., & Eid, J.(2015). The combined influence of hardiness and
cohesion on mintal health in a military peacekeeping mission: A prospective
study. Scandinavian Journal of Psychology, 56(5), 560-566:
29. Thomassen, A. G., Hystad, S. W., Johnsen, B. H., Johnsen, G.
E., Laberg, J. C., & Eid, J.(2018). The effect of hardiness on PTSD
symptoms: A prospective mediational approach. Military Psychology, 30(2),
142-151;
30. Westphal, M., Bonanno, G., A., & Bartone, P., T. (2008).
Resilience and personality. in B. J. Lukey & V. Tepe (Eds.), Biobehavioral
resilience to stress (pp. 219-258). Boca, Raton, FL: CRC Press.

200
 DEZVOLTAREA REZILIENŢEI PSIHOLOGICE
CU AJUTORUL APLICAŢIEI MOBILE RETHINK

Mădălina Liliana POP ∗

Oana DAVID ∗∗
Rezumat
Rezilienţa este un proces caracterizat de o interacţiune complexă între resursele
interne şi cele externe. Aceasta nu este o abilitate înnăscută, astfel încât poate fi dobândită prin
formarea abilităţilor specifice. Rezistenţa psihologică, conceptualizată ca o perspectivă de
ansamblu generată de un stil de gândire raţional, facilitează înţelegerea experienţelor aversive
în contextul întregii vieţi ca fiind aspecte normale ale existenţei. Aceasta ar putea fi antrenată
pentru a face faţă stresului operaţional prin intermediul jocurilor serioase, care au un scop
educativ explicit şi atent gândit şi nu sunt destinate să fie jucate, în primul rând, pentru
amuzament.

Stresul este inerent contextului militar, iar daunele provocate de

stres reprezintă o proporţie relativ mare de militari (Adler, Dolan, Bienvenu
şi Castro, 2000; Thompson şi McCreary, 2006). Cu toate acestea, nu toţi
indivizii expuşi la factorii de stres dezvoltă simptome asociate evenimentelor
traumatice (Rundell şi Ursano, 1996). A fost sugerat faptul că anumiţi factori
de personalitate sau diferenţe individuale pot atenua impactul negativ al
factorilor stresanţi, cum ar fi cei experimentaţi în război sau în alte contexte
militare, asupra sănătăţii şi bunăstării psihologice (Bartone, 1999). În ciuda
interesului larg răspândit pentru conceptul de rezilienţă, nu există încă o
definiţie universal acceptată a rezilienţei psihologice (Wald, Taylor,
Asmundson, Jang şi Stapleton, 2006).
O conceptualizare comună a rezilienţei psihologice este rezistenţa ca
trăsătură de personalitate sau ca set de variabile la nivel individual care
protejează bunăstarea în circumstanţe stresante (Connor & Davidson, 2003;
Makikangas & Kinnunen, 2003; Yi, Vitaliano şi colab., 2008). Windle (2011)
a propus următoarea definiţie a rezilienţei: aceasta este procesul de negociere
eficientă, adaptare la sau gestionarea surselor semnificative de stres sau
traume. Resursele individului şi mediul lui facilitează această capacitate de

∗
Student doctorand în cadrul Şcolii doctorale Psihodiagnostic şi intervenţii psihologice validate
ştiinţific, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca şi referent de specialitate (psiholog) în
Ministerului Apărării Naţionale
∗∗
Profesor coordonator în cadrul Şcolii doctorale Psihodiagnostic şi intervenţii psihologice
validate ştiinţific, Institutul Internaţional pentru Studii Avansate de Psihoterapie şi Sănătate
Mentală Aplicată, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca

201
adaptare şi „revenire” în faţa adversităţii. O abordare integrată ar trebui să
surprindă atât elementele din mediul persoanei care facilitează procesul de
rezilienţă, cât şi acei factori intrapersonali care reflectă potenţialele
mecanisme cognitive şi afective ale rezilienţei psihologice.
Este important să se facă o distincţie între factorii de stres cronici şi
cei acuţi, deoarece adaptarea pozitivă (rezilienţa) este mai probabil să
coreleze cu tipul, durata şi intensitatea unui anumit factor de stres (Masten şi
Narayan, 2012). Stresorii acuţi, fiind experienţe adversive izolate, sunt
susceptibili de a avea un efect perturbator mai mic asupra funcţionării,
comparativ cu factorii de stres cronici (Bonanno & Diminich, 2013). Având
în vedere accentul pus pe adversitatea cronică în studiile de dezvoltare, s-ar
putea argumenta că rezultatele acestor studii pot să nu fie direct comparabile
(sau relevante) cu rezultatele rezilienţei adulţilor în medii personale sau la
locul de muncă, astfel încât să putem identifica alte mecanisme de coping ale
rezilienţei psihologice pe care o manifestă oamenii la locul de muncă.
Simmons şi Yoder (2013) au descoperit că mecanismele de coping
adaptative, controlul personal, rezistenţa psihologică şi suportul social sunt
caracteristice unui militar rezilient. Printre consecinţele unui nivel ridicat al
rezilienţei se numără succesul profesional şi personal şi scăderea
simptomelor sănătăţii mentale, în timp ce un nivel scăzut al rezilienţei poate
include prezenţa dizabilităţii mentale şi implicarea în comportamente de risc.
De asemenea, autorii au operat cu definiţia rezilienţei oferită de Bonanno şi
colab. (2006) care o explicau ca fiind abilitatea de a te adapta situaţiilor
aversive sau de a reveni la normal în urma unei situaţii traumatice. Această
definiţie surprinde provocările mediului militar.
Rezilienţa este posibil să fie explicată prin trăsătura de personalitate
numită rezistenţă psihică sau psihologică (eng. hardiness). Aceasta
facilitează înţelegerea experienţelor aversive în contextul întregii vieţi ca
fiind aspecte normale ale existenţei. Persoanele reziliente au câte un nivel al
sensului vieţii şi al controlului perceput mai ridicat, un angajament în muncă
mai ridicat şi sunt mai deschise spre întâmpinarea de noi provocări (Kobasa,
1979; Maddi & Kobasa, 1984). Cercetătorii postulează rezistenţa psihologică
ca fiind un moderator semnificativ sau un mecanism de amortizare a stresului
(eng. stress buffer) şi de îmbunătăţire a performanţei (Bartone, 1989;
Contrada, 1989; Kobasa, Maddi, & Kahn, 1982; Roth, Wiebe, Fillingim, &
Shay, 1989; Wiebe, 1991). De asemenea, rezistenţa psihologică a fost
identificată ca fiind un moderator al expunerii la stresul operaţional al
soldaţilor care au luptat în Războiul din Golf (Bartone, 1993, 1999a, 2000),
mai precis, soldaţii care au fost foarte rezilienţi prin prisma rezistenţei psihice
au raportat un număr semnificativ mai mic al simptomelor asociate stresului
traumatic în comparaţie cu soldaţii care au fost foarte puţin rezilienţi.

202
Este necesar să amintim posibilele şase surse ale stresului psihologic în cadrul
operaţiilor militare moderne: izolarea, ambiguitatea, lipsa de control asupra
muncii, plictiseala, ameninţarea vieţii şi a bunăstării, respectiv volumul
ridicat de muncă (Bartone, 2001; Bartone, Adler, & Vaitkus, 1998, Castro &
Adler, 1999). Regăsim printre acestea surse care pot fi diminuate prin
rezistenţa psihologică.
În rândul personalului militar, s-a constat că rezistenţa psihologică
atenuează efectele adverse ale stresului de luptă şi simptomelor psihiatrice
relaţionate cu reîntoarcerea din misiune (Bartone, 1999; Dolan & Adler,
2006). Este sugerat faptul că rezistenţa psihologică poate ajuta la promovarea
calităţii vieţii prin motivarea indivizilor de a utiliza metode de coping
eficiente şi de a accesa mai frecvent suportul social (Kobasa, 1982; Maddi,
2002).
Persoanele care sunt mai reziliente se presupune că sunt mai
capabile să facă faţă provocărilor, în comparaţie cu cele care sunt mai puţin
reziliente (King şi colab., 1998). În studiul lui, King (1999) a identificat în
cadrul militarilor, pentru ambele sexe, faptul că există asocieri mari între
rezistenţa psihologică şi suportul social şi sunt prezente un număr mai redus
al simptomelor cauzate de stresul postraumatic. În studiile care au cercetat
rezilienţa militarilor s-a dovedit că rezistenţa psihologică reduce semnificativ
simptomele specifice depresiei şi cele asociate tulburării de stres
posttraumatic (Bartone, 1999; Dolan & Adler, 2006; King şi colab., 1998;
Sutker, Davis, Uddo & Ditta, 1995).
Tehnologia poate oferi beneficii semnificative pentru îngrijirea
sănătăţii mintale. Aceasta include reducerea stigmei de a solicita ajutor,
posibilitatea de a oferi mai multă asistenţă medicală independentă de timp şi
de locaţie şi îmbunătăţirea autonomiei pacienţilor (Alvarez & Djaouti, 2012).
Pragul stigmatului social poate fi chiar mai mare în îngrijirea sănătăţii mintale
decât în alte domenii de îngrijire a sănătăţii în care este introdusă tehnologia
(Prensky, 2003). Jocurile serioase sunt jocuri (digitale) care sunt aplicate în
alte scopuri decât divertismentul. De obicei, există un scop educaţional care
este oferit într-un mod ludic şi antrenant (Dankbaar şi colab., 2017; Lagro şi
colab., 2012).
„Jocuri serioase” este un termen folosit pentru a descrie jocurile
special concepute pentru a produce unele schimbări în viaţa utilizatorilor,
acestea nefiind concepute doar pentru divertisment, ci au utilitate terapeutică,
educaţională, publicitară etc. (Michael & Chen, 2015). Acestea ar putea fi
schimbări legate de cunoaşterea mediului înconjurător, de atitudini, abilităţi
fizice, abilităţi cognitive, sănătate sau bunăstare mentală. McCallum (2012)
a identificat trei tipuri de jocuri menite să îmbunătăţească bunăstarea: jocuri
axate pe sănătatea fizică, sănătatea cognitivă şi sănătatea socială şi

203
emoţională. Jocurile serioase (SG) se dovedesc a fi capabile să genereze
angajament motivaţional, datorită caracteristicilor principale ale jocului, cum
ar fi provocările, recompensele, naraţiunile, agenţii virtuali, precum şi
imersiunea şi interacţiunea, îmbunătăţind experienţa utilizatorului.
Jocurile serioase sunt din ce în ce mai utilizate pentru antrenament
în mai multe domenii, de exemplu, în aviaţie, în armată şi în diferite discipline
de îngrijire a sănătăţii. Unul dintre cele mai importante avantaje ale utilizării
elementelor de joc serios este acela că oferă posibilitatea de a învăţa abilităţile
prin dobândirea de noi experienţe practice, în loc să citească sau să audă
despre acestea (Hannig şi colab., 2013; Cook şi colab., 2012). Adăugarea
posibilităţii de a-şi forma abilităţile pe lângă metodele tradiţionale de
antrenament oferă o combinaţie unică de educare şi implicare simultană a
utilizatorilor (Knight şi colab., 2010).
Mai mult, jocurile serioase au multiple rezultate ale învăţării (de
exemplu abilităţi cognitive, abilităţi motorii, rezultate afective ale învăţării)
care nu pot fi obţinute întotdeauna prin metode de învăţare mai tradiţionale
(Hedman şi colab., 2013). Dacă activităţile de învăţare devin mai relevante,
mai motivante, atunci creşte probabilitatea ca abilităţile dobândite să se
transfere de fapt în situaţii din lumea reală (Herrington, Oliver şi Reeves,
2003; Hoekstra, 2011). Există multe avantaje ale soluţiilor mobile de
sănătate; printre care şi o curbă de învăţare scăzută sau neglijabilă a
abilităţilor specifice împreună cu accesibilitatea lor, în esenţă fiind
disponibile 24/7 (Steinhubl, Muse şi Topol, 2015). Tehnologiile mobile
pentru dezvoltarea sănătăţii tind să susţină atât aspectele de sănătate, cât şi
cele de bunăstare în toate grupele de vârstă, sexe şi etnii şi acest lucru le face
deosebit de populare în special în rândul consumatorilor (Markoff, 2011).
REThink este un joc video terapeutic disponibil în web/iOS Apps şi
Google Play în limbile română şi engleză (https://rethinkplatform.ro/; Apple
Store: https://apps.apple.com/ro/app/rethink-game/id1544087907;
GooglePlay: https://play.google.com/store/apps/details?id=org.rethinkplatfo
rm.rethink&hl=en&gl=US). Scopul lui este să fie folosit ca o aplicaţie mobilă
independentă pentru a dezvolta, într-o abordare bazată pe dovezi, rezilienţa
emoţională la copii şi adolescenţi. Aceste deprinderi se realizează prin
învăţarea utilizatorilor strategii de coping pentru emoţii negative
disfuncţionale precum anxietatea, furia şi despresia. Rezultatele studiului
clinic controlat indică eficienţa intervenţiei (David şi colab., 2019).
Mecanismele schimbării fac referire la înlocuirea convingerilor iraţionale cu
convingerile alternative raţionale. Rezultatele studiului de identificare a
mecanismelor schimbării au indicat că modificările convingerilor iraţionale
au fost mediatori semnificativi pentru intervenţia aplicaţiei mobile REThink
asupra dispoziţiei depresive şi emoţiilor negative disfuncţionale.

204
 Vârsta nu a moderat efectul intervenţiei aplicaţiei mobile REThink,
ceea ce sugerează faptul că programul a fost la fel de eficient atât pentru copii,
cât şi pentru adolescenţi (David şi colab., 2019). Dacă vârsta nu este un
moderator al efectului intervenţiei, există posibilitatea ca aplicaţia să fie
utilizată şi de către adulţi. Paradigma ştiinţifică în care cercetarea s-a
desfăşurat este terapia raţional-emotivă şi comportamentală, un tip de terapie
cognitiv-comportamentală, dezvoltată de psihologul Albert Ellis. Afirmaţia
fundamentală a terapiei raţional-emotive şi comportamentale este
următoarea: emoţiile şi comportamentele sunt rezultatul procesării cognitive,
astfel încât este posibil ca oamenii să modifice aceste procesări cognitive
pentru a simţi şi a se comporta diferit în aceeaşi situaţie (Froggatt, 2005).
Rezilienţa este un fenomen care rezultă din interacţiunea dintre
resursele individului şi mediu (Rutter, 2006) şi nu este o abilitate înnăscută
(Pangallo şi colab., 2015), astfel încât aceasta poate fi dobândită prin
formarea abilităţilor specifice. Rezistenţa psihologică constă în trei factori:
sentimentul de control, angajamentul (interpretarea activităţilor ca fiind
importante şi semnificative) şi provocarea (perceperea evenimentelor
stresante ca oportunităţi de dezvoltare), acestea fiind introduse iniţial de
Kobasa (1979). Este util să privim cei trei factori ai rezistenţei psihologice ca
o perspectivă de ansamblu a vieţii generată de un stil de gândire raţional.
De asemenea, Lee şi colab. (2011) au postulat faptul că procesul de rezilienţă
reprezintă interacţiunea dintre modul în care gândim şi afectele pozitive, iar
rezistenţa psihologică reflectă simţul responsabilităţii personale, un sentiment
al sensului, în special în ceea ce priveşte munca proprie.
Caracteristicile jocurilor serioase (adică, o formă de educaţie
captivantă, care să permită experienţe practice, angajarea şi servirea mai
multor rezultate ale învăţării) şi eficacitatea dovedită pentru livrarea acestora
către beneficiari sunt argumente puternice pentru a crede că oferirea unei
formări serioase, bazate pe joc, a unor abilităţi specifice de coping pentru
emoţii negative disfuncţionale poate fi o modalitate eficientă pentru militari
de a-şi dezvolta rezilienţa psihologică. În plus, jocurile serioase oferă un
mediu sigur şi social pentru a dezvolta abilităţi în situaţii multiple şi în scopuri
multiple care altfel ar putea fi dificil, costisitor sau neetic de experimentat
într-un cadru terapeutic real (Schlickum şi colab., 2009; Kolga şi colab.,
2008).
În cadrul unei metaanalize, van der Lubbe şi colab. (2021) au identificat
faptul că, preponderent, aplicaţiile mobile îşi propun să prevină un viitor risc legat
de sănătate. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de persoane care au deja o
stare de sănătate specifică sau o vulnerabilitate psihologică, aplicaţia are cel mai
adesea scopul de a reduce riscurile acelei probleme de sănătate, mai degrabă decât
de a preveni un alt risc legat de sănătate. Când se studiază modul în care

205
aplicaţiile îşi propun să-şi ajute utilizatorii să dobândească resurse specifice
de a face faţă factorilor stresori, se găsesc trei metode principale (ordonate
după importanţă): instruirea unei abilităţi, susţinerea comportamentului şi
transferul de cunoştinţe. Formarea abilităţilor şi transferul de cunoştinţe sunt
utilizate în principal pentru riscuri de vulnerabilitate psihologică. Rezultatele
studiilor se referă în principal la efectul jocului sau la atitudinea
participanţilor faţă de joc, astfel încât dacă există studii de eficienţă ale
intervenţiei psihologice de tip aplicaţie mobilă şi utilizatorii sunt motivaţi sau
plăcut impresionaţi de aceasta, atunci este mult mai probabil ca ei să fie
imersaţi în procesul de dezvoltare a abilităţilor de coping în faţa unor
evenimente aversive.
Este bine să menţionăm existenţa unor programe pentru dezvoltarea
rezistenţei psihologice, toate având scopul suprem de a ajuta militarii să-şi
dezvolte abilităţi care îi vor ajuta să facă faţă stresului operaţional din timpul
misiunilor şi, ulterior, tranziţiei în mediul civil: ”The Hardiness Training
Program” dezvoltat de Khoshaba şi Maddi în anul 2001 (Maddi, 1987;
Maddi, Kahn, & Maddi, 1998; Maddi et al., 2002); ”The U.S. Army’s
Comprehensive Soldier Fitness Program” (Casey, 2011); ”The Battlemind
Training Program” în anul 2007 (Adler, Castro, & McGurk, 2009),
”TraumaGameplay: game for people with PTSD to reduce intrusions”.
Există, astfel, precursori şi exemple atât empirice, cât şi validate ştiinţific,
pentru implementarea unor programe şi intervenţii care să dezvolte rezilienţa
militarilor pentru a reduce simptomatologia dezadaptativă cu care un militar
s-ar putea confrunta la locul de muncă (de exemplu, în urma participării în
teatrele de operaţii) şi pentru a se readapta din punct de vedere social şi
personal.

206
 BIBLIOGRAFIE
1. Bartone, P. T. (2006). Resilience under military operational
stress: can leaders influence hardiness?. Military psychology, 18 (sup1),
S131-S148.
2. Bierbooms, J. J., Sluis-Thiescheffer, W. R., Feijt, M. A.,
IJsselsteijn, W. A., & Bongers, I. M. (2021). Design of a Game-Based
Training Environment to Enhance Health Care Professionals’ E–Mental
Health Skills: Protocol for a User Requirements Analysis. JMIR research
protocols, 10(2), e18815.
3. David, O. A., Cardoş, R. A., & Matu, S. (2019). Changes in
irrational beliefs are responsible for the efficacy of the RET hink therapeutic
game in preventing emotional disorders in children and adolescents:
mechanisms of change analysis of a randomized clinical trial. European child
& adolescent psychiatry, 28(3), 307-318.
4. David, O. A., Cardoş, R. A., & Matu, S. (2019). Is RET hink
therapeutic game effective in preventing emotional disorders in children and
adolescents? Outcomes of a randomized clinical trial. European child &
adolescent psychiatry, 28(1), 111-122.
5. Froggatt, W. (2005). A brief introduction to rational emotive
behaviour therapy. Journal of Rational-Emotive and Cognitive Behaviour
Therapy, 3(1), 115.
6. Giglioli, I. A. C., Carrasco-Ribelles, L. A., Parra, E., Marín-
Morales, J., & Alcañiz Raya, M. (2021). An Immersive Serious Game for the
Behavioral Assessment of Psychological Needs. Applied Sciences, 11(4),
1971.
7. Hummel, H. G., Nadolski, R. J., Eshuis, J., Slootmaker, A., &
Storm, J. (2021). Serious game in introductory psychology for professional
awareness: Optimal learner control and authenticity. British Journal of
Educational Technology, 52(1), 125-141.
8. King, L. A., King, D. W., Fairbank, J. A., Keane, T. M., &
Adams, G. A. (1998). Resilience–recovery factors in post-traumatic stress
disorder among female and male Vietnam veterans: Hardiness, postwar social
support, and additional stressful life events. Journal of personality and social
psychology, 74(2), 420.
9. King, D. W., King, L. A., Foy, D. W., Keane, T. M., & Fairbank,
J. A. (1999). Posttraumatic stress disorder in a national sample of female and
male Vietnam veterans: risk factors, war-zone stressors, and resilience-
recovery variables. Journal of abnormal psychology, 108(1), 164.

207
 10. Lee, J. E., Sudom, K. A., & McCreary, D. R. (2011). Higher-
order model of resilience in the Canadian forces. Canadian Journal of
Behavioural Science/Revue canadienne des sciences du comportement,
43(3), 222.
11. Pangallo, A., Zibarras, L., Lewis, R., & Flaxman, P. (2015).
Resilience through the lens of interactionism: A systematic review.
Psychological Assessment, 27(1), 1.
12. Simmons, A., & Yoder, L. (2013, January). Military resilience:
A concept analysis. In Nursing forum (Vol. 48, No. 1, pp. 17-25).
13. Spil, T. A., Romijnders, V., Sundaram, D., Wickramasinghe, N.,
& Kijl, B. (2020). Are serious games too serious? Diffusion of wearable
technologies and the creation of a diffusion of serious games
model. International journal of information management, 102202.
14. van der Lubbe, L. M., Gerritsen, C., Klein, M. C. A., &
Hindriks, K. V. (2021). Empowering vulnerable target groups with serious
games and gamification. Entertainment Computing, 38, 100402.
15. The REThink online therapeutic game: International Institute
(ubbcluj.ro) https://rethinkplatform.ro/
16. AppleStore:https://apps.apple.com/ro/app/rethink-game/id1544087907
GooglePlay: https://play.google.com/store/apps/details?id=org.rethinkplatfo
rm.rethink&hl=en&gl=US

208
REZILIENŢA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI MILITARE
ŞI EFECTELE ACESTEIA ASUPRA STIMEI DE SINE
A PERSONALULUI MILITAR

Nicoleta-Bianca MATACHE ∗
Rezumat
Rezilienţa este definită ca fiind abilitatea de a face faţă acţiunii factorilor stresori şi
abilitatea de recuperare cu rapiditate a indivizilor. Rezilienţa poate fi explicată conform teoriei
Broaden-and-Build, emoţiile pozitive lărgesc spectrul cognitiv şi acţional al individului, astfel
încât acesta este dispus să se implice în mai multe activităţi (Folkman & Moskowitz, 2000).
Sistemul militar este o conjunctură organizaţională descrisă prin unicitate, definită prin
rigurozitate, severitate, inflexibilitate, austeritate, exigenţă cu un grad ridicat, valori morale şi
reguli care nu trebuie încălcate. Astfel, pentru dobândirea rezilienţei în rândul militarilor s-au
dezvoltat programe pentru personalul militari.

I. REZILIENŢA
1.1. Definiţia rezilienţei
Termenul de rezilienţă provine din latină „resilire” şi este definit ca
fiind abilitatea de a face faţă acţiunii factorilor stresori şi de rapiditatea de
recuperare (Soanes & Stevenson, 2006). Noţiunea de rezilienţă este explicată
prin intermediul a două concepte des utilizate: adversitatea şi adaptarea
pozitivă.
Conform lui Masten, Best & Garmezy (1990) rezilienţa este
rezultatul adaptării cu succes în detrimentul circumstanţelor ameninţătoare.
Conform lui Bonanno (2004) rezilienţa este capacitatea de a face
faţă în circumstanţe normale în urma expunerii îndelungate la unul sau mai
multe evenimente cu potenţial traumatic asupra individului, prin intermediul
căreia se menţine un nivel optim de funcţionare psihică şi fizică.
Termenul de rezilienţă se regăseşte şi în domeniul ştiinţei şi al
matematicii. Astfel, în fizică, conceptul de rezilienţă este considerat a fi
capacitatea unui corp de a-şi recupera dimensiunea şi de a revenii la forma
iniţială după deformare (Geller et al., 2003, p. 458). În încercarea de definire
a conceptului de rezilienţă, Lazarus (1999) a comparat exemplul elasticităţii
metalului, rezistenţa metalului în urma acţiunii unei forţe, acesta revenind la
forma sa iniţială, cu abilitatea umană de a face faţă în situaţii stresante.
Termenul de rezilienţă poate fi definit ca fiind o înşiruire de procese
care permite obţinerea unor rezultate benefice în detrimentul posibilelor

∗
Ministerul Apărării Naţionale

209
ameninţări ce pot surveni. Rezilienţa este abilitatea de adaptare a individului
în situaţii critice, ca rezultat al prezenţei şi acţiunii factorilor stresori.
Mecanismele rezilienţei pot varia în funcţie de severitatea
contextului, astfel rezilienţa în contextul vieţii de zi cu zi şi a evenimentelor
ce survin la locul de muncă (presupune un nivel de adversitate medie) până
la rezilienţa în situaţii stresante prelungite precum doliul (adversitate
puternică) (Davydov et al., 2010).
Rezilienţa este procesul de adaptare pozitivă în lupta împotriva
traumei, adversităţii, tragediei, ameninţărilor sau a surselor semnificative de
stres din cadrul familial, problemelor sau acţiunii factorilor stresori de la locul
de muncă.
Conform lui Bonanno & Mancini (2008) majoritatea indivizilor au
experimentat cel puţin un eveniment cu potenţial traumatic pe parcursul
vieţii. Noţiunea de „potenţial traumatic” contribuie la distingerea a două
categorii de oameni datorită modului în care reacţioneză la evenimentele
petrecute. Astfel, distingem persoane care întâmpină dificultăţi de adaptare
(DeLongis, Coyne, Dakof, Folkman & Lazarus, 1982) şi persoane care
răspund pozitiv la cele mai multe experienţe.
Conform lui Bonanno (2004) evenimentele majore ale vieţii nu
contribuie la destabilizarea psihologică şi socială a individului, ci în funcţie
de resursele de coping ale fiecărei persoane răspunsul este de cele mai multe
ori pozitiv.
Rezilienţa psihologică se află într-o strânsă legătură cu factorii de
protecţie (strategii de coping), aceştia sunt: rezistenţa, emoţiile pozitive,
autoeficienţa, stima de sine ridicată (Kidd & Shahar, 2008), spiritualitatea,
etc. (Tugade & Frederickson, 2004).
Studiile efectuate în domeniu au avut ca scop identificarea cauzelor
diferenţierii dintre indivizii care au o rezistenţă mult mai crescută asupra
acţiunii factorilor stresori şi a presiunii pe care o experimentează pe parcursul
vieţii şi indivizii care nu au un nivel de toleranţă ridicat.
Rezilienţa, în cadrul cercetărilor efectuate, a reprezentat o
paradigmă pentru cercetători deoarece presupune schimbarea perspectivei de
la identificarea factorilor de risc care contribuie la instaurarea problemelor de
natură mentală şi psihosocială la identificarea punctelor forte ale unui individ.
Studiile au avut în vedere analiza şi identificarea caracteristicilor personale,
predominant regăsite la persoanele tinere care au prosperat în timp ce
experimentau circumstanţe dificile precum lipsa unui suport financiar stabil
şi probleme de sănătate în rândul membrilor din familie (Werner & Smith,
1992). Elemente precum: stima de sine crescută, sprijin familial, suport
emoţional etc. au contribuit la dezvoltarea rezilienţei indivizilor.

210
 Totodată, putem explica rezilienţa ca fiind o emoţie pozitivă.
Conform teoriei Broaden-and-Build, propusă de Barbara Fredrickson,
emoţiile pozitive lărgesc spectrul cognitiv şi acţional al individului, astfel
încât acesta este dispus să se implice în mai multe activităţi (Folkman &
Moskowitz, 2000).
Efectul de extinderea repertoriului cognitiv şi acţional indică faptul
că emoţiile pozitive cresc flexibilitatea cognitivă (creşte eficienţa deciziilor
şi a creativităţii), facilitând accesarea conţinuturilor din memorie şi
procesarea de ansamblu a stimulilor din mediu.
Efectul de construire indică faptul că repetarea emoţiilor pozitive şi
exersarea repetată a unui repertoriu cognitiv şi acţional, contribuie la
dezvoltarea unor resurse durabile personale, care ajută individul în depăşirea
situaţiilor negative în decursul vieţii. Afectivitatea pozitivă influenţează
sănătatea fizică prin combaterea stresului şi a consecinţelor acestuia, dar şi
prin acţiunea asupra sistemelor imunitar şi cardiovascular (Folkman &
Moskowitz, 2000).

1.1.1. Stresul
1.1.1.1. Definiţia stresului
Noţiunea de „stres” este definită de către Selye (1952) ca fiind
răspunsul organismului la schimbarea care survine în mediu şi care determină
individul să se adapteze. Acţiunea mai multor factori determină solicitarea
individului din punct de vedere afectiv, fizic dar şi cognitiv.
În baza studiilor realizate de către cercetători privind performanţa în
muncă şi stresorii de rol, s-a demonstrat că angajaţii care au fost expuşi la un
sigur agent stresor se folosesc de experienţele anterioare pentru a se adapata
la stresor în timp ce angajaţii care sunt expuşi la acţiunea mai multor agenţi
stresori aceştia sunt copleşiţi şi intervine astfel eşecul în adaptare (Andreescu
& Liţă, 2006). Acţiunea mai multor factori stesori asupra individului
contribuie la reducerea performanţelor în timp ale acestuia.
Cercetările definesc stresul ca fiind rezultatul unui conflict de rol
care este într-o strânsă legătură cu asistarea în cadrul unei acţiuni de luare a
deciziei la nivel de organizaţie. (Jianu & Prisăcaru, 2011).
În plan psiho-comportamental stresul poate determina schimbări.
Conform lui Friedman & Rosenman persoanele pot fi caracterizate în două
categorii de pattern comportamental: tip A şi B (Zlate, 2007).
Patternul comportamental de tip A este caracterizat prin ambiţie,
spirit competitiv, nerăbdare, impulsivitate, angajaţii sunt în permanentă
concurenţă cu timpul.

211
 Patternul comportamental de tip B este caracterizat prin motivaţie,
voinţă, încrederea de a lucra însă nu într-o stare de alertă sau competiţie cu
timpul (Zlate, 2007).
Expunerea la unul sau mai mulţi contribuie la instaurarea stresului
post-traumatic. Evenimentele marcante din viaţa unui individ reprezintă sursa
stresului posttraumatic. Surse de evenimente traumatice pentru indivizi pot
fi: ameninţarea cu moartea, vătămarea corporală, terorismul, războiul,
pierderea unei persoane dragi, tortuta etc. Proximitatea expunerii la
evenimente traumatice a individului, durata expunerii şi severitatea
evenimentului contribuie la instaurarea stresului post-traumatic (Zlate, 2007).

1.1.2. Factori destabilizatori

În timpul misiunii, militarii sunt solicitaţi din punct de vedere psiho-
fizic din cauza numeroşilor factori la care sunt expuşi, dar care au potenţial
psihotraumatizant (Jianu & Prisăcaru, 2011). Temperatura (ridicată sau
scăzută), zgomotul, suprasolicitare emoţională, lipsa suportului social sunt
câteva exemple de factori care contribuie la instaurarea stresului la indivizi.
Efectele acţiunii agenţilor stresori sunt la nivel fizic cât şi psihic.
La nivel fizic, efectele zgomotului ca rezultat al expunerii militarilor pe o
periodă îndelungată de timp într-un mediu stresant la factori perturbatori şi
dăunători determină producerea unor modificări în plan fiziologic. Conform
studiilor expunerea la zgomot de 95 dB se asociază cu schimbări cronice în
funcţia cardiovasculară, modificări ale frecvenţei respiratorii şi cardiace
(Barney & Bohnker, 2006).
Stresul termic este determinat de patru factori ambientali (umiditatea
aerului, temperatura exterioară, mişcarea aerului şi temperatura medie) şi doi
factori comportamentali (tipul de îmbrăcăminte şi temperatura metabolică).
Pentru o funcţionare în parametrii normali temperatura trebuie să fie
încadrată în limite. Astfel, dacă temperatura atinge una din extreme
organismul este determinat să se adapteze însă pot exista consecinţe în
situaţiile în care individul nu are resursele necesare pentru adaptare. Căldura
şi frigul excesiv contribuie la diminuarea interesului şi a funcţionării
individului, scăderea performanţei (Popa, 2012).

1.1.3. Stima de sine şi rezilenţa în muncă

Termenul de stimă de sine este o trăsătură de personalitate ce se
raportează la valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale (Doron &
Parot, 1999) sau un simţ durabil şi afectiv al valorii personale, bazat pe o
corectă percepţie a sinelui. Conform lui Argyle (1967) stima de sine este
evaluare propriei persoane, care rezultă din autoacceptare şi autopreţuire.

212
Stima de sine ridicată (pozitivă) contribuie la un răspuns eficient, pozitiv al
individului la agenţii stresori.
Identitatea de sine a indivizilor este în strânsă legătură cu locul de
muncă. Astfel, indivizii de cele mai multe ori se definesc cu locul de muncă.
Când se produce o schimbare în mediul individului, precum pierderea locului
de muncă, această identitate poate fi pierdută. Unul dintre efectele acestei
schimbări produse în viaţa subiecţilor poate fi stresul (Gowan et al., 2000).
Odată cu schimbări ce survin în economie, slujba şi cariera indivizilor devin
esenţiale pentru supravieţuire. Cariera militară este pentru multe persoane un
stil de viaţă ce necesită devotament şi implicare pe tot parcursul acesteia.
Conform lui Gowan, Craft & Zimmermannn (2000) susţin că
militarii au tendinţa de a forma „familii organizaţionale” în cadrul locului de
muncă, datorită interacţiunilor şi relaţiilor interpersonale care se creează pe
parcursul misiunilor, sarcinilor care presupun interacţiune între unul sau mai
mulţi indivizi. Aceste familii organizaţionale devin prioritate pentru militari,
astfel familiile de bază ale acestora se regăsesc în plan secundar împreună cu
nevoile acestora.
Conform studiilor efectuate s-a demonstrat legătura dintre stima de
sine şi locul de muncă. Cercetătorii au descoperit că respectul de sine scade
odată cu pierderea locului de muncă şi este redobândit odată cu angajarea.
Astfel, pierderea locului de muncă poate determina scăderea stimei de sine a
indivizilor şi creşterea probabilităţii de a eşua.
O stimă de sine crescută permite subiecţilor să-şi aprecieze
aptitudinile şi abilităţile într-o manieră pozitivă, astfel se pot adapta cu
uşurinţă în momentele stresante în cazul pierderii locului de muncă.
Datorită naturii schimbătoare a locurilor de muncă produsă de
evoluţia de-a lungul timpului a omenirii, angajaţii nu pot lua decizii majore
în plan profesional din cauza nesiguranţei. Astfel, organizaţiile pentru a spori
producitivitatea şi profiturile au devenit competitive. Pentru supravieţuirea
organizaţiilor este esenţială schimbarea, cariera indivizilor putând fi afectată
din cauza lipsei consecvenţei.
Conform cercetărilor lui Gowan, Craft & Zimmermann (2000),
personalul care este rezilient în ceea ce priveşte cariera este perceput ca fiind
cooperativ, deschis în privinţa schimbării, a dorinţei de reinventare în plan
profesional. Astfel, indivizii cu o rezistenţă profesională ridicată sunt dispuşi
să-şi asume riscuri şi să reuşească să evolueze în plan profesional. Personalul
cu o rezistenţă crescută este capabil să se adapteze la schimbarea
circumstanţelor din carieră comparativ cu persoanele care au o rezistenţă
scăzută.
Caracteristicile specifice rezilienţei în plan profesional sunt
flexibilitatea, perseverenţa, stima de sine ridicată, asumare.

213
 II. PROGRAMUL COMPREHENSIVE SOLDIER FITNESS
Rezilienţa în domeniul militar este definită ca fiind capacitatea
necesară combaterii efectelor negative ale stresului, abilitatea de schimbare
şi adaptare în circumstanţe adverse.
Programul Comprehensive Soldier Fitness (CSF) este un program
care are la bază 30 de ani de studii ştiinţifice, cercetări în domeniu şi pregătire
de specialitate, dedicat cadrelor militare şi personalului civil din armata
americană pentru dobândirea aptitudinilor esenţiale pentru o funcţionare
optimă în situaţii critice. Programul personalul militar şi civil este evaluat şi
format în funcţie de nevoile fiecărui individ şi de trăsăturile de personalitate
ale acestuia. În cadrul programului participă experţi în rezilienţă care oferă
informaţii esenţiale pentru dobândirea abilităţilor necesare în depăşirea
posibilelor situaţiilor critice cu care se pot confrunta militarii pe parcursul
carierei (Reivich et al., 2011). Programul Comprehensive Soldier Fitness este
un curs ce vizează pregătirea subofiţerilor pentru dobândirea aptitudinilor
necesare de rezilienţă. Programul are la bază Penn Resilience Program.
Scopul programului este de a defini rezilienţa şi rolul acesteia în viaţa
indivizilor.
Conform lui Casey (2011) rezilienţa este o componentă esenţială în
cariera militară pentru desfăşurarea activităţilor conform standardelor, pentru
prevenirea instaurării bolilor mentale şi recuperare eficientă în cazul
situaţiilor ameninţătoare.
Pregătirea subofiţerilor este efectuată pe o perioadă de 10 zile în
urma cărora aceştia vor fi capabili să transmită informaţia subordonaţilor.
Scopul programului este de a oferi pregătirea necesară a subofiţerilor prin
învăţarea unui set de aptitudini şi tehnici utilizate în creşterea rezilienţei
militarilor (Casey, 2011).
Rolul acestui program este de a conferi suportul necesar membrilor
comunităţii care sunt sănătoşi din punct de vedere psihologic, dar care se
regăseşte într-o perioadă dificilă în viaţa personală din cauza separării pe o
perioadă îndelungată de timp faţă de persoanele dragi, prin instruire aceştia
dobândesc o rezistenţă, dezvoltându-şi strategiile de coping (Reivich et al.,
2011).
Programul este structurat astfel: în primele 5 zile subofiţerii învaţă
definiţii, concepte (strategia „learn and live it”), iar în ultimele 3 zile din
cadrul acestui program aceştia sunt încurajaţi să aprofundeze cunoştinţele
prin jocuri de rol, să identifice şi să delimiteze aptitudinile benefice
indivizilor. Programul este compus din multiple module (Reivich et al.,
2011).
Programul conţine trei componente: pregătire, susţinere şi sporire.
Componentele esenţiale au fost descoperite la Centrul de Psihologie Pozitivă

214
al Universităţii din Pennsylvania. În ceea ce priveşte, ultima componentă a
acestui program a fost descoperită în cadrul Academiei militare din Statele
Unite ale Americii şi presupune pregătirea personalului pentru dobândirea
aptitudinilor profesionale esenţiale pentru maximizarea performanţelor.
Scopul programului este de minimizare a gândirii catastrofice, de rezolvarea
eficientă a problemelor, dobândirea rezilienţei, creşterea adaptabilităţii
(Reivich et al., 2011).
Programul Comprehensive Soldier Fitness este compus din patru
module de pregătire. În cadrul fiecărui modul subofiţerii primesc materiale
didactice, prezentări, video-uri şi inteprind activităţi experimentale precum
jocul de rol. În cadrul celor patru module subofiţerii sunt familiarizaţi cu
conceptul de „rezilienţă”. Totodată, militarii sunt încurajaţi să dobândească o
rezilienţă crescută prin exerciţii şi prin consultanţă de specialitate. Militarii
sunt antrenaţi să identifice punctele forte în propria persoană, dar şi în rândul
camarazilor pentru valorificarea lor în cadrul situaţiilor ameninţătoare pentru
depăşirea obstacolelor (Casey, 2011).
În cadrul programului sunt prezentate cele şase componente de bază
pentru dobândirea eficienţei. Acestea sunt:
a) Cunoaşterea – contribuie la identificarea emoţiilor, obiceiurilor şi a
comportamentelor contraproductive şi diminuarea acestora.
b) Temperarea/autoreglarea – temperarea, controlul asupra
impulsurilor şi cunoaşterea limitelor.
c) Optimismul – flexibilitatea militarilor de a adopta noi strategii.
d) Agilitatea mentală – gândirea strategică, în perspectivă.
e) Conexiunea – interacţiunea umană (comunicare eficientă, ascultare
activă, empatie).
f) Rezistenţă – valorificarea punctelor forte ale subordonaţilor pentru
o bună coordonare.
În cadrul organizaţiei militare principalii factori care contribuie la
dobândirea, creşterea rezilienţei militarilor sunt asistenţă medicală gratuită,
asistenţă juridică, o reţea socială de persoane cu interese şi experienţe
similare, asistenţă psihologică gratuită, consecvenţa locului de muncă
(Simmons, 2013).
Programul Comprehensive Soldier Fitness în cadrul organizaţiei
militare este un catalist cu scopul producerii unei schimbări în cultura armatei
americane, o cultură în care sănătatea mentală a militarilor era stigmatizată
devenind o cultură care acordă atenţie şi sănătăţii mentale, efectelor
evenimentelor cu potenţial traumatic (Casey, 2011).
Începând cu anul 2002 armata americană a dislocat pentru
desfăşurarea misiunilor în teatrele de operaţii din Afganistan şi Iraq un număr
considerabil de militari. În această perioadă militarii s-au confruntat cu

215
separarea faţă de cei dragi şi desfăşurarea activităţilor sub presiune şi stres pe
o perioadă de şase, respectiv nouă luni. Astfel, s-a putut constata faptul că
mai mulţi subofiţeri şi soldaţi au întâmpinat dificultăţi de adaptare ca rezultat
al expunerii îndelungate la agenţi stresori. Numărul militarilor diagnosticaţi
cu sindrom de stres post-traumatic şi numărul cazurilor de suiciduri este în
creştere după participarea la una sau mai multe misiuni (Casey, 2011).
Astfel, rezultatele unei rezilienţe crescute sunt diminuarea cazurilor
de tulburări mentale. O rezilienţă scăzută contribuie la instaurarea anxietăţii,
depresiei şi a stresului post-traumatic (Bruner & Wolf, 2011).
Conform lui Simmons (2013) militarii nu admit faptul că se
confruntă sau se pot confrunta cu probleme de adaptare sau probleme de
natură mentală în armată, ceea ce reprezintă o problemă deoarece în anul
2002 erau aproximativ 5.200 de cazuri de militari activi care în urma
efectuării unei misiuni în Iraq sau Afganistan necesitau ajutor de specialitate.
În decurs de trei ani numărul militarilor a crescut considerabil, ajunând la
160.000 de cazuri.
În urma multiplicării cazurilor de suiciduri în rândul personalului
militar ca rezultat al participării în misiuni din teatrele de operaţii în anul
2008 s-au pus bazele înfiinţării primului program menit să trateze militarii
care întâmpină dificultăţi de adaptare, de reintegrare în plan personal şi
profesional.

III. CONCLUZII
De-a lungul timpului, individul a fost nevoit să se adapteze la orice
schimbare, să evolueze în urma acţiunii factorilor externi. Însă evoluţia
presupune nu doar schimbare la nivel fizic, ci şi psihic. Investigarea stresului
s-a dezvoltat intens în ultimele decenii, în prezent existând o recunoaştere
unanimă şi dovezi concludente asupra relaţiei dintre stresorii muncii şi o serie
de consecinţe la nivelul sănătăţii fizice şi mentale. Deşi acest corp de
cunoştinţe a contribuit la o înţelegere tot mai adecvată a mecanismelor
stresului şi a rezilienţei pentru combaterea efectelor produse de stres, până în
prezent s-a făcut prea puţin totuşi pentru a implementa unele soluţii de control
al acestuia.
Cu cât stresorul este mai frecvent şi mai intens pentru individ, cu
atât este mai crescut nivelul de stres. Condiţiile de muncă influenţează, în
parte, frecvenţa de apariţie a stresului. Caracteristicile individuale, cum ar fi
experienţa la locul de muncă, separarea de familie, expunerea în situaţii
ameninţătoare (zone de război), relocarea, condiţiile mediului de desfăşurare
a activităţii şi superior determină la rândul lor instaurarea stresului.
Prin descoperirea influenţelor şi impactului stresului asupra
indivizilor s-a evidenţiat importanţa mecanismelor de coping.

216
Astfel, prezenţa unui factor stresor intens care acţionează asupra individului
contribuie la creşterea nivelului de stres.
Personalul din cadrul organizaţiei militare se confruntă cu un nivel
al rezilienţei scăzut din cauza cerinţelor impuse de organizaţie. Astfel, prin
natura locului de muncă indivizii sunt expuşi acţiunii mai multor factori
stresori a căror acţiune pe o perioadă de timp nedeterminată, dar şi a lipsei
resurselor esenţiale pentru militari de a face faţă şi de a se adapta în situaţii
critice poate determina producerea unor efecte negative la nivel psihic.
În urma cercetărilor efectuate în domeniu, sănătăţii comportamentale
s-a constat lipsa resurselor necesare pentru dobândirea flexibilităţii,
rezilienţei. Astfel, s-au dezvoltat programe precum Comprehensive Soldier
Fitness pentru prevenirea cazurilor de suicid, depresiei, anxietăţii.
În concluzie, efectele rezilienţei asupra stimei de sine a personalului
din cadrul armatei sunt benefice deoarece contribuie la creşterea
performanţelor şi a productivităţii. Rezilienţa este un element esenţial pentru
o funcţionare în parametrii normali. O stimă de sine crescută şi prezenţa
emoţiilor pozitive se asociază cu facilitarea adaptării indivizilor în situaţii cu
potenţial traumatic. Astfel, prin dobândirea rezilienţei sunt diminuate cazurile
de morbiditate şi de tulburări de stres post-tramatic.

217
 BIBLIOGRAFIE
1. Argyle, M. (1967). The Psychology of Interpersonal Behavior.
London: Penguin Books.
2. Andreescu, A. & Liţă, S. (coord.). (2006). Managementul
stresului professional. Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
3. Bonanno, G. A. (2004). Loss, trauma and human resilience:
Have we underestimated the human capacity to thrive after extremely
aversive events?. American Psychologist, 59, 20–28. 20
4. Bonnano, G. A., & Mancini, A. D. (2008). The human capacity
to thrive in the face of potential trauma. Pediatrics, 121, 369–375.
5. Barney, R. & Bohnker, B.K. (2006). Hearing thresholds for US
Marines: Comparison of aviation combat arms, and other personnel. Aviation,
Space and Environment Medicine, 77(1), 53-56.
6. Bruner, V., & Woll, P. (2011). The battle within: Understanding
the physiology of war-zone stress exposure. Social Work in Health Care, 50,
19–33.
7. Casey G.W. (2011) Comprehensive Soldier Fitenss, A vision for
Psychological Resilience in the U.S. Army. American Psychologist,
vol 66(1), pp 1-3.
8. DeLongis, A., Coyne, J. C., Dakof, G., Folkman, S., & Lazarus,
R. S. (1982). Relationship of daily hassles, uplifts, and major life events to
health status. Health Psychology, 1, 119–136.
9. Doron, R., Parot F.(1999). Dicţionar de psihologie. Bucureşti:
Editura Humanitas
10. Davydov, D. M., Stewart, R., Ritchie, K., & Chaudieu, I. (2010).
Resilience and mental health. Clinical Psychology Review, 30, 479–495.
11. Folkman, S., & Moskowitz, J.T. (2000). Positive affect and the
other side of the coping. American Psychologist.
12. Fletcher, D., & Sarkar, M. (2013). Psychological Resilience.
European Psychologist, 18(1), 12-23.
13. Fredrickson, B. (2013). Positive emotions broaden and build. In
P. Devine & A. Plant (eds.), Advances in Experimental Social Psychology
(pp. 1-53). San Diego, CA: Elsevier.
14. Gowan, M. A., Craft, S. L. S. & Zimmermann, R. A. (2000).
Response to Work Transitions by United States Army Personnel: Effects of
Self-Esteem, Self-Efficacy and Career Resilience. Psychological Reports,
86(3), 911-921.
15. Geller, E., Weil, J., Blumel, D., Rappaport, A., Wagner, C., &
Taylor, R. (2003). McGraw-Hill dictionary of engineering (2nd edn.).
London, UK: McGraw-Hill.

218
 16. Ionescu, S. coord. (2013). Tratat de rezilienţă asistată.
Bucureşti: Trei
17. Jianu, A. & Prisăcaru, A.(coord). (2011). Calitatea actului
psihologic – condiţie a eficienţei resursei umane în organizaţia militară.
Psihologie aplicată în mediul militar. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei.
18. Kidd, S., & Shahar, G. (2008). Resilience in homeless youth: The
key role of self-esteem. American Journal of Orthopsychiatry, 78, 163–172.
19. Lazarus, R. S. (1999). Stress and emotion: A new synthesis.
London, UK: Free Association
20. Masten, A. S., Best, K. M., & Garmezy, M. (1990). Resilience
and development: Contributions from the study of children who overcome
adversity. Development and Psychopathology, 2, 425–444.
21. Palmer, C. (2008). A Theory of Risk and Resilience Factors in
Military Families. Military Psychology, 20(3), 205-217
22. Popa, M (2012). Psihologie militară. Iaşi: Polirom.
23. Reivich J. K., Seligman M.E.P. & McBride S. (2011) Master
Resilience Training in the U.S. Army. American Psychological Association,
vol. 66 (1), pp 25-34.
24. Selye, H. (1952). The Physiology and Pathology of exposure to
stress. A Tratise Based on the Concepts of the General-Adaptation-Syndrome
and the Diseases of Adaptation. Montreal, Canada: Medical Publisher
Montreal.
25. Soanes, C., & Stevenson, A. (2006). Oxford dictionary of
English (2nd edn.). Oxford, UK: Oxford University Press.
26. Simmons, A. (2013). Military Resilience: A concept analysis.
Wiley Periodicals, vol. 28(1).
27. Tugade, M. M., & Fredrickson, B. L. (2004). Resilient
individuals use positive emotions to bounce back from negative emotional
experiences. Journal of Personality and Social Psychology, 86, 320–333.
28. Werner, E., & Smith, R. (1992). Overcoming the odds: High risk
children from birth to adulthood. Ithaca, NY: Cornell University Press.
29. Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizational-
managerială (volI.).Iaşi:Polirom.

219
 REZILIENŢA PSIHOLOGICĂ, STRESUL
ŞI GARANŢIA SUCCESULUI

Ionela NICA ∗

Rezumat
Conceptul de rezilienţă psihologică include abilitatea unei persoane de a face faţă
situaţiilor din mediu percepute ca fiind dificile, fără a exista efecte negative în urma acestora,
pe când stresul psihologic este perceput ca fiind un pericol la adresa acestuia. O bună gestionare
a procesului de adaptare la situaţie devine garanţia succesului.

I. REZILIENŢA PSIHOLOGICĂ
1. Introducere
În acest capitol este prezentat conceptul de rezilienţă psihologică
privit prin prisma procesului prin care se desfăşoară.
Capitolul porneşte cu fundamentele conceptului de rezilienţă
psihologică, clarificările conceptuale, factorii şi formele care influenţează
acest concept.

2. Fundamente
2.1. Clarificări conceptuale
„Rezilienţa este definită ca fiind un construct ce înglobează
abilităţile unei persoane de a face faţă situaţiilor din mediu percepute ca fiind
dificile, fără a exista efecte negative în urma acestora.” (Kinman, G., & Grant,
L. (2011).
Luthar, Cicchetti şi Becker definesc „rezilienţa ca fiind un proces
dinamic ce constă într-o adaptare pozitivă atunci când persoana se află într-un
context aversiv.” (Luthar., S.S, Cicchetti.,D& Becker.,B,2000)
În psihologie, rezilienţa este caracterizată ca fiind capacitatea unui
om de a face faţă stresului, unei catastrofe, de a rezista stresorilor, astfel încât
să nu manifeste o anumită disfuncţie psihologică de tip boală mintală sau
dispoziţie negativă persistentă, în ciuda circumstanţelor dificile în care se află
la momentul respectiv.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

220
 Murray şi Zautra definesc „rezilienţa ca fiind un răspuns adaptativ
din 3 perspective diferite:
Rezilienţa ca recuperare - această perspectivă asupra rezilienţei este
cea mai des întâlnită în literatură. Aceasta se referă la abilitatea oamenilor de
a depune eforturi în plan psihofiziologic şi social pentru a reveni la nivelul de
funcţionare pe care îl aveau înainte de contactul cu factorul stresor;
Rezilienţa ca susţinere - această trăsătură a rezilienţei se referă la
capacitatea oamenilor de a se susţine, de a-şi menţine scopurile, dorinţele,
valorile şi să meargă mai departe în ciuda evenimentelor stresante fără a
suferi modificări în urma acestora;
Rezilienţa precum creşterea - acest aspect al rezilienţei cuprinde
beneficiile care vin în urma confruntării cu factorul stresor sub forma unui
câştig de informaţii despre sine.” (Murray. K & Zautra. A (2012)

2.2. Factorii care influenţează rezilienţa

Pentru o persoană, rezilienţa şi factorii de care dispune, devin
esenţiali în reducerea efectelor stresului şi implicit a evenimentelor stresante.
Este important ca o persoană să-şi identifice care sunt proprii factori
protectori împotriva stresului, să înveţe să-şi dezvolte abilităţi noi care îl vor
ajuta în situaţiile neplăcute, deoarece fiecare situaţie neplăcută are rolul de a
testa capacitatea individului la rezilienţă.
Factorii care joacă un rol important în dezvoltarea rezilienţei sunt:
Genetici - „polimorfismul câtorva gene care intervin în sistemul
noradrenergic şi dopaminergic a fost de asemenea asociat cu vulenarabilitatea
faţă de depresie şi stres posttraumatic după un istoric de abuzuri în copilărie.”
(Bradley, R.G., Binder, E.B., Epstein, M.P., Tang, Y., Nair., H.P., Liu, W.,
et al. (2008)
Epigenetici - „diferenţele epigenetice pot fi o consecinţă a expunerii
la factori corelaţi cu stresul, în timpul unor perioade critice ale dezvoltării, şi
de aceea contribuie la susceptabilitatea faţă de anumite tulburări psihiatrice
(depresia, dependenţa de droguri şi schizofrenia)” (Tsankova, N., Renthal,
W., Kumar, A., Nestler, E.J. (2007)
Mediul de dezvoltare - „stresul psihologic şi social cronic, imposibil
de controlat precum şi maltratarea din perioada iniţială a vieţii sunt correlate
cu riscul crescut de apariţie a unor afecţiuni somatice precum cancerul,
diabetul, boli cardiovasculare, şi a unor afecţiuni psihiatrice, în mod special
depresie.” (Price, L.H., Kao, H.T., Burgers, D.E., Carpenter, L.L., Tyrka,
A.R. (2013)
Factori psihosociali - optimismul, comportamente prosociale,
exerciţii fizice, suport social, capacitatea de restructurare cognitivă, sistem de
valori personale.

221
 Factori neurochimici - aceştia influenţează procesul de adaptare pe
termen lung sau scurt la stres.
Circuite neruologice- „rezilienţa la stresul extrem implică, printre
altele, şi abilitatea de a subactiva amintirile legate de temeri. Alte circuite
neuronale care promovează rezilienţa sunt cele care determină caracteristici
psihologice în legătură cu comportamentul prosocial şi care include reglarea
emoţiilor, empatia şi altruismul.” (Charney, D.S., 2004).

2.3. Forme ale rezilienţei

„Rezilienţa adună un număr de aspecte psihice care se mobilizează
în lupta cu o condiţie extremă, dificultate, traumă şi stres major, care pentru
individul ca atare se manifestă unic, iar unicitatea constă în accentul pe una
sau alta dintre componente.
Aceste dimensiuni înseamnă:
1. Insight - să poţi pune întrebările dificile şi să dai răspunsuri oneste
la ele. În copilărie înseamnă intuiţie, în adolescenţă înseamnă cunoaştere şi
în viaţa adultă empatie şi înţelegere.
2. Independenţă - să te poţi distanţa emoţional şi fizic de sursele
tulburătoare din viaţă. În copilărie înseamnă evitare, în adolescenţă înseamnă
dezangajare emoţională şi în viaţă ia forma separării.
3. Relaţionare - să realizezi cu alţi oameni legături care te împlinesc.
În copilărie înseamnă stabilirea de relaţii semnificative emoţional, în
adolescenţă înseamnă relaţii suportive şi în viaţă adultă apare echilibrul de a
da şi a lua.
4. Iniţiativă - să-ţi asumi problemele. În copilărie înseamnă explorare,
în adolescenţă înseamnă angajare activă şi în viaţa adultă angajarea în situaţii
care apar provocatoare.
5. Creativitatea - să foloseşti imaginaţia şi să te exprimi în forme
artistice - formarea simbolului asumată conştient.
6. Umor - să găseşti aspectul umoristic în ceea ce este tragic. Ambele
apar în copilărie sub formă de imaginaţie, fantezie, în adolescenţă sub formă
estetică, şi în viaţa adultă sub forma compoziţiei, râsului, glumei.
7. Moralitatea - să acţionezi pe baza unei conştiinţe informate.
În copilărie înseamnă distincţia dintre bine şi rău, în adolescenţă înseamnă
valorizare şi în viaţa adultă abilitatea de a servi, contribui la binele altora.”
(Minulescu, M. (2009).
„Pentru fiecare dintre cele 7 aspecte, se descriu 3 faze de dezvoltare
legate de vârsta copilăriei, a adolescenţei şi adultă. Se consideră că în
copilărie rezilienţa, prin aceste caracteristici mai degrabă potenţiale decât
asumate conştient, apare ca un comportament motivat intuitiv, se manifestă
neformată, nu este orientată de un scop. În perioada adolescenţei, aceste

222
conduite se delimitează şi devin asumate şi deliberate de o persoană. Pentru
adult, ele devin conştiente, de insightful care începe ca o intuiţie în copilărie,
devine cunoaştere în adolescenţă şi se maturizează sub forma înţelegerii.”
(Wolin.,S, Wolin.,S (1993)

II. STRESUL
1. Introducere
În acest capitol este prezentat conceptul de stres privit prin prisma
procesului prin care se desfăşoară.
Acest capitol prezintă fundamentele conceptului de stres prin clarificări
conceptuale, caracterizări şi consecinţele acestui concept în organismul
uman.

2. Fundamente
2.1. Clarificări conceptuale
„Stresul este un răspuns nespecific al organismului la o cerinţă.
Autorul distinge între 2 tipuri de răspunsuri eustres şi distres. Contactul cu
stimulul stresant generează o serie de efecte la nivelul organismului specific
unui anumit pattern de răspuns. Se delimitează 3 etape pe care persoana le
poate parcurge într-o astfel de situaţie:
- reacţia de alarmă - mobilizarea tuturor părţilor din organism. Este
o reacţie de apărare ce cuprinde o parte din şoc urmată de contraşoc.
Fenomenele din contraşoc sunt, în ansamblu, opuse celor din faza de şoc şi
se soldează cu o creştere a activităţii morfologice şi fiziologice.
- faza de rezistenţă - persoana se adaptează la agentul stresant iar
capacitatea de rezistenţă creşte peste medie.
- faza de epuizare - se dezvoltă când adaptarea nu mai poate fi
menţinută, fiind marcat prin consecinţe nocive ale persistenţei lor. Oboseala
acumulată şi lipsa de speranţă fac să se reducă activitatea; mecanismele de
apărare devin ineficiente şi intervine prăbuşirea.” (Selye, H. (1976).
Franklin, Saab şi Mansuy „oferă o perspectivă mai amplă asupra
termenului prin definiţia oferită, aceştia explicând stresul ca fiind activarea
unui răspuns la stres, un stimul stresant în sine, şi/sau consecinţa unei
experienţe stresante.” (Franklin,T.B., Saab,B.J.&Mansuy, I.M.(2012)

2.2. Caracterizarea conceptului

Stresul psihologic este perceput ca fiind o relaţie între o persoană şi
mediul în care trăieşte, deoarece aceasta consideră că viaţa îi este pusă în
pericol. Conform teoriei lui Lazarus există 2 concepte: „cel de evaluare
(persoana estimează ceea ce se întâmplă), cel de coping (încercările
persoanei de a se adapta la situaţia la care este expusă).

223
 Adaptarea joacă un rol important în modificarea emoţiilor. Rolul
acesteia este de a realiza sau menţine o relaţie cât mai bună între mediu şi
persoană, iar fiecare contact dintre aceşti 2 factori contribuie la modificări în
sfera emoţională. Astfel, o bună gestionare a procesului de adaptare poate fi
eficientă în menţinerea unor emoţii pozitive.
Adaptarea poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de modul în care
persoana se raportează la situaţie: adaptarea centrată pe probleme, adaptarea
centrată pe emoţie sau adaptări cognitive.” Lazarus, R.S. and Folkman,S.
(1984).

2.3. Consecinţele stresului asupra organismului uman

Consecinţele şi modul de raportare a fiecărei persoane sunt diferite
în raport cu stresul. Studiile de specialitate menţionează că stresul este în
relaţie cu „anxietatea, tulburările alimentare, disfuncţii cognitive şi/sau
executive şi alte tulburări din sfera patologică.” (Sassaroli, S. &
Rugginero,G.M. (2005).
Efectele stresului se pot manifesta prin simptome la nivel fizic,
somatic, precum „astm, migrene, dureri în diferite părţi ale corpului, eczema,
tulburări gastrointestinale etc. Pe langă aceste consecinţe în plan psihologic
şi somatic, efectele stresului se pot extinde spre obezitate, insomnie şi
oboseală.” (Chrousos, G.P. (2009).
Expunerea pe o perioadă mai mare la stres aduce cu sine o
vulnerabilitate ridicată, iar cele mai cunoscute surse devin familia, jobul şi
situaţia economică. Un factor de protecţie a omului împotriva stresului este
rezilienţa psihologică amintită în capitolul anterior.

III. GARANŢIA SUCCESULUI

1. Introducere
În acest ultim capitol este prezentată garanţia succesului privită prin
prisma procesului prin care se desfăşoară.
Succesul este o stare ce se reflectă atât la interior cât şi la exterior.
Presupune cunoaşterea calităţilor personale şi încrederea în acestea, fiind
direct proporţională cu munca depusă şi pasiunea unei persoane pentru
atingerea lui.

2. Tehnici de optimizare a performanţelor cognitive

Antrenamentul cognitiv privind adaptarea la stres constă în
înţelegerea cauzei stresului mai degrabă decât tratarea simptomelor,
confruntarea situaţiei percepute cu realitatea, conştientizarea posibilităţii de
schimbare şi acţiunea în conformitate cu dorinţa.

224
 Tehnicile de management al stresului presupun o gândire pozitivă,
o alimentaţie sănătoasă şi exerciţii fizice regulate, exerciţii de relaxare sau
meditaţie prin controlul perioadelor de cădere, pauze regulate în timpul zilei
prin provocări mentale şi fizice ce pot aduce un plus întregului organism.
Înţelegerea principiilor fundamentale ale intervenţiilor comportamentale,
dar şi aplicarea practică a tehnicilor specifice, reprezintă modalităţi eficiente
de reducerea stresului şi creşterea nivelului de rezilienţa la activităţiile şi
solicitările de zi cu zi. Pentru susţinerea rezilienţei unui individ sunt necesare
identificarea cogniţiilor raţionale, cogniţiilor conştiente prin diverse tehnici
psihologice.
Tehnicile de optimizare a performanţelor se fundamentează pe un
model ABC cognitiv ce cuprinde evenimentele activatoare (ce nu sunt
responsabile de reacţiile sau răspunsurile unei persoane, însă pot fi gestionate
cu ajutorul tehnicilor de comunicare asertivă, management al timpului),
cognitii iraţionale (înlocuite cu cele raţionale prin tehnici focalizate pe
propria persoană, refocalizare a atenţiei) şi stări afectiv-emoţionale
disfuncţionale (tehnici de relaxare, tehnici de grup prin reducerea stresului).

225
 BIBLIOGRAFIE
1. Bradley, R.G., Binder, E.B., Epstein, M.P., Tang, Y., Nair, H.P.,
Liu, W., et al. (2008). Influence of child abuse on adult depression:
moderation by the cortocotropin-releasing hormone receptor gene.
Arch.Gen. Psychiatry; 65: 190-200
2. Charney, D.S. (2004). Psychobiological mechanisms of
resilience and vulnerability: implications for successful adaptation to
extreme stress. Am.J. Psychiatry; 161: 195-216
3. Chrousos, G.P. (2009). Stress and disorders of the stress system.
Nature Reviews Endocrinology, 5 (7), 374-381
4. Demian, C. (2017). Resilience and its contributing factors.
Practical implications for childrens, adolescents and adults. Journal of
School and University Medicine; 4(1): 40-47
5. Franklin, T.B., Saab, B.J.&Mansuy, I.M.(2012). Neural
mechanisms of stress resilience and vulnerability. Neuron, 75 (5), 747-761
6. Kinman, G., & Grant, L. (2011). Exploring stress resilience in
trainee social workers: The role of emotional and social competencies.
British Journal of Social Work, 41(2), 261-275
7. Lazarus, R.S. and Folkman,S. (1984). Stress, Appraisal and
Coping. New York, Springer
8. Luthar, S.S., Cicchetti, D.& Becker, B. (2000). The construct of
resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child
development, 71(3), 543-562
9. Minulescu, M. (2009). Condiţia psihologului clinician în
evaluarea şi intervenţia psihologică acordată persoanelor în suferinţă.
Introducere în Psihologie clinică. Curs anul II. SNSPA, Psihologie
10. Murray, K. & Zautra, A. (2012). Community resilience:
Fostering recovery, sustainability, and growth. In The social ecology of
resilience (pp.337-345). Springer New York
11. Podina, I.R. (2017). Ştiinţa rezilienţei psihologice la stres.
Editura Universitară: Bucureşti
12. Price, L.H., Kao, H.T., Burgers, D.E., Carpenter, L.L., Tyrka,
A.R. (2013). Telomeres and early-life stress: an overview. Biol. Psychiatry;
73: 15-23
13. Sassaroli, S.&Rugginero, G.M. (2005). The role of stress in the
association between low self-esteem, perfectionism and worry, and eating
disorders. International Journal of Eating Disorders, 37 (2), 135-141
14. Selye, H. (1976). Stress in health and disease. Butterworth
15. Tsankova, N., Renthal, W., Kumar, A., Nestler, E.J. (2007).
Epigenetic regulation in psychiatric disorders. Nat. Rev. Neurosci; 8: 355-367
16. Wolin, S., Wolin, S. (1993). The resilient self: How survivors of
troubled families rise above adversity, Villard.

226
 MANAGEMENTUL CRIZEI: INFLUENŢA
REZILIENŢEI LA NIVEL MICROSOCIAL
ŞI MACROSOCIAL

Teodor Andrei BRATU ∗

Iulia-Andreea BÎLBÎE ∗∗

I. INTRODUCERE
Trendul curent care domină societatea actuală este caracterizat de
impredictibilitate şi de schimbare, astfel că studierea managementului crizei
într-o manieră holistică reprezintă o prioritate pentru instituţiile şi
organizaţiile de la nivelul statului. Astfel, rezilienţa se prezintă ca fiind un
factor cheie pentru o mai bună gestiune a situaţiilor de criză.
În acest sens, conform Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării pentru
perioada 2020-2024 una din priorităţile naţionale este reprezentată de
,,transformarea ţării noastre într-un stat rezilient, capabil să se raporteze
adecvat la impredictibilitatea şi amploarea evoluţiilor din mediul de
securitate” (Administraţia Prezidenţială, 2020).
Conform Alpaslan & Mitroff (2021), crizele reprezintă sisteme slab
definite de probleme complexe interconectate. Acestea pot afecta în diferite
feluri modul de funcţionare al indivizilor şi al comunităţii din care aceştia fac
parte. Situaţia curentă referitoare la pandemia de COVID-19 este un exemplu
de situaţie de criză care afectează deopotrivă viaţa oamenilor pe plan
individual, dintr-o perspectivă microsocială, cât şi pe plan instituţional, dintr-o
perspectivă macrosocială. Cercetările apărute în ultima vreme susţin
influenţa pozitivă pe care strategiile de creştere a rezilienţei o au asupra
instituţiilor în timpul perioadei de criză, acestea comportându-se într-o
manieră mai eficientă, mai organizată şi mai adaptabilă (Juvet et al., 2021).
În acest sens, se poate observa o relaţie de interdependenţă între modul de
gestionare al crizei de către instituţiile statului şi eficienţa ulterioară a tuturor
organizaţiilor aflate în subordine (Barthélemy et al., 2020).
Astfel, apare nevoia de a dezvolta strategii de management eficiente
în situaţii de criză. La nivelul statului, studiul realizat de Beunen, Patterson,
& Van Assche (2017), identifică faptul că un sistem de guvernare rezilient se

∗
Student masterand, Universitatea din Bucureşti
∗∗
Student masterand, Universitatea din Bucureşti

227
poate dovedi a fi o provocare în măsura în care sistemele trebuie să fie
concomitent stabile şi flexibile.
Studiile (Jia, Chowdhury, Prayag, & Chowdhury, 2020) atestă faptul
că există o relaţie între capitalul social al unei organizaţii şi rezilienţa acesteia
în faţa unei situaţii de criză. Acest aspect identifică relaţia bidirecţională pe
care rezilienţa individului o are cu rezilienţa organizaţiei sau a instituţiei din
care face parte, relaţie ce formează un model teoretic destul de puternic cu
privire la dinamica dintre managementul crizei şi instanţele rezilienţei.
Rezilienţa poate fi definită ca abilitatea unui sistem de a face faţă
unor posibile ameninţări şi de a se recupera în urma acestora (Hosseini,
Barker, & Ramirez-Marquez, 2016). Aceasta poate fi operaţionalizată prin
identificarea mai multor factori descriptivi:
• Capacitatea de a rezista factorilor perturbatori şi de a menţine
integritatea şi funcţionalitatea sistemului;
• Capacitatea de a absorbi influenţa factorilor perturbatori şi de a
nu fi afectat de aceştia pe durata lor de acţiune;
• Capacitatea de recuperare şi de revenire a sistemului la starea
iniţială de funcţionare.
Alte studii (Patriarca et al., 2017) găsesc faptul că rezilienţa privită
dintr-o perspectivă oragnizaţională poate fi descrisă ca o combinaţie a patru
dimensiuni precum:
• Monitorizarea – include aspectele ce ţin de observarea şi
operaţionalizarea situaţiei critice pentru a permite o acţiune rapidă şi precisă
în faţa acesteia.
• Reactivitatea – se referă la acţiunea propriu-zisă pe care o
realizează un sistem pentru a minimiza potenţialele daune şi pentru a
maximiza şansele de revenire în urma situaţiei de criză.
• Învăţarea - face referire la cunoştinţele, în special cele
procedurale, acumulate în urma unei situaţii de criză care pot favoriza
dezvoltarea unui plan strategic pentru viitor. Este de menţionat faptul că
această dimensiune se află în strânsă legătură cu tehnicile clasice de
managementul siguranţei privind evitarea situaţiilor de risc.
• Anticiparea – această dimensiune se raportează la capacitatea de
predicţie pe care mangamentul unui sistem o dobândeşte pentru a putea face
faţă cu succes unei posibile situaţii de criză.
La nivelul unui sistem, toate aceste dimensiuni sunt indispensabile
şi interdependente, ele conlucrând pentru menţinerea unui nivel ridicat de
rezilienţă.
În sine, toate aceste elemente pot fi ameliorate şi chiar însuşite de-a
lungul timpului, ele fiind necesare dar nu şi suficiente pentru optimizarea
reacţiilor în faţa ameninţărilor hibride.

228
 Rezilienţa reprezintă un concept umbrelă raportat la managementul
crizei, atât dintr-o perspectivă macrosocială (referitoare la comunităţi si
instituţii), cât şi dintr-o perspectivă microsocială (ce se referă la individ şi la
grupul imediat). Acestea nu trebuie privite într-o manieră restrictivă, existând
o relaţie între cele două dimensiuni. În acest fel, studiul realizat de van der
Beek, & Schraagen (2015) identifică o relaţie între adaptabilitate şi rezilienţă,
în plan individual. Cu alte cuvinte, persoanele adaptabile sunt persoane
reziliente. În aceeaşi ordine de idei, studiul realizat de Sharma, Rangarajan,
& Paesbrugghe (2020) atestă faptul că angajaţii adaptabili determină o
creştere semnificativă a rezilienţei organizaţiei din care fac parte. În aceeaşi
relaţie, optimizarea performanţei pare a juca un rol important în favorizarea
unui climat rezilient (Pashapour, Azadeh, Bozorgi-Amiri, Ghaderi, &
Keramati, 2019).
După cum am afirmat anterior, literatura identifică un număr de
variabile care leagă în mod indirect rezilienţa instituţională şi rezilienţa
individuală. În acest context, studiul realizat de Varajão, Fernandes, Amaral,
& Gonçalves (2020) identifică variabila care are potenţialul de a face o
legătură practică între funcţionarea individuală şi cea instituţională, aceasta
fiind rezilienţa echipei.
În acest sens, o bună parte din mediul organizaţional modern se
învârte în jurul unor echipe care manifestă încredere, solidaritate, obiective
comune, dedicare şi comunicare. Toţi aceşti factori identifică ansamblul
psihosocial implicat în rezilienţa sistemului.

II. METODE PENTRU CREŞTEREA REZILIENŢEI

După cum am specificat anterior, dinamica interindividuală poate să
aibă influenţe puternice asupra dinamicii intraindividuale în contextul în care
mediul de muncă reprezintă una dintre principalele activităţi majore din viaţa
unui om. Astfel, optimizarea acestuia din perspectiva performanţei şi a
rezilienţei devine un obiectiv dezirabil şi necesar în special la nivelul
instituţiilor statului din domeniul securităţii naţionale (Figura 1).
Ajungând într-o zonă aplicativă, literatura de specialitate identifică
rezolvarea de probleme la nivel colectiv, adoptarea unui stil de leadership
participativ şi conferirea unui sentiment de siguranţă ca fiind factori
importanţi pentru creşterea rezilienţei (Gilson, Ellokor, Lehmann, & Brady,
2020).

229
 • Implicare în muncă

• Coeziunea echipei
Reziliența
echipei • Infrastructură

Adaptabilitate
• Resursa umană

• Leadership participativ
Reziliența Reziliența
individuală organizațională

Figura 1 – Interacţiunile dintre rezilienţa individuală,

a echipei şi cea organizaţională

De asemenea, procesele de dezvoltare şi procesele educaţionale au

capacitatea de a întări rezilienţa unei organizaţii şi de a raporta valorile
individuale la misiunea şi climatul organizaţional.
Există în special în zona de securitate naţională, conceptul de
infrastructură critică ce defineşte un set de proceduri ce au rolul de a menţine
pe linia de plutire subsistemele vitale (Rehak, 2020). Raportat la situaţia
pandemică, infrastructura critică poate fi văzută la nivelul României ca fiind
formată din sistemele de apărare, sănătate şi educaţie, aşa cum dintr-o
perspectivă generală, infrastructura critică este reprezentată de unul sau mai
multe elemente ce trebuie menţinute funcţionale.

III. STUDIU DE CAZ

Un caz special în care se poate observa rezilienţa unui sistem este
domeniul de cyber resilience. În cadrul acestuia, sunt implicate mai multe
entităţi societale precum organizaţii, indivizi, guverne etc. a căror importanţă
este determinată de dinamica dintre competenţe, resurse, tehnologii şi
instrumente. Domeniul cyber devine în acelaşi timp un avantaj în viaţa
socială şi profesională umană, dar implică de asemenea numeroase
vulnerabilităţi pentru individ şi pentru sistem (Hausken, 2020). Cu toate

230
acestea, domeniul cyber nu este unul de sine stătător, aflându-se într-o
interdependenţă cu domeniul psihosocial (Mohebbi et al., 2020).
Studiul realizat de Sepulveda-Estay, Sahay, Barfod, & Jensen
(2020) susţine faptul că cyber rezilienţa poate fi atât de tip operaţional, cât şi
de tip strategic. Pe de-o parte, cyber rezilienţa de tip operaţional se află în
strânsă legătură cu infrastructura critică menţionată anterior, susţinând
caracterul automatizat al şinelor de tren, serviciilor sanitare şi al reţelelor
inteligente. Pe de altă parte, cyber rezilienţa de tip strategic se referă la
procedurile şi operaţiunile implicate în acoperirea potenţialelor daune
provenite pe fondul crizelor. În acest sens, conceptul de faţă se încadrează în
sfera de managementul crizei, reprezentând atât un potenţial punct vulnerabil
din structura unui sistem, cât şi un element cheie implicat în recuperarea şi
rezilienţa în urma unei crize.
Literatura de specialitate identifică eroarea umană ca principala
cauză în ceea ce priveşte apariţia breşelor de securitate la nivel cyber. Studiile
(Cybint Solutions, 2018) găsesc că între 70% şi 95% dintre cazuri, oamenii
sunt direct responsabili de crizele apărute în domeniul cyber. Astfel, literatura
propune soluţii pentru această problemă, soluţii precum analiza de stabilitate
orientată către disonanţă care în termeni practici presupune analizarea şi
evidenţierea posibilelor disonanţe apărute între respectivul dispozitiv
conectat la reţea şi utilizator (Vanderhaegen, 2017).
Pentru un management mai bun în situaţiile de criză cyber, este
recomandat pentru companiile publice şi private deopotrivă să dezvolte un
proces amplu de training al anagajaţilor care să fie în conformitate cu fişa
postului şi cu standardele organizaţionale. De asemenea, este dezirabil ca şi
din punct de vedere virtual să fie elaborate proceduri pentru resursa umană
cu scopul de a putea face faţă în orice situaţie de criză.

IV. CONCLUZIE
În concluzie, sistemele se confruntă în ziua de astăzi cu o mulţime
de vulnerabilităţi care pot afecta deopotrivă oamenii şi instituţiile din care fac
parte. Din fericire, există o literatură bogată concentrată pe metode şi tehnici
de ameliorare a acestora. Toate aceste elemente fac parte din managementul
crizei care are ca punct central rezilienţa individului la nivel microsocial şi
macrosocial. Aceste lucruri sunt cu atât mai importante cu cât impactează
sisteme vitale ale statului precum domeniul securităţii naţionale.
Se poate afirma astfel faptul că indivizii rezilienţi conduc la instituţii
reziliente, dar şi reciproca este adevărată sub egida adaptabilităţii.

231
 BIBLIOGRAFIE
1. Administraţia Prezidenţială (2020). Strategia Naţională de
Apărare a Ţării pentru perioada 2020 – 2024. Bucureşti.
2. Alpaslan, C. M., & Mitroff, I. I. (2021). Exploring the moral
foundations of crisis management. Technological Forecasting and Social
Change, 167, 120713.
3. Barthélemy, E. J., Thango, N. S., Höhne, J., Lippa, L., Kolias, A.,
& Germano, I. M. (2020). Resilience in the face of a pandemic: how to bend
and not break. World Neurosurgery, 146, 280–284.
4. Beunen, R., Patterson, J., Van Assche, K. (2017). Governing for
resilience: the role of institutional work. Current Opinion in Environmental
Sustainability, 28, 10–16.
5. Cybint Solutions, 2018, 13 Alarming Cyber security Facts and
Stats, [online]. Available at: https://www.cybintsolutions.com/cyber-
security-facts-stats, Accessed: 18th January 2019.
6. Gilson, L., Ellokor, S., Lehmann, U., & Brady, L. (2020).
Organizational change and everyday health system resilience: Lessons from
Cape Town, South Africa. Social Science & Medicine, 266, 113407.
7. Hausken, K. (2020). Cyber resilience in firms, organizations and
societies. Internet of Things, 11, 100204.
8. Hosseini S., Barker K., & Ramirez-Marquez J. E. (2016) A review
of definitions and measures of system resilience. Reliability Engineering and
System Safety, 145, 47–61.
9. Jia, X., Chowdhury, M., Prayag, G., Hossan Chowdhury, M. M.
(2020). The role of social capital on proactive and reactive resilience of
organizations post-disaster. International Journal of Disaster Risk Reduction,
48, 101614.
10. Juvet, M. T., Corbaz-Kurth, S., Roos, P., Benzakour, L.,
Cereghetti, S., Moullec, G., Suard, J. C., Vieux, L., Wozniak, J., Pralong, J.
A., & Weissbrodt, R. (2021). Adapting to the unexpected: Problematic work
situations and resilience strategies in healthcare institutions during the
COVID-19 pandemic’s first wave. Safety Science, 139, 105277.
11. Mohebbi, S., Zhang, Q., Christian W. E., Zhao, T.,; Nguyen, H.,
Li, M., Abdel-Mottaleb, N., Uddin, S.,; Lu, Q., Wakhungu, M., Wu, Z.,
Zhang, Y., Tuladhar, A., Ou, X., (2020). Cyber-Physical-Social
Interdependencies and Organizational Resilience: A Review of Water,
Transportation, and Cyber Infrastructure Systems and Processes. Sustainable
Cities and Society, 62, 102327.
12. Pashapour, S., Azadeh, A., Bozorgi-Amiri, A., Ghaderi, S. F.,
Keramati, A. (2019). Performance optimization of organizations considering
economic resilience factors under uncertainty: A case study of a
petrochemical plant. Journal of Cleaner Production, 231.

232
 13. Patriarca, R., Di Gravio, G., Costantino, F., Falegnami, A.,
Bilotta, F., (2017). An Analytic Framework to Assess Organizational
Resilience. Safety and Health at Work, 9(3).
14. Rehak, D. (2020). Assessing and strengthening organisational
resilience in a critical infrastructure system: Case study of the Slovak
Republic. Safety Science, 123, 104573.
15. Sepulveda-Estay, D. A., Sahay, R., Barfod, M. B., Jensen, C. D.
(2020). A systematic review of cyber-resilience assessment frameworks.
Computers & Security, 97(2), 101996.
16. Sharma, A., Rangarajan, D., Paesbrugghe, B. (2020). Increasing
resilience by creating an adaptive salesforce. Industrial Marketing
Management, 88, 238–246.
17. van der Beek, D., Schraagen, J. M. (2015). ADAPTER:
Analysing and developing adaptability and performance in teams to enhance
resilience. Reliability Engineering & System Safety, 14, 33–44.
18. Vanderhaegen, F. (2017). Towards increased systems resilience:
New challenges based on dissonance control for human reliability in Cyber-
Physical&Human Systems. Annual Reviews in Control, 44, 316–322.
19. Varajão, J., Fernandes, G., Amaral, A., & Gonçalves, A. M.
(2020). Team Resilience Model: An Empirical Examination of Information
Systems Projects. Reliability Engineering & System Safety, 206(4), 107303.

233
 REZILIENŢA CA FACTOR DE PROTECŢIE
AL LIDERILOR

Marilena-Maria STROE ∗

Odată cu trecerea timpului, viaţa oamenilor s-a schimbat

considerabil, aflându-se într-o continuă schimbare şi în prezent. O cantitate
suficientă de stres intervine în viaţa oamenilor şi îi determină pe aceştia să
resimtă oboseală, deznădejde, conducând la scăderea calităţii vieţii şi stării
de bine psihologice. Cu toate acestea, o bună majoritate a oamenilor răspund
cu o capacitate de rezilienţă remarcabilă chiar şi atunci când vorbim de un
stres sever ori traumatic (Bonanno, G.A., 2004).
O înţelegere profundă a capacităţii de rezilienţă conduce la
identificarea factorilor implicaţi în acest proces, cât şi determinarea
posibilelor acţiuni viitoare privind buna gestionare a rezilienţei şi
îmbunătăţirea acesteia prin diferite mecanisme.
Diferite studii au concluzionat faptul că rezilienţa protejează
împotriva efectelor negative ale stresului asupra sănătăţii şi performanţei,
aceasta funcţionând ca un moderator semnificativ împotriva stresului
(Contrada, R.J., 1989; Roth et al., 1989; Wiebe D.J., 1991).
Printre altele, stresul psihosocial poate conduce la dezvoltarea
multor probleme de sănătate, precum boli cardiovasculare. De asemenea,
stresul este asociat cu o serie de modificări fiziologice şi endocrinologice
„precursoare”, inclusiv glucoză crescută şi niveluri reduse de insulină,
tensiune arterială crescută şi lipide serice crescute, modificări care pot duce
la boli grave (Bhacca, N.S., 2000; Singh et al., 1992; Ware, W.R., 2007).
Conform autorilor Greene şi Conrad (2002), rezilienţa reprezintă
„capacitatea indivizilor de a face faţă cu succes schimbărilor semnificative,
adversităţii ori riscului”. De asemenea, Lengnick-Hall şi Beck susţin că
rezilienţa „include abilitatea de a transforma provocările în oportunităţi”
(2003: 8) şi de „mai mult decât să revină de la marginea catastrofei ... pentru
a avansa cu o vigoare şi un succes chiar mai mare decât înainte "(2003: 4).
Conform lui Grotberg (2003: 3-4), rezilienţa poate fi grupată în trei
categorii: suportul extern (modele de rol benefice, membri de familie, cât şi

∗
Student masterand, Universitatea din Bucureşti

234
alţi membri de încredere ş.a.m.d.); capacităţi interioare (empatie, optimism,
un sens al scopului ş.a.m.d.) şi capacităţi interpersonale şi de rezolvare a
problemelor (continuarea unei sarcini până la finalizarea ei, căutarea
ajutorului atunci când este necesar ş.a.m.d.).
Astfel, un domeniu esenţial în care rezilienţa îşi poate face simţită
prezenţa este domeniul securităţii şi apărării naţionale, respectiv lideri ce
conduc echipe, instituţii şi state. Astfel, mi-am propus ca prezentul articol să
aibă în vedere importanţa rezilienţei pentru lideri. Un exemplu în acest sens
vine din partea mediului militar. Cu toţii ştim faptul că operaţiunile militare
şi de securitate implică diferiţi factori generatori de stres pentru personalul
implicat, începând de la ameninţarea propriei vieţi, a membrilor echipei,
izolarea faţă de familie până la oboseala resimţită în timpul programului de
lucru şi în timpul antrenamentelor la care aceştia sunt supuşi. O multitudine
de factori pot contribui şi influenţa rezilienţa, precum: programele de instruire
şi educaţie, contextul social, trăsăturile de personalitate, experienţa, educaţia,
inteligenţa ş.a.m.d. (Bartone, 2012). Pe de altă parte, politicile
organizaţionale pot exercita o influenţă importantă asupra rezilienţei,
respectiv asupra modului în care organizaţia, liderii şi membrii acesteia
răspund la evenimentele stresante (Bartone, 2012). Structurile şi politicile au
o influenţă asupra indivizilor în diferite moduri, astfel este important ca liderii
să cunoască importanţa rezilienţei şi să aibă în vedere modalităţi de
dezvoltare şi îmbunătăţire a acesteia.
Iniţial, rezilienţa a fost tratată drept o trăsătură de personalitate ori
stil de personalitate ce făcea diferenţa între persoanele ce fac faţă stresului şi
persoanele ce dezvoltă simptome şi problemele de sănătate (Kobasa, S.C.,
1979; Maddi & Kobasa, 1984). Persoanele reziliente au un sentiment puternic
de viaţă şi angajament în muncă, un sentiment mai mare de control şi sunt
mai deschise la schimbări şi provocări (Bartone, 2012). Acestea tind să
interpreteze experienţele stresante şi dureroase ca un aspect normal al
existenţei, o parte a vieţii care este, în general, interesantă şi care merită
(Kobasa & Maddi, 1977). Prin urmare, persoanele cu o rezilienţă ridicată fac
faţă cu bine condiţiilor extrem de stresante.
Conform lui Adler (1956), rezilienţa psihologică este considerată ca
fiind „o viziune asupra lumii”, respectiv un cadru general pe care oamenii îl
aplică pentru a interpreta întreaga experienţă de viaţă. Este un stil generalizat
de funcţionare care include trăsături cognitive, emoţionale şi
comportamentale (Bartone, 2012).
La bază, conceptul de rezilienţă se bazează pe opera filosofilor şi
psihologilor existenţiali, precum Heidegger (1986), Frankl (1960) şi
Binswanger (1963). Aceasta implică crearea de sens în viaţă, chiar şi atunci
când este dureroasă sau absurdă şi care are curajul de a trăi viaţa pe deplin în

235
ciuda durerii şi inutilităţii sale inerente (Bartone, 2012). Încă din 1967, Maddi
a subliniat tipul de personalitate rezilientă, folosind termenul „identitate
ideală” pentru a descrie persoana care trăieşte o viaţă viguroasă şi proactivă,
cu un sens permanent al sensului şi al scopului şi cu o credinţă în propria sa
capacitate de a influenţa lucrurile.
Astfel, un aspect esenţial al mecanismului de rezilienţă vizează
interpretarea sau sensul pe care oamenii îl atribuie evenimentelor din jurul
lor, cât şi propriului lor loc în lumea existenţială. Acest mecanism implică
diverse funcţii cognitive, precum funcţiile mentale executive ale memoriei,
recunoaşterii, evaluării şi judecăţii.
Literatura de specialitate conţine diferite trimiteri la rezilienţă şi
leadership. Autori precum Luthans şi Avolio (2003) observă că dezvoltarea
capacităţii de rezilienţă este o componentă vitală a dezvoltării autentice a
leadershipului. În mod similar, Sutcliffe şi Vogus (2003) consideră că
organizaţiile îşi pot spori eficacitatea dezvoltând capacitatea de rezilienţă.
Cu toate acestea, orietarea leadership-ului către rezilienţă nu s-a
întâmplat în mod semnificativ până în prezent, aşa cum susţin şi autorii
Luthans şi Avolio, aplicarea leadership-ului la rezilienţă „a fost în mare parte
ignorată” (2003: 255).
Conform lui Bass (1990), liderii transformaţionali pot transforma
crizele în provocări de dezvoltare prin prezentarea crizelor ca provocări care
pot fi depăşite şi oferind „stimulare intelectuală pentru a promova soluţiile
creative, adaptative ale subordonaţilor la condiţii stresante, mai degrabă decât
cele grăbite, defensive, dezadaptative” (1990: 652). Bass consideră
leadershipul transformaţional ca o componentă necesară pentru a duce
procesul de leadership dincolo de simpla atingere a obiectivelor la un nivel
superior (Antonakis & House, 2002: 9). Această noţiune de transformare este
strâns legată de conceptele de rezilienţă şi adaptare, care subliniază în mod
constant creşterea.
Liderii ce au în subordine echipe de lucru, angajaţi pe care trebuie
să îi coordoneze trebuie să aibă în vedere faptul că acest proces al rezilienţei
poate influenţa acţiunile, cât şi politicile după care aceştia se ghidează
(Bartone, 2012).
Prin intermediul deciziilor pe care le iau, obiectivelor pe care le
stabilesc, strategiilor de lucru utilizate, exemplelor pe care le dau ş.a.m.d.,
liderii pot modifica modul în care subordonaţii lor interpretează şi dau sens
experienţelor (Bartone, 2012). Cu precădere, liderii cu o rezilienţă ridicată
pot influenţa substanţial pe cei din jur, astfel încât aceştia să proceseze
experienţele stresante într-un mod caracteristic persoanelor cu o rezilienţă
ridicată (Bartone, 2012).

236
 Liderii se află într-o poziţie unică de a modela modul în care
experienţele stresante sunt înţelese de membrii grupului. Liderul care, prin
exemplu şi discuţie, comunică o construcţie pozitivă sau o reconstruire a
experienţelor stresante comune, poate exercita o influenţă asupra întregului
grup în direcţia interpretării sale/experienţei.
Liderii cu rezilienţă ridicată au probabil un impact mai mare în
grupul lor în condiţiile unui stres ridicat, când prin exemplul lor, precum şi
prin explicaţiile pe care le dau grupului, îi încurajează pe alţii să interpreteze
evenimentele stresante ca provocări interesante care pot fi întâlnite şi, în orice
caz, oferă oportunităţi de învăţare (Bartone, 2012).
Acest proces în sine, precum şi rezultatul pozitiv (o înţelegere
comună a evenimentului stresant ca ceva util) ar putea fi de aşteptat să
genereze, de asemenea, un sentiment sporit de valori comune, respect
reciproc şi coeziune.
Fiecare lider vine cu propriile valori, comportamente şi abilităţi în
organizaţie. Teoriile trăsăturilor pun accentul pe aceste diferenţe. Aceste
trăsături sunt văzute ca riscuri şi antecedente care ajută la modelarea
succeselor sau eşecurilor liderului (Fleishman, Zaccaro şi Mumford, 1991).
Greşelile sunt identificate devreme pentru a evita, pe cât posibil,
orice criză care poate apărea. În timp ce evaluează gravitatea unei crize,
liderii rezistă tentaţiei de a simplifica excesiv situaţia. Liderii prezintă, de
asemenea, rezilienţă în faţa provocărilor (Weick, Sutcliffe şi Obstfeld, 1999).
În plus, Mitroff (2005) susţine că organizaţiile caută lideri proactivi care
gândesc „out of the box” şi îşi folosesc gândirea creativă, inteligenţa
emoţională şi rezilienţa pentru a se pregăti pentru o criză înainte ca aceasta
să apară.
Deşi rezilienţa este văzută ca un produs final favorabil care
îmbogăţeşte vieţile oamenilor şi oferă fiecăruia şanse să experimenteze
împlinirea, este, de asemenea, o călătorie de-a lungul vieţii şi un proces
elaborat de dezvoltare a abilităţilor pe parcursul unei vieţi, chiar şi în faţa
adversităţii (Egeland, Carlson şi Stroufe, 1993).
Incapacitatea unui lider de a lua decizii în timp util, înţelepte şi etice
a fost propusă a fi la fel de dăunătoare pentru organizaţie precum criza în sine
(James & Wooten, 2010). Cadrele cognitive evocate de lideri, împreună cu
gama de emoţii produse, pot avea implicaţii semnificative asupra
răspunsurilor la criză şi, prin urmare, asupra performanţei organizaţionale
(James, Wooten şi Dushek, 2011).
Liderii pot apela la diferite strategii pentru a modela şi îmbunătăţi
rezilienţa subordonaţilor. Un astfel de exemplu este folosirea sensurilor în
vederea direcţionării membrilor către scopuri specifice şi strategice, astfel
încât să aibă loc „o redefinire preferată a realităţii organizaţionale” (Gioia şi

237
Chittipeddi, 1991: 442). Liderii sunt critici în ceea ce priveşte sensibilitatea
la criză, deoarece ajută la înţelegerea datelor conflictuale, transmit claritate,
dezvoltă sens pentru alţii (Foldy, Goldman şi Ospina, 2008) şi proiectează o
viziune pentru a depăşi criza pe baza modelului lor mental (Mumford et. al.,
2007). Sensibilitatea liderilor a fost implicată în schimbarea strategică (Gioia
şi Chittipeddi, 1991), prin influenţarea membrilor organizaţiei, astfel încât
aceştia să facă schimbări în propriile practici şi pentru a co-construi o muncă
care să fie în concordanţă cu viziunea. Sensemaking-ul a fost implicat şi în
formarea identităţii (Humphreys & Brown, 2002) şi în strategie (Pye, 1995).
Împreună, acest lucru sugerează că crearea de sens, mai ales atunci când este
realizată de lideri, joacă un rol important în îndeplinirea sarcinilor care
facilitează rezilienţa organizaţională (Winnie et al., 2017).
De asemenea, autori precum Pully şi Wakefield (2001) afirmă că, ca
lider, trebuie să ai rezilienţă sau să dezvolţi calităţi reziliente pentru a avea
succes. În acest sens, rezilienţa este una dintre componentele cheie ale unei
conduceri solide la fel ca inteligenţa, autenticitatea, consistenţa etc., potrivit
Pully & Wakefield. Pentru a construi rezilienţa, liderii sunt ghidaţi de nouă
procese din zone interdependente, respectiv „acceptarea schimbării, învăţarea
continuă, autonomia de sine, simţul scopului, identitatea personală, reţelele
personale şi profesionale, reflecţia, schimbarea abilităţilor şi relaţia dvs. cu
banii” (p. 9). Multe dintre aceleaşi procese au fost identificate în cercetarea
privind leadershipul ca factori cheie pentru succesul liderilor (Alston, 2005;
Robbins şi Judge, 2011; Ruderman şi Ohlott, 2002), dar nu sunt recunoscute
în mod specific ca procese care construiesc rezilienţa ori ca fiind legate de
rezilienţă.
Având în vedere cele menţionate pe parcursul acestui articol,
constatăm faptul că rezilienţa reprezintă un factor esenţial în ceea ce priveşte
stilul de lidership al liderilor. Se impune astfel, acordarea unei deosebite
atenţii relaţiei dintre leadership şi rezilienţă, cât şi încurajarea liderilor de a
adopta strategii, măsuri în vederea îmbunătăţirii rezilienţei subordonaţilor.

238
 BIBLIOGRAFIE
1. Adler, A. (1956): The Individual Psychology of Alfred Adler, in,
ed. by HL Ansbacher, RR Ansbacher (Harper Torchbooks, New York)
2. Alston, J. (2005). Tempered radicals and servant leaders: Black
females persevering in the superintendency. Education Administration
Quarterly, 41(4), 675-688. doi: 10.1177/0013161X04274275
3. Antonakis, J., and House, R. 2002. The fullrange leadership
theory: The way forward. In B. Avolio & F. Yammarino (Eds.),
Transformational and Charismatic Leadership: The Road Ahead: 3-33.
Oxford: Elsevier.
4. Bartone, P.T. (2012): Social and organizational influences on
psychological hardiness: How leaders can increase stress resilience
5. Bass, B. 1990. Handbook of Leadership, 3rd Ed. New York, NY:
Free Press.
6. Bhacca, N.S. (2000): Five hourly measurements of serum
cholesterol levels: A new methodology to assess and evaluate stress, good
health and disease. Medical Hypotheses 54, 962–968
7. Binswanger, L. (1963): Being in the world: Selected papers of
Ludwig Binswanger (Basic Books, New York)
8. Bonanno, G.A. (2004): Loss, trauma and human resilience: Have
we underestimated the human capacity to thrive after extremely aversive
events? Am Psychol 59, 20–28
9. Contrada, R.J. (1989): Type A behavior, personality hardiness,
and cardiovascular responses to stress. J Personal Soc Psychol 57, 895–903
10. Egeland, B., Carlson, E., & Stroufe, L. (1993). Resilience as a
process. Development and Psychopathology, 5, 517-528.
11. Fleishman, E. A., Zaccaro, S. J., & Mumford, M. D. (1991).
Individual differences and leadership. Leadership Quarterly, 2, 237-245.
12. Foldy, G. E. , Goldman, L. , & Ospina, S. (2008). Sensegiving
and the role of cognitive shifts in the work of leadership. The Leadership
Quarterly, 19, 514–529.
13. Frankl, V. (1960): The doctor and the soul (Knopf, New York)
14. Gioia, D. A., & Chittipeddi, K. (1991). Sensemaking and
sensegiving in strategic change initiation. Strategic Management Journal,
12(6), 433–448.
15. Greene, R., & Conrad, N. 2002. Basic Assumptions and Terms.
In R. Greene (Ed.), Resiliency: An integrated approach to practice, policy,
and research: 1-27. Washington, DC: National Association of Social Workers
Press.
16. Grotberg, E. 2003. Resilience for today: Gaining strength from
adversity. Westport, CT: Praeger.

239
 17. Heidegger, M. (1986): Being and time (Harper Collins
Publishers, New York)
18. Humphreys, M., & Brown, A. D. (2002). Narratives of
organizational identity and identification: A case study of hegemony and
resistance. Organization Studies, 23(3), 421–447.
19. James, E. H., & Wooten, L. P. (2010). Leading under pressure:
From surviving to thriving before, during and after a crisis. New York, NY:
Routledge Press.
20. James, E. H., Wooten, L. P., & Dushek, K. (2011). Crisis
management: Informing a new leadership research agenda. The Academy of
Management Annals, 5(1), 455–493.
21. Kobasa, S.C. (1979): Stressful life events, personality, and
health: An inquiry into hardiness. J Personal Soc Psychol 37, 1–11
22. Kobasa, S.C., Maddi, S.R. (1977): Existential personality
theory, in Existential Personality Theories, ed. by R Corsini (Peacock, Itasca,
IL), pp. 243–276
23. Lengnick-Hall, C., & Beck, T. 2003. Beyond bouncing back: The
concept of organizational resilience. Paper presented at the annual meeting
of the Academy of Management, Seattle, WA.
24. Luthans, F., & Avolio, B. (2003). Authentic leadership
development. In K. S. Cameron, J. E. Dutton, & R. E. Quinn (Eds.), Positive
Organizational Scholarship: Foundations of a New Discipline: 241- 258. San
Francisco, CA: Berrett-Koehler
25. Maddi, S.R., Kobasa, S.C. (1984): The hardy executive (Dow
Jones-Irwin, Homewood, IL)
26. Mitroff, I. (2005). Why some companies emerge stronger and
better from a crisis: 7 Essential lessons for surviving disaster. New York:
Anacom Books.
27. Mumford, M. D. , Freidrich, T. L. , Caughron, J. J. , & Byrne,
C. L. (2007). Leader cognition in real‐world settings: How do leaders think
about crises? The Leadership Quarterly, 18, 515–543.
28. Pully, M. L., & Wakefield, M. (2001). Building resilience: How
to thrive in times of change. Greensboro, NC: Center for Creative Leadership.
29. Pye, A. (1995). Strategy through dialogue and doing: A game of
‘Mornington Crescent’? Management Learning, 26(4), 445–462.
30. Robbins, S. P., & Judge, T. A. (2011). Organizational behavior
(14th ed.). Saddle River, NJ: Pearson.
31. Roth, D.L., Wiebe, D.J., Fillingim, R.B., Shay, K.A. (1989): Life
events, fitness, hardiness, and health: A simultaneous analysis of proposed
stress-resistance effects. J Personal Soc Psychol 57, 136–142

240
 32. Ruderman, M. N., Ohlott, P. J., & Center for Creative
Leadership. (2002). Standing at the crossroads: Next steps for high-achieving
women (1st ed.). San Francisco, CA: Jossey-Bass.
33. Singh, R.B., Mori, H. (1992): Risk factors for coronary heart
disease: Synthesis of a new hypothesis through adaptation. Medical
Hypotheses 39, 334–341
34. Ware, W.R. (2007): High cholesterol and coronary heart disease
in younger men: The potential role of stress induced exaggerated blood
pressure response. Medical Hypotheses 70, 543–547
35. Weick, K. E., Sutcliffe, K. M., & Obstfeld, D. (1999).
Organizing for high reliability: Processes of collective mindfulness. In R. I.
Sutton & B. M. Staw (Eds.), Research in organizational behavior (pp. 81-
123). Stanford, CT: JAI Press
36. Wiebe, D.J. (1991): Hardiness and stress moderation: A test of
proposed mechanisms. Personal Soc Psychol 60, 89–99.

241
 REZILIENŢA: UN VECHI PERSONAJ BIBLIC

Ecaterina-Bianca DUMITRAŞCU ∗

I. INTRODUCERE
În ultimul deceniu, rezilienţa a devenit un concept ce se bucură de o
mare popularitate, atât în rândul academicienilor, cât şi în rândul maselor.
Acest aspect este sugerat de apariţiile sale frecvente în proiectele de cercetare
ce sunt propuse de diverşi autori, de numărul crescut de citări pe care
termenul le primeşte anual, cât şi de apariţiile sale considerabile în cronicile
sportive, ştirile internaţionale sau rapoartele dezastrelor naturale (Angeler &
Aleen, 2016, Boin et al., 2010).
În timp ce termenul „rezilienţă” a început relativ recent să fie folosit
cu referire la comportamentul uman, experienţa adaptării pozitive în contexte
de adversitate la care termenul face trimitere este la fel de timpurie ca înşăşi
existenţa umană (White & Cook, 2019). Cu mult înainte ca rezilienţa să intre
în sfera de interes a corpului ştiinţific, aceasta a fost abordată de istorici şi
filozofi, având de asemenea rădăcini în textele biblice, prin învăţături ce
prescriu importanţa speranţei şi a credinţei (Agaibi, 2018). Astfel, pentru
creştini, această virtute datează cu mult înainte de teoretizarea ştiinţifică a
constructului, fiind plasată la geneza lumii şi a omenirii, la Dumnezeu,
Marele Creator (Carson & Berg, 2020).
Cu alte cuvinte, deşi rezilienţa are o istorie îndelungată şi bogată, un
număr redus de practicieni par a fi conştienţi de aceasta, având astfel o
înţelegere mult mai redusă a modului în care termenul şi conceptul pot fi
utilizate la momentul actual (Alexander, 2013). Dezbătând rezilienţa dintr-o
perspectivă biblică, religioasă, pot fi aduse insight-uri valoroase în contextul
modern al conceptului, contribuind astfel la umplerea golurilor din corpul
cunoaşterii ştiinţifice.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

242
 II. REZILIENŢA
Există încă dezbateri cu privire la domeniul ce a abordat pentru
prima dată conceptul de rezilienţă: ecologia sau fizica (Manyena, 2006). Cert
este faptul că, odată cu trecerea timpului, acesta a devenit unul
interdisciplinar, fiind studiat în psihiatrie, psihologie, sociologie, biologie, cu
ramuri precum genetica şi epigenetica, endocrinologia, neuroştiinţele
(Herrman et al., 2011). Astfel, la momentul actual, nu există o definiţie, o
conceptualizare şi o metodă de măsurare unanim acceptate ale rezilienţei
(Luthar et al., 2000).
Klein şi colaboratorii (2003) vorbesc despre originea termenului,
provenit din latinescul „resilio”, ce se traduce prin „a sări înapoi, a sări din
nou, a reveni sărind” (Crăcea, 2008, p. 596). Aceeaşi autori (2003) susţin
faptul că, odată cu anii 1970, termenul a fost folosit într-un sens mult mai
metaforic, respectiv pentru a face referire la abilitatea unui sistem de a reveni
la starea sa iniţială, în ciuda expunerii la stresori. În sens mult mai specific,
în literatura de specialitate din domeniul psihiatriei şi al psihologiei, se
evidenţiază trei abordări distincte în tentativa de a defini rezilienţa (Hu et al.,
2015): (1) ca trăsătură individuală, (2) ca rezultat şi (3) ca proces.
Rezilienţa ca trăsătură sau set de trăsături individuale a fost abordată
mult mai timpuriu, definind un set de caracteristici individuale relativ stabile
în timp, ce îi permit unei persoane să îşi revină, să depăşească, să
supravieţuiască sau să se adapteze cu succes unor condiţii adverse variate,
respectiv unor stresori majori sau multipli (Pan & Chan, 2007).
Ca rezultat, rezilienţa este studiată din perspectiva urmărilor
funcţionale sau comportamentale ale supunerii la acţiunea unui stresor, ce pot
facilita depăşirea unei adversităţi. Astfel, rezilienţa este definită prin termenii
prezenţei unor rezultate sau urmări pozitive şi absenţa unora negative,
nedorite, în urma expunerii la adversităţi (Kaplan, 1999). Indivizii rezilienţi
sunt cei ce, la final, sunt bine şi funcţionali, pe când starea celor mai puţin
rezilienţi este puternic afectată negativ de evenimentul stresant.
Definirea rezilienţei ca proces dinamic presupune adaptare pozitivă
şi cu success, în ciuda expunerii la adversităţi, traume, ameninţări sau
evenimente stresante (Pan & Chan, 2007). Implicite acestei conceptualizări
sunt două condiţii: (1) expunerea la o ameninţare sau adversitare severă şi (2)
obţinerea unei adaptări pozitive, în ciuda apariţiei unor obstacole în calea
procesului de dezvoltare (Luthar et al., 2000). În cadrul acestui proces,
interacţiunea factorilor bio-psiho-sociali şi enviromentali asigură
continuitatea dezvoltării individului, indiferent de o posibilă expunere la
factori adverşi (Moeller-Saxone et al., 2014).
Tendinţa de a trece de la studierea rezilienţei ca trăsătură individuală
la studierea sa ca rezultat, ulterior ca proces a fost făcută pe considerente

243
teoretice şi practice, întrucât conceptul pare a fi extrem de vast, având astfel
semnificaţie doar prin relaţionarea sa cu contexte şi urmări specifice. Pe lângă
acest aspect, orientarea bazată pe procesulitatea rezilienţei are beneficiul de
a le permite cercetătorilor să înţeleagă natura sa dinamică şi interactivă, prin
care mecanismele şi factorii protectivi operează astfel încât să schimbe şi
promoveze rezultate pozitive în circumstanţe negative (Pan & Chan, 2007).
De asemenea, se observă o tendinţă de schimbare şi în
conceptualizarea adversităţilor în legătură cu care rezilienţa este studiată,
cercetările ştiinţifice trecând treptat de la focusarea pe experienţele adverse
din copilărie (Werner, 1995) la includerea unei game mult mai vaste de
experienţe negative de viaţă, ce par a fi asociate dificultăţilor de adaptare şi
potenţialelor efectele psihologice negative, precum parenting-ul deficitar,
lipsa resurselor şi posibilităţilor materiale, lipsa unui adăpost, evenimente
traumatice, dezastre naturale, violenţă, război, experienţa unor boli şi
afecţiuni fizice (Herrman et al., 2011).
Dintr-o perspectivă practic-aplicativă, orientată către identificarea şi
dezvoltarea factorilor ce influenţează adaptarea pozitivă în situaţiile de criză,
studiile au indicat existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între religie
şi spiritualitate, pe de-o parte, şi rezilienţă, pe de alta (Foy et al., 2011). Aceşti
factori au început să fie trataţi drept aspecte vitale ale existenţei şi
componente necesare ale unor analize multi-nivelare ale comportamentului
uman, întrucât interesul pentru scopul ultim, sensul vieţii şi creşterea
spirituală manifestat de această dimensiune pot duce la o înţelegere mult mai
completă şi complexă a rezilienţei (White & Cook, 2019). În acest sens, sursa
primară în identificarea elementelor religioase şi spirituale ce par a fi
relaţionate cu rezilienţa o reprezintă textele biblice.

III. REZILIENŢA ÎN BIBLIE

Deşi termenul „rezilienţă” nu a fost utilizat în Biblie, unele dintre
temele abordate în cadrul acesteia, precum rezistenţa, perseverenţa, speranţa,
„restaurarea” de după evenimentele stresante reprezintă o bază solidă în
înţelegerea fundaţiei biblice a acestui construct (Cocklin, 2003). După cum
punctează şi Carr (2014), atât Biblia creştină, cât şi cea ebraică reprezintă
depozite scrise de secole marcate de suferinţă şi supravieţuire, rezilienţă
colectivă, cu un Dumnezeu ce a adus catastrofe asupra poporului său, dar l-a
şi susţinut pe acesta în depăşirea lor ulterioară. Uneori, suferinţele şi
pierderile sunt sincronice, palpabile, concrete, precum moartea lui Abel,
infertilitatea Sarei, ameninţarea unui masacru asupra Egiptului. În alte pasaje,
acestea sunt diacronice, trauma fiind sugerată doar, precum în cazul
confiscării pământului, al exilului şi al încercării de a găsi o semnificaţie în
haosul războiului (Stulman, 2020).

244
 Scripturile abordează suferinţa ca parte firească a procesului de
dezvoltare, concentrându-se pe modul în care comunităţile de credincioşi au
îndurat şi depăşit calamităţi, mai degrabă decât pe cum au fost afectate în sens
negativ de acestea.
Personaje reprezentative pentru virtuţi precum speranţa,
perseverenţa şi credinţa sunt introduse în contextul unor istorisiri ce
abordează aptitudinea lor de a depăşi adversităţile. Unele dintre aceste figuri
pot fi observate atât în Vechiul Testament, precum Iosif (trădat de fraţii şi
superiorul său, separat de familie şi închis pe nedrept), Noemina (trecută prin
decesul soţului şi al fiilor ei), Estera (orfană la origine, pusă ulterior în faţa
unui posibil genocid al poporului condus de aceasta), Iov (trecut prin boală,
decesul copiilor şi pierderea posesiunilor sale materiale), cât şi în Noul
Testament, precum Sfântul Pavel (persecutat pentru credinţa sa) (Agaibi,
2018). Toţi aceştia au fost supuşi la evenimente cu potenţial traumatic, ce pot
influenţa în sens negativ starea lor de funcţionare psiho-fiziologică, precum
decesul cuiva drag (Keyes et al., 2014), trădare din partea unui apropiat
(Goldsmith et al., 2012), persecuţie (Häfner, 1968). De asemenea, toate
aceste personaje prezintă caracteristici ce au fost ulterior relaţionate, în
literatura de specialitate, cu rezilienţă, precum abilitatea de a-şi depăşi nivelul
original de funcţionare, de a-şi susţine efortul şi a se adapta cu succes la o
gamă vastă de situaţii dificile, de a accepta natura uzuală, firească a stresorilor
şi a reacţiilor lor la aceştia, respectiv de a fuziona părţi ale personalităţilor lor
individuale cu particularităţile circumstanţelor dificile, cu scopul de a deveni
rezilienţi şi de a depăşi obstacolele (Agaibi, 2018).
Deşi nu abordată nominal, textele biblice utilizează principii relative
rezilienţei, precum rezistenţa, perseverenţa, credinţa şi loialitatea, restaurarea
şi reînnoirea (Cocklin, 2013). În cazul primului principiu, cel al rezistenţei,
pildele Apostolului Pavel vorbesc despre tăria necesară depăşirii obstacolelor
ca principala forţă ce ghidează un atlet aflat într-o competiţie, fără a-şi pierde
încrederea şi dorinţa de a persista, îndurând orice eveniment pentru a primi
în final cele promise de către Dumnezeu. Perseverenţa este utilizată în
Vechiul Testament pentru a vorbi despre o starea de a fi, produsă de o
încredere extremă în Dumnezeu, pe când Noul Testament o relaţionează mult
mai clar cu suferinţa şi cu obţinerea mântuirii. Credinţa şi loialitatea sunt
demonstrate în faţa divinităţii doar prin menţinerea unei atitudini pline de
speranţă necontenită, ce tratează încercările la care un individ este supus ca
lecţii necesare în obţinerea maturităţii. Nu în ultimul rând, restaurarea şi
reînnoirea la nivel spiritual presupun identificarea punctelor forte proprii ca
mijloace către transformare şi creştere personală (Cocklin, 2013).
Apostolul Iacov aminteşte creştinilor că viaţa lor implică în mod
inevitabil suferinţă, aflându-se într-o tensiune constantă între „cruce şi

245
înviere” (între adversităţi şi starea finală de mântuire dorită), dar că rezilienţa,
sub forma alinării şi a fericirii, poate fi găsită chiar şi într-un astfel de context
advers (Swinton, 2019). Biblia sugerează de asemenea faptul că încrederea
în Dumnezeu reprezintă încrederea în ziua de mâine, că acesta face apel la
rezilienţă şi o perspectivă pozitivă asupra viitorului, purtând individul prin
obstacolele ce apar în calea sa şi solicitând de la acesta să fie fericit în ciuda
stresorilor şi a suferinţei la care este supus, toate reprezentând etape ale
planului său către creşterea spirituală (Carson & Berg, 2020).
Este astfel subliniat caracterul uzual, de aşteptat al adversităţilor ca
parte a existenţei umane non-patologice. Este înfăţişată o divinitate ce alocă
sau oferă evenimente negative poporului său, cu scopul de a-l îndemna pe
acesta să le primească într-un spirit pozitiv, concomitent cu încrederea şi
speranţa în promisiunile sale. Acest proces de testare a credinţei este într-
adevăr dificil, dar are caracter temporar, rezultând ulterior în adepţi mult mai
maturi şi iluminaţi comparativ cu starea lor iniţială, anterioară expunerii la
stresori (Francis, 2019). De asemenea, scopul adversităţilor prin care oamenii
trec este acela de a imita greutăţile la care Iisus a fost supus în viaţa sa în plan
material, ele având rol instrumental în obţinerea mântuirii sale ulterioare.
Rezilienţa, în Biblie, reprezintă o experienţă pământească ce oferă un indiciu
asupra experienţei învierii (Dillen, 2012).
Se observă astfel o tendinţă a textelor biblice de a aborda rezilienţa
dintr-o pespectivă hibridă, atât ca trăsătură individuală, în care încrederea în
Dumnezeu este principalul atu al persoanelor reziliente, ea stând la baza
abilităţii lor de a accepta şi depăşi evenimentele adverse de viaţă (Agaibi,
2018), cât şi ca rezultat, Biblia concentrându-se preponderent pe urmările
funcţionale ale expunerii la stresori, pe starea finală obţinută în urma depăşirii
obstacolelor (Francis, 2019). Perspectiva procesualităţii rezilienţei pare a fi
absentă, singurele influenţe externe cuprinse în interacţiune fiind puterea şi
dorinţa lui Dumnezeu (Carson & Berg, 2020), dar chiar şi în acest context,
Biblia face trimitere la calităţile individuale ale persoanelor, precum credinţa
lor, de ele depinzând ajutorul primit de la divinitate în procesul supravieţuirii
şi al maturizării.
Totuşi, unele aspecte ale rezilienţei biblice diferă semnificativ de
conceptualizarea ştiiţifică a constructului. La actualul moment, factori
individuali, precum genul, nivelul de educaţie şi cel economic (Campbell-
Sills et al., 2009), cât şi factori enviromentali, precum un mediu familial şi
social pozitiv şi de sprijin (Tiet et al., 2009) sunt consideraţi predictori
semnificativi ai rezilienţei. În schimb, rezilienţa biblică este focusată extern,
fiind în totalitate dependentă de credinţa în Dumnezeu, în planul pe care
acesta îl are pregătit şi în dragostea sa pentru individ, fiind încurajată prin
voinţa Domnului (Carson & Berg, 2020). Aşadar, Dumnezeu era satisfăcut

246
de credinţa celor ce dădeau dovadă de rezilienţă şi atribuia lipsa acesteia unei
credinţe defectuase, insuficiente în puterea sa (Francis, 2019).
Totuşi, Dillen (2012) vorbeşte despre cum ideea conform căreia
termenii „rezilienţă” şi „Dumnezeu” sunt sinonime ar reduce semnificativ
ambele concepte, astfel încât este mult mai utilă abordarea credinţei în
Dumnezeu ca unul dintre stimulii credinţei în posibilitatea şi valoarea
rezilienţei. Dintr-o perspectivă teologică, rezilienţa este o binecuvântare de la
divinitate. Pe de altă parte, responsabilitatea umană în acest proces nu poate
fi ignorată, întrucât indivizii au libertate de alegere în modul în care înţeleg,
interpretează şi reacţionează la experienţele de viaţă, în special la cele adverse
(Ramsay & Manderson, 2011).

IV. CONCLUZII
Scopul principal al acestei lucrări a fost surprinderea versatilităţii
conceptului de rezilienţă, originală din timpurile biblice şi redescoperită în
cele moderne, contemporane. Astfel, s-a încercat conturarea genezei
constructului, pentru a oferi o bază informaţională solidă în tentativele
ulterioare de studiere şi înţelegere a rezilienţei.
În timp ce între religie/spiritualitate şi rezilienţă există o conexiune
istorică, biblică, aceste concepte nu au fost abordate ştiinţific decât în
contexte relativ recente (Agaibi, 2018). Deşi studiile de specialitate au indicat
importanţa factorilor religioşi şi de spiritualitate în procesul rezilienţei, mult
mai puţin efort a fost direcţionat către înţelegerea acestor legături dintr-o
perspectivă filosofică sau teologică (White & Cook, 2019). O astfel de
abordare poate fi utilă nu numai în domeniul studiilor teologice, ci poate
aduce beneficii inclusiv corpului cunoaşterii stiinţelor sociale şi umaniste, în
cadrul cărora o analiză mult mai în profunzime a textelor biblice poate fixa
un concept dezvoltat relativ recent într-un cadru mult mai vast al existenţei
umane.
Biblia a reprezentat adesea un refugiu pentru cei marginalizaţi şi
suferinzi prin învăţăturile sale. Sclavii africani căutau consolare, speranţă şi
încurajare în aceleaşi texte biblice pe care asupritorii lor le foloseau pentru a-
şi justifica acţiunile (Stulman, 2020). Istoria traumatică a credincioşilor nu
doar că a stat la baza identităţii lor, ci şi a dezvoltării unui compas moral,
îndemnând la solidaritate, bunătate, viziune benevolentă asupra lumii şi a
existenţei, acest „muşchi moral” fiind implicat direct în mobilizarea forţei
interioare necesare supravieţuirii individului şi a societăţii (Baumeister &
Exline, 2000).
Deşi textele biblice sunt utile în înţelegerea legăturii dintre viaţa
anumitor personaje individuale sau colective şi caracteristici ale rezilienţei,
ele nu reprezintă totuşi un fundament ştiinţific în explicarea aceasteia sau a

247
relaţiei ei cu religia/spiritualitatea (Agaibi, 2018). Conceptele biblice sunt
analoage constructului psihologic al rezilienţei, nefiind totuşi identice cu
acesta (Francis, 2019).
Într-un final, este demnă de accentuat ideea propusă de Richardson
(2002), respectiv aceea că energia sau forţa ce îndeamnă la supravieţuire, la
auto-actualizare se regăseşte, de-a lungul istoriei, sub diverse denumiri, ce se
apropie mai mult sau mai puţin de adevăr: cuantum spiritual, qi, Dumnezeu
sau rezilienţă.

248
 BIBLIOGRAFIE
1. Agaibi, C. E. (2018). Resilience: A versatile concept from Biblical
to modern times. The Journal of Happiness & Well-Being, 6(1), 33-48.
2. Alexander, D. E. (2013). Resilience and disaster risk reduction:
an etymological journey. Natural Hazards and Earth System Sciences,
13(11), 2707-2716. https://doi.org/10.5194/nhess-13-2707-2013
3. Angeler, D. G., & Allen, C. R. (2016). Quantifying resilience.
Journal of Applied Ecology, 53, 617-624. https://doi.org/10.1111/1365-
2664.12649
4. Baumeister, R. F., & Exline, J. J. (2000). Self-Control, Morality,
and Human Strength. Journal of Social and Clinical Psychology, 19(1), 29–
42. https://doi.org/10.1521/jscp.2000.19.1.29
5. Boin, A., Comfort, L. K., & Demchak, C. C. (2010). The Rise of
Resilience. In L. K. Comfort, A. Boin, & C. C. Demchak (Eds.), Designing
Resilience: Preparing for Extreme Events (pp. 1-12). University of Pittsburgh
Press.
6. Campbell-Sills, L., Forde, D. R., & Stein, M. B. (2009).
Demographic and childhood environmental predictors of resilience in a
community sample. Journal of Psychiatric Research, 43(12), 1007–1012.
https://doi.org/10.1016/j.jpsychires.2009.01.013
7. Carr, D. M. (2014). Holy Resilience: The Bible’s Trumatic
Origins. Yale University Press. Carson, T., & Berg, P. (2020). Resilience in
the Business Curriculum: A Biblical Perspective and Directions for Future
Research. Christian Business Academy Review, 15(1). Retrieved from
https://cbfa-jbib.org/index.php/cbar/article/view/538 Cocklin, J. W. (2013).
Pastoral resilience [Doctor of Ministry project report, Winebrenner
Theological Seminary].https://winebrenner.edu/wp.content/uploads/2018/12/
Cocklin_DM-880.8-FINAL-2-Consolidated-Joel-Cocklin-7-26-13-2.pdf
8. Crăcea, E. (2008). Dicţionar latin-român, român-latin. Editura
Steaua Nordului. Dillen, A. (2012). The resiliency of children and
spirituality: A practical theological reflection. International Journal of
Children’s Spirituality, 17(1), 61–75. https://doi.org/10.1080/
1364436X.2012.670616
9. Foy, D. W., Drescher, K. D., & Watson, P. J. (2011). Religious
and spiritual factors in resilience. In S. M. Southwick, B. T. Litu, D. Charney,
& M. J. Friedman (Eds.), Resilience and mental health: Challenges across
the lifespan (pp. 90–101). Cambridge University Press. https://doi.org/
10.1017/CBO9780511994791.008
10. Francis, J. E., Jr. (2013). Resilience Theory and Christian Formation:
A Mixed Model Study [Doctor of Education Thesis, The Southern Baptist

249
TheologicalSeminary].https://digital.library.sbts.edu/bitstream/handle/1039
2/5988/Francis_sbts_0207D_10562.pdf?sequence=1&isAllowed=y
11. Goldsmith, R. E., Freyd, J. J., & DePrince, A. P. (2012). Betrayal
Trauma: Associations with Psychological and Physical Symptoms in Young
Adults. Journal of Interpersonal Violence, 27(3), 547-567. https://doi.org/
10.1177/0886260511421672
12. Häfner, H. (1968). Psychological disturbance following
prolonged persecution. Social Psychiatry, 3(3), 79-88. https://doi.org/
10.1007/BF00577832
13. Herrman, H., Stewart, D. E., Diaz-Granados, N., Berger, E. L.,
Jackson, B., & Yuen, T. (2011). What is Resilience? The Canadian Journal
of Psychiatry, 56(5), 258–265. https://doi.org/10.1177/
070674371105600504
14. Hu, T., Zhang, D., & Wang, J. (2015). A meta-analysis of the
trait resilience and mental health. Personality and Individual Differences, 76,
18–27. https://doi.org/10.1016/j.paid.2014.11.039
15. Kaplan, H. B. (1999). Toward an understanding of resilience: A
critical review of definitions and models. In M. D. Glantz & J. R. Johnson
(Eds.), Resilience and development: Positive life adaptations (pp. 17–83).
Plenum. https://doi.org/10.1007/0-306-47167-1_3
16. Keyes, K. M., Pratt, C., Galea, S., McLaughlin, K. A., Koenen,
K. C., & Shear, M. K. (2014). The Burden of Loss: Unexpected Death of a
Loved One and Psychiatric Disorders Across the Life Course in a National
Study. American Journal of Psychiatry, 171(8), 864–871.
https://doi.org/10.1176/appi.ajp.2014.13081132
17.Klein, R. J. T., Nicholls, R. J., & Thomalla, F. (2003). Resilience
to natural hazards: How useful is this concept? Environmental Hazards, 5(1),
35–45. https://doi.org/10.1016/j.hazards.2004.02.001
18. Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The Construct
of Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work. Child
Development, 71(3), 543–562. https://doi.org/10.1111/1467-8624.00164
19. Manyena, S. B. (2006). The concept of resilience revisited.
Disasters, 30(4), 434–450. https://doi.org/10.1111/j.0361-3666.2006.00331.x
20. Moeller-Saxone, K., Davis, E., Stewart, D. E., Diaz-Granados,
N., & Herrman, H. (2014). Promoting resilience in adults with experience of
intimate partner violence or child maltreatment: a narrative synthesis of
evidence across settings. Journal of Public Health, 37(1), 125–137.
https://doi.org/10.1093/pubmed/fdu030
21. Pan, J.-Y., & Chan, C. L. W. (2007). Resilience: A new research
area in positive psychology. Psychologia, 50(3), 164–176. https://doi.org/
10.2117/psysoc.2007.164

250
 22. Ramsay, T., & Manderson, L. (2011). Resilience, Spirituality
and Posttraumatic Growth: Reshaping the Effects of Climate Change. In I.
Weissbecker (Ed.), Climate Change and Human Well-Being: Global
Challenges and Opportunities (pp. 165-184). Springer. https://doi.org/
10.1007/978-1-4419-9742-5_9
23. Richardson, G. E. (2002). The metatheory of resilience and
resiliency. Journal of Clinical Psychology, 58(3), 307-321. https://doi.org/
10.1002/jclp.10020
24. Stulman, L. (2020). Trauma not Triumph: Reading the Hebrew
Bible as Disaster and Resilience Literature. In D. R. Cullum & J. R.
Middleton (Eds.), Orthodoxy and Orthopraxis: Essays in Tribute to Paul
Livermore (pp. 65-83). Pickwick Publications.
25. Swinton, J. (2019). Foreword: When strength looks like
weakness. In C. C. H. Cook & N. H. White (Eds.), Biblical and Theological
Visions of Resilience: Pastoral and Clinical Insights. Routledge. Tiet, Q. Q.,
Huizinga, D., & Byrnes, H. F. (2009). Predictors of Resilience Among Inner
City Youths. Journal of Child and Family Studies, 19(3), 360–378.
https://doi.org/10.1007/s10826-009-9307-5
26. Werner, E. E. (1995). Resilience in Development. Current
Directions in Psychological Science, 4(3), 81–84. https://doi.org/10.1111/
1467-8721.ep10772327
27. White, N. H., & Cook, C. C. H. (Eds.). (2019). Biblical and
Theological Visions of Resilience: Pastoral and Clinical Insight. Routledge.

251
 REZILIENŢA PSIHOLOGICĂ A MILITARILOR
DIN FORŢELE TERESTRE ŞI EFICIENŢA
ORGANIZAŢIONALĂ

Georgeta ŢÎRLEA ∗
Elena-Mihaela VELCEA ∗∗
Cristina-Anca AMURĂRIŢEI ∗∗∗
Rezumat
Prin specificitatea sa, mediul militar este generator de stres ocupaţional. Modul în
care militarii evaluează stresorii, interpretându-i şi comparându-i cu capacitatea de a le face
faţă, determină apariţia stresului sau eustresului, problemele apărând atunci când efectele
stresului depăşesc capacitatea de adaptare a individului. Organizaţiile militare întrevăd
rezilienţa psihologică a militarilor ca pe o cheie a eficienţei. Modul în care militarul reuşeşte să
facă faţă lucrurilor care se petrec dincolo de zona de confort şi în care se face alegerea de a
înfrunta frica, de a trece prin momente dificile pentru a urma un scop mai important aduc o
perspectivă interesantă asupra rezilienţei care poate fi privită ca aptitudine, proces, sau rezultat.

În mediul militar vorbim despre responsabilitatea socială a profesiei –

îndeplinirea unei misiuni asumând riscul pierderii propriei vieţi şi de o structură
a organizaţiei militare care este ierarhică, liniară, multinivelară, rigidă şi
implică o autoritate ierarhică şi o subordonare exclusiv pe verticală. Prin
specificitatea sa, organizaţia militară cere conformism şi o îngrădire a
libertăţilor (dacă ne referim la uniformizare şi la limitarea legăturilor cu
exteriorul) fiind generatoare de stres ocupaţional.
Dacă în mediul civil este promovat individualismul şi se încurajează
autonomia, toleranţa - ca premise ale succesului - în mediul militar se cere
altruism, se pretinde supunere, subordonare, adaptare, astfel, putem spune că
există o scală diferită a valorilor. Chiar dacă cei mai mulţi militari acceptă
stresul ca fiind normal în activitatea lor, de multe ori ei nu înţeleg diferenţele
sau le consideră în discordanţă cu cele din viaţa civilă, fapt ce conduce la
anumite presiuni cum ar fi: privaţiunile, restricţiile, pericolele sau solicitările
fizice si psihice intense.
Modul în care militarii evaluează stresorii, interpretându-i şi
comparându-i cu capacitatea de a le face faţă, determină apariţia stresului sau
eustresului, problemele aparând atunci când efectele stresului depăşesc
rezistenţa sau capacitatea de adaptare a individului.

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

252
Pornind de la teoria celor 5R (radarul de risc, resursele, relaţiile organizaţiei,
răspunsul rapid la incidente şi revizuirea şi adaptarea modului organizaţional)
într-o manieră din ce în ce mai prioritizată, mai integrată şi mai coordonată,
organizaţiile militare întrevăd rezilienţa psihologică a militarilor ca pe o cheie
a eficienţei.
Adoptarea unei taxonomii comune de rezilienţă operaţională,
conectarea şi aplicarea unitară a planurilor de gestionare a crizelor şi situaţiilor
de urgenţă, identificarea declanşatoarelor comune sau constante în procesul
decizional, promovarea prevenţiei pentru a reduce probabilitatea apariţiei
întreruperilor şi diminuarea impactului lor potenţial, disciplina organizaţională
şi lecţiile învăţate sunt premise pentru atingerea eficienţei organizaţionale prin
creşterea rezilienţei. Rezilienţa se bazează pe capacitatea de adaptare mentală,
emoţională, comportamentală şi spirituală a militarilor, este o trăsătură ridicată
la rangul de virtute a oamenilor de a trece prin momente, dificile, se referă la
acordarea disponibilităţii de a eşua şi de a învăţa din eşecuri, de acceptare a
consecinţelor (bune sau rele) ale faptelor, iar modul în care militarul reuşeşte
să facă faţă lucrurilor care se petrec dincolo de zona de confort şi în care se
face alegerea de a înfrunta frica, de a trece prin momente dificile pentru a urma
un scop mai important sau la concentrarea energiei pe sarcini controlabile
reprezintă reale provocări. În această perspectivă, putem privi rezilienţa ca
aptitudine, ca proces, ca rezultat.
Rezilienţa ca aptitudine sau competenţă se referă la capacitatea unei
persoane de a se adapta într-o manieră sănătoasă schimbărilor şi evenimentelor
stresante.
Rezilienţa ca proces este văzută ca o revenire la o funcţionare normală
cu sprijinul factorilor de protecţie, după întâlnirea cu un factor generator de
stres intens.
Rezilienţa, ca rezultat, este definită ca efectul pozitiv şi benefic ce
decurge din trăirea sau parcurgerea unor evenimente stresante.
Un manager rezilient posedă următoarele calităţi: păstrează calmul şi siguranţa
în situaţii de criză, îşi menţine optimismul, se adaptează rapid la noi situaţii,
găseşte soluţii în rezolvarea problemelor, este flexibil în diferite situaţii, îşi
păstrează încrederea în calităţile sale empatice şi în propria intuiţie.
Printre elementele organizaţionale care condiţionează performanţa,
amintim:
• Stimularea pentru dezvoltarea profesională (executantul simte că
este stimulat să se dezvolte profesional);
• Corelaţia dintre nivelul de competenţă şi şansele de promovare
(şansele de promovare sunt direct proporţionale cu nivelul de competenţă);

253
 • Concordanţa între fişele posturilor şi sarcinile de îndeplinit
(sarcinile primite sunt clare, bine definite, executanţii ştiu întotdeauna ce au de
făcut, sarcinile primite sunt în conformitate cu fişa postului pe care îl ocupă);
• Proceduri pentru o mai bună comunicare între subunităţi/birouri
compartimente (la nivelul unităţii militare, şefii nemijlociţi sunt corecţi şi
obiectivi în evaluarea activităţii subordonaţilor);
• Ordinele transmise sunt clare şi precise, şeful nemijlocit arată
înţelegere pentru problemele personale ale subordonaţilor, şeful nemijlocit este
un bun organizator).
• Ataşamentul faţă de armată (dacă există regretul în cazul unei
decizii de a pleca din armată, instituţia militară merită sau nu loialitatea
angajaţilor, mândria de a lucra în armată).
Se acordă o importanţă deosebită în ceea ce priveşte starea de bine a
angajaţilor, evaluată prin satisfacţia profesională şi prin starea de sănătate fizică
a personalului. În ceea ce priveşte satisfacţia profesională, se acordă o pondere
mare mediului fizic în care se desfăşoară activitatea şi climatului de muncă. În
privinţa stării de sănătate fizică a personalului se pot înregistra următoarele
aspecte: pe de o parte, incidenţe declarate ale unor afecţiuni cornice şi pe de
altă parte, o relativă lipsă de preocupare a militarilor pentru propria stare de
sănătate.
Starea de bine psihic a militarilor este asociată cu stresul ocupaţional.
Prin specificitatea ei, organizaţia militară este generatoare de stres ocupaţional.
Astfel, se identifică trei tipuri de stres, clasificate în funcţie de intensitate:
• Stresul bazal, care nu este de intensitate foarte mare şi poate
beneficia de un management eficient în cazul în care se intervine înainte de a
atinge un nivel de necontrolat şi este determinat, în principal, de relaţiile
interpersonale şi se referă la atribute personale cum ar fi: condiţie fizică,
educaţie, vârstă, deprinderi, convingeri, stimă de sine. Pentru un management
eficient al acestui tip de stres, este necesară identificarea surselor de stres,
cunoaşterea limitelor personale şi administrarea corectă a timpului.
• Stresul cumulativ conduce la manifestări cărora persoana nu le
poate face faţă, implică un disconfort resimţit care poate conduce la epuizare,
oboseală intensă şi burn-out.
• Stresul traumatic este cel mai nociv dintre tipurile de stres
ocupaţional pentru că poate deteriora sănătatea şi erodează capacitatea de
adaptare a persoanei. Acest tip de stres apare brusc, în mod violent iar persoana
nu îşi mai poate continua activitatea.
Dezvoltarea rezilienţei mentale are ca scop abilitatea de a separa
evenimentul declanşator de propriile credinţe şi de reacţiile emoţionale sau
comportamentale. Plecând de la faptul că fiecare militar ar trebui să-şi poată

254
identifica şi evalua competenţele care stau la baza rezilienţei (autocontrolul,
auto-conştintizarea, optimismul, agilitatea mentală, identificarea punctelor
forte şi conexiunile) şi continuând cu identificarea gândurilor activate de un
eveniment şi a reacţiilor care apar în urma acestor gânduri se ajunge la
recunoaşterea de către militari a evenimentului declanşator, a propriilor gânduri
şi credinţe despre evenimentul declanşator precum şi reacţiile emoţionale şi
comportamentale.
Stilurile de învăţare şi biasările cognitive – anumite patternuri de
gândire pot intensifica performanţa, sănătatea mentală şi leadershipul, dar în
acelaşi timp le pot şi submina. Astfel, convingerile adânc susţinute –
identificarea credinţelor centrale şi evaluarea măsurii în care aceste credinţe
contribuie sau subminează productivitatea la locul de muncă sau lupta
împotriva contraproductivităţii – concentrarea pe gândurile negative poate duce
la scăderea încrederii în propria persoană şi la reducerea angajamentului
constituie exemple referitoare la această ambivalenţă organizaţională
condiţionată de modul în care militarul percepe rezilienţa. Învăţarea tehnicilor
de combatere a gândurilor contraproductive prin reducerea „zgomotului
mintal” folosind strategii ca optimismul sau punerea în perspectivă, poate
constitui o soluţie optimă pentru intensificarea performanţei.
Este important ca militarii să-şi identifice propriile puncte forte ale
caracterului şi să înveţe cum să le folosească în faţa provocărilor. De asemenea,
este benefic ca militarii să recunoască diferite stiluri de comunicare pasivă şi
agresivă. Pentru menţinerea unor relaţii sociale pozitive este utilă folosirea unor
tehnici de comunicare asertivă în vederea întăririi relaţiilor colegiale şi
familiale.
Printre factorii dezvoltării rezilienţei, amintim:
• Relaţii funcţionale sănătoase;
• Capacitatea ridicată de a face planuri realiste şi de a lua măsuri
pentru a le realiza;
• Adoptarea unei perspective pozitive asupra vieţii;
• Încrederea crescută în forţele şi abilităţile personale;
• Abilităţi bune de comunicare;
• Capacitate crescută în rezolvarea problemelor;
• Capacitate crescută de a gestiona emoţiile şi impulsurile.
Generarea rezilienţei organizaţionale de calitate este un factor
important în menţinerea atât a durabilităţii organizaţiei, a direcţiei şi a misiunii,
cât şi a integrităţii în faţa unor condiţii şi circumstanţe care sunt supuse
schimbării.

255
 BIBLIOGRAFIE
1. David, D., (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi
comportamentale.
2. Kaye, M., McIntosh, D., Horowitz, J., Hagan, K. (2018). Stress:
The psychology of managing pressure, Dorling Kindersley Limited.
3. Kenedz, Carrie., (2012). Military psychology, Guilford Press, NY.
4. Marineanu, V. (coord.), (2015). Manual pentru pregătirea
psihologică şi controlul stresului operaţional, Editura CTEA, Bucureşti.

256
 IMPORTANŢA ANGAJAMENTULUI ÎN MUNCĂ
ÎN REZILIENŢA MILITARILOR

Iulia-Clarisa GIURCĂ ∗
Iulia-Andra NISTOR ∗∗

Rezumat
Pe fondul lipsei de consens în ceea ce priveşte definirea şi operaţionalizarea
angajamentului în muncă, cercetarea de faţă vine să aducă o serie de clarificări legate de
conţinutul şi evaluarea constructului, dar şi să analizeze relaţia dintre implicarea în muncă şi
rezilienţă.

I. INTRODUCERE
Angajamentul în muncă
Conceptul de angajament în muncă a fost introdus în literatura de
specialitate cu peste două decenii în urmă. Kahn (1990), unul dintre cei mai
importanţi cercetători care au participat la introducerea acestui concept,
defineşte angajamentul în muncă ca fiind valorificarea eu-rilor membrilor
organizaţiei în rolurile lor de lucru. De la conceptualizarea sa, angajamentul
s-a bucurat de un nivel ridicat de atenţie în literatura de cercetare. Utilizarea
zilnică a termenului „Angajament” poate fi definită din diferite perspective,
inclusiv implicare, angajament, pasiune, entuziasm, absorbţie, efort
concentrat şi energie (Schaufeli şi Bakker, 2010).
Nu există un acord între cercetători cu privire la o anumită
conceptualizare a angajamentului în muncă. Aceştia adesea definesc
conceptul în termeni de (1) angajament organizaţional, mai ales angajament
afectiv (ataşamentul emoţional faţă de organizaţie), angajament pe termen
lung (dorinţa de a rămâne în organizaţie), şi (2) comportament extra-rol
(comportament discreţionar, care promovează funcţionarea eficientă a
organizaţiei). Schaufeli şi Bakker (2010) au observat, prin urmare, că modul
în care practicienii conceptualizează angajamentul este unul ce poate duce la
confundarea acestuia cu diferite alte constructe.

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

257
 Harter (2009) defineşte pur şi simplu angajamentul în muncă ca
implicare şi entuziasm pentru muncă. Într-o manieră mai detaliată, Schaufeli
şi Bakker (2004) definesc angajamentul ca un mod de gândire pozitiv,
satisfăcător, legat de muncă care se caracterizează prin vigoare, dăruire şi
absorbţie. Vigoarea se caracterizează prin niveluri ridicate de energie şi
rezistenţă mentală, disponibilitatea de a investi efort în munca cuiva, cât şi
persistenţă în faţa situaţiilor dificile.
Dedicarea se referă la o puternică implicare în muncă, cât şi
experimentarea unui sentiment de semnificaţie, entuziasm, inspiraţie,
mândrie şi provocare. În cele din urmă, absorbţia se caracterizează prin a fi
pe deplin concentrat cât şi implicat în munca altei persoane cu entuziasm,
(Schaufeli şi Bakker, 2004). În angajament, oamenii se implică şi se exprimă
fizic, cognitiv şi emoţional în timpul interpretărilor de rol. Potrivit lui
Marcum (2014) angajamentul apare atunci când oamenii îşi asumă sarcini
legate de competenţa lor, învaţă continuu, se contopesc cu munca şi persistă
datorită importanţei pe care o atribuie lucrării.
Implicarea angajaţilor este o variabilă care a primit şi primeşte din
ce în ce mai multă atenţie, ca un determinant ce joacă un rol cheie în
performanţa acestora (Macey, Schneider, Barbera & Young, 2009). Locurile
de muncă eficiente sunt adesea caracterizate de nivelul de implicare al
angajaţilor. Studiile sugerează că încurajarea implicării angajaţilor duce la
niveluri mai ridicate de performanţă (Mone & London, 2010). De asemenea,
Hodges (2010) a remarcat că una dintre cele mai importante contribuţii pe
care angajamentul o aduce în literatura de specialitate este rolul acesteia în
explicarea performanţelor în muncă.
Robinson, Perryman şi Hayday (2004) susţin că angajamentul este o
atitudine pozitivă deţinută de angajat faţă de organizaţie şi valorile acesteia.
Un angajat dedicat este conştient de contextul activităţii şi conlucrează cu
colegii pentru a îmbunătăţi performanţa în cadrul locului de muncă pentru
beneficiul organizaţiei. Prin urmare, ei recomandă organizaţiilor să dezvolte
şi să susţină angajamentul, care este o relaţie bidirecţională între angajator şi
angajat.
Literatura de specialitate existentă, cu privire la angajamentul
angajaţilor, arată că are rezultate organizaţionale proximale (LePine, &
Crawford, 2010; Macey & Schneider, 2008; Fleming & Asplund, 2007;
Richman, 2006). Având în vedere beneficiile imense pentru organizaţie,
factorii individuali şi organizaţionali care influenţează necesitatea implicării
în muncă trebuie să fie examinaţi îndeaproape în încercarea de a-i favoriza
creşterea în organizaţie. Prin urmare, prezentul studiu este concentrat pe
investigarea rezilienţei şi a încrederii organizaţionale ca şi corelaţii ale
angajamentului angajaţilor.

258
 Rezilienţă şi implicare în muncă
Rezilienţa este un concept relativ nou în literatura de management şi
psihologică. Astfel, Othman, Ghazali şi Ahmad (2013) au remarcat natura
redusă a literaturii pe această temă. Masten şi Reed (2002) definesc rezilienţa
ca o reacţie pozitivă sau proces de adaptare în situaţii de adversitate. Pentru
Luthans (2002) rezilienţa este capacitatea psihologică pozitivă de a „reveni”
din adversitate, conflicte şi eşec sau chiar evenimente pozitive, progres şi
responsabilitate sporită.
Cercetătorii şi practicienii în management susţin că rezilienţa are o
relaţie semnificativă cu rezultatele organizaţionale pozitive. De exemplu,
Caverley (2005) a raportat că angajaţii rezilienţi prezintă un nivel scăzut al
ratei de epuizare şi absenteism. Indivizii rezilienţi posedă adesea o „acceptare
fermă a realităţii, o credinţă profundă susţinută de valori puternice, că viaţa
este semnificativă şi au o abilitate extraordinară de a improviza” (Coutu,
2002). S-a sugerat, de asemenea, că persoanele reziliente sunt persoane
perseverente şi pot prospera şi creşte prin eşecuri şi dificultăţi.
Rezilienţa se interpretează ca menţinerea unei bune funcţionări şi a
rezultatului, în ciuda expunerii la traume grave sau adversitate pe termen
lung, dar şi ca un proces precursor care face posibilă adaptarea şi menţinerea
cu succes a competenţei (Masten, Best şi Garmezy, 1990).
Studiile empirice care leagă rezilienţa de angajamentul în muncă
raportează, de asemenea, o relaţie pozitivă între cele două variabile. Othman,
Ghazali şi Ahmad (2013) au examinat relaţia dintre rezilienţă şi angajamentul
în muncă. Eşantionul lor a fost format din 305 asistenţi medicali care lucrează
în două spitale publice din Malaezia peninsulară. Rezultatele statistice
obţinute prin utilizarea analizei de regresie au indicat faptul că rezilienţa a
fost pozitiv legată de angajamentul în muncă. Într-o manieră asemănătoare,
Moon, Park şi Jung (2013) au examinat efectele rezilienţei asupra
angajamentului în muncă şi epuizare a 182 asistente clinice care au lucrat în
spitale din provincia „J” folosind un proiect de anchetă descriptivă.
Rezultatele au indicat că rezilienţa a avut 26,3% din influenţa asupra
angajării în muncă şi 50,5% din influenţa asupra epuizării. Ugwu şi Amazue
(2014), într-un studiu similar, au constatat, de asemenea, că rezilienţa a prezis
semnificativ angajarea în muncă în rândul profesorilor din partea de sud-est
a Nigeriei. Cercetătorii au argumentat în continuare că, în ciuda sentimentelor
negative pe care le pot avea angajaţii, cei rezilienţi încă mai au resursele
pentru a creşte şi a rămâne implicaţi.

259
 Obiectivele cercetării
Investigarea valorii predictive a angajamentului în muncă asupra
rezilienţei militarilor.

1.1. Metoda
1.1.1. Participanţi
La acest studiu au participat un număr de 427 militari, cu o medie a
vârstei de M = 34.3 (SD = 7.72). Dintre aceştia 90.6% sunt bărbaţi, iar 9.4%
sunt femei. În ceea ce priveşte nivelul educaţie, eşantionul este împărţit
relativ egal: 45.4% sunt absolvenţi de studii medii şi 54.6% au studii
superioare.

1.1.2. Instrumente
Scala de rezilienţă Connor-Davidson (Connor-Davidson
Resilience Scale - CD-RISC-25; Connor-Davidson, 2003).
Scala a fost creată cu scopul de a măsura rezilienţa, conceptualizată
ca fiind cumulul calităţilor personale care permit unui individ să facă faţă cu
succes situaţiilor adverse. Instrumentul este construit din 25 de itemi, la care
participanţii sunt rugaţi să răspundă pe o scală Likert cu cinci trepte. Autorul
evidenţiază o bună consistenţă internă cu un Alpha cronbach de 0.89. Scala
se administrează fără limită de timp şi este cotată de la 0 la 4, unde 0 =
„dezacord total” şi 4 = „total de acord”. Toate scorurile cotate direct se
însumează, totalul putând varia în intervalul 0-100, scorurile ridicate indicând
un nivel ridicat al rezilienţei. În scop de cercetare scala oferă posibilitatea
distribuirii itemilor pe cinci dimensiuni subsecvente rezilienţei, după cum
urmează: competenţa personală, standardele înalte şi tenacitatea; încrederea
în propriile instincte/intuiţii, toleranţa ridicată la emoţii negative şi impactul
pozitiv al stresului; influenţe spirituale; acceptarea pozitivă a schimbării şi
crearea de relaţii securizante şi capacitatea de control.
Chestionarul de angajament în muncă (Utrecht Work
Engagement Scale – UWES; Wilmar Schaufeli & Arnold Bakker, 2004).
Chestionarul urmăreşte evaluarea angajamentului în muncă,
considerat drept opusul burnout-ului. Angajamentul în muncă este definit ca
o stare mentală de bine, de împlinire, rezultată din activitatea de la serviciu
care se manifestă prin vigoare, dedicaţie şi absorţie. Acesta se asociază
pozitiv cu sănătatea mintală şi psihosomatică, motivaţie intrinsecă, credinţa
în eficacitatea proprie, atitudini pozitive spre muncă, spre instituţia
angajatoare. De asemenea, angajamentul în muncă este asociat cu un nivel
ridicat de performanţă în muncă. Instrumentul este alcătuit din 17 itemi, cotaţi
de la 1 la 7, unde 1 = niciodată şi 7 = întotdeauna. Aceasta scală are trei
dimensiuni–vigoare, dedicaţie şi absorbţie dar, în scop de cercetare, există
posibilitatea creării unui scor total al angajamentului.

260
 Vigoarea se defineşte ca un nivel ridicat de energie cu un grad mare
de rezilienţă mentală pe timpul desfăşurării activităţilor de serviciu, dorinţa
de a investi efort în muca desfăşurată, precum şi determinare, dorinţă de
reuşită în faţa situaţiilor dificile întâlnite.
Dedicaţia se caracterizează printr-un simţământ de importanţă, de
valorizare, entuziasm, inspiraţie, mândrie şi provocare.
Absorbţia se referă la capacitarea de a fi pe deplin concentrat şi
adânc imersat în mucă. Se caracterizează prin senzaţia că timpul trece foarte
repede şi prin dificultatea de a te rupe de muncă.

1.1.3. Procedura de culegere

Culegerea datelor s-a realizat în două etape. Chestionarul de
angajament în muncă a fost aplicat cu 10 zile înainte de dislocarea în teatrul
de operaţii, iar scala de rezilienţă a fost aplicată la 5 zile după întoarcerea din
în teatrul de operaţii.
Chestionarele au fost administrate sub forma creion-hârtie, media
duratei pentru completare fiind de 20 de minute. Pentru sesiunile de evaluare
militarii s-au organizat în grupe de 15 persoane, iar completarea
chestionarelor s-a realizat în prezenţa cercetătorului.

1.1.4. Analiza statistică

Având în vedere condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a testa un
model de regresie, iniţial au fost analizaţi coeficienţii de corelaţie liniară
Pearson dintre variabilele predictor şi variabilele criteriu. Astfel, variabilele
care au prezentat corelaţii semnificative cu rezilienţa şi cu dimensiunile
acesteia au fost introduse ulterior în modelul de regresie ierarhică.
Pentru a evidenţia valoarea predictivă a angajamentului în muncă în
explicarea rezilienţei, a fost utilizată analiza de regresie ierarhică. Această
procedură evidenţiază la fiecare pas creşterea varianţei explicate a variabilei
criteriu de către variabilele predictor.

261
 1.2. Rezultatele Cercetării
În Tabelul 1 este prezentată statistica descriptivă a variabilelor.
Tabelul 1
Statistica descriptivă a variabilelor
Categoria Variabila Media Abaterea
standard
Rezilienţa Rezilienţă 74.27 9.28
Standarde înalte şi tenacitate 32.96 3.52
Încrederea în instinctele 26.51 3.17
proprii
Acceptarea pozitivă a 21.66 2.24
schimbării
Capacitatea de control 12.81 1.59
Influenţe spirituale 5.33 1.69
Factori Vârsta 34.30 7.72
demografici Gen (1= masculin; 2= feminin) 1.09 .29
Nivelul educaţiei (1= SS; 1.45 .49
2= SM)
Angajamentul Angajamentul în muncă 92.07 9.95
în muncă Vigoare 33.84 3.79
Dedicaţie 28.84 3.49
Absorbţie 29.40 3.89

1.2.1. Analiza corelaţională

Folosind coeficientul de corelaţie Pearson am identificat dacă
angajamentul în muncă ar putea fi predictor al rezilienţei militarilor.
Rezultatele obţinute în urma acestei analize sunt prezentate în tabelul 2.
Analiza coeficienţilor de corelaţie ne indică faptul că angajamentul în
muncă prezintă corelaţii semnificative, de intensitate medie, cu rezilienţa
(r = .46; p < .01). În ceea ce priveşte corelaţia dintre dimensiunile rezilienţei
şi angajamentul în muncă putem observa că standardele înalte şi tenacitatea
(r = .47; p < .01), încrederea în instinctele proprii (r = .34; p < .01), acceptarea
pozitivă a schimbării (r = .39; p < .01) şi capacitatea de control (r = .38;
p < .01) prezintă corelaţii semnificative de intensitate medie cu angajamentul
în muncă. Influenţele spirituale nu prezintă corelaţii semnificative cu
angajamentul în muncă.

262
Tabelul 2
Coeficienţii de corelaţie dintre rezilienţă şi angajamentul în muncă
UWES Vigoare Dedicaţie Absorbţie
Rezilienţă .46** .49** .42** .33**
SIT .47** .50** .43** .33**
IIP .34** .36** .29** .26**
Accept .39** .46** .36** .24**
Control .38** .40** .38** .24**
Spirit .04 .01 .01 .09
SIT = standarde înalte şi tenacitate, IIP = încredere în
instinctele proprii, Spirit = Influenţe spirituale, Accept =
acceptarea pozitivă a schimbării, Control = capacitatea de
control, UWES = angajamentul în muncă.
*p < .05; **p < .01; ***p < .001

1.2.2. Factori predictivi ai rezilienţei

Pentru explorarea valorii predictive a fiecărei faţete a
angajamentului în muncă pentru explicarea varianţei rezilienţei, a fost
utilizată analiza de regresie ierarhică. Rezultatele obţinute în urma acestei
analize sunt prezentate în tabelul 3.
În primul pas factorii demografici explică 15% din varianţa
rezilienţei (R2 = .15; p < .05). În pasul al doilea a fost adăugată vigoarea, ca
faţetă a angajamentului în muncă, care explică 36% din varianţa rezilienţei
(R2 = .36; p < .001). În pasul al treilea a fost adăugată dedicaţia, ca faţetă a
angajamentului în muncă, acestea având o contribuţie minoră, în explicarea
varianţei rezilienţei (ΔR2 = .02; p > .05). În ultimul pas a fost adăugată
absorbţia, ca faţetă a angajamentului în muncă, aceasta nu are nicio
contribuţie în explicarea varianţei rezilienţei (ΔR2 = .00; p > .05).
Rezultatele prezentate în tabelul 3 ne indică faptul că acest model
explică 52% din varianţa rezilienţei militarilor.

263
Tabelul 3
Valoarea predictivă a angajamentului în muncă în explicarea rezilienţei
Pas Variabila Rezilienţa
β R2 ΔR2
1. Vârstă .07 .15 *
-
Gen -.01
Studii -.16**
2. Vârstă .07 .51 .36***
Gen .01
Studii -.15***
Vigoare .49***
3. Vârstă .08 .52 .02
Gen .01
Studii -.15***
Vigoare .44***
Dedicaţie .07
4. Vârstă .08 .52 .00
Gen .01
Studii -.15***
Vigoare .44***
Dedicaţie .07
Absorbţie .00
*p < .05; **p < .01; ***p < .001
Rezilienţa este situată în cadrul psihologiei pozitive şi poate fi
înţeleasă ca abilitatea de adaptare la stresul extern sau intern într-un mod
flexibil şi ingenios (Crowder & Sears, 2016). Rezilienţa este un construct
complex care implică nu numai trăsături sau capacităţi personale, ci şi factori
de mediu şi psihosociali care influenţează aceste capacităţi. Rezilienţa este
considerată mai mult un proces decât o trăsătură de personalitate care poate
fi, prin urmare, dezvoltată.
Dezvoltarea rezilienţei este importantă ca resursă principală pentru
prevenirea situaţiilor derivate din stres şi fenomene precum epuizarea
(burnout) şi oboseala emoţională, aceştia reprezentând factori de risc la care
sunt expuşi specialiştii care lucrează cu grupuri vulnerabile după cum
urmează: „a fost recunoscut faptul că un rol important în ajutarea
specialiştilor să facă faţă stresului îl joacă capacitatea de recuperare.”
(Kapoulistsas & Corcoran, 2015).
Angajamentul în muncă este o stare permanentă de energie şi o
motivaţie constantă în timpul desfăşurării activităţilor profesionale. Astfel,
angajamentul este „o stare mentală pozitivă de realizare, legată de muncă,

264
care se caracterizează prin vigoare, dăruire şi absorbţie” (Schufeli, Salanova,
Gonzalez-Roma şi Bakker, 2002).
Potrivit lui Ten, Bakker şi Keulemans (2012) vigoarea reprezintă cel
mai înalt nivel de energie şi rezilienţă în timpul activităţilor profesionale.
Dedicarea este definită ca starea de concentrare la locul de muncă şi
îndeplinirea cu entuziasm şi semnificaţie a sarcinilor. Absorbţia este o stare
de concentrare şi fericire la locul de muncă. Aceste trei caracteristici ale
angajamentului în muncă contracarează oboseala, cinismul şi lipsa de
eficienţă personală, acestea din urmă reprezentând principalele caracteristici
ale epuizării.
S-a constatat că există o relaţie pozitivă semnificativă între rezilienţă
şi angajamentul în muncă. Acest lucru implică faptul că, cu cât este mai
ridicat nivelul de rezilienţă, cu atât este mai ridicat nivelul de angajare în
muncă a personalului din domeniul militar. Aceasta presupune, în plus, faptul
că personalul militar care are potenţialul de a suporta şi de a depăşi toate
formele de evenimente negative în organizaţie tind să menţină un nivel ridicat
de angajare în muncă. Aceste rezultate arată că personalul rezilient este
conectat psihologic cu munca lor, chiar şi în faţa barierelor care în mod
obişnuit descurajează. Angajaţii rezilienţi acţionează conform principiului că
orice obstacol poate fi depăşit. Această constatare este congruentă cu teoria
lui Othman, Ghazali şi Ahmad (2013) care afirmă că rezilienţa este legată
pozitiv de angajamentul în muncă.
O altă constatare a acestui studiu a arătat că nu există nicio diferenţă
în funcţie de gen în angajamentul în muncă. Aceasta presupune faptul că atât
personalul de gen masculin, cât şi cel de gen feminin prezintă acelaşi sau
aproape acelaşi nivel de angajare în muncă.
Rezultatele acestei lucrări întăresc această idee şi arată că vigoarea
ca şi componentă a angajamentului în muncă reprezintă principalul predictor
al rezilienţei individuale. Personalul cu scoruri ridicate de angajament are o
energie şi o conexiune ridicată la locul de muncă şi se percepe ca fiind
capabili să facă faţă în mod eficient diferitelor cerinţe ale locului de muncă.
Angajamentul nu este doar o stare specifică şi temporală, ci şi o stare
cognitiv-afectivă care devine mai persistentă în timp şi nu se concentrează pe
un anumit obiect sau comportament (Schaufeli şi colab., 2000, Morales şi
Palaci, 2009).

265
 BIBLIOGRAFIE
1. Adler, A. B., Vaitkus, M. A., & Martin, J. A. (1996). Combat
exposure and posttraumatic stress symptomatology among US soldiers
deployed to the Gulf war. Military Psychology, 8(1),1-16.
2. Agaibi, C. E., & Wilson, J. P. (2005). Trauma, PTSD, and resilience
a review of the literature. Trauma, Violence, & Abuse, 6(3), 195-216.
3. Alexander, C. (1998). The endurance: Shackleton's legendary
antarctic expedition. New York: Alfred A. Knopf.
4. Aneshensel, C. S. (1992). Social stress: Theory and research. Annual
Review of Psychology, 15-38.
5. Anestis, M. D., Khazem, L. R., Mohn, R. S., & Green, B. A. (2015).
Testing the main hypotheses of the interpersonal–psychological theory of
suicidal behavior in a large diverse sample of United States military
personnel. Comprehensive Psychiatry, 60, 78-85.
6. Ano, G. G., & Vasconcelles, E. B. (2005). Religious coping and
psychological adjustment to stress: A meta-analysis. Journal of Clinical
Psychology, 61(4), 461-480.
7. Baecke, J., Burema, J., & Frijters, J. (1982). A short questionnaire for
the measurement of habitual physical activity in epidemiological studies. The
American Journal of Clinical Nutrition, 36(5), 936-942.
8. Bartone, P. T. (2006). Resilience under military operational stress:
can leaders influence hardiness? Military Psychology, 18(S), S131-S148.
Running head: PREDICTORS OF RESILIENCE IN MILITARY 43
9. Beckham, J. C., Crawford, A. L., Feldman, M. E., Kirby, A. C.,
Hertzberg, M. A., Davidson, J.,& Moore, S. D. (1997). Chronic posttraumatic
stress disorder and chronic pain in Vietnam combat veterans. Journal of
Psychosomatic Research, 43(4), 379-389.
10. Benight, C. C., & Bandura, A. (2004). Social cognitive theory of
posttraumatic recovery: the role of perceived self-efficacy. Behaviour
Research and Therapy, 42(10), 1129-1148.
11. Benight, C. C., Freyaldenhoven, R. W., Hughes, J., Ruiz, J. M.,
Zoschke, T. A., & Lovallo, W.R. (2000). Coping Self-Efficacy and
Psychological Distress Following the Oklahoma City Bombing1. Journal of
Applied Social Psychology, 30(7), 1331-1344.
12. Benight, C. C., Ruzek, J. I., & Waldrep, E. (2008). Internet
interventions for traumatic stress: A review and theoretically based example.
Journal of Traumatic Stress, 21(6), 513-520.
13. Benight, C. C., Swift, E., Sanger, J., Smith, A., & Zeppelin, D.
(1999). Coping self-efficacy as a mediator of distress following a natural
disaster. Journal of Applied Social Psychology,
29(12), 2443-2464.

266
 14. Bernard, B. (1997). Turning it around for all youth: From risk to
resilience (Report No. EDOUD-97-7). New York, NY: office of Educational
Research and Improvement (ERIC
Document Reproduction Service No. ED412309).
15. Beutel, M. E., Glaesmer, H., Decker, O., Fischbeck, S., & Brähler,
E. (2009). Life satisfaction, distress, and resiliency across the life span of
women. Menopause, 16(6), 1132-1138.
16. Blair, S. N. (1984). How to assess exercise habits and physical
fitness. Hoboken, N.J. : John Wiley & Sons. Running head: PREDICTORS
OF RESILIENCE IN MILITARY 44
17. Block, J. H., & Block, J. (1980). The role of ego-control and ego-
resiliency in the organization of behavior. Paper presented at the
Development of cognition, affect, and social relations: The Minnesota
symposia on child psychology.
18. Boermans, S., Delahaij, R., Korteling, J., & Euwema, M. (2012).
Training resilience for highrisk environments: towards a strength-based
approach within the military. Hoboken, NJ:
Blackwell Publishing.
19. Bonanno, G. A. (2004). Loss, trauma, and human resilience: have
we underestimated the human capacity to thrive after extremely aversive
events? American Psychologist, 59(1), 20-35.
20. Bonanno, G. A. (2004). Loss, Trauma, and Human Resilience: Have
We Underestimated the Human Capacity to Thrive After Extremely Aversive
Events? American Psychologist, 59(1), 20-28. doi:10.1037/0003-
066x.59.1.20
21. Bonanno, G. A., Galea, S., Bucciarelli, A., & Vlahov, D. (2007).
What predicts psychological resilience after disaster? The role of
demographics, resources, and life stress. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 75(5), 671-682.
22. Bowles, S. V., & Bates, M. J. (2010). Military organizations and
programs contributing to resilience building. Military Medicine, 175(6),
382-385.

267
 CE-I PREA MULT STRICĂ.
PARADOXUL REZILIENŢEI

Liviu-Ioan CIOCMĂREAN ∗, Carina-Gabriela ARAPU ∗∗

Rezumat
Rezilienţa este o trăsătură utilă şi foarte adaptativă, mai ales în faţa unor evenimente
cu potenţial traumatic, însă prea mult dintr-un lucru bun ar putea avea rezultate negative. Spre
exemplu prea multă rezilienţă ar putea conduce la un nivel prea mare de toleranţă faţă de
adversitate (ex.: medii de lucru toxice, proiecte şi misiuni imposibile, şefi răi). Aspect care în
cazul liderilor se poate manifesta într-o supraestimare a performanţei şi a capacităţii lor de
conducere, o supraestimare a limitelor lor şi o rezilienţă iluzorie. Ne dorim lideri curajoşi, duri
şi puternici, dar mai multe studii arată că acest tip de lideri nu sunt întotdeauna buni pentru
echipă sau organizaţiei. Se pare că nivelul şi tipul rezilienţei precum şi contextul sunt aspecte
importante în cadrul conceptului. Lucrarea face o trecere în revistă a unor studii care „pun”
rezilienţa într-o poziţie paradoxală.

I. INTRODUCERE
Înainte de tranziţia sa spre psihologie, termenul de rezilienţă era
folosit pentru a conota calităţi pozitive precum flexibilitatea sau negative
precum inconstanţa. În general, din punct de vedere istoric, termenul este
utilizat pentru a descrie tăria de caracter în condiţii de stres care duce la
rezultate aşteptate şi dezirabile din punct de vedere social (Alexander, 2013).
Dacă o privim ca pe o trăsătură de personalitate, rezilienţa poate fi
definită ca fiind capacitatea psihologică a persoanei de a se adapta la
circumstanţe stresante şi de a-şi reveni după evenimente negative (Sandberg
şi Grant, 2017). Dacă o privim ca pe un proces dinamic rezilienţa psihologică
se referă la o adaptare pozitivă în contextul unei adversităţi semnificative
(Luthar, Cicchetti, şi Becker, 2000). Totuşi, rezilienţa psihologică se referă la
modul în care adaptarea pozitivă a unui individ îi accentuează succesul, nu la
modul în care o schimbare în mediul care îl înconjoară ar putea contribui la
transformarea lui. Însă, retragerea socială şi copingul dezadaptativ pot
produce beneficii pe termen lung sau pot oferi o evadare temporară dintr-un
mediu social toxic, dar în mod obişnuit nu sunt înţelese ca rezilienţă (Ungar,
2015). Mai mult, unele teorii ale rezilienţei sunt înrădăcinate în experienţele
populaţiilor avantajate. În astfel de contexte, termenul de rezilienţă poate fi
folosit în mod abuziv pentru a masca probleme structurale şi psihologice
(Masten şi Wright 2010).

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

268
 II. ADAPTAREA POZITIVĂ, SPERANŢA ŞI
AUTOPERFECŢIONAREA
Capacitatea unei persoane de a atenua expunerea la risc şi de a-şi
îmbunătăţi funcţionarea poate varia de la mai puţin optimă la funcţională.
„Sindromul falsei speranţe” şi „autoperfecţionarea” sunt concepte similare cu
optimismul şi stima de sine, factori implicaţi în rezilienţă. Însă, primele nu
contribuie prea mult la crearea unor modele durabile de adaptare şi pot chiar
submina, motivaţia persoanei de a acţiona în moduri dezirabile din punct de
vedere social.
Dintr-o perspectivă neurobiologică, reducerea stresului nu
contribuie prea mult la promovarea capacităţii de a răspunde eficient la
adversitate. Pentru a avea un răspuns eficient la adversitate, angajarea sau
imersarea cu un mediu aversiv este mai productivă. Punerea unui accent prea
mare pe valoarea pozitivă poate determina un răspuns suboptim la eşecuri şi
poate ccontribui la afecţiuni precum depresia. Persoanele care au speranţe şi
aşteptări mari la începutul unui proces de schimbare personală pot fi afectate
de optimismul lor atunci când aceste aşteptări nerealiste nu sunt îndeplinite.
Rezultatul încercării de autoperfecţionare în aceste cazuri poate fi
dezamăgirea, descurajarea şi eşecul sau, pe scurt, sindromul falsei speranţe
(Polivy şi Herman, 2000). Pozitivitatea exagerată îi poate face pe unii oameni
să simtă că nu reuşesc sau că nu au succes, mai ales în situaţii în care se simt
deprimaţi, anxioşi sau stresaţi. Rezilienţa nu vine din menţinerea unei
atitudini de tip zen la fiecare experienţă pe care viaţa ne-o oferă, ci se naşte
din a fi în contact cu ceea ce înseamnă să eşuezi, din înţelegerea durerii,
pierderii şi dintr-o înţelegere intimă a experienţei de a fi copleşit şi depăşit de
situaţie (Premuzic şi Lusk, 2017). Mai simplu spus, rezilienţa se dezvoltă prin
toleranţa la disconfort. Acest aspect presupune faptul că dezvoltarea
rezilienţei se poate face, cel puţin parţial, prin expunerea la experienţe care
ne forţează sau ne provoacă într-o varietate de moduri. Încrederea în sine şi
nivelurile ridicate de autoeficacitate, sunt utile în dezvoltarea rezilienţei doar
atunci când obiectivul sau rezultatul dorit este realist şi realizabil.
În mod similar, autoperfecţionarea poate fi iniţial constructivă, dar
poate duce şi la consecinţe negative. Autoperfecţionarea este tendinţa de a
avea prejudecăţi prea pozitive sau nerealiste în favoarea propriei persoane
(Bonanno, Rennike, şi Dekel, 2005). Conceptul mediază copingul eficient
(Taylor şi Brown, 1988). De asemenea, se pare că este un predictor al
rezilienţei (Bonanno et. al., 2005).
Valorificarea de sine are un efect pozitiv asupra adaptării la factorii
de stres (Bonanno, Field, Kovacevic şi Kaltman, 2002). Altfel spus, cei care
se autoperfecţionează răspund mai bine la stres decât cei care nu o fac.
Cu toate că cei care se autoperfecţionează evidenţiază trăsături pozitive cum

269
ar fi stima de sine ridicată, există critici cu privire la această trăsătură. Unii
consideră că în spatele acestei trăsături s-ar putea ascunde o formă de
narcisism necontrolat (Bonanno et. al., 2005), sau de manipulare (Paulhus &
Williams, 2002). Cei care se autoperfecţionează pot să depăşească mai uşor
situaţii precum doliul şi cel puţin lasă impresia a fi mai rezistenţi la tulburările
emoţionale. Însă costul pe care aceştia sunt nevoiţi să-l plăteasscă constă în
faptul că sunt percepuţi de către ceilalţi ca fiind nişte persoane nesimţite
şi/sau insensibile.

III. NIVELUL
Unele studii sugerează faptul că acele competenţe adaptative duse la
extrem devin dezadaptative (Kaplan şi Kaiser, 2006). Rezilienţa dusă la
extrem ar putea determina oamenii să devină excesiv de insistenţi în atingerea
unor obiective imposibil de atins. În general este mai sănătos şi mai eficient
ca obiectivele pe care ni le propunem să fie tangibile. În caz contra, există
riscul de a ne angaja într-o serie de activităţi cronofage, persistând în
atingerea unor obiective nerealiste. Încrederea excesivă în sine şi un grad de
optimism nefondat pot determina angajarea indivizilor într-o serie de sarcini
inutile, paradoxal chiar dacă experienţele din trecutul acestora le sugerează
în mod clar că este puţin probabil ca obiectivele să fie atinse (Polivy şi
Herman, 2000).
Un nivel exagerat de rezilienţă ar putea să-i facă pe oameni prea
toleranţi faţă de adversitate. La locul de muncă, acest lucru se poate traduce
prin suportarea unor medii toxice, în special a unor şefi răi, mai mult timp
decât este necesar. În S.U.A. 75% dintre angajaţi consideră că şeful lor direct
este cea mai proastă parte a muncii lor. Aproximativ 65% din aceştia ar
accepta o reducere de salariu dacă şi-ar putea înlocui şeful cu altcineva
(Furnham, 2016). În ciuda accesului rapid şi facil prin itermediul platformelor
online la alte joburi (ex.: Linkedin, TikTok etc.) nu există niciun indiciu că
oamenii ar acţiona în baza acestor date, deoarece durata de ocupare a unui loc
de muncă este destul de stabilă de-a lungul anilor. Dacă ar fi mai puţin
rezilienţi poate ar putea să-şi îmbunătăţească situaţia profesională. Există
diferenţe evidente în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de a se adapta la
locuri de muncă şi medii de lucru stresante (Treglown, Palaiou, Zarola, şi
Furnham, 2016). În faţa unor circumstanţe aparent fără speranţă, unii oameni
se aseamănă cu un personaj din desenele animate, un fel de supererou, fără
emoţii şi fără frică. Pentru a se proteja împotriva stresului şi mediilor toxice,
unii oameni implementează mecanisme de adaptare care sunt agresive şi le
umflă în mod artificial ego-ul (Furnham, 2016). Alţii, devin volatili din punct

270
de vedere emoţional în faţa adversităşilor şi le este frică de respingere. În
consecinţă, se îndepărtează de grupuri, ridică ziduri pentru a evita critica şi
îşi recunosc în mod deschis greşelile ca o modalitate de a se proteja de ruşinea
publică.
Chiar dacă, în general în poveşti supereroul este rezilient şi perceput
de obicei ca fiind personajul pozitiv, există o latură mai puţin dezirabilă a
acestuia. Acesta are o capacitate diminuată de a-şi menţine o concepţie
realistă despre sine, care însă este esenţială pentru dezvoltarea profesională
şi a potenţialului de lider. Mai multe studii sugerează că liderii îndrăzneţi nu
sunt conştienţi de limitele lor şi îşi supraestimează capacităţile de conducere
şi performanţele, ceea ce duce la dificultăţi în a-şi ajusta abordarea
interpersonală pentru a se adapta la context (Treglown et. al., 2016). Aceştia
devin persoane rigide, iluzoriu de rezistente şi închise la informaţii care ar
putea fi critice în a remedia, sau cel puţin ameliora, vulnerabilităţile lor. Pe
scurt, atunci când rezilienţa este condusă de autodepăşire, succesul are un preţ
mare, negarea.
Pe lângă faptul că rezilienţa extremă îi orbeşte pe lideri cu privire la
oportunităţile de îmbunătăţire şi îi detaşează de realitate, determină alegerea
de către corporaţii a unor persoane care sunt etichetate ca fiind cu potenţial
ridicat, dar care nu au un talent autentic pentru conducere (Wilson şi Wilson,
2007). În cadrul oricărui grup de oameni, fie că este vorba de o echipă de
lucru sau de candidaţii la preşedinţie, persoana care câştigă şi prin urmare
este numită liderul grupului, este în general foarte rezilientă. Cu toate acestea,
competiţia în cadrul grupurilor este adesea mai puţin importantă decât cea
dintre grupuri. Pentru a devansa alte grupuri, indivizii trebuie să se înţeleagă
între ei în cadrul propriului grup pentru a forma o echipă, aspect care necesită
aproape întotdeauna leadership (Wilson şi Wilson, 2007). Atunci când vine
vorba de a decide ce lideri vor reuni grupurile pe termen lung, indivizii cei
mai rezilienţi din punct de vedere psihologic au o diversitate de caracteristici
care se apropie mult mai mult de priceperea politică şi de un stil de conducere
autoritar decât de cele necesare pentru a influenţa o echipă să lucreze în
armonie şi să-şi concentreze atenţia asupra depăşirii rivalilor (Wilson şi
Wilson, 2007). Alegerea unor lideri rezilienţi nu este suficientă, aceştia
trebuie, de asemenea, să fie integri şi să se preocupe mai mult de bunăstarea
echipelor lor decât de succesul lor personal.

IV. CONTEXTUL
Unele definiţii ale rezilienţei sunt realizate prin contrast cu
vulnerabilitatea, rezilienţa fiind descrisă ca ceva aproape identic cu
invulnerabilitatea (Canon, 2008). Chiar dacă în prezent vulnerabilitatea şi
rezilienţa sunt înţelese ca dimensiuni diferite, încă persistă ideea că există o

271
cantitate optimă de rezilienţă şi că nivelurile mai ridicate de rezilienţă sunt
corelate cu o vulnerabilitate mai scăzută. În anumite contexte mai multă
rezilienţă poate crea mai multă vulnerabilitate. Chiar dacă vulnerabilitatea
este prezentă, într-o situaţie aversivă o persoană poate fi rezilientă prin mai
multe feluri de adaptare. Spre exemplu o persoană poate face faţă cu brio
situaţiilor aversive, dar să nu manifeste niciun fel de consideraţie pentru
bunăstarea celorlalţi (ex.: sociopatie) (Ungar, 2006). Cu alte cuvinte,
invulnerabilitatea depinde de context şi prin urmare nu este întotdeauna
percepută ca fiind pozitivă.
Rezilienţa nu poate fi conceptualizată în contexte lipsite de riscuri
(Theron, 2012). Contextul în sine joacă un rol principal în paradoxul
rezilienţei. De exemplu, rezilienţa a fost măsurată în contexte precum
pierderea şi doliul, sărăcia şi violenţa comunitară, maltratarea şi agresiunea
sexuală, evenimente de viaţă catastrofale şi bineînţeles, bolile mintale severe.
Prin urmare, trebuie să existe o anumită formă de context aversiv pentru ca
rezilienţa să apară. În consecinţă, întrebarea este dacă toate contextele
aversive necesită un răspuns rezilient din partea individului. Dacă rezilienţa
este definită ca fiind capacitatea unui sistem, a unei comunităţi sau a unei
societăţi expuse la pericole de a rezista, de a absorbi, de a se adapta şi de a se
reface în urma efectelor unui pericol în timp util şi în mod eficient, inclusiv
prin conservarea şi restaurarea structurilor şi funcţiilor sale de bază esenţiale
(UNISDR, 2009). Atunci unele contexte fac ca aceşti factori să fie dăunători
pentru supravieţuirea pe termen lung a individului. Deşi definiţia inferă faptul
că rezilienţa este un concept dezirabil, reducerea răspunsurilor emoţionale
negative la dezastre poate atrage după sine o motivaţie mai mică de a
întreprinde acţiuni de atenuare a schimbărilor climatice (Ogunbode, Böhm,
Demski, Spence şi Tausch, 2019). Concluzia lui Ogunbode şi a colab. (2019)
deşi limitată la dezastrele naturale şi la schimbările climatice, susţine faptul
că formele diferite de rezilienţă individuală nu sunt funcţionale sau optime în
orice context.
În mod similar, în contexte de sărăcie, rezilienţa nu poate fi soluţia,
mai ales dacă rezilienţa înseamnă adaptarea la ideea de sărăcie. Atribuirea
unui sens pozitiv capacităţii tinerilor care cresc în comunităţi, în care sunt
nevoiţi să facă faţă unor provocări economice pe termen lung, într-un context
de şomaj cronic, izolare socială sau violenţă, nu este neapărat un semn de
rezilieţă (Carlin, 2013). Celebrarea depăşirii obstacolelor este prezentă
aproape în toate culturile, plasând responsabilitatea schimbării exclusiv pe
seama indivizilor. Rezultatul unei strădanii constante într-un context lipsit de
resurse ar putea fi neputinţă învăţată. O modalitate mai sănătoasă de a aborda

272
aversităţile ar fi ca indivizii şi comunităţile lor să limiteze sărăcia prin
conservarea şi dezvoltarea resurselor şi vulnerabilitatea prin reducerea
riscului pentru persoane şi bunuri (Manyena, O'Brien, O'Keefe şi Rose,
2011).
În ciuda dovezilor care sugerează că eforturile legate de mobilitatea
ascendentă, securitatea locului de muncă, egalitatea politică şi socială şi de
intimitatea durabilă sunt fantezii irealizabile, indivizii din societatea noastră
rămân atât de ataşaţi de ele încât rezilienţa pare a se confunda cu un optimism
crud (Bracke, 2016).

V. CONCLUZII
Nu există nicio îndoială că rezilienţa este o trăsătură utilă şi foarte
adaptabilă, mai ales în faţa unor evenimente traumatice. Cu toate acestea,
atunci când este dusă prea departe, ea îi poate concentra pe indivizi asupra
unor obiective imposibile şi îi poate face să fie inutil de toleranţi faţă de
circumstanţe neplăcute sau contraproductive.
Nivelul, contextul şi tipul rezilienţei se pare că joacă roluri centrale
în a determina adaptabilitatea şi funcţionalitatea ei. Un grad excesiv de
rezilienţă, manifestat sub forma speranţei false şi/sau autoperfecţionării,
poate duce la rezultate nedorite. Dificultăţile sociale şi psihologice pe termen
lung care rezultă din acest grad excesiv de rezilienţă individuală par a fi un
aspect disfuncţional al adaptării pozitive.
Prea multă rezilienţă poate sta în calea eficienţei conducerii şi prin
extensie, a eficienţei echipei şi a organizaţiei. Deşi poate fi liniştitor pentru
echipe, organizaţii şi ţări să selecteze liderii pe baza rezilienţei lor, astfel de
lideri nu sunt neapărat întotdeauna cei mai buni, cel puţin nu pentru grup şi
organizaţie. Atunci când rezilienţa este condusă de autodepăşirea de sine,
succesul are un preţ mare, negarea.
Utilizarea termenului de rezilienţă este uneori aplicată în mod eronat
la situaţii care ar putea fi descrise mai acurat ca situaţii ce produc
vulnerabilitate. De asemenea, termenul poate fi folosit în mod abuziv pentru
a masca probleme structurale şi psihologice. În anumite contexte, rezilienţa
poate fi folosită în mod greşit ca un stimulent pentru a tolera disparitatea şi
inegalitatea, sau ca o scuză atribuită indivizilor care nu au puterea de a-şi
schimba viaţa.
În cele din urmă rezilienţa deşi este deosebit de importantă, pare a fi
uşor crudă dacă deţine o promisiune de supravieţuire individuală într-o lume
interconectată şi plină de ameninţări.

273
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexander, D. E. (2013). Resilience and disaster risk reduction:

an etymological journey. Natural hazards and earth system sciences, 13(11),
2707-2716;
2. Bonanno, G. A., Rennicke, C., & Dekel, S. (2005). Self-
enhancement among high-exposure survivors of the September 11th terrorist
attack: Resilience or social maladjustment?. Journal of personality and social
psychology, 88(6), 984;
3. Bracke, S. (2016). 3 Bouncing Back. In Vulnerability in
resistance (pp. 52-75). Duke University Press;
4. Cannon, T. (2008). Vulnerability,“innocent” disasters and the
imperative of cultural understanding. Disaster Prevention and Management:
An International Journal;
5. Carlin, E. (2013). Youth transitions, social exclusion and the
troubling concept of resilience. NYRIS12, 12-14 June, 2013. Institute for
International Social Studies, Tallinn University;
6. Chamorro-Premuzic, T., & Lusk, D. (2017). The dark side of
resilience. Harvard Business Review, 16;
7. Furnham, A. (2016). The elephant in the boardroom: The causes
of leadership derailment. Springer;
8. Kaplan, B., & Kaiser, R. (2006). The versatile leader: Make the
most of your strengths without overdoing it (Vol. 309). John Wiley & Sons;
9. Mahdiani, H., & Ungar, M. (2021). The Dark Side of Resilience.
Adversity and Resilience Science, 1-9;
10. Masten, A. S., & Wright, M. O. D. (2010). Resilience over the
lifespan: Developmental perspectives on resistance, recovery, and
transformation;
11. Manyena, B., O'Brien, G., O'Keefe, P., & Rose, J. (2011).
Disaster resilience: a bounce back or bounce forward ability?. Local
Environment: The International Journal of Justice and Sustainability, 16(5),
417-424.
12. Ogunbode, C. A., Böhm, G., Capstick, S. B., Demski, C.,
Spence, A., & Tausch, N. (2019). The resilience paradox: flooding
experience, coping and climate change mitigation intentions. Climate Policy,
19(6), 703-715;
13. Paulhus, D. L., & Williams, K. M. (2002). The dark triad of
personality: Narcissism, Machiavellianism, and psychopathy. Journal of
research in personality, 36(6), 556-563;

274
 14. Polivy, J., & Herman, C. P. (2000). The false-hope syndrome:
Unfulfilled expectations of self-change. Current Directions in Psychological
Science, 9(4), 128-131;
15. Sandberg, S., & Grant, A. (2017). Option B. Michel Lafon;
Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of resilience:
A critical evaluation and guidelines for future work. Child development,
71(3), 543-562;
16. Taylor, S. E., & Brown, J. D. (1988). Illusion and well-being: a
social psychological perspective on mental health. Psychological bulletin,
103(2), 193;
17. Theron, L. C. (2012). Resilience research with South African
youth: Caveats and ethical complexities. South African journal of
psychology, 42(3), 333-345;
18. Treglown, L., Palaiou, K., Zarola, A., & Furnham, A. (2016).
The dark side of resilience and burnout: a moderation-mediation model. PloS
one, 11(6), e0156279;
19. Ungar, M. (2006). Nurturing hidden resilience in at-risk youth
in different cultures. Journal of the Canadian Academy of Child and
adolescent Psychiatry, 15(2), 53;
20. Ungar, M. (2015). Practitioner review: diagnosing childhood
resilience–a systemic approach to the diagnosis of adaptation in adverse
social and physical ecologies. Journal of child psychology and psychiatry,
56(1), 4-17;
21. UNISDR. (2009). Drought Risk Reduction Framework.
Practices: Contributing to the Implementation of the Hyogo Framework for
Action. United Nations Secretariat of the International Strategy for Disaster
Reduction (UNISDR), Geneva, Switzerland;
22. Wilson, D. S., & Wilson, E. O. (2007). Rethinking the
theoretical foundation of sociobiology. The Quarterly review of biology,
82(4), 327-348.

275
 REZILIENŢA, O ABORDARE PREVENTIVĂ ÎN
DOMENIUL SĂNĂTĂŢII PERSONALULUI MILITAR

Denisa OLBOJAN ∗

I. DEFINIREA ŞI CLARIFICAREA CONCEPTULUI DE

REZILIENŢĂ
Stresul este o realitate a vieţii noastre de zi cu zi. În ultimii ani,
cercetările din domeniul neuroştiinţelor, sănătăţii mintale, medicinii,
psihologiei şi sociologiei şi-au concentrat atenţia pe studierea consecinţelor
pe termen scurt şi pe termen lung ale stresului şi mai recent, pe stresul extrem.
Se consideră că la un moment dat, cea mai mare majoritate a oamenilor va fi
expusă la una sau mai multe experienţe cu caracter traumatic, care au
potenţialul de a influenţa sănătatea mintală şi de a genera afecţiuni precum
tulburarea de stres posttraumatic (Karam, Friedman, Hill, & Kessler, 2014).
În categoria experienţelor cu potenţial traumatic pot fi incluse:
expunerea la violenţa interpersonală, trauma războiului, decesul unei
persoane dragi, dezastrele naturale, accidentele industriale sau de altă natură
şi nu în ultimul rând, terorismul. Unii factori de stres nu au caracterul unui
eveniment singular, ci sunt în proces de desfăşurare, cum ar fi aceia legaţi de
hărţuirea ce este prezentă uneori la locul de muncă, de relaţiile disfuncţionale
sau provocatoare, de sărăcie sau neajunsuri şi chiar factorii de stres legaţi de
mediul înconjurător precum condiţiile meteorologice extreme şi încălzirea
globală, pot avea un impact semnificativ asupra indivizilor (Arnold, Mearns,
Oshima, & Prasad, 2014). Atunci când expunerea la stres este percepută ca
fiind intensă, cronică, incontrolabilă şi copleşitoare, se pot declanşa sau
exacerba tulburări precum burnout, depresie, anxietate, dar şi numeroase
afecţiuni fizice precum bolile inflamatorii, cardiovasculare sau alte condiţii
medicale (Russo, Murrough, Han, & Charney, 2012). Pe lângă studierea
mecanismelor care funcţionează greşit în cazul persoanelor ce dezvoltă
simptomatologie de intensitate cronică după expunerea la adversităţi,
cercetătorii au început să îşi pună întrebări cu privire la ce mecanisme
funcţionează bine în cazul persoanelor care reuşesc să gestioneze eficient

∗
Ministerul Apărării Naţionale

276
experienţele cu potenţial traumatic. Astfel, la fel cum există preocupare în
ceea ce priveşte efectele dăunătoare ale expunerii la traumă, apare şi un
interes fără precedent pentru domeniul rezilienţei (Southwick, Bonanno,
Masten, & Yehuda, 2014).
Oamenii de ştiinţă au intuit cu mult timp în urmă faptul că există
diferenţe individuale în ceea ce priveşte modalitatea de a gestiona şi de a
răspunde eficient la situaţii stresante de viaţă. Această idee este probabil cel
mai bine reprezentată de conceptul cunoscut sub numele de rezilienţă,
trăsătură ce descrie capacitatea unei persoane de a fi rezistentă la efectele
dăunătoare ale factorilor de stres şi de a se adapta în mod eficient la un mediu
solicitant (Hull, Van Treuren, & Virnelli, 1987).
Conceptul de rezilienţă a fost introdus pentru prima dată de Suzanne
Kobasa în anul 1979, fiind definit ca o resursă ce oferă rezistenţă la întâlnirea
cu situaţii stresante de viaţă. Rezilienţa este considerată a fi a un concept ce
cuprinde trei subfaţete interconectate şi anume: angajamentul, controlul şi
provocarea. Angajamentul se referă la măsura în care o persoană este
implicată, angajată în domenii multiple şi variate ale vieţii precum mediul
social, familial, profesional. Prin activismul pe care îl implică, această
subfaţetă a rezilienţei oferă un sentiment de sens, de scop şi în plus, poate
avea ca beneficiu suplimentar dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii sociale
ce pot fi invocate în situaţii de stres. În plus, oamenii cu un angajament
puternic faţă de viaţă sunt foarte atenţi la mediul înconjurător pentru a
identifica aspecte ce le stârneşte curiozitatea şi le conferă sens. Deşi
angajamentul în domeniile variate ale vieţii este reprezentativ pentru
persoanele reziliente, autoarea consideră că angajamentul faţă de sine este în
mod critic cel mai important aspect (Kobasa, 1979).
Trăsătura rezilienţei denumită control, face referire la măsura în care
o persoană crede că are capacitatea de a controla evenimentele care se petrec
în viaţa sa. Este cunoscut faptul că sentimentul de a deţine controlul este în
mod intrinsec benefic şi în plus, oamenii au o nevoie înnăscută de control.
Percepţia controlului permite oamenilor să simtă că pot gestiona mediul
înconjurător în condiţii de siguranţă şi că pot anticipa posibilele ameninţări
ale bunăstării personale, iar lipsa controlului, spun cercetătorii, este privită
adesea ca o sursă potenţială de stres (Eschleman, Wang, & Bowling, 2010).
O persoană rezilientă încearcă să influenţeze activ rezultatele evenimentelor
care apar în viaţa ei, chiar dacă acestea sunt pozitive sau negative, căutând să
înveţe ceva din aceste experienţe. Pe de altă parte, o persoană cu o rezilienţă
scăzută, tinde să se retragă din anumite circumstanţe ale vieţii şi să le
perceapă ca fiind mult mai ameninţătoare (Maddi, 1999).
Nu în ultimul rând, subfaţeta provocării reflectă măsura în care
oamenii percep în general situaţiile dificile mai degrabă ca provocări decât ca

277
ameninţări. Astfel, doi indivizi confruntaţi cu aceeaşi situaţie cum ar fi,
schimbările care apar în sarcinile de la locul de muncă, pot percepe
circumstanţele acestora într-un mod destul de diferit. În timp ce o persoană
poate percepe situaţia ca o oportunitate de a creşte şi de a învăţa lucruri noi,
cealaltă o poate percepe ca fiind ameninţătoare. Această subfaţetă a rezilienţei
aduce beneficii individului, nu doar în situaţii cu potenţial traumatic, ci şi în
confruntarea cu stresul de zi cu zi, întrucât contribuie la capacitatea unei
persoane de a fi flexibilă şi de a se adapta vieţii (Eschleman, Wang, &
Bowling, 2010). Astfel, persoanele cu o rezilienţă crescută, percep solicitările
ca fiind provocatoare şi utile şi au tendinţa de a le aborda într-un mod activ,
ceea ce duce la o experienţă mai puţin stresantă (Kardum, Hudek-Knezevic,
& Krapic, 2012). Cu toate acestea, rezilienţa nu influenţează doar evaluarea
situaţiilor stresante concrete, ci are impact şi asupra altor aspecte precum
evaluarea experienţelor trecute, a costurilor şi beneficiilor diferitelor
comportamente, influenţând persoana în alegerea unor situaţii importante,
semnificative şi provocatoare în care să se implice activ. Astfel, rezilienţa nu
influenţează doar reacţiile la stimulii stresori, ci poate duce şi la experienţe
de viaţă diferite din punct de vedere calitativ (Wiebe & Williams, 1992).
Astfel, se poate concluziona faptul că oamenii rezilienţi sunt
profund dedicaţi şi implicaţi în domenii variate ale vieţii, precum familia,
mediul social, profesional, au credinţa generală că deţin controlul asupra a
ceea ce întâmplă în viaţa lor şi tind să perceapă situaţiile dificile mai degrabă
ca provocări, decât ca ameninţări, fapt ce îi determină să se implice activ în
abordarea acestora.
Faţetele rezilienţei au fost studiate de-a lungul timpului în asociere cu
variabile precum factorii de stres, trăsăturile de personalitate, suportul social,
performanţa, strategiile de coping, în diferite contexte. Rezilienţa este doar una
dintre multele caracteristici ale personalităţii care a atras interesul cercetătorilor
în domeniul stresului. Stima de sine, optimismul, personalitatea de tip A şi
nevrotismul, sunt alte variabile care au fost examinate de-a lungul timpului ca
potenţiali predictori ai modului în care o persoană răspunde la stres. În ceea ce
priveşte asocierea rezilienţei cu aceste variabile ce influenţează modalitatea de
reacţie la stres, o meta-analiză cuprinzătoare raportează o corelaţie pozitivă a
faţetelor rezilienţei cu variabilele: stima de sine crescută, optimismul,
extraversia, auto-eficacitatea şi sentimentul de coerenţă. În plus, aceasta
corelează în mod negativ cu dispoziţii care exacerbează efectele factorilor de
stres, precum nevrotismul, afectivitatea negativă, anxietatea ca trăsătură şi furia
ca trăsătură. Astfel, autorii concluzionează faptul că rezilienţa este asociată
pozitiv cu variabilele care oferă rezistenţă împotriva efectelor factorilor de stres
şi implicit cu răspunsurile adaptative la stresori şi corelează negativ cu
aspectele care exacerbează efectele factorilor de stres (Eschleman, Bowling, &
Alarcon, 2010).

278
 În literatura de specialitate se face diferenţa între factorii de stres
(stressors) şi costurile/efectele impuse de aceştia (strains). Astfel, stresorii se
referă la condiţiile din viaţa unei persoane care necesită un răspuns adaptativ
(de exemplu divorţul), iar costurile acestora fac referire la rezultatele negative
pe care o persoană le poate experimenta ca urmare a expunerii la factorii de
stres. Aceste rezultate negative pot include atât patologiile psihice (anxietate,
depresie) sau fizice (dureri de cap, greaţă) cât şi lipsa rezultatelor pozitive
cum ar fi satisfacţia, afectivitatea pozitivă, comportamentele care
promovează sănătatea (Kobasa, 1982). S-a observat faptul că persoanele
reziliente percep mai puţini factori de stres şi abordează în mod proactiv
condiţiile negative. Cu cât sunt mai puţini factori stresori percepuţi, cu atât
există şi costuri negative mai mici la nivel individual. Astfel s-a constatat că
rezilienţa interacţionează cu factorii de stres în prezicerea costurilor impuse
de aceştia. Mai concret, rezilienţa este capabilă să amortizeze efectul
factorilor de stres. Cu alte cuvinte, este mai probabil ca indivizii rezilienţi să
experimenteze mai puţine costuri în prezenţa unui factor de stres, decât
indivizii mai puţin rezilienţi (Eschleman, Bowling, & Alarcon, 2010).
Faptul că rezilienţa protejeză indivizii de efectele negative ale
stresului a fost demonstrat în multiple domenii precum sportul (Maddi &
Hess, 1992), mediul militar (Bartone, Kelly, & Matthews, 2013) dar şi în
context academic, pe populaţia de studenţilor (Maddi, Harvey, Khoshaba,
Persico, & Brow, 2006). Mai mult decât atât, studii recente au descoperit
implicaţii ale rezilienţei la nivelul sănătăţii atât pe eşantioane de oameni
sănătoşi din diferite profesii cât şi pe populaţii cu diferite patologii. De
exemplu, rezilienţa este asociată cu o tensiune arterială scăzută, o condiţie
fiziologică care impune un risc mai mic de boli de inimă şi mai puţine semne
de psihopatologie (Kardum, Hudek-Knezevic, & Krapic, 2012).
Rezilienţa este, de asemenea, asociată în mod pozitiv cu suportul
social (Eschleman, Bowling, & Alarcon, 2010). Aceasta implică un
angajament profund în domenii variate ale vieţii, cum ar fi familia, prietenii,
munca şi activităţile sociale şi permite astfel dezvoltarea unei reţele bogate
de relaţii sociale, care pot fi folosite atunci când persoana simte nevoia de
sprijin. În plus persoanele cu rezilienţă crescută sunt, în general, mai atractive
din punct de vedere social şi acest lucru le face mai uşor să obţină sprijin în
diferite contexte (Eschleman, Bowling, & Alarcon, 2010).
Subfaţetele rezilienţei şi anume angajamentul, controlul şi
provocarea au fost asociate pozitiv cu performanţa în numeroase studii
(Maddi, Harvey, Khoshaba, Persico, & Brow, 2006). S-a observat faptul că
persoanele reziliente sunt susceptibile să aibă mai degrabă un repertoriu de
strategii de adaptare active, bazate pe transformarea mediilor stresante prin
comportamente proactive precum implicarea în abordarea problemelor, decât
strategii de adaptare regresive, bazate pe retragere şi negare cognitivă şi
comportamentală, precum evitarea sau ignorarea factorului stresant,

279
învinovăţirea celorlalţi şi abordarea axată pe emoţie. Cu alte cuvinte, un
sentiment mai mare de control şi angajament predispun, mai degrabă, ca o
persoană să abordeze factorii de stres într-un mod activ, decât să se angajeze
în comportamente de retragere. În plus, acestea din urmă sporesc problemele
emoţionale şi inadaptarea (Florian, Mikulincer, & Taubman, 1995). Astfel
rezilienţa corelează în mod pozitiv cu strategii de coping centrate pe problemă
şi în mod negativ cu strategii de coping bazate pe emoţie şi gânduri intruzive
negative (Eschleman, Bowling, & Alarcon, 2010). Implicaţiile rezilienţei
asupra performanţei pot fi vizibile îndeosebi în situaţii de viaţă stresante
precum mediul academic sau mediul profesional, acolo unde factorii stresori
pot interfera cu randamentul pentru majoritatea oamenilor. Având în vedere
faptul că persoanele reziliente experimentează mai puţini factori de stres şi
implicit mai puţine costuri generate de aceştia, beneficiază de un sprijin social
mai crescut şi se adaptează mai eficient la mediu, era de aşteptat ca aceştia să
aibă şi performanţe mai bune la şcoală şi la locul de muncă. Astfel, întrucât
persoanele reziliente sunt mai abile să facă faţă condiţiilor de stres, acestea
pot depăşi performanţele persoanelor mai puţin reziliente în aceste contexte
(Eschleman, Bowling, & Alarcon, 2010).
Analizând rezultatele studiilor de mai sus, putem concluziona faptul
că rezilienţa este asociată pozitiv cu variabilele care oferă rezistenţă
împotriva efectelor factorilor de stres şi implicit cu răspunsurile adaptative la
stresori, având implicaţii asupra performanţei individuale în general, dar mai
ales în situaţii de viaţă în care există factori stresori, prin amortizarea efectului
acestora.

II. REZILIENŢA ÎN CONTEXT MILITAR

Personalul militar de astăzi este chemat să îndeplinească o mare
varietate de funcţii, de la menţinerea păcii, construirea naţiunii şi mobilizare
în caz de dezastru natural, până la contrainsurgenţă şi operaţii de luptă. După
cum a fost menţionat în raportul Consiliului Ştiinţei Apărării, performanţa în
acest context în care siguranţa şi securitatea se schimbă permanent, este atinsă
de acele persoane care se adaptează cu rapiditate la situaţii noi şi rămân relativ
neperturbate de stres şi incertitudine. Capacitatea de ajustare şi adaptare
rapidă la schimbare este din ce în ce mai importantă în multe ocupaţii, în
special în armată, unde operaţiunile sunt complexe şi multifaţetate,
necesitând o gamă variată de capacităţi de reacţie, dar şi abilitatea de a
schimba rapid modalitatea de răspuns pe măsură ce condiţiile se schimbă
(Defense Science Board, 2011).
În organizaţia militară, rezilienţa descrie procesul de adaptare în
urma adversităţilor, traumelor, ameninţărilor sau surselor semnificative de
stres, fiind o resursă deosebit de importantă în acest context. Aceasta a fost
identificată ca moderator al stresului de expunere la soldaţii care au luat parte
la Războiul din Golf (Bartone, 1999). Numeroase alte studii confirmă rolul

280
protectiv al acestei trăsături şi la alte grupuri militare şi de securitate, precum
personalul Statelor Unite care asigură asistenţă în caz de vătămare (Bartone,
Ursano, Wright, & Ingraham, 1989), soldaţii responsabili de menţinere a
păcii (Bartone, 1996), soldaţii israelieni în pregătire de luptă (Florian,
Mikulincer, & Taubman, 1995) şi cadeţii Marinei Norvegiene (Bartone,
Johnsen, Eid, Brun, & Laberg, 2002).
Se asumă faptul că rezilienţa poate explica cel puţin parţial de ce
unii soldaţi rămân sănătoşi după expunerea la stresul operaţional, spre
deosebire de alţii. Studiile au constatat că trupele care dezvoltă simptome de
tulburare de stres posttraumatic (PTSD) după expunerea la factorii de stres
operaţional au o rezilienţă semnificativ mai mică, comparativ cu cei care nu
dezvoltă PTSD (Roland, Picano, Williams, & Bartone, 2008). Mai mult decât
atât, există dovezi care susţin faptul că soldaţii cu rezilienţă crescută se
adaptează mai bine nu doar la stresul operaţional, ci şi la perioada post-
dislocare. În plus, militarii înalt rezilienţi au raportat faptul că experienţa în
teatrul de operaţii le-a sporit încrederea în sine, i-a ajutat să îşi extindă
înţelegerea în domeniul politicii, le-a sporit toleranţa la stres şi nu în ultimul
rând le-a îmbunătăţit capacităţile militare (Britt, Adler, & Bartone, 2001). Un
mecanism care explică efectele pozitive ale rezilienţei în acest context, face
referire la interpretarea cognitivă pe care o fac indivizii atunci când sunt
expuşi unor evenimente şi circumstanţe de viaţă stresante. Tendinţa de a găsi
un sens pozitiv în viaţă, în special la locul de muncă, este o trăsătură
definitorie a personalităţii reziliente. Astfel, persoanele cu rezilienţă crescută
sunt mai înclinate să atribuie sau să dea o un sens şi o semnificaţie pozitivă
activităţilor profesionale (Roland, Picano, Williams, & Bartone, 2008).
Oamenii de ştiinţă explică aceste rezultate şi prin faptul că persoanele
reziliente sunt mai capabile să dezvolte şi să utilizeze resursele de sprijin social
şi astfel să îşi crească rezistenţa în faţa dezvoltării tulburării de stres. Întrucât
rezilienţa implică un angajament profund în domenii variate ale vieţii, permite
astfel şi dezvoltarea unei reţele bogate de relaţii sociale, care pot fi folosite
atunci când persoana simte nevoia de sprijin (Bartone, 2006).
Cercetările care explorează importanţa rezilienţei în context militar
fac referire şi la strategiile de adaptare de tip evitant. Este cunoscut faptul că
acestea acţionează ca un factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea
simptomelor tulburării de stres posttraumatic (Bryant & Harvey, 1995).
Astfel rezilienţa vine ca un factor protectiv prin reducerea utilizării strategiilor
de coping de tip evitant, reducând astfel şi riscul apariţiei simptomelor
tulburării de stres posttraumatic. Întrucât persoanele reziliente percep
solicitările ca fiind provocatoare şi utile, au tendinţa de a le aborda într-un mod
activ, implicându-se în rezolvarea problemelor, fapt ce duce la o experienţă mai
puţin stresantă (Thomassen, Hystad, Johnsen, & Bartone, 2018).

281
 Astfel, pe lângă caracterul protectiv al rezilienţei în ceea ce priveşte
dezvoltarea tulburării de stres post-traumatic şi impactul pozitiv al acesteia
asupra adaptabilităţii generale la situaţii stresante de viaţă, s-a observat faptul
că rezilienţa ar putea avea de asemenea şi un rol de predictor al performanţei
militare. Analizând mai profund faţetele constructului de rezilienţă
psihologică, Kelly şi Bartone au concluzionat în urma unui studiu realizat pe
cadeţii militari, faptul că subfaţeta angajament este deosebit de importantă în
prezicerea personalului care finalizează cu succes instrucţia militară
riguroasă. Astfel, există diferenţe individuale notabile la nivelul rezilienţei,
îndeosebi pe subfaţeta angajament, între persoanele care finalizează cu succes
ciclul de pregătire militară şi acelea care renunţă pe parcursul procesului de
4 ani. În plus, s-a observat faptul că această trăsătură prezice totodată şi notele
obţinute de cadeţi, la programele care evaluează performanţa militară în
îndeplinirea sarcinilor militare şi cele de leadership (Kelly & Bartone, 2005).
În aceeaşi direcţie, un alt studiu logitudinal realizat de Paul Bartone,
susţine faptul că subfaţetele rezilienţei angajament şi control, sunt predictori
semnificativi ai adaptabilităţii ulterioare ca ofiţeri de armată, în cazul
studenţilor militari, în contrast cu evaluările tradiţionale care pun accentul pe
abilităţile cognitive. Aceia care îşi încep pregătirea academică cu un nivel
mai puternic de angajament şi simţ intern al controlului sunt mai capabili să
îşi valorifice şi managerieze experienţele de viaţă, chiar şi pe acelea încărcate
de stres, construindu-şi încrederea în sine şi sentimentul auto-eficacităţii,
dovedind totodată o deschidere către învăţare pe întregul proces (Bartone,
Kelly, & Matthews, 2013). Un sentiment puternic al controlului este
considerat a fi deosebit de important pentru adaptarea pozitivă în domeniile
cu risc ridicat, cum ar fi domeniul militar. În astfel de medii, persoana
puternic orientată spre control intern are mai multe şanse să ia iniţiativa,
ajustând şi adaptând capacităţile de răspuns, după cum situaţia o impune
(Weick & Sutcliffe, 2001).
În context militar, rezilienţa a fost studiată şi în asociere cu
leadership-ul şi stilurile de conducere, fiind considerată o resursă deosebit de
importantă pentru un conducător. S-a concluzionat faptul că angajamentul, ca
subfaţetă a rezilienţei este un predictor pozitiv pentru stilurile de conducere
tranformaţional (ce pune accent pe dezvoltarea subordonaţilor prin acordare
de sprijin şi expectanţe ridicate, folosind inspiraţia, idealismul şi consideraţia
pentru dezvoltarea personalului) şi tranzacţional (care pun accent pe
evaluarea performanţei şi folosirea recompenselor pozitive sau negative) şi
un predictor negativ pentru stilul de conducere pasiv-evitant (unde liderul nu
are, în general, nici tranzacţii, nici acorduri cu subordonaţii, lipsind feedback-ul,
recompensele şi implicarea) (Johnsen, Eid, Pallesen, Bartone, & Nissestad,
2009). În acest domeniu încărcat de numeroşi factori stresori, se consideră

282
necesar ca liderii să îşi asume un rol rezilient activ, întrucât atmosfera socială
a unei unităţi capătă personalitatea conducătorului (Eid & Johnsen, 2007). Un
lider este o persoană înzestrată cu oportunitatea unică de a avea influenţă,
capacitate de convingere şi inspiraţie asupra indivizilor. Liderii rezilienţi
interacţionează cu subordonaţii săi demonstrând angajament cu privire la
aceştia şi la dezvoltarea lor ulterioară şi transmit într-un mod potrivit faptul
că provocările sunt necesare, gestionabile şi benefice (Judkins, Moore, &
Collettea, 2010). Bartone (2006) afirmă că liderii militari cu niveluri ridicate
de rezilienţă, pot modifica în mod pozitiv percepţiile subordonaţilor săi şi pot
influenţa o utilizare mai mare a principiilor reziliente în cursul experienţelor
stresante de viaţă (Bartone, 2006). Considerând liderul militar un membru
prototip al unităţii care are capacitatea de a defini ce reprezintă grupul, putem
admite faptul că este foarte important ca acesta să dea dovadă de rezilienţă
pentru a putea exercita o influenţă pozitivă asupra personalului militar în ceea
ce priveşte îndeplinirea cu succes a misiunilor alocate.
Luând în considerare beneficiile rezilienţei, literatura de specialitate
încurajează dezvoltarea acestei resurse, existând cercetări care arată şi faptul
că aceasta poate fi învăţată. În cadrul unui studiu realizat pe populaţia
cadrelor medicale s-a demonstrat faptul că parcurgerea unui program de
antrenament pentru sporirea rezilienţei, a ajutat la prevenirea epuizării şi a
stresului (Maddi, Harvey, Khoshaba, & Fazel, 2009). Un alt program de
antrenament pentru rezilienţă conceput pentru a preveni burnout-ul la 325 de
furnizori de servicii medicale a înregistrat efecte similare. Rezultatele au
relevat simptome mai scăzute ale epuizării la persoanele care au primit
instruirea în comparaţie cu grupul de control la două şi şase luni după
antrenament (Henderson, 2015).
Aceste cercetări încurajează o abordare preventivă în domeniul
sănătăţii. Aşa cum afirmă şi Dr. Steven Southwick în deschiderea întrunirii
anuale a Societăţii Internaţionale pentru Studiul Stresul Traumatic (ISTSS):
„Decât să-şi petreacă marea majoritate a timpului şi energiei examinând
consecinţele negative ale stresului şi traumei, clinicienii şi cercetătorii pot
învăţa să evalueze şi să predea simultan, metode pentru a spori rezilienţa”.
O astfel de perspectivă îndepărtează focusul de pe un model de sănătate
mintală bazat exclusiv pe deficit, pe un model medical mai cuprinzător, ce
include pe lângă psihopatologie şi prevenţia şi consolidarea punctelor forte.

283
 BIBLIOGRAFIE
1. Arnold, M., Mearns, R., Oshima, K., & Prasad, V. (2014). Climate
and disaster resilience. Washington DC: Social Development World.
2. Bartone, P. (1996). Stress and hardiness in U.S. peacekeeping
soldiers. Paper presented at the annual convention of the American
Psychological Association, Toronto, Ontario, Canada.
3. Bartone, P. (1999). Hardiness protects against war-related stress in
army reserve forces. Consulting Psychology Journal: Practice and Research,
72–82.
4. Bartone, P. (1999). Hardiness protects against war-related stress in
Army Reserve forces. Consulting Psychology Journal: Practice and
Research, 72–82.
5. Bartone, P. (2006). Resilience under military operational stress:
Can leaders influence hardiness? . Military Psychology, 131-148.
6. Bartone, P., Johnsen, B., Eid, J., Brun, W., & Laberg, J. (2002).
Factors influencing small unit cohesion in Norwegian Navy officer cadets.
Military Psychology, 1–22.
7. Bartone, P., Kelly, D., & Matthews, M. (2013). Psychological
hardiness predicts adaptability in military leaders: A prospective study.
International Journal of Selection and Assessment , 200-210.
8. Bartone, P., Ursano, R., Wright, K., & Ingraham, L. (1989). The
impact of a military air disaster on the health of assistance workers:
A prospective study. Journal of Nervousand Mental Disease, 177, 317–328.
9. Britt, T., Adler, A., & Bartone, P. (2001). Deriving benefits from
stressful events: The role of engagement in meaningful work and hardiness.
Journal of Occupational Health Psychology, 53–63.
10. Bryant, R., & Harvey, A. (1995). Avoidant coping style and post-
traumatic stress following motor vehiclea ccidents. Behaviour Research and
Therapy, 631-635.
11. Defense Science Board. (2011). Enhancing Adaptability of U.S.
Military Forces. Washington, DC: Office of the Under Secretary of Defense
for Acquisition, Technology and Logistics.
12. Eid, J., & Johnsen, H. (2007). Growing transformational leaders.
Exploring the role of personality hardiness. Leadership and Organization
Development Journal, 4-23.
13. Eschleman, K., Bowling, N., & Alarcon, G. (2010). A Meta-
Analytic Examination of Hardiness. International Journal of Stress
Management, 277–307.
14. Eschleman, K., Wang, Q., & Bowling, N. (2010). A meta-analytic
examination of work locus of control. Journal of Applied Psychology, 95,
761–768.

284
 15. Florian, V., Mikulincer, M., & Taubman, O. (1995). Does
hardiness contribute to mental health? The roles of appraisal and coping.
Journal of Personality and Social Psychology, 687–695.
16. Henderson, J. (2015). The effect of hardiness education on
hardiness and burnout on registered nurses. Nursing Economics, 33(4),
204-209.
17. Hull, J. G., Van Treuren, R., & Virnelli, S. (1987). Hardiness and
health: A critique and alternative approach. Journal of Personality and Social
Psychology, 1–11.
18. Johnsen, B., Eid, J., Pallesen, S., Bartone, P., & Nissestad, O.
(2009). Predicting transformational leadership in Naval cadets: Effects of
personality hardiness and training. Journal of Applied Social Psychology,
2213-2235.
19. Judkins, J., Moore, B., & Collettea, T. (2010). Running head: a
leader's social identity for group change. Journal of Humanistic Psychology,
279-298.
20. Karam, E., Friedman, M., Hill, E., & Kessler, R. (2014).
Cumulative traumas and risk thresholds: 12-month PTSD in the world mental
health (WMH) surveys. Depression and Anxiety, 130- 142.
21. Kardum, I., Hudek-Knezevic, J., & Krapic, N. (2012). The
Structure of Hardiness, its Measurement Invariance across Gender and
Relationships with Personality Traits and Mental Health Outcomes.
Psychological Topics, 487-507.
22. Kelly, D., & Bartone, P. (2005). Personality hardiness, attrition
and leader performance at West Point. Poster presented at the American
Psychological Association Annual Convention, Washington, DC.
23. Kobasa, S. (1979). Stressful life events, personality, and health:
An inquiry into hardiness. Journal of Personality and Social Psychology, 1–11.
24. Kobasa, S. (1982). Commitment and coping in stress restance
amoung layers. Journal of Personality and Social Psychology, 707–717.
25. Maddi, S. (1999). Comments on trends in hardiness research and
theorizing. Consulting Psychology Journal, 67-71.
26. Maddi, S., & Hess, M. (1992). Personality hardiness and success
in basketball. International Journal of Sports Psychology, 23(4), 360–368.
27. Maddi, S., Harvey, R., Khoshaba, D., & Fazel, M. (2009).
Hardiness training facilitates performance in college . The Journal of Positive
Psychology, 566-577.
28. Maddi, S., Harvey, R., Khoshaba, D., Persico, M., & Brow, M.
(2006). The personality construct of hardiness, III: Relationships with
repression, innovativeness, authoritarianism, and performance. Journal of
Personality, 575-597.

285
 29. Roland, R., Picano, J., Williams, T., & Bartone, P. (2008).
Psychological hardiness predicts success in US Army Special Forces
candidates. International Journal of Selection and Assessment , 78–81.
30. Russo, S., Murrough, J., Han, M., & Charney, D. N. (2012).
Neurobiology of resilience. Nature Neuroscience, 1475- 1484.
31. Southwick, S., Bonanno, G., Masten, A., & Yehuda, R. (2014).
Resilience definitions, theory, and challenges: interdisciplinary perspectives.
European Journal of Psychotraumatology.
32. Thomassen, A., Hystad, S., Johnsen, H., & Bartone, P. (2018).
The effect of hardiness on PTSD symptoms: A prospective mediational
approach. Military Psychology, 142-151.
33. Weick, K., & Sutcliffe, K. (2001). Managing the unexpected –
Assuring high performance in an age of complexity. San Francisco CA:
Jossey-Bass.
34. Wiebe, D., & Williams, P. (1992). Hardiness and health: A social
psychophysiological perspective on stress and adaptation. Journal of Social
and Clinical Psychology, 238-262.
35. Zack, S., Raviv, S., & Inbar, R. (2007). The benefits of a
graduated training program for security officers on physical performance in
stressful situations. International Journal of Stress Management, 350–369.

286
 REZILIENŢA. ASPECTE SPECIFICE REZILIENŢEI
ÎN DOMENIUL MILITAR

Alina IOSIF ∗

În prezent, viaţa a devenit tot mai solicitantă şi mai dură, oamenii

întâmpinând o multitudine de dificultăţi şi provocări, care variază de la
problemele cotidiene până la evenimente majore. Cele mai multe dintre
persoane experimentează cel puţin un eveniment potenţial traumatic în timpul
vieţii lor. Trăind în societate, oamenii se lăsă influenţaţi, fără să vrea, de
propunerile de valori şi de solicitările celor din jur, mulţi dintre ei acceptând,
uneori prea uşor, să fie folosiţi. Eşecul, critica şi autocritica sunt asociate cu
rutina zilnică, fenomen ce are deseori urmări nefaste, ce conduc la un nivel
crescut al suferinţelor psihice.
Pentru a face faţă provocărilor din viaţa lor oamenii au nevoie de o
forţă psihică sporită, de încredere în sine şi calm sufletesc. Există oameni care
au puterea să depăşească momentele critice, chiar anumite traume, reuşind
chiar să devină mai rezistenţi din punct de vedere psihic. Capacitatea
individului de a rezista din punct de vedere psihic atât adversităţilor cotidiene,
cât şi unora de o gravitate deosebită, inclusiv capacitatea de refacere după
eventualele traume este definită ca rezilienţă. Studiul rezilienţei psihologice
urmăreşte să înţeleagă de ce unii indivizi sunt capabili să reziste - sau chiar
să se fortifice - presiunii pe care o experimentează în viaţa lor, iar alţii nu.

I. DEFINIŢIA REZILIENŢEI
Termenul rezilienţă este definit în variate moduri, în funcţie de
modul de abordare, din punct de vedere al psihologiei clinice ori al
psihologiei sănătăţii, 1 precum şi de perspectiva interpretării sale ca
aptitudine, proces ori rezultat.
O serie de abordări ale rezilienţei au în vedere trei elemente
caracteristice: „existenţa unui risc, a unei ameninţări semnificative sau a unei
adversităţi importante (condiţii de viaţă stresante, condiţii sociale extrem de
solicitante, considerate semnificative); prezenţa unor factori de protecţie,
inclusiv calităţi (însuşiri interne) şi resurse externe pentru contracararea
factorilor de risc şi adversităţilor; procesul de adaptare pozitivă sau de

∗
Ministerul Apărării Naţionale
1
Claude de Tychey, L’évaluation de la résilience: quels critères diagnostiques envisager? în
Perspectives Psy, July 2004, p. 2 https:// www.researchgate.net/publication/270841643
L'evaluation_de_la_resilience_quels_criteres_ diagnostiques_envisager

287
evitare a unui rezultat negativ.” 2 Privită din acest punct de vedere, rezilienţa
este definită de Boris Cyrulnik ca fiind„capacitatea umană de a rezista, de a
reveni şi de a reconstrui în ciuda apariţiei uneia sau mai multor traume.” 3
Calităţile şi resursele interne ale persoanei, precum şi mediul în care aceasta
trăieşte facilitează capacitate sa de adaptare şi de refacere în urma confruntării
cu diversele adversităţi. 4
Sunt definiţii ce tratează rezilienţa sub trei aspecte: ca aptitudine, ca
proces şi ca rezultat. 5 Ca aptitudine presupune „capacitatea indivizilor de a
face faţă cu succes schimbărilor, adversităţii sau riscurilor semnificative.” 6
Ca proces, ea reprezintă „stabilitatea sau recuperarea rapidă a unui individ
în condiţii adverse semnificative,” 7 revenirea la o funcţionare normală cu
sprijinul factorilor de protecţie, după întâlnirea cu un factor generator de stres
intens. Ca rezultat, rezilienţa este definită ca fiind efectul pozitiv şi benefic
ce decurge din trăirea unor evenimente stresante, ca „un proces dinamic ce
cuprinde adaptarea pozitivă în contextul unei adversităţi semnificative”. 8
Asociaţia Americană de Psihologie defineşte rezilienţa ca „procesul
de adaptare adecvată la confruntarea cu traume, adversităţi, tragedii,
ameninţări sau cu alte surse importante de stres cum ar fi problemele de
familie şi relaţii, probleme grave de sănătate sau stres la locul de muncă şi
financiare.” 9. Conform altor definiţii, rezilienţa reprezintă: „factorii de
protecţie care ameliorează sau modifică răspunsul unei persoane la un
pericol din mediu care predispune la un rezultat dezadaptativ;” 10 „procesul,

2
Windle G. What is resilience? A review and concept analysis, Reviews in Clinical Gerontology
2011; 21(2): 152–169, apud Corina Demian, Rezilienţa şi factorii care o influenţează. Implicaţii
practice pentru copii, adolescenţi şi adulţi, Revista de Medicină Şcolară şi Universitară, Vol IV,
Nr. 1, ianuarie 2017, p. 40.
3
Boris Cyrulnik, Un merveilleux malheur, Paris, Odile Jacob, 1999, apud Claude de Tychey,
Op.cit., p. 2.
4
Idem.
5
David Fletcher, Mustafa Sarkar, Psychological Resilience: A Review and Critique of
Definitions, Concepts and Theory, in European Psychologist, April 2013, volume 18 (1), p. 12.
6 Hyun Hwa Lee, James Cranford, Does resilience moderate the associations between parental
problem drinking and adolescents’ internalizing and externalizing behaviours? A study of
Korean Adolescents, p.213, Drug Alcohol Depend, August 2008, 96(3), 10.1016/
j.drugalcdep.2008.03.007, apud Fletcher David, Sarkar Mustafa, Op.cit. p. 40.
7
Berhard Leipold, Werner Greve, Resilience: A conceptual bridge between coping and
development, European Psychologist, 14 (1), January 2009, p. 41, apud David Fletcher, Mustafa
Sarkar, Op. cit. p. 40.
8
Suniya Luthar, Dante Cicchetti, Brian Becker, The construct of resilience: A critical evaluation
and guidelines for future work. Child Development, 2000, p. 543 apud David Fletcher, Mustafa
Sarkar, Op. cit. p. 40.
9
American Psychological Association, Building your resilience, https// www.apa.org/topics/
resilience.
10
Michael Rutter, Psychosocial resilience and protective mechanisms, American Journal of
Orthopsychiatry, 1987, p. 316, apud David Fletcher, Mustafa Sarkar, Op. cit, p. 13

288
capacitatea sau rezultatul adaptării cu succes în ciuda circumstanţelor
provocatoare sau ameninţătoare;” 11
Concluzionând, putem spune că rezilienţa psihologică este un
proces de dezvoltare psihosocială prin care indivizii expuşi la adversităţi
susţinute ori la evenimente potenţial traumatice învaţă în timp adaptarea
psihologică pozitivă. Rezilienţa este abilitatea unui individ de a se recupera,
dar şi aceea de a obţine putere dintr-o situaţie dificilă şi de a se dezvolta în
condiţii nefavorabile.

II. FACTORII REZILIENŢEI

Rezilienţa psihologică „se referă la procesul de a face faţă sau de a
depăşi expunerea la adversitate sau stres.” 12 Ea se bazează pe trăsăturile de
caracter, pe factori de personalitate, dar şi pe factorii de mediu, cumulul
acestora asigurând formarea puterii de rezistenţă psihică. Privitor la factorii
de rezilienţă şi la formele de dezvoltare a acestora există diverse abordări.
Christina Berndt grupează factorii rezilienţei astfel: temperament
(umor, flexibilitate, echilibru emoţional, toleranţă la frustrare, putere de
pătrundere, perseverenţă, forţă, optimism, interes pentru un hobby,
impulsivitate); competenţe cognitive (bună pregătire profesională, talente
speciale, planificare/perspectivă într-un viitor realist, motivare pentru
realizări, inteligenţă); trăiri proprii (auto-eficacitate, încredere în sine,
neajutorare); modul de a face faţă unei situaţii (soluţionare activă a
problemelor, capacitate de a se distanţa, reacţie pasiv-agresivă la probleme);
relaţii sociale (relaţii bune în familie, cu şefii şi camarazii, persoană
cooperantă în afara familiei, religiozitate/spiritualitate, mulţumire cu
susţinerea primită, relaţii sociale pozitive, abilităţi discursive); climat
profesional (control, orientare-standard, pretenţii şi răspundere dozate). 13
Dr. Corina Demian defineşte ca factori care influenţează rezilienţa:
factorii genetici, epigenetici, mediul de dezvoltare, factori psihosociali
(copingul activ, umorul, flexibilitate cognitivă, sistemul intern de convingeri

11
Ana Masten, Karin Best, Garmezy Norman, (1990). Resilience and development:
Contributions from the study of children who overcome adversity, Development and
Psychopathology, volume 2, Issue 4, October 1990, p. 426, apud David Fletcher, Mustafa Sarkar,
Op.cit.
12
Lisa S. Meredith, Cathy D. Sherbourne, Sarah Gailloty, Lydia Hansell, Hans V. Ritschard,
Andrew M. Parker, Glenda Wrenn, Promoting Psychological Resilience in the U.S. Military,
Published 2011 by the RAND Corporation, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/
PMC4945176/, p. 13.
13
Christina Berndt, Rezilienţa. Secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistenţi la stres,
depresii si epuizare psihică, Editura All, Bucureşti, 2014, pp. 67-69.

289
şi valori, comportamentul prosocial, suportul social, exerciţiile fizice),
neurochimici şi anumite circuite neurologice specifice. 14
În studiul „Promoting Psychological Resilience in the U.S.
Military”, elaborat sub egida Center for Military Health Policy Research,
factorii de rezilienţă sunt catalogaţi ca fiind de nivel individ (coping pozitiv,
afect pozitiv, gândire pozitivă, realism, control comportamental, capacitate
fizică, altruism), familie (legături emoţionale, comunicare, sprijin, apropiere,
dragoste şi ataşament, abilităţi parentale, adaptabilitate), subunitate/unitate
(climat pozitiv de comandă, lucru în echipă, coeziune) şi comunitate
(apartenenţă, coeziune, conectivitate, eficacitate colectivă). 15

III. ASPECTE SPECIFICE REZILIENŢEI ÎN DOMENIUL

MILITAR
Orice persoană are nevoie de un nivel ridicat al rezilienţei, cu
precădere cele care activează în domenii ce implică un grad de risc ridicat,
confruntare cu suferinţă, efort prelungit în condiţii de stres, unul dintre
acestea fiind domeniul militar. Procesul de instrucţie, exerciţiile şi aplicaţiile
tactice îi solicită intens pe militari atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.
Misiunile cu grad ridicat de risc, precum cele internaţionale, implicarea
nemijlocită în acţiuni de luptă pot afecta, chiar traumatiza pe participanţi
datorită experinţelor la care sunt supuşi. Prin caracterul său privativ şi
restrictiv serviciul militar poate genera frustări la nivelul militarilor, dar şi al
familiilor acestora. Ca atare, pregătirea psihologică, întărirea forţei interioare
şi dezvoltarea rezilienţei sunt vitale pentru militarul zilelor noastre. Creşterea
rezilienţei militarilor trebuie să aibă în vedere accentuarea abilităţilor deja
existente (caracteristici fizice şi psihice şi capacitatea de supravieţuire în
luptă), gestionarea impactului negativ al factorilor stresori, dezvoltarea
curajului şi a capacităţii de a face faţă fricii de rănire sau de pierderea vieţii.
Creşterea rezilienţei se bazează atât pe factorii interiori, specifici fiecărei
persoane, cât şi pe cei externi, de mediu, şi se face pe mai multe paliere: fizic,
mental, spiritual şi social.

IV. FACTORI DE NIVEL INDIVIDUAL

a) coping pozitiv. Abilităţile de coping sunt capacităţile unui individ
de a se adapta şi de a-şi reduce nivelul de stres perceput. 16 Acestea presupun
un efort conştient care are ca scop găsirea mecanismelor de a reduce impactul

14
Corina Demian, Op. cit., pp. 42-45.
15
Lisa S. Meredith, Op. cit., pp. 21-22.
16
Nelly Petrova-Dimitrova, Introducere în rezilienţă, Social Activites and Practices Institute,
Sofia 2017, p. 10, https://docplayer.ro/177307990-Introducere-%C3%AEn-rezilien%C8%9B%
C4%83-prof-nelly-petrova-dimitrova-social-activities-and-practices-institute.html

290
negativ pe care evenimentele la care este expusă o persoană îl au asupra
psihicului şi fizicului acesteia. Pentru a găsi metodele necesare de coping,
este nevoie să se analizeze şi să identifice care sunt conflictele interioare sau
externe, care sunt temerile, indeciziile şi pierderile, ce pot schimba şi
îmbunătăţi în mod constructiv situaţia.
Există două tipuri de mecanisme de coping: sănătos şi nesănătos.
Mecanismele sănătoase ajută persoana în cauză să facă faţă evenimentelor
neplăcute din viaţa sa şi să realizeze ce şi-a propus, în timp ce mecanismele
nesănătoase îi pot afecta viaţa, precum şi a celor din jurul său. Între metodele
sănătoase pot fi enumerate: umorul, cunoaşterea propriilor limite, o atitudine
orientată spre rezolvarea problemelor, acceptarea şi învăţarea din critică,
asumarea responsabilităţilor, autocontrolul, flexibilitatea, solicitarea de
ajutor, stima de sine etc.
Cunoaşterea de sine este un factor important al rezilienţei, ea
conferind o forţă reală persoanei în cauză. O viziune corectă despre sine
permite celui în cauză să facă alegeri şi să acţioneze conform propriilor
criterii, nevoi şi preferinţe şi nu sub influenţa altora. Autocunoaşterea
contribuie la dezvoltarea încrederii în sine şi a posibilităţilor de a controla
diversele situaţii. A aborda activ o provocare este atât o chestiune de curaj,
cât şi una de încredere în sine. 17 O bună măsură a sentimentului propriei
valori poate asigura motivaţie pentru realizări şi ajuta la depăşirea
înfrângerilor şi a evenimentelor critice din viaţă. Lipsa de încredere în sine
poate conduce la depresii şi demotivare, în timp ce o supraestimare constituie
un risc semnificativ de a eşua, cel în cauză fiind convins că deciziile sale nu
pot fi greşite. O bună cunoaştere de sine favorizează autocontrolul şi
autoreglarea comportamentală, concretizate în monitorizarea, evaluarea şi
modificarea reacţiilor proprii în măsură să asigure îndeplinirea cu succes a
obiectivului stabilit.
Rezilienţa presupune un temperament flexibil. Pentru a rezista cât
mai bine presiunilor, stresului specific mediului militar, pentru a contracara
efectele evenimentelor potenţial generatoare de traume pe timpul diverselor
misiuni, militarul trebuie să manifeste flexibilitate în gândire şi atitudinal, să
se reorienteze, să găsescă soluţii eficiente, în timp scurt, la situaţii
neprevăzute, să nu se teamă să meargă pe căi necunoscute. Este nevoie şi de
o anume toleranţă faţă de frustrări, care afectează capacitatea de a se face
faţă situaţiilor stresante. „... oamenii puternici nu se ceartă cu soarta lor, ci
sunt pregătiţi să accepte situaţia şi sentimentele neplăcute legate de
aceasta. 18

17
Christina Berndt, Op. cit., p. 64.
18
Ibidem, p. 56.

291
 Umorul are rolul său. Nu totul în viaţă trebuie luat în serios. Cine
ştie să râdă, acceptă mai uşor evenimentele neplăcute. Nu se iese dintr-o
situaţie traumatică (rănirea sa, rănirea sau chiar decesul unui coleg, un eşec
profesional major etc.) doar cu ajutorul umorului, însă, dacă ostilităţile
cotidiene sunt întâmpinate cu glume, voioşie şi optimism, pot fi depăşite uşor
şi fără urmări. 19
Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate este nevoie şi de
inteligenţă. Militarul nu trebuie neapărat să fie dotat peste medie. Este
suficient să aibă abilitatea să analizeze şi să înţeleagă situaţia, să imagineze
alternative de răspuns şi să le transpună în practică.
În rândul metodelor nesănătoase pot fi incluse: consum de alcool
şi/sau droguri, promiscuitate, evitarea abordării problemei, izolare socială, a
da vina pe alţii, minciuna, sarcasmul, dependenţă de relaţie, nevoia de
aprobare chiar şi în probleme minore.
b) afectele pozitive presupun menţinerea unei perspective optimiste,
dau curaj oamenilor să-şi menţină speranţa, să păstreze o perspectivă pozitivă
şi să facă faţă stresului discutând şi chiar tratând cu umor situaţiile create
(acolo unde este posibil), fapt ce ajută la eliberarea tensiunii. O atitudine
optimistă în faţa unor provocări noi, generatoare de riscuri asigură o mai mare
rezistenţă, inclusiv capacitatea celui în cauză de a-şi reveni din experienţe
negative şi stresante şi de a găsi un sens pozitiv în situaţii aparent adverse.
Emoţiile pozitive joacă un rol important în creşterea capacităţii de tolerare a
stresului, în scăderea bolilor legate de stres, în diminuare apelării la serviciile
de îngrijire a sănătăţii, în reducerea simptomelor depresiei. 20
c) gândirea pozitivă presupune capacitate de prelucrare a
informaţiilor şi de a le aplica în mod creativ, flexibilitate cognitivă, capacitate
de reevaluare, de reorientare, de ajustare a acţiunii, de modificare a regulilor
şi sarcinilor prin restructurare pozitivă, dând o perspectivă pozitivă situaţiei
şi redefinind aşteptările în perspectiva îndeplinirii misiunii. 21
d) realismul presupune o viziune corectă asupra posibilului,
aşteptări de rezultat realiste şi acceptare a ceea ce este dincolo de control sau
nu poate fi schimbat. Realismul este un factor de rezistenţă care permite
revenirea oameniilor la capacităţile funcţionale anterioare, facilitează
adaptarea pozitivă după traume şi poate crea modele acţionale care să inspire
pe camarazi. 22
e) starea fizică presupune capacitatea corporală de a funcţiona
efectiv şi eficient în diverse domenii de activitate. Formarea rezistenţei fizice

19
Idem.
20
Lisa S. Meredith, Op.cit., p. 25.
21
Ibidem, p. 21.
22
Ibidem, p. 25.

292
prin programe speciale de pregătire fizică contribuie la creşterea nivelului de
rezilienţă. Se au în vedere multiple aspecte: direcţionarea agresivităţii către
ţintă, vigilenţa în timpul acţiunilor tactice, energia şi motivaţia pentru
angajarea în acţiuni de luptă, disciplină şi respectarea ordinelor. În acelaşi
timp, exercitiul fizic întăreşte şi reorganizează creierul pentru a-l face mai
rezistent la stres şi creşte numărul de substanţe neurochimice care pot calma
creierul în momente tensionante. 23

V. FACTORI LA NIVEL DE FAMILIE

Existenţa unor legături emoţionale puternice bazate pe respect,
dragoste, încredere constituie importanţi factori rezilienţi atât pentru militar,
cât şi pentru membrii familiei acestuia. Căldura sufletească, iubirea,
intimitatea şi ataşamentul contribuie la bunăstarea şi rezistenţa psihologică a
partenerilor. Deosebit de importantă este şi comunicarea între membrii
familiei. O comunicare continuă şi sinceră, prin intermediul căreia să se poată
împărtăşi şi răspunde sentimentelor, să se exprime nevoi şi dorinţe, aşteptări
de la celălalt, contribuie la continua îmbunătăţire a relaţiilor familiale. Un alt
factor de rezistenţă la nivel de familie este sprijinul reciproc, cu precădere în
momentele mai grele prin care trece unul dintre membrii familiei, înţelegerea
cu care este tratat cel în cauză. Este foarte important ca militarul să se simtă
apreciat de membrii familiei, să i se recunoscă rolul asumat şi eforturile
pentru bunăstarea familiei. La rândul său trebuie să înţeleagă eforturile
familiei, să ofere sprijin pentru depăşirea frustărilor generate de specificul
serviciului militar ce se răsfrâng şi asupra membrilor familiei. Trebuie să îşi
asume pe deplin rolul de fiu/fiică, soţ, părinte în pofida greutăţilor presupuse
de serviciul militar, să participe activ la viaţa de familie, la momentele
importante ale acesteia. Confortul material, financiar, afectiv al familiei
asigură o bunăstare psihică a militarului şi creşterea rezistenţei sale. La
nivelul familiilor militarilor este benefică o capacitate de adaptare ridicată,
pentru a face faţă schimbărilor dese şi de amploare generate de serviciul
militar (schimbarea garnizoanei, absenţa îndelungată de lângă familie etc.)
Rezilienţa psihică a militarului şi cea a membrilor familiei se completează şi
se stimulează reciproc.

VI. FACTORI LA NIVEL DE SUBUNITATE/UNITATE

a) Existenţa unui climat de comandă pozitiv, a unor lideri în
măsură să faciliteze şi să încurajeze interacţiunea intre-umană la nivelul
colectivului, să asigure cultivarea la fiecare militar a mândriei aparteneţei la

23
Nindl Bradley C., Perspectives on resilience for military readiness and preparedness: Report
of an international military physiology roundtable, în Journal of Science and Medicine in Sport
21, 2018.

293
subunitatea/unitatea din care face parte, să menţină un nivel de instruire
ridicat, care să dea încredere soldaţilor şi subunităţii/unităţii în ansamblul său
că pot îndeplini misiunile încredinţate. Exercitarea actului de comandă
trebuie să se bazeze pe legalitate în emiterea ordinelor, pe relaţii de respect
atât pe verticală, cât şi pe orizontală, 24 pe exemplu, personal al
comandantului. S-a constatat că soldaţii cu lideri care au stabilit un climat
pozitiv la nivelul subunităţii/unităţii au o forţă psihologică mai bună; care, la
rândul ei, îmbunătăţeste rezistenţa şi satisfacţia la locul de muncă, pe timpul
executării misiunilor etc.
b) Lucrul în echipă, coordonarea şi flexibilitatea muncii între
membrii subunităţii, un schimb de informaţii oportun sporesc rezistenţa la
stres a militarilor pe timpul executării diverselor misiuni şi a acţiunilor de
luptă. Este esenţial ca membrii subunităţii să împărtăşească o mentalitate
comună, care facilitează coordonarea eforturilor pentru îndeplinirea
misiunilor încredinţate.
c) Coeziunea este definită ca abilitatea unei unităţi militare de a
desfăşura misiuni, acţiuni de luptă, bazându-se şi contribuind la dezvoltarea
legăturilor între militari, pe angajamentul unuia faţă de celălalt şi faţă de
misiune. 25 „Cel mai puternic factor de protecţie în viaţă sunt legăturile,” 26
încrederea că există cel puţin o persoană apropiată, care să îţi fie alături la
greu. Calitatea relaţiilor interpersonale, coeziunea grupului contribuie la
dezvoltarea rezilienţei membrilor săi. Sunt situaţii în care spiritul de
întrajutorare între colegi poate suplini lipsa intervenţiei unui psiholog pentru
că în cadrul unui grup unit se creează un mediu securizant, în care membrii
acţionează împreună, oferind şi primind sprijin şi astfel le creşte rezistenţa
la stres. Pentru militari este esenţial să ştie că au pe cine să se bazeze dacă se
confruntă cu un pericol sau cu o situaţie stresantă.

VII. FACTORI LA NIVEL DE COMUNITATE

Benefică pentru rezistenţa psihică a militarilor este şi apartenenţa la
comunitate în diferite forme (vecin, parte a unui grup de prieteni din afara
armatei, membru al unor asociaţii culturale, religioase, sportive etc.),
participarea la evenimente în cadrul comunităţii, acumularea de noi
cunoştinţe şi valori. Aprecierea de către societate a importanţei statutului de
militar, recunoaşterea şi aprecierea calităţii de membru deplin integrat în
comunitate, sentimentul apartenenţei la valorile culturale, spirituale ale

24
Ibidem, p. 45.
25
Ibidem, p. 46.
26
Christina Berndt, Op.cit., p. 52.

294
acesteia contribuie la fortificarea psihică a militarului, a capacităţii sale de a
face faţă diferiţilor factori stresanţi atât în mediul militar, cât şi în comunitate.
Un spirit comunitar dezvoltat, coeziunea comunitară, calitatea şi
numărul conexiunilor cu alte persoane, asumarea de responsabilităţi la
nivelul comunităţii şi soluţionarea de calitate a acestora, comunicarea bună
cu ceilalţi membrii creează un sentiment de utilitate, de stimă de sine, de
încredere în propriile capacităţi, toate acestea contribuind la fortificarea
psihică a celui în cauză, la rezilienţa acestuia. Importantă este încrederea în
eficacitatea colectivă, în capacitatea colectivităţii de a rezolva problemele
generale, de a-şi ajuta membrii să le rezolve, încrederea că, mai ales pe timpul
absenţei sale, familia militarului va fi sprijinită şi protejată, el putând să
acţioneze pentru îndeplinirea misiunilor sale fără un sters suplimentar.

VIII. CONCLUZII
Rezilenţa este un proces multifuncţional prin care o persoană
reuşeşte, prin mobilizarea resurselor interne şi folosirea eficientă a celor
oferite de mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, să depăşească
efectele provocate de factori de stres sau traume. Ea are trei utilizări: o bună
dezvoltare în ciuda pericolului social, păstrarea competenţelor în contextul
stresului continuu şi recuperarea după o traumă.
Rezistenţa psihică nu este doar o proprietate, o caracteristică
esenţială sau o sumă de trăsături de caracter. Alături de factorii de
personalitate, factorii de mediu joacă un rol esenţial în dezvoltarea rezilienţei
psihice. 27 O persoană, oricât de puternică ar fi, nu supravieţuieşte într-un
mediu ostil; iar personalităţile slabe în sine pot fi atât de bine integrate în
colectivitate încât depăşirea crizelor să fie la fel de uşoară ca pentru camarazii
mult mai rezistenţi.
Deoarece este o capacitate dinamică, rezilienţa poate fi oricând
întărită pentru a putea ajuta la controlul şi modelarea propriei existenţe în
funcţie de provocări şi încercări. Oamenii rezilienţi nu ştiu neapărat cum vor
depăşi o anumită situaţie. Ei dispun de variate moduri de reacţie, cognitive,
emoţionale şi sociale, pentru a putea să se adapteze şi să rămână apţi
funcţional. 28
Pornind de la factorii stresanţi, mulţi specifici, care acţionează în
mediul militar şi traumele care le pot genera, dezvoltarea rezilienţei
militarilor este deosebit de importantă. Ea trebuie să se desfăşoare atât
proactiv, pentru creşterea rezistenţei psihice în perspectiva acţiunilor
generatoare de stres, cât şi reactiv, pentru a-i ajuta să depăşească eventualele
traume. Este important ca militarii să îşi însuşească cât mai multe lecţii

27
Ibidem, p. 49.
28
Idem.

295
specifice creşterii rezistenţei psihice prin efort individual, dar şi să fie
încurajaţi să apeleze la ajutor specializat, cu precădere pentru perioada
posttraumatică.
În tot acest proces este important ca militarii să fie perceputi ca fiinţe
umane şi nu ca nişte victime sau ca pacienţi care caută ajutor. Concentrarea
trebuie să se axeze asupra procesării şi acceptării evenimentului dur pe care
l-au trăit, să fie ajutaţi să îşi identifice emoţiile şi să nu se identifice cu acea
experienţă nefastă. În acest mod se pot identifica resursele şi punctele tari
(strategii de coping, talente, simţul umorului etc.), de care nu suntem mereu
conştienţi. De asemenea, pot descoperi noi abilităţi de rezolvare a
problemelor, noi posibilităţi, dar şi propriile valori, atuurile şi slăbiciuni
personale. Rezilienţa este un proces amplu, care permite dezvoltarea după
una sau mai multe întâmplări nefericite. Pentru ca factorii stresori să fie priviţi
ca provocări sau posibilităţi de dezvoltare profesională şi personală este
necesară existenţa sprijinului necesar în cadrul unităţilor, în care militarii să
fie susţinuti şi trataţi cu respect şi demnitate.
Este important să li se transmită că este firesc să simtă furie sau
tristeţe în momente de tensiune, asta nu îi face mai puţin umani, iar validarea
şi acceptarea modului în care se simt este un element cheie atunci când se
urmăreşte creşterea nivelului de rezilienţă. În acelaşi timp, sublinierea
faptului că există o dimensiune altruistă a misiunii pe care o au, îi poate ajuta
să dea sens vieţii lor.
Trebuie încurajate relaţiile de camaraderie în care să se discute
problemele cu care se confruntă. Modul în care o persoană vorbeşte despre o
traumă suferită ar putea fi considerat un criteriu de rezilienţă. Cel mai adesea,
persoanele care au experimentat rezilienţa, adică au trăit evenimentul
traumatic şi l-au integrat într-un mod constructiv în viaţa lor, reuşesc să
vorbească despre el într-o manieră deschisă, fără a-l transforma într-o dramă
şi fără să încerce să evite amintirea lui. Calitatea relaţiilor interpersonale,
coeziunea grupului din care fac parte, precum şi suportul familial contribuie
la dezvoltarea capacităţii adaptative a militarilor. Atunci când revin la rolurile
sociale şi familiale depun un efort de readaptare, de aceea dacă există
dificultăţi de reintegrare în mediul social sau apar simptome ale stresului
posttraumatic se recomandă sa fie deschişi să apeleze la ajutor specializat.
Pentru viitor, se impune o permanentă îmbunătăţire a programelor
şi strategiilor consacrate creşterii rezilienţei psihologice la stres a militarilor,
precum şi a membrilor familiilor, astfel încât acestea să devină tot mai
eficiente, asigurând oportun şi intergral refacerea celor afectaţi de stres şi
traume.

296
 BIBLIOGRAFIE
1. American Psychological Association, Building your resilience,
https//www.apa.org/topics/resilience
2. BEATTY Jordan, La pleine conscience: renforcement de la
résilience dans les Forces canadiennes, http://www.journal.forces.gc.ca/
vol21/no1/page63-fra.asp
3. BERNDT Christina, Rezilienţa. Secretul puterii psihice. Cum
devenim mai rezistenţi la stres, depresii şi epuizare psihică, Editura All,
Bucureşti, 2014
4. BOBOC Gabriella, Ce este rezilienţa mentală (psihologică)?,
https://clinica-hope.ro/rezilienta-mentala/
5. COSTIN Oana, Rezilienţa psihologică – cum faci faţă
dificultăţilor, https://sfaturimedicale.ro/rezilienta-psihologica/
6. DEMIAN Corina, Rezilienţa şi factorii care o influenţează.
Implicaţii practice pentru copii, adolescenţi şi adulţi, Revista de Medicină
Şcolară şi Universitară, Vol IV, Nr. 1, ianuarie 2017
7. FLETCHER David, SARKAR Mustafa, Psychological
Resilience: A Review and Critique of Definitions, Concepts and Theory, in
European Psychologist, April 2013, volume 18 (1)
8. GRABER Rebecca, PICHON Florence, CARABINE Elizabeth,
Psychological resilience State of knowledge and future research agendas,
Overseas Development Institute, Londra, https://cdn.odi.org/
media/documents/9872.pdf
9. MATHIOT Anne-Sophie, Capacité de résilience en fonction du
type de personnalité chez les enfants placés vs. enfants tout-venants,
Universite de Liege, Faculte de Psychologie, Mémoire présenté par en vue de
l’obtention du grade de Master en Sciences Psychologiques, 2019.
https://fdocuments.fr/document/ capacit-de-rsilience-en-fonction-du-type-
de-moire-tout-daabord-je-tiens.html
10. MEREDITH Lisa S., SHERBOURNE Cathy D., GAILLOTY
Sarah, HANSELL Lydia, RITSCHARD Hans V., PARKER Andrew M.,
WRENN Glenda, Promoting Psychological Resilience in the U.S. Military,
Published 2011 by the RAND Corporation, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/
pmc/articles/PMC4945176/
11. NINDL Bradley C., BILLIN Daniel C., DRAIN Jace R.,
BECKNER Meaghan E., GREEVESC Julie, GROELLER Herbert, TEIEN
Hilde K., MARCORA Samuele, MOFFITT Anthony, REILLY Tara,
TAYLOR Nigel A.S., YOUNG Andrew J., FRIED Karl E., Perspectives on

297
resilience for military readiness and preparedness: Report of an
international military physiology roundtable, în Journal of Science and
Medicine in Sport 21, 2018. https://www.sciencedirect.com/science/
article/pii/S1440244018301397
12. PETROVA-DIMITROVA Nelly, Introducere în rezilienţă,
Social Activites and Practices Institute, Sofia 2017, https://docplayer.ro/
177307990-Introducere-%C3%AEn-rezilien%C8 %9B%C4%83-prof-nelly-
petrova-dimitrova-social-activities-and-practices-institute.html
13. TYCHEY Claude de, L’évaluation de la résilience: quels
critères diagnostiques envisager? în Perspectives Psy, July 2004,
https://www.researchgate.net/ publication/ 270841643 _L'evaluation_de_la_resilience_
quels_criteres_ diagnostiques_envisager.

298
 SECŢIUNEA A II-A

PSIHOLOGIA MILITARĂ
ÎN CONTEXTUL MEDIULUI
DE SECURITATE ACTUAL
 AN IMPACT EFFECT OF BASELINE STRESS ON
DEPLOYMENT TRAUMATIC STRESS LEVEL

Ramute VAICAITIENE ∗

I. INTRODUCTION
Most of research studies focusing on deployment now are trying to
determine not only the level of deployment stress, but are interested in
relationship between experienced traumatic events, stress coping strategies
during deployment and health status after soldiers are coming home.
Our small study of peacekeepers was design to look at stress level
of servicemen during different “end points “– before, during and after the
deployment and to analyse possible risk factors for its changes after traumatic
event. Dynamic changes of their psychological and general health status were
observed with respect to frequently used stress coping strategies during
exposure to various traumatic events during deployment and basic stress level
at home before deployment. For that purpose, blood samples for stress
biomarkers MDA (TBARS) were taken 2 times - before and after the
deployment. The questionnaire for stress level dynamic changes,
psychological reactions to traumatic events (SCL-90 and PIES) were used, as
well as analysis of health status trends during deployment in relationship with
the baseline stress. Data showed significant impact of baseline stress on
traumatic stress level. Therefore, mental health strengthening programme
before deployment by active resilience and stress coping training is strongly
recommended.
Scientific studies on human resourses of modern military operations
showed that even very strong or well prepared soldier could be affected by
different traumatic events, battle stress or emotional crisis during unexpected
exercise or battle conditions. The same events could have different impact on
different person. The main factors influencing reactions to stressors are of
course internal or external circumstances but stress coping skills or attitude
are very important as well as other personal features especially when person

∗ Assoc. prof. Research Group for security Institutions Management General Jonas Zemaitis
Military Academy of Lithuania

301
has possibility to be trained or have time for longer preparedness before
deployment (Novagrodskienė, Maslauskaitė, Valickas, 2005). After
evaluation of many risk factors in deployment surrounding, including
personal skills and medical care, it is possible to point out that stress or
permanent tension during mission is not so dangerous to the health as many
of servicemen like to tell (Kenedy, Zilmer, 2006). Usually, in every
deployment some of soldiers would like to show that their mental health
status got worse due to intensive duties in deployment area (mines, fire), for
example, as it was found in peackeepers serving in Somaly, Bosnia or
Lebanon (Bolton, 2009). About 85 perc. of soldiers according findings of
Bramsen (2000) are in danger due to unexpected shooting and more than 47
perc. of deployed soldiers have seen dead or injured persons. Study made by
Norway scientists showed high rate of Posttraumatic stress disorder among
United Nations peackeepers (15 perc) and 8 perc among USA soldiers (Litz,
1997). And it is a pity that no one screening test or programm trying to reveal
more wulnerable persons in advance was not succesfull from preventive point
as every person could be affected (Wessely, 2005, Nash, 2007).
So the goal of our case study was to look to different risk factors
influencing our deployed persons health status in relation with stress coping
strategies and baseline stress.

II. PARTICIPANTS, METHODS AND DESIGN

Data were collected from 60 peacekeepers - soldiers (mean age 33,4
years) deployed to serve in Afghanistan for 6 months, randomly voluntary
selected according to requirements of longitudinal multifactorial survey of
psychological and general health status. 48 of participants were men and 6 -
women (11,11 perc.), youngest had- 25 years, the oldest - 49 years, three
persons drop out of study due to missing data, and 3 returned from mission
earlier. The main group consisted of 31 - 35 years of soldiers ( 24 persons).
More than half of the persons were at international mission for the first time
(58 proc.), and 6 - more than 3 times (10,5 percent).
For the evaluation of psychological status standardised metodology
was used – Symptomatic Check List (SCL-90) and Impact of Traumatic
Event Questionnaire (PIES). For stress dynamic changes Lithuanian
psychologists created special original questionnaire based on four questions,
validated by Cronbacho alfa 0,862 (stress feeling before deployment, during
traumatic event – soldiers death, 1 month after event, stress after returning
home) (Petrauskas, 2007). Stress coping 4 strategies were analysed by
original Lithuanian 24 questions version adapted by Valickas (Grakauskas,
Valickas, 2003).

302
 Bloood samples were analysed by spectrofluorimetrical method at
laboratory of Experimental and Clinical Medicine revealing
malonyldialdehide concentration level (MDA, by TBARS). Health status was
evaluated by self questionnaire and objective medical findings (number of
presented disorders).

III. RESULTS
Due to big amount of data collected at three different points (before,
during and after the deployment) in this article only part of results mainly
associated with stress level dynamic changes will be presented.
According to questionnaire about stress level at the beginning of
mision, during traumatic event (one soldier was shooted on duty), 1 month
after the event and just after returning home - 4 different groups were made:
without stress (0), low stress (1), middle (2) and high stress (3) (Table 1 ).

Table 1. Numbers of soldiers in different stress groups.

Stress level Begining Incident After Return
1 month
0 21 2 24 41
1 30 14 28 14
2 6 23 4 2
3 0 18 1 0
Totall 57 57 57 57

As the numbers of soldiers variated not only between stress level

goups, but according very stressful event – the death of soldier just at the first
month of mission, we calculated percentage distribution of persons and
showed it in diagram (Picture 1). Of course, the biggest percentage of persons
feeling high stress was during the traumatic incident. Almost 32 percent of
soldiers showed very high level of stress during traumatic event (not at other
check points).

303
 Picture 1. Dynamic changes of stress feeling (in perc.)

The main finding during deeper analysis of stress level changes

showed that the among the persons having high basic stress at the begining
of mission all the persons mention the highest level of traumatic stress. And
looking from other side -if the basic stress level was low, incident stress level
at more than 52 percent of persons was low ( Picture 2).

Picture 2. Association between basic and stress during incident

(traumatic event)
100**
100
90
80
70
60 52.4*
46,7 Incid. Stress
50 42,9
no
36.7**
40 Incid.
30 middle.
16.6*
20
10 4.7**
0 0
0
No Middle High stress,
bas.stress, stress, N-30 N-6
N-21

304
 After analysing health status after the deployment by subjective and
objective data, worsening of health status was mentioned more in the group
of middle or high stress level (summary high level) than at lowest stress level
group - at 30,6 percent of persons comparing with 19,1 percent (by objective
data) and 52,8 percent comparing with 4,8 percent (by subjective data,
p<0,05). Emotionally discharge stress coping strategy, connected with stress
level, was used more often by persons in highest stress level group
accordingly (11,11 versus 8,1, p<0,05).
Finally, longitudinal analysis of relationships between different risk
factors, questionnaire data subjective findings, objective health status data
and different check points (pre, during and post deployment) showed the
strongest relationship between initial, baseline stress level and stress during
traumatic event and health disorders later on (Table 2)

Table 2. Realtionship between risk factors and stress level (Spearman

correlation)

Factor Factor Spearman value

Health disorders View of injured persons 0,356
Shooting Health problems 0,378
Health problems Stress during incident 0,378
Baseline stress Stress during incident 0,754*
Stress during incident Stress after 1 month 0,723
Baseline stress PIES data 0,442
*P value 0,01; other p<0,05

DISCUSSION
Our study revealed the biggest impact of real traumatic event during
mission (the death of soldier, friend and colleague) on stress level during
incident, even 1 month after the event. Research in other countries made by
Sweden and USA scientists sowed the same impact (Hoge, 2006). But stress
had positive effect on immune system and the level of MDA after 6 months,
and it is positive effect of mision called by Magruder as posttraumatic growth.
Persons with bad selfreport about their health status really had higher stress
level and higher stress level folowing free radicals biomarker MDA
concentration.
As data showed, two thirds of soldiers suffered from high stress
feeling just at the initial moment of deployment, during the most traumatic
event this number increased to 90 perc, after 1 month high or middle tension
was pointed for 52,1 perc. of soldiers. Questionnaire after deployment
showed lowest rate of tension – 68,6 percent of soldiers pointed out no stress

305
feeling. Early acute posttraumatic stress disorder symptoms were detected
only for 1 person (1,8 perc.). Correlation analysis revealed relationships
between tension before deployment and tension during traumatic event.
Further, analysis of results of traumatic event impact scale (PIES) and stress
feeling after 1 month showed that thigh impact was caused mostly by the
seeing injured persons. Emotionally stress coping strategies were more often
used in persons with higher tension during traumatic event though generally
stress coping toward problem solving strategy was mostly preferred by
peacekeepers.
So, it is obvious, that psychological support and training programs,
knowledges about traumatic stress and stress coping skills during mission
preparation period is very usefull and helps soldiers to cope with challenges.
And contrary, long preparation process in our country when more than
9 months before deployment soldier is in different places far from home but
not at mision region increases baseline level of stress.

CONCLUSIONS
Higher stress level during traumatic event was strongly associated
with higher baseline stress before deployment. Higher stress feeling was
conected with worse health assesment. Soldiers prefer to use stress coping
strategy toward problem solving more often than emotionally discharge
strategies using of which during traumatic stress was related with worse
health parameters. Stress level one moth after the event was still high so
psychological support after traumatic event must be available as soon as
possible.

RECOMMENDATIONS
During predeployment training more films with injured persons and
emergency psychological help must be used. Resilience training is very
important and needs to be organised widely and more active. Preparedness
period shortening must be discussed if necessary. Stress coping strategies and
skills must be included in everyday soldiers ‘s training and family life as
“homefront” problems could impact soldier’s mental health status in the
battle. Study on mental health status needs to be continued in other regions
and among conscripts too.

306
 REFERENCES
1. Adler A.B., Dolan C.A., Castro C.A., Bienvenu R.B. &
Huffman A.H. U.S. Soldier Study III: Kosovo Post-Deployment. 2000,
USAMRU-E Technical Brief #00-04. Heidelberg, Germany: U.S. Army
Medical Research Unit-Europe.
2. Autukaitė M., Valickas G. (2004). Karių patiriamo streso ir jo
įveikos ypatumai. Psichologija, 29, 31 – 46.
3. Aardal-Eriksson E. (2009). Salivary cortisol, posttraumatic
stress symptoms, and general health in the acute phase and during 9-month
follow-up. Biological Psychiatry,Vol 50, Issue 12, 986-993.
4. Ballone E. Factors Influencing Psychological Sress Levels of
Italian Peacekeepers in Bosnia // Military Medicine, 2000. V. 165, p. 911 – 921.
5. Bartone P. T. A. Model of Psychological Stress in Peacekeeping
Operations. 1998.
6. Bliese P., Wright, K., Adler, A., Thomas, J., Hoge, Ch. (2004).
Screening for traumatic stress among re-deploying soldiers. US Army
Medical Research Unit – Europe. Walter Reed Army Institute of Research.
7. Briede J., Runtz M. Trauma Symptom Checklist 33 and 40 (TSC – 33
and TSC – 40) //1996.
8. Engelhard I.M., Van Den Hout M.A., Weerts J.et al.
Deployment – related stress and trauma in Dutch soldiers returning from Iraq.
British Journal of psychiatry. 2007, 191, 140-145.
9. Grakauskas Ž., Valickas G. Streso įveikimo klausimynas.
Keturių faktorių modelio taikymas. // Psichologija. 2003, N. 33, p. 65.
10. Hoge Ch., Auchterlonie, Milken Ch. Mental health problems,
use of Mental health service, and attruition from military service after
returning from deployment to Iraq or Afganistan. (2006), JAMA, 295:1023-1032.
11. Litz B. T., Orsillo S. M., Friedman M., Ehlich P., et. al.
Posttraumatic Stress Disorder Associated with Peacekeeping duty in Somalia
for U. S. Military Personnel // The American Journal of Psychiatry. 1997,
V. N. 154, p. 178 – 185.
12. Magruder K. M., Frueh B. Ch., Knapp R. G., Johnson M. R.,
Vaughan III J. A., Narson T. C., Powell D. A., Hebert R. PTSD symptoms,
Demographic Characteristics, and Functional Status among Veterans Treated
in VA Primary Care Clinics // Journal of Traumatic Stress. 2004, V.17, N. 4,
p. 293 – 301.
13. Segestrom S.C., Miller G.E. Psychological Stress and the
Immune System: A Meta-analytical Study of 30 years of Inquiry.
Psychological bulletin, 2004, Vol1 30. No. 4, p. 601-630.
14. Tedeshi R.G., Calhoun L.G.A clinical aproach to posttraumatic
growth. Positive psychology in Practice. New Jersy:Jwilly and sons. Inc.
2004. P.4 05-419.

307
 MODEL PRACTIC-APLICATIV ÎN IDENTIFICAREA
CLIMATULUI ORGANIZAŢIONAL

Isabela FRĂŢICĂ ∗
Nicoleta MOCANU ∗∗
Cristina VERZA ∗∗∗

I. PREMISE TEORETICE GENERALE

1.1. Argument şi motivaţie
În contextul general al teoriilor moderne cu privire la managementul
organizaţiei şi resurselor umane, evaluarea climatului organizaţional reprezintă
un complex problematic major în maximizarea eficienţei activităţilor (Furnham,
1997, Muchinsky, 2000, Cole, 2000, Spector, 2003, Cook, 2004).
Prin urmare, investigarea climatului organizaţional reprezintă o
problemă de mare actualitate şi pentru psihologia românească aplicată. Pe
această temă, mai ales în ultima perioadă, s-a scris destul de mult (Chirică,
1996, Tabachiu & Moraru, 1997, Sîntion, 2000, Pitariu, 2000, Iosif, 2001,
Bogathy, 2003, Vlăsceanu, 2003, Zlate, 2004, Constantin & Stoica-Constantin,
2002, Constantin, 2004).
Din sfera cuprinzătoare a managementului resurselor umane vom
aborda, în studiul nostru, doar problematica evaluării şi investigării climatului
organizaţional.
Într-o instituţie publică apar frecvent probleme legate de comunicare
în interiorul sau între departamente, de satisfacţie în muncă a angajaţilor, de
motivarea sau acordul de retribuire, organizarea efectivă a activităţii curente
sau de calitatea relaţiilor ierarhice.
Pentru buna funcţionare a instituţiei nu este întotdeauna suficient ca
posturile să fie bine definite, sarcinile clare, selecţia de personal să-şi atingă
scopul sau procedurile de evaluare a activităţii să fie realizate corect şi cu
finalitate stimulativă. Sunt necesare intervenţii care reies din analiza
climatului organizaţional.
Climatul organizaţional este descris de totalitatea caracteristicilor
umane şi sociale ale organizaţiei ca sistem complex: practicile de luare a
deciziilor de-a lungul ierarhiei, funcţionarea organelor colective de

∗
Ministerul Afacerilor Interne
∗∗
Ministerul Afacerilor Interne
∗∗∗
Ministerul Afacerilor Interne

308
conducere, realizarea funcţiilor sociale ale instituţiei, atmosfera generală de
stimulare a performanţei de muncă şi a participării la conducere.
În ultimele două decenii climatul a captat interesul şi atenţia
cercetătorilor devenind o problemă studiată tot mai frecvent. Există
numeroase cercetări realizate în scopul investigării climatului psihologic din
organizaţii, realizate de către cercetători diferiţi, cu metodologii diferite şi în
contexte organizaţionale variate.
De asemenea, după cum se ştie, grupul de muncă răspunde nu doar
nevoilor organizaţiei, scopurilor şi obiectivelor acesteia ci şi nevoilor
asociative şi de apartenenţă ale fiecărui angajat în parte, oferind cel mai
important mediu şi mijloc de socializare şi condiţiile transmiterii unor norme
şi valori importante. Prin sistemul său de interacţiuni, creează mijloace de
învăţare socială, posibilitatea de asumare într-o măsură mai mare sau mai
mică a unor statusuri şi roluri, precum şi cadrul pentru îndeplinirea sarcinilor
de muncă multiple.

1.2. Climatul organizaţional

În psihosociologia organizaţională, climatul psihosocial reprezintă
produsul relaţiei dintre aşteptările subiective ale angajaţilor şi condiţiile
obiective ale locului de muncă. Acesta reprezintă un fenomen - cheie în
înţelegerea a două aspecte esenţiale, care se influenţează, se condiţionează
reciproc.
Conceptul de climat organizaţional poate fi utilizat în două sensuri
distincte, astfel: pentru a desemna caracteristicile generale ale instituţiei, aşa
cum aceasta se manifestă în raport cu majoritatea colectivelor de lucru,
respectiv pentru a desemna mediul organizaţional specific al unui colectiv de
lucru, caracterizat atât prin aspecte generale, cât şi particulare. El depinde de
o suită de factori: factori obiectivi şi factori subiectivi.
În prima categorie, cea a factorilor obiectivi se regăsesc: condiţiile
de muncă, vechimea grupului (perioada de când membrii săi activează
împreună), nivelul pregătirii profesionale a membrilor grupului, nivelul
retribuţiei oamenilor.
În categoria factorilor subiectivi, întâlnim factori ce ţin de individ
(în special în cazul celor investiţi cu atribuţii de conducere şi factori subiectivi
care ţin de caracteristicile colectivului: coeziunea, relaţiile dintre membrii
grupului, starea de spirit, moralitatea grupului, modalitatea de manifestare a
opiniei colective s.a. (Ion Ciolca, Psihosociologie şi pedagogie militară,
Editura Militară; Bucureşti, 1992, p. 120)
Condiţiile muncii, relaţiile interpersonale şi personalitatea fiecărui
membru sunt determinante obiective ale climatului organizaţional, acestea

309
având o multitudine de determinări, nefiind generat de întâmplări pozitive
sau negative izolate.
Analiza climatului organizaţional oferă şi informaţii deosebit de
valoroase sub forma sugestiilor sau a soluţiilor pentru rezolvarea anumitor
probleme, posibilelor pârghii de motivare a angajaţilor, a descrierilor unor
posibile ameninţări viitoare ori a unor oportunităţi de dezvoltare sau
eficientizare a activităţii firmei-instituţiei (Constantin, Stoica – 2002).

II. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Obiectivul general: elaborarea unei metodologii specifice de
investigare a climatului organizaţional

2.2. Obiectivul specific: construirea unui chestionar specific de

invertigare a climatului organizaţional

2.3. Lotul de subiecţi: 200 de subiecţi cu vărsta cuprinsă între

20-48 ani.
2.4. Paşii de construcţie a chestionarului
În construirea unui chestionar de analiză a climatului
organizaţional s-a pornit de la cercetările lui James şi James, din 1989,
Brown şi Leigh, 1996. Pornind de la ipoteza: climatul psihologic este
multidimensional, James şi James (1989) au demonstrat că un număr de
dimensiuni de ordin superior pot fi responsabile pentru varianţa
numeroaselor trăsături specifice mediului organizaţional.
Pornind de la premisa universal acceptată, conform căreia climatul
organizaţional este multidimensional, prezentul studiu şi-a propus să
investigheze o serie de dimensiuni. În literatura de specialitate nu există încă
un consens între cercetători privind numărul ideal de dimensiuni al
conceptului de climat organizaţional.
Respectând algoritmul de construcţie a unui chestionar psihologic
(Albu, Monica, „Metode şi instrumente de evaluare în psihologie”, 2000),
după clarificarea noţiunilor şi a modelului teoretic de la care s-a plecat, s-a
procedat la:
1. Formularea itemilor şi formarea băncii de itemi (102 itemi).
Pentru acest pas s-a pornit de la definiţiile operaţionale ale fiecărei
dintre cele 6 dimensiuni alese. Dimensiunile stabilite au fost următoarele:
- Percepţia muncii
- Comunicare şi relaţionare
- Percepţia managementului
- Motivaţia extrinsecă
- Motivaţia intrinsecă
- Stresul profesional

310
 Itemii au fost formulaţi pe baza teoriilor de la care s-a pornit în
construcţie (pentru dimensiunile alese din modelele teoretice existente), şi pe
baza gradului de relevanţă şi adecvare pentru populaţia ţintă.
Variantele de răspuns la itemi sunt tip scală Likert cu 5 trepte.
După ce toţi itemii au fost formulaţi în forma finală a fost elaborat
chestionarul, unde ordinea acestora a fost astfel modificată încât doi itemi
aparţinând aceleiaşi scale să nu urmeze unul celuilalt, iar dimensiunile să fie
distribuite aleator în tot chestionarul.

III. APLICAREA CHESTIONARULUI

IV.PRELUCRAREA DATELOR OBŢINUTE
A fost analizată „normalitatea” distribuţiei răspunsurilor pentru
fiecare item în parte şi a consistenţei interne a itemilor în cadrul fiecărei
dimensiuni evaluate. S-a procedat la analiza mediilor şi abaterilor standard,
distribuţiilor de frecvenţă, făcând astfel o comparaţie cu metoda teoretică pe
fiecare scală. Au fost identificaţi itemii nediscriminativi şi cei pentru care
curba de distribuţie a înregistrat o orientare spre dreapta sau spre stânga.
A fost analizată consistenţa internă a fiecărui item, iar cei pentru
care au fost înregistrate valori ale coeficientului Alpha Crombach mai mari
de 0.8, iar curba de distribuţie a fost asimetric orientată, au fost eliminaţi.
De asemenea, calcularea coeficientului de corelaţie între scorul
testului şi scorul itemilor (matricea de intercorelaţii), a permis eliminarea
itemilor cu corelaţii nesemnificative sau negative.
Consitenţa interna a testului a fost verificată pentru fiecare
dimensiune în parte, tot cu ajutorul coeficientului Alpha Crombach. Fiind un
chestionar de atitudini şi nu unul de selecţie, vom considera satisfăcător şi
acceptat un scor al coeficientului mai mare de 0.7.
Validitate utilizată este cea relativă la construct, realizată prin
intermediul analizei factoriale confirmatorii.
În urma prelucrărilor statistice prezentate au fost eliminaţi 9 itemi,
ramânând astfel 93.
Prelucrarea statistică a presupus totodată studiul corelaţional al celor
6 dimensiuni ale chestionarului. Menţionăm că au fost considerate
reprezentative numai corelaţiile care au înregistrat valori la p=0.05.
În cele ce urmează vom prezenta corelaţiile semnificative
înregistrate între cele 6 dimensiuni.

Percepţia muncii corelează semnificativ cu dimensiunea

comunicare şi relaţionare (.476), percepţia managementului (.575),
motivaţia intrinsecă (.521), motivaţia extrinsecă (.439).
Astfel, cu cât un colectiv este caracterizat de un sistem deschis de
relaţii care stimulează cunoştinţele şi capacităţile individuale în vederea

311
atingerii obiectivelor profesionale, cu atât, sarcinile de muncă sunt percepute
ca fiind mai clare, echitabil distribuite. Totodată, membrii colectivului percep
că depăşesc cu uşurinţă dificultăţile întâmpinate în sfera profesională.

Comunicarea şi relaţionarea corelează semnificativ cu percepţia

managementului (.673) şi motivaţia intrinsecă (.462). Observăm importanţa
comunicării şi relaţionării asupra modului de percepţie a managementului şi
asupra motivaţiei intrinsece privind activitatea desfăşurată. Cu cât sistemul
relaţional şi de comunicare în grup este mai bun, cu atât putem vorbi despre
existenţa unui lider formal implicat care facilitează evoluţia pozitivă a
acestuia.

Percepţia managementului corelează semnificativ cu motivaţia

intrinsecă (.617).
Obiectivitatea şi claritatea în transmiterea sarcinilor, sprijinul oferit
de lider în activitatea desfăşurată determină o creştere a motivaţiei, a faptului
că angajaţii desfăşoară activităţile cu plăcere, considerând munca depusă ca
fiind importantă şi utilă pentru societate.

Motivaţia intrinsecă corelează semnificativ cu motivaţia extrinsecă

(.548).
Această relaţie corelaţională evidenţiază faptul că cele două tipuri
de motivaţii sunt strâns legate una de cealaltă. În acest sens, precizăm că
aprecierile verbale privind activitatea profesională a subordonaţilor, primele
şi salariile de merit acordate de manageri conduc la o creştere substanţială a
motivaţiei intrinseci. Astfel, vorbim despre aceea că, lucrătorilor le place
munca pe care o desfăşoară, cred în ceea ce fac şi utilitatea muncii lor.
Această creştere este observabilă, prin îndeplinirea unui volum mare
de sarcini în condiţiile deficitului de personal sau al orelor suplimentare
lucrate peste program.

Stresul profesional nu corelează semnificativ cu nicio altă

dimensiune a chestionarului.

V. CONCLUZII
Analiza şi prelucrarea statistică în cadrul acestor demersuri de
cercetare au condus realizarea unui instrument de lucru utilizat pentru
evaluarea climatului organziţional. Datele statistice au dovedit faptul că
putem vorbi despre un chestionar valid şi practic-aplicativ. Cu toate acestea,
limitele studiului vizează în principal faptul că, aspectele sesizate trebuie cu
necesitate coroborate cu informaţii colaterale, cum ar fi cele privind analiza
performanţei în muncă.

312
 BIBLIOGRAFIE
1. Albu, M., Pitariu, H., (1996), Psihologia personalului: măsurarea
şi interpretarea diferenţelor individuale, Editura Presa Universitară Clujană,
Cluj-Napoca
2. Albu, M., (2000) Metode şi instrumente de evaluare în psihologie,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca
3. Bogathy, Z., coord., (2004), Manual de psihologia muncii şi
organizaţională, Editura Polirom, Iaşi
4. Ciolca, I., (1992), Psihosociologie şi pedagogie militară, Editura
Militară, Bucureşti
5. Chirică, S., (1996), Psihologie organizaţională. Modele de
diagnoză şi intervenţie, Casa de editură şi consultanţă Studiul Organizării, Cluj-
Napoca
6. Cole, G.A., (2000), Managementul personalului, Editura CODECS,
Bucureşti
7. Constantin, T., (2004), Evaluarea psihologică a personalului,
Editura Polirom, Iaşi
8. Constantin, T. & Stoica-Constantin, A., (2002), Managementul
Resurselor Umane, Institutul European, Iaşi
9. Cook, M., (2004), Personnel Selection. Adding Value Through
People, ed. A IV-a, John Wiley & Sons, Ltd, West Sussex
10. Furnham, A., (1997), The psychology Behaviour at Work. The
Individual in the Organization, Psychology Press, Taylor & Francis Group,
London
11. Iosif, G., (2001), Managementul resurselor umane. Psihologia
personalului, Editura Victor, Bucureşti
12. Pitariu, H., (2000), Managementul resurselor umane: evaluarea
performanţelor profesionale, Editura All Beck, Bucureşti
13. Sîntion, F., coord., (2000), Psihologie managerială, Editura
Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa
14. Spector, P.E., (2003), Industrial and Organizational Psychology:
Research and Practice, ediţia a III-a, Wiley & Sons, New York
15. Tabachiu, A. & Moraru, I., (1997), Tratat de psihologie
managerială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
16. Vlăsceanu, M., (2003), Organizaţii şi comportament
organizaţional, Editura Polirom, Iaşi
17. Zlate, M., (2004), Tratat de psihologie organizaţional-
managerială, Polirom, Iaşi

313
 PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE ÎN MEDIUL
AERONAUTIC

Mihaela GURANDA ∗
Rezumat
Performanţa umană reprezintă contribuţia umană la performanţa sistemului. De-a
lungul sistemului de aviaţie, oamenii sunt atât sursa unora dintre riscuri, cât şi o parte
integrantă a identificării şi gestionării tuturor riscurilor. Analiza performanţelor şi limitelor
umane sunt esenţiale pentru a facilita operaţiuni sigure în mediul aeronautic (Human
Performance Manual for Regulators, 2021). Lucrarea de faţă va prezenta efectul gestionării
stresului şi a oboselii asupra performanţelor şi limitelor umane în vederea conştientizării
viitorilor piloţi în cariera lor.

I. INTRODUCERE
Performanţa umană se referă la o serie de comportamente efectuate
în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse, pentru a obţine rezultatele dorite
(performanţă = comportamente + rezultate). Comportamentele sunt ceea ce
gândesc, simt, fac şi spun oamenii; acte observabile care pot fi văzute şi
auzite. Astfel, performanţa devine unul dintre principalii factori care
influenţează eficienţa şi succesul a ceea ce facem. Dacă nu ajungem la
performanţă înseamnă că avem, în calea realizării obiectivelor şi obţinerii
rezultatelor, o serie de obstacole care ne încetinesc sau ne blochează
activitatea. Cu toţii putem avea limite cognitive, vizuale, auditive, tactile sau
motorii asupra cantităţii şi calităţii informaţiilor pe care le procesăm.
De exemplu, avem posibilitatea să ne amintim doar între cinci şi nouă lucruri
timp de aproximativ 20 de secunde în memoria de lucru sau cea pe termen
scurt. Pentru a ne aminti mai mult de atât, informaţiile trebuie reţinute într-un
anumit fel, codate semantic ori asociate cu imagini, culori, mirosuri sau
acţiuni.

II. STRESUL
În ceea ce priveşte mediul aeronautic, performanţele şi limitele
umane sunt principalele cauze ale dezastrelor, ceea ce ne face să
conştientizăm că felul de a fi al fiecăruia (în cazul acesta al piloţilor, implicit
a personalului aeronautic) şi stilul de viaţă al acestora poate influenţa pozitiv
sau negativ, eficient sau distructiv pe toată lumea. Performanţele şi limitele

∗
Lector universitar doctor, Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov

314
umane sunt definite în raport cu foarte multe aspecte, dar în această lucrare
voi pune accent pe stres şi oboseală, doi indicatori cheie, regăsiţi din ce în ce
mai des în mediul aeronautic în care eu lucrez. Stresul poate fi explicat prin
dificultatea şi complexitatea sarcinilor, iar oboseala este argumentată prin
solicitările variate la care este supus întregul personal (care este din ce în ce
mai puţin).
Analizând stresul, ca factor de impact asupra performanţelor şi
limitelor din mediul aeronautic, este important să evidenţiem varietatea
categoriilor de stresori, începând de la cei fiziologici şi psihologici ajungând
la stresorii psiho-sociali (Agenţia Uniunii Europene pentru Siguranţa
Aviaţiei, 2013). Orice este în jurul nostru poate deveni un factor de stres dacă
depăşeşte o anumită frecvenţă sau o limită acceptabilă de timp. Factorii
stresanţi duc la performanţe scăzute (lucru încetinit sau ineficient, timp
insuficient în rezolvarea obiectivelor, sarcini nerezolvate, lipsa implicării sau
a responsabilităţii acţiunilor întreprinse, energie şi concentrare a atenţiei
scăzute, incertitudine în luarea deciziilor, imagine de sine scăzută şi teama de
nereuşită). Dacă identificăm cauzele generatoare de stres avem posibilitatea
să diminuăm din limite şi să accelerăm obţinerea de performanţe. Cu cât ne
cunoaştem mai bine, cu atât diminuăm efectele vulnerabilităţilor şi
accentuăm potenţialul constructiv şi benefic al personalităţii noastre. Stresul
influenţează activitatea şi sănătatea. Pentru majoritatea dintre noi, o creştere
a volumului de muncă şi presiunea timpului duc la lipsa de concentrare şi o
rată de eroare crescută. De aceea, în mediul aeronautic, în cea mai mare parte
a activităţilor şi misiunilor stabilite, există doi piloţi într-o aeronavă. Astfel,
piloţii împart volumul de muncă, comunică între ei şi acţionează împreună
pentru a zbura în siguranţă. Piloţii pot fi stresaţi şi de problemele emoţionale
(de exemplu: relaţia defectuoasă cu rudele, prietenii, soţia, divorţul, pierderea
unei persoane dragi, frica şi anxietatea care, în ultima perioadă, din cauza
pandemiei de Covid-19 s-au înmulţit sau accentuat) sau de problemele
financiare (credite, împrumuturi, devalorizarea monedei, imposibilitatea de
a-şi achiziţiona o casă) care pot avea, de asemenea, un impact semnificativ
asupra performanţei zborului. Efectele asociate acestor probleme sunt:
distragerea atenţiei de la zbor, scăderea vigilenţei, capacitate redusă de
analiză, incertitudinea la nivelul procesului decizional, imagine de sine
scăzută. Conform lui Cassidy şi O'Connor (2004) oamenii cu o stimă de sine
bună se adaptează mai bine la stres. Astfel, cei care nu au încredere în forţele
proprii sunt mult mai stresaţi (Dolan, 2006). Ikechukwu, Siti, Mansor,
Sakineh şi Rohani (2013) suţin că stima de sine influenţează relaţia stres –
comportament. Pentru a contracara aceşti factori, piloţii ar trebui să se
adreseze unui psiholog sau consilier de specialitate, să solicite o pauză sau
concediu, să renunţe sau să amâne zborul în zilele planificate, să se relaxeze

315
sau să identifice activităţi care îi fac plăcere pentru a-şi recăpăta energia
necesară îndeplinirii obiectivelor sau misiunilor. La nivelul viitorilor piloţi ar
trebui iniţiate activităţi de conştientizare şi sensibilizare a lor în faţa
pericolelor ce pot apărea în activitatea de zbor. Caracteristicile de vârstă
(specifice adolescenţei şi tinereţei) îi determină să sară peste etape ale
evoluţiei lor personale şi profesionale, dorind să ajungă cât mai repede la
îndeplinirea visului (de a zbura) sau la realizarea obiectivelor pentru care a
fost pregătit la nivelul instituţiilor de specialitate. Cunoscându-se mai bine pe
sine (atât din punct de vedere cognitiv, cât şi afectiv şi comportamental),
ştiind foarte bine reglementările specifice mediului aeronautic, pregătindu-se
zilnic intelectual, fizic şi psihic, implicându-se cu multă responsabilitate în
dezvoltarea sa profesională şi personală, viitorii piloţi vor avea şansa să aibă
cât mai multe performanţe şi cât mai puţine limite. În timpul zborului,
organismul este supus unor factori noi, care generează o serie de limite în
activitate, printre care altitudinea, presiunea, schimbările forţei
gravitaţionale, radiaţia şi deficitul de oxigen. Fizic, piloţii trebuie să înveţe să
recunoască simptomele lipsei de oxigen şi efectele forţelor G puternice sau
ale schimbărilor mari de temperatură. Într-un timp foarte scurt, cei care
lucrează în mediul aeronautic trebuie să ia decizii eficiente, să răspundă
prompt la solicitări, să lupte pentru siguranţa sa şi a celorlalţi şi să execute
ireproşabil misiunea dată. Este destul de dificil. Activitatea de zbor este
frumoasă, declanşează o serie de trăiri deosebite, care nu pot fi descrise prin
cuvinte dar solicită foarte mult, antrenând toate resursele umane şi materiale
aflate la îndemână. Cu cât se conştientizează efectele neimplicării sau tratării
cu superficialitate a tot ceea ce înseamnă să fii un pilot bun (pregătire,
experienţă, implicare, responsabilitate, risc, timp puţin şi decizie eficientă,
modalităţi de gestionare a emoţiilor) cu atât se combat limitele umane în
mediul aeronautic. Procesul de luare a deciziilor în activităţile aeronautice
este piatră de temelie în gestionarea riscului şi oferă un cadru structurat cu
efect pozitiv asupra expunerii la pericole. Acest lucru nu reduce hazardul în
sine, ci ajută pilotul să recunoască pericolele care necesită o atenţie sporită.
Atunci când un pilot urmează bune practici de luare a deciziilor, riscul inerent
într-un zbor este redus sau chiar eliminat. Capacitatea de a lua decizii bune
se bazează pe experienţă directă sau indirectă şi pe pregătirea permanentă.
Dacă eşti pregătit zi de zi nu ai de ce să fi stresat că nu ştii. Dacă te informezi
în legătură cu tot ceea ce apare nou în activitatea aeronautică, eşti la zi cu tot
ceea ce ţi se poate întâmpla. Prin cunoaştere, explorare şi formare continuă
gestionarea stresului este eficientă, iar efectele acestuia sunt diminuate. Se
spune mereu în mediul aeronautic: Învăţaţi mereu de la fiecare zbor ca
următorul să fie şi mai bun! (Human Performance & Limitations and
Operational Procedures, 2018). Variaţiile pozitive sau negative ale

316
performanţei umane depind de cunoştinţele, abilităţile, deprinderile piloţilor
(implicit, a viitorilor piloţi), dar şi de susţinerea sistemului, organizaţiei şi
locului de muncă. Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite corespunzător,
atunci nivelul de stres scade şi motivaţia creşte. Orice defecţiune sau eroare
devine un factor de stres atât pentru om cât şi pentru organizaţia din care face
parte. Rezolvarea ei generează o serie de proceduri care îmbunătăţesc
activitatea viitoare (Flight-crew human factors handbook, 2014).

III. OBOSEALA
Dacă stresul este un element primordial al performanţelor şi
limitelor în mediul aeronautic (aspect confirmat şi prin numărul mare de
lucrări ştiinţifice elaborate de către viitorii piloţi la sesiunile de comunicări
ştiinţifice de anul acesta), următorul, generat de impactul primului luat spre
analiză, este oboseala. Fiziologic, poate fi explicat printr-o relaţie simplă: cu
cât eşti mai stresat cu atât eşti mai obosit. Astfel, apare oboseala, ca fenomen
fiziologic care survine atât după exercitarea unei activităţi cât şi după acţiunea
factorilor stresori din timpul acesteia. Oboseala facilitează acumularea unor
efecte cu caracter perturbator, exprimate prin scăderea nivelului obiectiv al
performanţei în cadrul activităţii şi prin apariţia unor stări subiective
specifice, semnalizate prin intermediul senzaţiilor (senzaţii de oboseală) şi al
trăirilor emoţionale (disconfort, încordare, irascibilitate). În funţie de timpul
de manifestare există oboseala naturală (care apare în timpul activităţii, şi
care poate dispărea la finalul acesteia) şi oboseala acumulată (care se măreşte
după fiecare secvenţă de lucru şi scade randamentul din cadrul activităţii) sau
oboseală pe termen scurt şi oboseală pe termen lung (cronică). Oboseala şi
lipsa de somn pot reduce capacitatea mentală şi fizică a unui pilot. Orice pilot
trebuie să fie pregătit pentru a face faţă acestora şi pentru a recunoaşte când
limitele sale personale sunt depăşite. Cu toate acestea, un pilot profund obosit
ar fi bine să nu zboare. Oboseala poate deveni profundă şi cronică dacă
problemele personale, psihologice în special, nu sunt rezolvate, împiedicând
odihna şi somnul pe o perioadă prelungită. Oboseala cronică va fi vindecată
atunci când problemele vor fi rezolvate, iar persoana se va relaxa şi elibera
de stres. Oboseala pe termen scurt poate fi cauzată de munca excesivă, stresul
mental, o poziţie incomodă a corpului, o lipsă recentă de somn, lipsa
oxigenului sau lipsa hranei. Somnul este esenţial în orice activitate specifică
mediului aeronautic (Müller, 2014). Oboseala declanşează stări de încordare,
tensiune, încetinire a proceselor intelectuale, dificultăţi în concentrarea
atenţiei, stări de ameţeală sau cefalee. Oboseala afectează memoria, atenţia la
detalii şi capacitatea de comunicare. Ea este produsă de dificultatea şi
intensitatea sarcinilor, responsabilitatea de care trebuie să dai dovadă în
realizarea obiectivelor, factorii de mediu nefavorabili (temperatura, lumina,

317
zgomotul), discrepanţa dintre cerinţe şi posibilităţi, dintre complexitatea
activităţilor şi nivelul de pregătire şi din cauza neimplicării, slabei gestionări
a timpului. Dintre simptomele oboselii se pot evidenţia: probleme de
memorie, de concentrare a atenţiei, îndemânare motrică diminuată, reacţii
încetinite, nesiguranţă în acţiune, indecizii, erori în realizarea sarcinilor
(Aeroclubul României, 2011). Pentru recuperarea capacităţii de lucru este
nevoie de timp şi de alternarea momentelor de activitate cu pauze folositoare.
Astfel, în mediul aeronautic se impune o programare operaţională eficientă a
activităţii de zbor.

IV. GESTIONAREA STRESULUI ŞI A OBOSELII

Sunt convinsă că fiecare pilot este conştient de efectele stresului şi
ale oboselii asupra activităţii sale şi că ia măsurile necesare pentru a
contracara rezultatele ineficiente. Merită să te odihneşti sau să te relaxezi
decât să contribui la apariţia unor erori care pot deveni fatale. Cel mai mare
procent de accidente este asociat cu erori bazate pe factori de stres şi
oboseală. Eliminarea erorilor umane este un obiectiv nerealist, deoarece
erorile sunt o parte normală a comportamentului uman. Dar pregătirea
permanentă şi implicarea responsabilă în realizarea sarcinilor pot diminua
efectele erorilor. S-au realizat o serie de studii ale comportamentului uman
în timpul antrenamentului piloţilor şi s-a constatat că pregătirea continuă
duce la prevenirea erorile umane. Scopul antrenamentelor este de a trece de
la situaţiile care implică gândire la cele automatizate, astfel încât să fie luate
decizii corecte, fără exigenţe extreme asupra concentrării şi proceselor de
gândire (Human Performance & Limitations and Operational Procedures,
2015). Deprinderile se formează prin repetiţie şi multiple exerciţii, iar odată
cu ele se îmbogăţeşte experienţa şi se măreşte încrederea în forţele proprii.
Lipsa de încredere sau excesul ei pot declanşa anumite limite care cu atenţie
şi seriozitate pot fi depăşite. Este nevoie ca orice pilot să aibă întotdeauna un
plan de rezervă în cazul în care se întâmplă unele evenimente neaşteptate. Un
plan de zbor alternativ este necesar în cazul în care pilotul este nevoit să
aterizeze de urgenţă sau dacă nu poate ateriza la destinaţia iniţială din cauza
condiţiilor meteo (Risk Management Handbook, 2009). Conştientizarea
situaţiei oferă înţelegerea exactă a tuturor factorilor şi condiţiilor specifice
relaţiei om - aeronavă - mediu. Pierderea conştientizării situaţiei are ca
rezultat imposibilitatea identificării pericolelor şi aducerea pilotului în
stadiul în care să nu ştie unde se află. Capacităţile tehnice sporite ale
aeronavei îi determină pe piloţi să opereze în afara limitelor lor
personale. Existenţa unui sistem de poziţionare globală (GPS) şi a unor
sisteme de hărţi în mişcare, împreună cu afişarea traficului aerian şi a
informaţiilor meteo în timp real în cabina de zbor, determină piloţii să creadă

318
că sunt protejaţi de pericolele inerente operării în condiţii meteorologice
nefavorabile. În timp ce tehnologiile avansate ale cabinei de zbor pot atenua
anumite riscuri, pilotul trebuie să fie permanent pregătit pentru a lua o decizie
eficientă şi promptă (Human Performance & Limitations and Operational
Procedures, 2015). Piloţii care se bazează pe automatizare ajung să aibă
scăzute abilităţi de bază de zbor şi incapacitate de a face faţă unei urgenţe de
zbor, în special a defecţiunilor mecanice. Este adevărat că automatizarea
contribuie la reducerea greşelilor umane, dar nu poate asigura mereu
performanţa umană. Piloţii care folosesc automatizarea au mai puţină
competenţă în manevrarea avionului atunci când trebuie să preia controlul
manual direct al aeronavei. Aceste sisteme automatizate dau diverse
sentimente de satisfacţie, dar la o urgenţă de zbor aceste trăiri pot fi
spulberate. Automatizarea se adaugă la calitatea generală a experienţei de
zbor, dar nu aduce întotdeauna performanţa zborului (Risk Management
Handbook, 2009).

V. STUDII
Mediul aeronautic are satisfacţiile sale, declanşate prin
profesionalism, plăcerea de a zbura şi de a fi specialist în domeniu, dar are şi
constrângerile sale generate de limitele umane şi materiale. În studiul iniţiat
la nivelul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov au fost
iniţiate o serie de studii pe viitorii piloţi, dintre care o parte au evidenţat
câteva aspecte specifice performanţelor şi limitelor umane din mediul
aeronautic. Scopul acestor studii a fost acela de a conştientiza fiecare ce efect
pot avea efectele stresului şi a oboselii asupra activităţii de zbor. Ultimul
studiu, realizat în aprilie, a evidenţiat că studenţii dorm suficient şi se
pregătesc pentru zbor corespunzător, dar în majoritatea cazurilor, din cei
140 participanţi la studiu 51 se simt somnoroşi, 47 manifestă performanţe
scăzute şi 42 au diferite stări de irascibilitate. Stresul este indus în principal
de relaţiile interumane (31 studenţi), de deciziile dificile la care sunt supuşi
(28 studenţi) şi de teama de eşec (81 studenţi). Uneori este obositor şi dificil
să facă faţă exigenţelor mediului aeronautic, alteori se simt împliniţi şi
bucuroşi că îndeplinesc eficient misiunile. Dintre studiile realizate la
universităţile din München şi Berlin am identificat rezultate similare cu ale
noastre, doar că accentul s-a pus mai mult pe abilităţile de zbor manuale care
se degradează din cauza nivelului scăzut de pregătire. La acest studiu au
participat 57 de piloţi selectaţi la întâmplare împărţiţi în două grupuri: copiloţi
tineri şi căpitani mai în vârstă. Fiecare participant a zburat un scenariu de
venire la apropiere şi o aterizare, unde o ratare a fost urmată de o aterizare
manuală fără sprijinul automatizării. Performanţa a fost măsurată prin
devierea de la traiectoria de aterizare. S-au sesizat diferenţe semnificative de

319
performanţă între cele două grupuri. Rezultatul acestui studiu a sprijinit
concluzia că performanţele la nivelul abilităţile de zbor sunt asociate cu
practica de zbor şi cu pregătirea permanentă pentru zbor. Când se pune
problema de implicare a viitorilor piloţi la cursuri şi seminarii, există reţineri
sau amânări, dar când sunt trimişi în practica de zbor abia aşteaptă să ajungă
şi să înceapă orele de zbor. Ei sunt atraşi de acţiune, de interacţiunea directă
cu aeronava şi zborul cu ea. Unii percep mediul aeronautic ca o posibilitate
de a avea o carieră sigură, alţii ca îndeplinirea unui vis. Importantă este
decizia pe care o luăm în a face performanţă sau a ne mulţumi cu ceea ce
avem sau ni se oferă. Fiecare dintre cei care accesează mediul aeronautic are
posibilitatea de a decide viitorul său. Viitorii piloţi au datoria să atingă
niveluri de competenţă în activitatea de zbor. Cu un astfel de angajament
personal substanţial, este imperativ ca cercetătorii să examineze modul în
care motivaţia personală se leagă de performanţa activităţii de zbor.
Modelarea performanţei umane oferă o tehnică complementară pentru a
dezvolta sisteme şi proceduri care să fie adaptate sarcinilor, capacităţilor şi
limitărilor pilotului (Leiden, Laughery, Keller, Warwick şi Wood, 2001).
Modelarea performanţei umane oferă, de asemenea, o tehnică puternică de
examinare a interacţiunilor umane cu sistemele de aviaţie existente şi propuse
într-o gamă nelimitată de condiţii de operare posibile. În primul rând,
echipele de modelare au abordat o problemă a aviaţiei actuale în domeniul
siguranţei operaţiunilor de suprafaţă, identificând factorii cauzali ai erorilor
de navigaţie şi potenţialele atenuări ale erorilor (procedurale, tehnice sau
operaţionale). Noţiunea de înţelegere a factorilor cauzali ai erorii umane şi
importanţa capacităţii de a prezice când operatorii umani ar putea fi
vulnerabili la erori şi de a prezice care strategii potenţiale de atenuare ar putea
avea succes este omniprezentă în fiecare fază a zborului. Toate acestea merită
a fi studiate şi abordate în orice moment al vieţii noastre pentru că mediul
aeronautic oferă liniştea, siguranţa şi plăcerea zilei de mâine prin armonizarea
relaţiilor dintre performanţele şi limitele umane.

VI. CONCLUZII
Luptând pentru obţinerea performanţei umane contribuim la
reducerea erorilor şi îmbunătăţirea modalităţilor de gestionare a stresului şi
oboselii, elemente cheie în această lucrare. Pentru că există reguli sau
proceduri corecte, oamenii care le vor urma nu vor mai face erori. Toate
modalităţile de siguranţă au la bază principiul că oamenii comit erori, dar
trebuie să se identifice de ce apar, cum pot fi prevenite şi neutralizate. Pornind
de la faptul că atunci când va se face pregătirea de zbor este recomandat ca
piloţii să fie odihniţi şi mai puţini stresaţi, se neutralizează o serie din limitele
care pot apărea în activitatea aeronautică şi se îmbunătăţesc rezultatele,

320
ajungându-se la performanţă. Dacă am făcut referire doar la cele două aspecte
psihologice cu impact asupra mediului aeronautic (stres şi oboseală) nu
înseamnă că nu sunt şi alţi factori care influenţează evoluţia activităţilor
specifice acestuia. Sunt foarte mulţi factori care pot determina performanţe şi
limite umane, dar stresul şi oboseala au fost aduse în atenţia dumneavoastră
pentru că sunt cel mai des percepuţi de către viitorii piloţi ca obstacole în
evoluţia lor. În realizarea aceastei lucrări am avut diverse limite legate de
numărul de studenţi implicaţi în studiu, de sursele reduse pe această
problematică şi de impactul pandemiei Covid-19 asupra opiniilor şi acţiunilor
actuale. Ca perspectivă de viitor, vom extinde studiul, vom aplica activităţi
de antrenament mental şi fizic în vederea combaterii efectelor stresului şi a
oboselii asupra activităţii celor implicaţi în mediul aeronautic şi vom evalua
efectele acestor activităţi asupra performanţelor şi limitelor umane existente.

321
 BIBLIOGRAFIE
1. Cassidy, C., O'Connor, R. C., Howe, C., & Warden, D. (2004).
Perceived Discrimination and Psychological Distress: The Role of Personal
and Ethnic Self-Esteem. Journal of Counseling Psychology, 51(3), 329–339.
https://doi.org/10.1037/0022-0167.51.3.329
2. Dolan, Raymond. (2006). Frames, Biases, and Rational Decision-
Making in the Human Brain Science. 2006 Aug 4; 313(5787): 684–687.
doi: 10.1126/science.1128356
3. Ikechukwu, Siti, Mansor, Sakineh, Rohani (2013). Effect of Self-
Esteem in the Relationship between Stress and Substance Abuse among
Adolescents: A Mediation Outcome, International Journal of Social Science
and Humanity 3:214-217, doi: 10.7763/IJSSH.2013.V3.230
4. Leiden, K., Laughery, K.R., Keller, J. W., French, J.W.,
Warwick, W. and Wood, S.D. (2001). A Review of Human Performance
Models for the Prediction of Human Error. Contractor Report
5. Müller, R. 2014 Aviation Risk and Safety Management,
https://www.springer.com/gp/book/9783319027791
***Aeroclubul României (2011). Performanţe şi limite umane.
http://aerodromclinceni.ro/wp-ontent/uploads/2012/07/Performante-si-
limite-umane-2011-v.1.0.pdf
***Agenţia Uniunii Europene pentru Siguranţa Aviaţiei, (2013).
https://europa.eu/european-union/about-eu/agencies/easa_ro
***Flight-crew human factors handbook (2014). https://www.skybrary.aero/
bookshelf/books/3199.pdf.
***Human Performance & Limitations and Operational Procedures
(2015). Pooleys Air Pilot
***Human Performance (HP) Manual for Regulators (2021).
https://www.icao.int/safety/OPS/OPS Section/Pages/Humanfactors.aspx

322
 BLACK LIVES MATTER ŞI CANCEL CULTURE –
FENOMENE CU PRETINS SCOP DE MODELARE
CIVILIZAŢIONALĂ. IMPACTUL PSIHOLOGIC
INDIVIDUAL ŞI DE GRUP, SOCIAL, CULTURAL
ŞI SECURITAR

Iuliana DUMITRACHE ∗
Flavia-Emilia STAN ∗∗
Rezumat
În epoca actuală, pe măsură ce globalizarea şi dispersarea puterii au sporit
interdependenţa statelor şi a altor structuri sociale şi de business, s-au creat neintenţionat şi
multe vulnerabilităţi şi fragilităţi. Astăzi, statele, împreună cu actorii non-statali – inclusiv
persoanele - exercită o influenţă considerabilă, uneori decisivă asupra cursului evenimentelor.
Când peste aceste vulnerabilităţi se suprapun crize disruptive (cărora nu li se pot opune forţele
militare - de exemplu, pandemia COVID-19), devine imposibil să se mai abordeze separat
problemele de «securitate» faţă de cele de «siguranţă» (care implică sfera civilă, socială,
economică etc.).
Fenomenele generate de Actele de Discontinuitate Masivă sunt o fuziune de probleme
de securitate, sociale, economice. Această schimbare de paradigmă şi sintagmă ar trebui să
ducă inclusiv la adaptarea pentru supravieţuire a comunităţilor/societăţilor, a instituţiilor civile,
de menţinere a ordinii publice şi de forţă şi a relaţiilor dintre ele, provocând la maxim rezilienţa
acestora.
Evenimentele socio/politico/demografice precum Black Lives Matter sau Cancel
Culture sunt forme de manifestare individuale şi de grup prin care se încearcă, cu metode parţial
controversate, remodelarea unor sisteme civilizaţionale învechite.
Prezentul studiu îşi propune să detalieze cauzele psiho-sociale - de clasă, rasă sau
valori (ne)împărtăşite ale acestor fenomene, particularităţile de manifestare psihologică
(individuală sau ţinând de psihologia mulţimilor), posibilele deznodăminte, efecte/mutaţii psiho-
sociale, modalităţi de contracarare sau gestionare/armonizare a părţilor.

Cuvinte cheie: Massive Acts of Disruption (Acte de Discontinuitate Masivă), Black

Lives Matter, Cancel Culture, armonizare legislativă, psihologia maselor, stânga progresistă,
rasism, responsabilitate, adaptare instituţională.

I. CADRUL ACTUAL GENERAL – UN MEDIU ÎN

TRANSFORMARE ACCELERATĂ, APROAPE IMPREVIZIBIL
Societatea în care trăim este transformată firesc, în mod continuu,
de noi condiţii modelatoare. Evoluţia presupune însă ca, din timp în timp, să
aibă loc transformări inerente, de mai mare sau mai mică anvergură. Iniţial
au loc mici ajustări în număr mare, până se ajunge fie la acumularea unor
tensiuni şi generarea unei schimbări radicale (adesea prin forţă) în momentul

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

323
atingerii unui punct critic, fie la conştientizarea publică a unor inadvertenţe
serioase între trecut şi prezent (între dogmă şi dreptul la viaţa privată, între
tradiţii restrictive şi evoluţia ştiinţifică etc.) şi adoptarea modificărilor
necesare, tacit şi/sau legiferat ulterior.
Permanentei reconfigurări/confruntări de ordin geo-politic şi
economic i se suprapun astăzi epoca acceleraţiei (în care avântul tehnologic
şi informaţional produce mutaţii în toate domeniile, cu o viteză la care ne este
greu să ne adaptăm individual, social şi instituţional), dar şi fenomene de tip
game changer, cum ar fi pandemia COVID-19, care vine cu propriul set de
provocări, amplificând complexitatea condiţiilor specifice secolului în care
trăim.
Din nefericire, peisajul geopolitic, economic, social şi chiar
individual rezultat este pe alocuri surprinzător şi uneori aberant, greu de
înţeles şi, cu atât mai mult, greu de estimat. Pentru analişti şi cei care doresc
să aibă o viziune cât de cât coerentă asupra a ceea ce trăim şi a ceea ce
urmează să vină, este evident că ne confruntăm cu tot mai multe scenarii de
tip lebădă neagră – scenarii care par a fi imposibil de previzionat şi care
provin din suprapunerea unor factori greu de interconectat, fie pentru că
provin din medii mult prea diferite, care scapă asocierilor/gândirii raţionale,
fie pentru că sunt rezultatul unor factori care rezultă aberant din combinarea
altora (efecte perverse 29).
Putem menţiona aici fenomene diverse, care se potenţează reciproc
şi sunt în evoluţie în anumite zone de pe glob, de exemplu în Statele Unite,
însă cu reverberaţii tot mai mari în Europa de Vest şi unele dintre ele chiar şi
în România: manifestaţiile anti-măsuri COVID-19, protestele declanşate de
moartea lui George Floyd, amplificarea fenomenului Black Lives Matter,
acţiunile de tip Cancel Culture, frustrarea şi timorarea persoanelor care nu
pactizează cu revoltele mişcării de extremă stânga comunistă Antifa (Anti-
Fascist Action), varietatea crescândă a orientărilor şi libertăţilor sexuale,
contestarea valorilor trecutului şi încercările de „reparaţie forţată” a istoriei,
dificultatea gestionării problemelor minorităţilor provenind din fostele
colonii care îşi cer drepturile pe cale democratică, manifestarea discriminării
pozitive etc.
Fiind în postura de a conştientiza complexitatea situaţiei, numeroşi
factori de decizie din structuri naţionale şi internaţionale (NATO, UE, ONU)
afirmă că actualelor condiţii trebuie să li se răspundă „cu rezilienţă” –
„rezilienţa” fiind probabil termenul cel mai folosit în documentele

29
Termen consacrat în sociologie de către Raymond Boudon, sociolog, filozof şi profesor la
Universitatea Sorbona din Paris, în lucrarea Efecte perverse şi ordine socială.

324
programatice actuale, fie ele politice de nivel aliat sau naţional, de apărare,
administrative sau referitoare la instituţii şi structuri.
Rezilienţa este o caracteristică, o trăsătură, o proprietate de revenire
rapidă după şocuri sau pierderi, fiind mai degrabă o abilitate „nativă”,
instinctivă, sau în cel mai bun caz dobândită cu preţul unui stil de viaţă
abrutizant, la care un anumit organism se concentrează pe refacere mai
degrabă decât pe obţinerea de performanţă.
Prin urmare, este posibil ca simpla inserare în documentele
respective să nu fie suficientă pentru ca rezilienţa să se şi obţină, oricât de
dezirabil şi de înţeles ar fi acest lucru şi oricât de bune ar fi intenţiile
executanţilor, în actualul context în mişcare şi continuă transformare
„deconstructivistă”.

II. POSIBILI FACTORI MODELATORI ACTUALI

2.1. Factori generaţi de pandemie
Experţii independenţi (ex: Harlan Ullman) şi think-tank-uri
consideră necesară, într-o primă fază foarte urgentă, reorientarea tematică a
atenţiei decidenţilor politici şi militari în sensul concentrării pe acele
implicaţii ale pandemiei care pot avea ulterior efectele disruptive la nivel
macro şi în domenii critice cum ar fi, de exemplu:
• Restrângerea interacţiunii sociale fireşti - îngreunează buna
funcţionare a tuturor domeniilor economice şi sociale, duce la alienarea
psiho-socială a persoanelor şi societăţilor, forţează desfăşurarea unor
activităţi lucrative şi decizionale în mediul online, tulbură sau îngreunează
activitatea medicală, socio-administrativă, guvernamentală şi în mediul aliat;
• Apariţia unor probleme economice severe şi diverse - pierderea
sau închiderea temporară a unor locuri de muncă sau sectoare de activitate
cauzează dezechilibre în lanţ; la acestea se mai pot adăuga dificultatea
procurării materiilor prime sau întârzierea livrării lor pentru anumite
industrii, lipsa lichidităţilor, deficite bugetare afectate);
• Tulburări sociale: amplificarea unor nemulţumiri de sorginte
diversă, dezinformarea despre coronavirus, stârnirea prin instigare sau
dezinformare a unor categorii sociale împotriva altora, formarea de false
tabere pro şi împotriva vaccinării, pro şi împotriva teoriilor conspiraţioniste,
pro şi împotriva programelor guvernamentale de gestionare a crizei.

2.2. Factori generaţi de evoluţia socio-civilizaţională

• amplificarea fără precedent a puterii maselor
• avântul mişcărilor naţionaliste, liberale şi de stânga – posibil a
favoriza instaurarea unor regimuri totalitare de tip nou.

325
 Gustave Le Bon precizează că epoca actuală se transformă ca
urmare a erodării puternice a credinţelor religioase, politice şi sociale din care
derivă toate elementele civilizaţiei cunoscute până acum, pe măsură ce se
amplifică accesul la cuvânt, condiţiile de existenţă şi de gândire complet noi,
generate de cuceririle moderne ale tehnologiei.
Perioada următoare va fi una puţin haotică, societăţile urmând să se
organizeze pe o putere nouă, suverană epocii moderne: puterea maselor.
Puterea aceasta va creşte, părând că va trebui să le absoarbă pe celelalte.
Vedem manifestările acestea în modul în care forţa străzii determină luări de
poziţie în rândul decidenţilor, în modul în care legislaţia devine permisivă sau
este revizuită, în modul în care anumite valori sunt îmbrăţişate sau
abandonate (paradele gay, mitingurile pentru eliminarea mijloacelor de luptă
anti-COVID-19).
Conform teoriei lui Le Bon, revendicările maselor sunt tot mai clare
şi tind să zdruncine din temelii societatea actuală, reducând-o la un comunism
primitiv. (...) „Limitarea zilei de muncă, exproprierea minelor, a căilor
ferate, a uzinelor şi pământului, împărţirea în mod egal a produselor,
înlăturarea claselor superioare în folosul celor populare etc., iată cum sună
aceste revendicări. Puţin înclinate către cumpătată judecată, masele se
dovedesc înclinate spre acţiune. Şi forţa lor devine imensă, datorită actualei
organizări. Dogmele pe care le vedem înfiripându-se vor dobândi în curând
forţa vechilor dogme, adică puterea tiranică şi suverană care pune la
adăpost de orice punere în discuţie. Dreptul divin al maselor ia locul
dreptului divin al regilor” 30.
Pericolul pentru ordinea socială provine din faptul că masele nu au
decât sentimente simple, radicale şi nu neapărat corecte, sunt extrem de
mobile şi impulsive, nu admit obstacole între dorinţele lor şi împlinirea
imediată a acestor dorinţe. Opiniile, ideologiile şi convingerile ce le sunt
sugerate, odată acceptate, sunt considerate a fi adevăruri absolute.
Dacă pătrunde în subconştient şi devine sentiment (proces de
durată), ea dobândeşte o putere irezistibilă şi antrenează o întreagă serie de
consecinţe. Datorită unor lideri carismatici, care ştiu cum să impacteze cât
mai multe persoane, dar şi ca urmare a dezinformării şi manipulării
sistematice în media şi social media, grupurilor li se inoculează părerile de
bază.
Explicaţia vine tot de la Gustav de Bon: raţionamentele maselor se
întemeiază pe asociaţii aparente, pe generalizarea cazurilor particulare, dar
ideile puse în conexiune nu au decât legături aparente de asemănare şi
succesiune. Neputinţa maselor de a raţiona corect le privează de spiritul critic,

30
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, p. 3.

326
adică de capacitatea de a distinge adevărul de eroare, de a formula o judecată
precisă. Judecăţile pe care le acceptă nu sunt decât judecăţi impuse, niciodată
judecăţi elaborate de ele 31.
Astfel, opiniile impuse predomină în defavoarea opiniilor corecte.
În plus, iau naştere masele de manevră, care servesc forţării deciziilor politice
sau chiar constituie forţe cu putere de luptă, dar şi cele care îşi impun punctul
de vedere, în detrimentul altora.
Rod Dreher, scriitor şi editor american preocupat de evoluţiile din
domeniul sociologiei 32 consideră, pornind de la afirmaţiile filosofului german
Hannah Arendt 33 din Originile Totalitarismului (punct de referinţă în
cursurile de istorie şi teorie politică), că în zilele noastre se manifestă multe
fenomene specifice perioadelor pre-totalitariste. Printre acestea, autorul
enumeră:
1. Predilecţia pentru cooperare a unor indivizi atomizaţi, izolaţi, în
condiţiile în care singurătatea a devenit o tară ale secolului nostru.
Expansiunea platformelor de social media oferă o copie a sentimentului de
conectare, în condiţiile în care oamenii devin constant mai singuri şi mai
izolaţi. Milenialii şi generaţia Z sunt simultan caracterizaţi de un nivel mult
mai crescut al singurătăţii şi de susţinerea mult mai puternică a socialismului,
aspirând către politici care să ţină locul comunităţii din care şi-ar fi dorit să
facă parte.
O societate în care abundă „indivizi alienaţi, care au sentimentul că
fac parte din aceeaşi comunitate şi că au acelaşi scop, cărora le lipseşte
încrederea în societatea civilă – o ţintă uşoară pentru ideologiile şi liderii
totalitari care promit solidaritate şi sens” 34.
2. Lipsa încrederii în ierarhii şi instituţii, convingerea oamenilor
din clase diferite că partidele politice şi instituţiile sunt pline de inapţi.
Sentimentul este binecunoscut şi confirmat de statistici. Conform sondajelor
Gallup, instituţiile politice, de media, religioase, legale, medicale,
corporatiste – se află la un minim istoric. La aceasta se adaugă şi pierderea
încrederii în democraţie (semn al unei instabilităţi mai profunde), simultan cu
afirmarea individualismului radical (consumerism, ateism). Presiunea
psihologică foarte mare asupra individului va putea fi eliberată prin
certitudinile şi solidaritatea oferite de mişcările aparent progresiste.
3. Predilecţia artiştilor şi scriitorilor către actele şi filosofiile
anticulturale (ca mod de a-şi demonstra dispreţul faţă de ierarhiile, instituţiile
şi felurile de a gândi existente până atunci). Aceşti autori nu se bazau pe teorii

31
Idem, p. 32.
32
America se îndreaptă către o revoluţie, Lumea nr. 2. 12/2020.
33
Faimos teoretician politic german care a descris factorii premergători regimurilor totalitariste.
34
America se îndreaptă către o revoluţie, Lumea nr. 2. 12/2020.

327
intelectuale respectabile, pentru a-şi justifica nesupunerea. Ei se coborau la
ceea ce este mai josnic în natura umană, privind asta ca pe un act de eliberare.
4. Critica adusă de Arendt elitelor interbelice care se deziceau fără
menajamente de ceea ce era respectabil poate fi adusă şi celor care în zilele
noastre dau la o parte principii liberale cum ar fi fairplay-ul, neutralitatea
rasială, libertatea de exprimare şi dreptul la liberă asociere, privindu-le ca pe
obstacole în calea egalităţii.
De asemenea, James Billington, istoric şi profesor la Harvard şi
Princeton, menţionează 35 transgresiunea sexuală ca un bun social, „care în
rândul elitelor sociale şi intelectuale din Rusia imperială târzie, dar şi
muncitorimea, se manifesta sub forma de aventurism sexual, celebrarea
perversităţii sub toate formele sale drept forme de manifestare comune, fără
presiunea bisericească menită să le împovăreze conştiinţa cu vină sau
zvonuri care să le ruşineze, specifice vieţii la sat. Senzualitatea epocii era
într-un sens foarte intim demonică. Figura diavolului devenise un erou al
romantismului printre artişti şi muzicieni.
5. Avântul mişcărilor progresiste de stânga, care înfloresc sub
imperiul promovării egalităţii de şanse şi în special al egalitarismului - vizând
ştergerea diferenţelor de clasă şi de rasă, dar şi a altor criterii de discriminare;
Arendt scria: „membrii elitei nu au avut nimic împotriva preţului ce a trebuit
plătit, anume distrugerea civilizaţiei, pentru a vedea cum cei care au fost în
trecut injust excluşi se chinuie să revină înapoi în civilizaţie”. Există
similitudini cu actualii rectori ai universităţilor şi directori de presă care au
abandonat standardele profesionale şi valorile clasice pentru a îmbrăţişa
antirasismul reparator şi alte cauze de stânga la modă.
6. Preferinţa pentru loialitate, în detrimentul expertizei. Politicienii
pun mare preţ pe loialitate, deşi aceasta nu este cea mai importantă calitate în
guvernare. Loialitatea faţă de grup este esenţa politicilor identitare de stânga
(inclusiv a Cancel Culture, unde cei care încalcă, indiferent cât de puţin,
concepte foarte rigid delimitate, sunt aruncaţi în obscuritate). Arendt
opinează că „totalitarismul la putere înlocuieşte invaribil toate talentele de
prim rang cu trăzniţi şi creduli a căror lipsă de intelect şi de creativitate este
cea mai bună garanţie a loialităţii lor”.
7. Disponibilitatea oamenilor de a întoarce spatele adevărului, în
numele unei cauze ideologice. Mulţi pot renunţa la responsabilitatea morală
de a fi onest din cauza unui idealism prost înţeles sau pentru că îi urăsc pe
ceilalţi mai mult decât iubesc adevărul. În acest sens, propaganda are un rol
determinant - rolul de a schimba lumea prin crearea unei false impresii despre
cum este aceasta de fapt.

35
Alfred A Knopf: The Icon and the Axe: an interpretative History of Russian Culture, NY City,
1966.

328
 Similar, elitele actuale au întâmpinat cu laude generoase Proiectul
1619 al publicaţiei New York Times – o încercare revizionistă prin care
sclavagismul ar constitui principala realitate a fondării Americii 36. În ciuda
faptului că ideea de bază a proiectului (care susţine că patrioţii au luptat în
Revoluţia Americană pentru a păstra sclavia) a fost riguros demontată, elita
jurnalistică a considerat potrivit să o premieze pe coordonatoarea proiectului
(Nikole Hannah-Jones) cu un premiu Pulitzer pentru contribuţia adusă.

III. CANCEL CULTURE (CC) ŞI BLACK LIVES MATTER

(BLM) – PROGRESISM AGRESIV
Ambele mişcări social-culturale au apărut ca urmare a unei necesare
reglări sociale, respectiv de aliniere la drepturile democratice, de respect
pentru individualism, pentru minorităţi, pentru justiţie socială.
Deşi separate ca scop şi manifestare, cele două fenomene se
suprapun sau acţionează complementar în spaţiul public. Nimeni nu le
contestă justeţea; ceea ce este contestat este caracterul uneori exacerbat de
reacţie şi exagerarea interpretărilor, intenţia de impunere, cu o forţă intruzivă
impresionantă, în domenii în care nu sunt relevante şi unde produc pagube
ireversibile.
De asemenea, violenţa actelor asociate (în mediul online sau în
manifestaţii) este controversată. Activiştii celor două mişcări nu par însă
incomodaţi de faptul că acţiunile lor pot genera teamă, frustrare şi anxietate
la nivel individual, ură de clasă, fricţiuni şi confruntări pe termen lung la nivel
social, aplicarea de duble standarde. Paradoxul este că, de multe ori, în
context democratic, ambele părţi au dreptate (atât activiştii, cât şi structurile/
societăţile/indivizii vizaţi de către acestea). Din acest motiv, justiţia socială
(termen foarte general şi interpretabil) poate fi uneori greu sau imposibil de
rezolvat în termeni tranşanţi.
CC poate fi descris ca fenomen de reacţie în favoarea justiţiei
sociale, promovat iniţial de stânga liberală şi progresistă din SUA. CC
urmăreşte amendarea, „anularea” sau distrugerea sistematică a carierei unei
persoane publice care la un moment dat a făcut o afirmaţie considerată
controversată (posibil a fi etichetată, de exemplu, drept sexistă sau rasistă),
fiind un fenomen perceput ca una dintre cele mai agresive modalităţi de
manifestare a „corectitudinii politice”.
Pe lângă manifestări relativ decente, CC foloseşte tehnici de
oprobriu, marginalizare şi cenzură similare celor din discursul public

36
Proiectul 1619 a început deja. Ce este el şi de ce toată lumea trebuie să îl citească, playtech.ro,
https://playtech.ro/stiri/proiectul-1619-a-inceput-deja-ce-este-el-si-de-ce-toata-lumea-trebuie-
sa-il-citeasca-197612 (ultima accesare la 01.05.2021,ora 12.45).

329
comunist axat pe „instituţia duşmanului comun”. Au loc acţiuni de boicotare
în direct, intimidare personală, ameninţări, acestea fiind desfăşurate în mod
individual de către unii indivizi prin postări pe social media, de exemplu, sau
organizat, în cadrul unor comisii sau acţiuni de amploare, fiind forţată
denigrarea acelei persoane/personalităţi sau instituţii/companii, cu sau fără
obligaţia unor acţiuni reparatorii din partea acestora.
Nu doar persoanele pot fi victime ale CC, ci şi companiile.
Subiectele predilecte ale CC sunt egalitatea de gen, respectarea drepturilor
democratice în cazul persoanelor cu diferite grade de handicap, respectarea
şi afirmarea libertăţii de opţiune în privinţa orientării sexuale, rasismul,
egalitarismul, eliminarea excluziunii sociale de orice fel etc.). A existat şi o
reacţie la Trumpism. În mediul online, CC se manifestă de obicei pe Twitter
sau Instagram, prin comentarii răutăcioase, unfollow în masă, petiţii online,
schimbarea unor decizii şi atitudini în calitate de cumpărător.
Fenomenul a apărut în lumea showbiz-ului şi la Hollywood (Kanye
West, Scarlett Johansson au fost victimele unor campanii dure pe reţelele de
socializare, umiliţi public). Ulterior, asociat cu avântul BLM, au fost distruse
în Statele Unite statui sau reprezentări ale unor politicieni, oameni de ştiinţă
şi cultură, scriitori acuzaţi sau bănuiţi de asociere cu sclavia sau rasismul 37.
Mark Twain a fost contestat pentru că scrierile sale vorbeau despre sclavi, iar
ecranizarea „Pe aripile vântului” – aproape desfiinţată. Similar, în Marea
Britanie, personaje istorice precum Winston Churchill, premierul britanic,
este acuzat de presupuse atitudini rasiste.
Un alt exemplu: în luna martie 2021, din cauza presiunilor pentru
„decolonizarea” programelor şcolare în urma protestelor Black Lives Matter,
Universitatea Oxford a fost somată să scoată din programă studiul partiturilor
muzicale, deoarece sunt considerate „colonialiste”, „în complicitate cu
supremaţia albă”. Repertoriul clasic predat la Oxford, cuprinzând opere de
Mozart sau Beethoven, se concentrează prea mult asupra „muzicii europene
albe din perioada sclavilor”.
S-a propus şi ca abilităţi muzicale cum ar fi cântatul la un instrument
sau dirijatul orchestrei nu ar mai trebui să fie obligatorii, din cauza
repertoriilor „centrate structural pe muzica europeană albă”, fapt care le-ar
provoca „studenţilor de culoare o mare amărăciune”, mai ales că „cea mai
mare parte a profesorilor de tehnică (muzicală) sunt albi”. Printre schimbările
preconizate se numără înlocuirea studierii unor compozitori clasici cu teme
precum „Africanii şi muzica diasporei africane”, „Muzici globale” şi „Muzici
populare”.
Ca o consecinţă directă, artiştii, oamenii de cultură, oamenii de
ştiinţă, elitele se simt vizate şi încearcă să nu se exprime pe subiecte

37
Statuia lui Cristofor Columb a fost dărâmată pe motiv că sosirea lui în America a dus la
colonizarea teritoriilor de către europeni şi la genocidul la adresa populaţiei indigene din regiune.

330
controversate; alte persoane din rândul acestora se autodenunţă pentru foste
afirmaţii negândite suficient, iar alţii se simt datori să elogieze exagerat
actualele mişcări progresiste. Ca pentru a confirma ceea ce Le Bon afirma 38,
astăzi instituţii respectabile se oferă să îşi autocenzureze şi să îşi alinieze
standardele la noile pretenţii, chiar cu preţul scăderii valorii a ceea ce le-a
consacrat cândva – standardele înalte de calitate, profesionalism,
corectitudine, meritocraţie.
Destul de frecvent, revendicările CC frizează ridicolul – de exemplu,
când se încearcă interzicerea/ corectarea acelor poveşti care conţin mesaje ce
pot fi decodificate greşit de către copii (scandalul redeschiderii parcului de
distracţii Disneyland din SUA, în care o imagine afişa cum Albă-ca-Zăpada
este sărutată de prinţ fără consimţământul acesteia, ceea ce este incorect şi
poate face copiii să creadă că bărbaţii au dreptul să facă orice femeilor 39). De
asemenea, un fake news a circulat recent, denunţând o posibilă obligativitate
a folosirii termenului de „părinţi” în loc cuvintele „mamă” şi „tată”, însă real
a existat doar recomandarea ca în documentele administrative/formulare de
uz intern ale Parlamentului European să se folosească acest termen considerat
a fi mai intruziv 40.
Iniţiative de contrareacţie există, constatându-se declinul valoric al
scăderii standardelor, însă acestea sunt izolate şi parţial ineficiente. De
exemplu, ministrul britanic al Educaţiei, Gavin Williamson, a anunţat că
guvernul va adopta o lege care le va permite studenţilor şi profesorilor să dea
în judecată universităţile care le interzic să se exprime liber în sensul apărării
valorilor şi principiilor care îi caracterizează, în condiţiile în care un studiu
realizat anul trecut în cadrul universităţilor britanice a arătat răspândirea pe
scară largă a fenomenului prin care studenţi sunt exmatriculaţi din cauza
opiniilor lor, iar multor profesori le sunt cenzurate cursurile sau
conferinţele 41. BBC şi The Telegraph afirmă că fenomenul este tot mai
întâlnit în mediul universitar din SUA şi Marea Britanie.

38
„De îndată ce o nouă dogmă se implantează în spiritul maselor, ea devine sursă de inspiraţie
pentru instituţii, pentru artă şi pentru morală, iar înstăpânirea ei este absolută. Întreprinzătorii
visează să o pună în practică, legislatorii să o aplice, filosofii, artiştii, poeţii caută să o traducă
în cele mai diverse forme. Absurditatea din punct de vedere filosofic a unor credinţe generale n-
a fost niciodată un obstacol în calea triumfului lor. Mai mult, acest triumf pare a nu fi posibil
decât dacă ele sunt pătrunse de o oarecare misterioasă absurditate” - Gustave Le Bon:
Psihologia mulţimilor, p 76.
39
Andrei Vasilescu: Prinţul nu a avut consimţământul Albei ca Zăpada ca să o sărute. Se pune
problema ştergerii scenei, Newsweek România, accesat la 06.05.2021, ora 22.55
40
Cuvintele „mamă” şi „tată”, interzise în Parlamentul european? Fals..., 18.03.2021,RFI
România, rfi.ro, (ultima accesare la 06.05.2021, ora 23.13).
41
Mihai Roman: Guvernul britanic vrea să stopeze Cancel culture, fenomenul promovat de
stânga progresistă. Studenţii şi profesorii vor putea da în judecată universităţile care le interzic
libertatea de acţiune, G4media.ro (ultima accesare la 13.04.2021, ora 07.24).

331
 Fenomenul CC este periculos datorită potenţialului său instigator, al
aducerii unor categorii sociale împotriva altora, al pedepsirii oamenilor din
prezent pentru greşeli istorice cu care nu au legătură. Însă greşeala capitală a
CC este că nu dă dovadă de discernământ în ceea ce priveşte distincţia între
om şi creaţia sa, neputând să facă distincţie între caracterul uman îndoielnic
al unor personalităţi, care nu trebuie să se confunde sau să interfereze cu
valoarea operei sale.
Foarte frumos argumentează Monica Lovinescu aceste aspecte, într-un
dialog cu Gabriela Adameşteanu în 2002: „Mi-este, la urma urmei, indiferent
dacă Francois Villon a furat sau nu. N-avem voie să judecăm valoarea estetică
a unei opere decât cu un criteriu estetic. Pe de altă parte, nici opera nu te spală
neapărat de păcat”.
Mişcarea împotriva inegalităţilor rasiale Black Lives Matter (BLM) -
existentă de mulţi ani în Statele Unite şi axată pe protestele faţă de abuzurile
poliţiei, a revenit în forţă, readusă în atenţia publicului de incidentul
binecunoscut soldat cu moartea lui George Floyd, zguduind omenirea cu
sloganul „I can’t breathe”. Protestele s-au soldat cu confruntări puternice cu
forţele de ordine, distrugeri de bunuri şi vandalism, cunoscând reverberaţii în
întreaga lume.
Furia protestatarilor animaţi de sentimente anti-rasism a venit pe
fondul protestelor şi frustrărilor generate de măsurile anti-Covid-19
(persoanele de culoare consideră că restricţiile de izolare i-au vizat în mod
special, că forţele de ordine s-au folosit de pretextul pandemic pentru a comite
abuzuri împotriva comunităţilor defavorizate), de furia împotriva
administraţiilor ezitante sau neputincioase, de dificultăţile financiare cu care
se confruntau. Prin urmare, revendicările scandate de mulţimi se adresau
adesea mai multor problematici. Unii politicieni de stânga sau alte elite
progresiste au încurajat protestele-maraton pornite de la cazul lui George
Floyd ori, ca primarul din New York, Bill de Blasio, au stat deoparte în timp
ce mulţimile furioase au jefuit şi au dat foc magazinelor, în numele justiţiei
sociale.
În pofida distrugerilor generate de proteste şi dincolo de tragismul
incidentului declanşator, BLM a fost propusă la Premiul Nobel pentru Pace
pentru anul 2021 pentru felul în care chemarea sa la schimbări sistemice s-a
răspândit în întreaga lume 42. În documentul de nominalizare, parlamentarul
norvegian Peter Eide a subliniat că mişcarea a forţat state din afara Statelor
Unite să zgâlţâie rasismul în propriile societăţi 43. Pe acelaşi fond, a avut loc
şi amplificarea protestelor şi conflictelor generate de inechitate în Europa şi
Asia.

42
referire la Brazilia, Spania, Olanda, Franţa, Germania.
43
Martin Belan, Black Lives Matter Movement Nominated for Nobel Peace Prize, The Guardian,
29.01.2021, accesat la 09.30

332
 BLM este însă o mişcare mult mai complexă, cu multe angrenaje,
care poate deveni o mişcare socială reformistă sau poate rămâne doar o
mişcare de protest, cu cereri din ce în ce mai radicale, depinzând de cum se
vor mişca lucrurile sub administraţia Biden.
Având în vedere că o largă parte a societăţii a putut vedea cu ochii
ei cum poate fi tratat un american de culoare de către poliţie, BLM va avea
în continuare sprijinul unei largi părţi a societăţii. Militanţii pentru echitate
socială au acum „muniţie”, care oricum nu vine pe un teren sterp.
Corporaţii americane, instituţii, biserici, îţi trimit angajaţii la
pregătiri antirasism, la care „albii” şi alţi defavorizaţi ideologic sunt
determinaţi să îşi denunţe privilegiile. Instituţiile introduc în sistem teste
ideologice, pentru a îndepărta dizidenţii.
La anumite universităţi din California, de exemplu, profesorii care
vor sa aplice pentru un post de titular trebuie să îţi afirme angajamentul faţă
de justiţie, diversitate şi incluziune, chiar dacă nu are nimic de a face cu
domeniu lor.
Testele care măsoară aderenţa faţă de ideologia diversităţii sunt des
întâlnite în corporaţii, acum fiind prezente în facultăţile şi publicaţiile STEM
(Science, Technology, Engineering, Mathematics) şi chiar în medicină.

IV. INFLUENŢA CANCEL CULTURE (CC) ŞI BLACK

LIVES MATTER (BLM) ÎN ROMÂNIA
România nu este ferită de influenţa globală a celor două mişcări,
fiind semnalate ambele tipuri de fenomene, deoarece, fiind un fenomen de
masă, este supus legilor contagiunii şi imitaţiei (Le Bon).
Excesul CC nu pregetă să se manifeste, de exemplu, sub forma unui
autodenunţ venit pe neaşteptate, odată cu adoptarea în Parlament a unei
declaraţii conform căreia în România au loc acţiuni de antisemitism -
argumentele solide din spatele acestei declaraţii fiind elogiile aduse de unii
politicieni unor artişti interbelici cu viziuni legionare şi două incidente izolate
având drept victimă o actriţă evreică.
Un alt exemplu îl constituie scandalul inaugurării unei statui a
poetului Octavian Goga la Iaşi, pentru care primarul Mihai Chirică a fost
ostracizat ca omagiind un antisemit şi un fascist notoriu. Acelaşi reproş i s-a
adus şi preşedintelui Academiei Române, Ion Aurel Pop, de către institutul
Elie Wiesel, pentru organizarea unui eveniment la care nu s-a pomenit rolul
ei în exterminarea evreilor şi a romilor44.
Lista revendicărilor de tip CC este foarte lungă. Un alt exemplu mai
aproape de realitate şi cu influenţe COVID-19 îl constituie cazul Andreei

44
Fenomen periculos: România şi alinierea la aberaţia Cancel Culture, InPolitics.ro, accesat la
10.05.2021, ora 10.09.

333
Esca. După interviul în care doamna Esca a lămurit subiectul infecţiei sale cu
noul coronavirus, un grup de anti-vaxxeri a lansat o petiţie prin care se cerea
postului Pro TV concedierea prezentatoarei, argumentând că aceasta este un
pericol pentru opinia publică şi ameninţând cu boicotarea Pro TV dacă
doleanţele lor nu vor fi puse în aplicare. Cristi Puiu, regizor de o valoare
incontestabilă, a fost propus pentru anulare ca artist de către o militantă
româncă de peste ocean, pentru că ar fi comparat actuala guvernare şi setul ei
de măsuri anti-COVID-19 cu dictatura comunistă 45.
Referitor la BLM, dacă este firesc să avem compasiune pentru
faptele istorice regretabile ale rasismului şi sclaviei persoanelor de culoare şi
putem exprima acest lucru, nu avem de ce să ne cerem scuze persoanelor de
culoare, pentru că România nu a fost ţară colonialistă sau care să fi importat
sclavi de culoare, iar drepturile acestor persoane sunt respectate 46.
Probabil că nu putem exclude însă, pe viitor, să asistăm la penitenţe
publice pentru înrobirea rromilor, de exemplu. În iunie 2020, au existat
manifestaţii de solidaritate antirasistă, în care participanţii au condamnat
violenţa poliţiei care ucide şi brutalizează, însă nuanţa distinctă a fost cea
indicând către discriminarea rromilor, precizându-se că aceştia au fost
victimele poliţiei şi jandarmeriei: „în ultimii ani, 7 rromi au fost omorâţi de
către poliţie iar alţi 187 au fost bătuţi şi torturaţi! În ultimele săptămâni,
poliţia a intrat cu forţă în comunităţi de rromi ca Bolintin Vale, Săcele,
Rahova şi au bătut inclusiv copii şi femei. În toată Europa, rasismul,
colorismul, puterea partidelor fasciste şi neo-naziste sunt în creştere şi pun în
pericol vieţile persoanelor de culoare şi ale rromilor! ” 47.

V. CONCLUZII ŞI IMPLICAŢII
Există opinia naivă conform căreia, prin educaţie, oamenii devin mai
buni şi chiar egali între ei. Repetată fără încetare, aserţiunea a căpătat forţa
uneia dintre cele mai neclintite dogme ale democraţiei, aproape inatacabilă.
Însă De Bon ne asigură că, şi în această privinţă, ca şi în multe alte chestiuni,
ideile democratice se află în profund dezacord cu datele psihologiei şi cele
ale experienţei.
Ţelul în care este educată actuala generaţie îndreptăţeşte cele mai
sumbre previziuni. Prin instrucţie şi educaţie, spiritul popoarelor poate fi
ameliorat sau alterat în bună parte (..). Sistemul actual a modelat mase de

45
Greşeala domnului Puiu, DW.com, accesat la 10.05.2021, ora 10.56
46
Pe reţelele sociale au existat reacţii de revoltă la adresa unor fotbalişti polonezi care ar fi refuzat
să îngenuncheze pe gazon, în semn de omagiu faţă de BLM, precum jucătorii britanici înaintea
începerii unui meci, în semn de omagiu faţă de BLM.
47
Simona Chirciu, Protest de susţinere cu mişcarea „Black Lives Matter, în capitală: culoarea
pielii nu e o crimă”, mediafax.ro, accesat la 10.05.2021, ora 11.29.

334
oameni indiferenţi ori neutri care devenit progresiv o imensă armatăde
nemulţumiţi, gata să urmeze toate sugestiile utopiştilor şi retorilor. Astăzi
şcoala formează nemulţumiţi şi anarhişti”.
Chiar dacă autorităţile ar fi bine intenţionate, guvernanţii sunt din ce
în ce mai neputincioşi să dirijeze masele, din cauza multitudinii de opinii
particulare şi efemere, a faptului că nu prea există contrapondere pentru
puterea maselor, precum şi pentru că foştii formatori de opinie (presa,
scriitorii, guvernanţii) se tem de opinia publică – cea care dictează cursul
acceptat. De Bon crede că opinia maselor „îi determină pe reprezentanţii ei
să-şi curbeze coloana vertebrală a conduitei. Aşa încât opinia maselor tinde
să devină din ce în ce, supremul element care reglează viaţa politică”.
Probabil că cel mai dificil de gestionat „cu rezilienţă” vor fi
aspectele psihologice exacerbate resimţite atât la nivel individual
(infobesity 48, alienare, instinctul de supravieţuire, motivaţia apartenenţei la
grup, familia, orientarea sexuală, credinţa, opiniile interne şi cele afişate,
sensul existenţei, proiectarea scopurilor personale şi împăcarea cu sinele), cât
şi la nivel social (grupuri profesionale, sentimentul apartenenţei naţionale,
loialitatea faţă de orientările politice, implicarea în viaţa socială şi
administrativă, simpatii şi antipatii de grup, rasă, idealuri). Din perspectivă
securitară, probabil că multe dintre viitoarele provocări îşi vor avea originea în
suprapunerea, cumularea şi potenţarea reciprocă a celor menţionate mai sus.
Mass-media şi în special internetul au capacitatea de a potenţa
mişcările revizioniste. Mai ales imaginile impresionează masele. „Dacă însă
nu avem la îndemână imagini, ele pot fi evocate printr-un judicios apel la
cuvinte şi formule lingvistice. Tăria cuvintelor stă în legătura lor cu imaginile
evocate prin ele, fiind total independentă de semnificaţiile reale. Cu cât
afirmaţia este mai concisă şi lipsită de argumente, cu atât de se va impune
mai bine. (ex: I can't breathe). Sintetizează variate aspiraţii inconştiente
laolaltă cu speranţa îndeplinirii lor, iar lupta împotriva lor cu argumente
logice şi raţionale este un demers dinainte condamnat la eşec. Pronunţate cu
evlavie în faţa maselor - pe dată chipurile devin reverenţioase şi capetele se
înclin. Atunci când o afirmaţie este suficient repetată, în unanimitate, se
formează ceea ce se numeşte un curent de opinie în care intervine puternicul
mecanism al contagiunii”.
Pe fondul iritării populaţiei şi al expunerii continue la ştiri alarmiste,
manifestările sociale se contaminează reciproc, creând fenomene de tip
bulgăre de zăpadă, care înglobează, deopotrivă, pe lângă acuzaţiile de limitare
a libertăţilor în context pandemic, şi acuzaţii de rasism, epurare etnică şi a

48
Greutatea de a face faţă volumului uriaş de informaţii, de a discerne ce îi este necesar şi ce
reprezintă „balast”.

335
claselor defavorizate, care izvorăsc din proasta gestionare a unor evenimente
şi din izbucnirea unor tensiuni latente (de exemplu, pe fondul restricţiilor
sanitare impuse de pandemie, al instigării unor clase sociale împotriva
altora 49, al alienării şi disperării unor indivizi, al contestării dreptăţii sociale
şi al valorilor specifice actualei configuraţii, al neputinţei şi neştiinţei unor
decidenţi). Este posibil ca presiunea străzii şi complexitatea rezolvării
doleanţelor invocate, în ciuda bunei intenţii a autorităţilor, să ducă la situaţii
greu de imaginat şi de gestionat chiar şi în state puternice. Astfel, într-un
scenariu sumbru, BLM se poate transforma într-o mişcare mult prea radicală
sau cu ramuri de tip neo-iacobinist, ale căror acte vor fi greu de imaginat.
Deopotrivă, frustrarea şi timorarea persoanelor care nu pactizează
cu revoltele mişcării de extremă stânga comunistă Antifa (Anti-Fascist
Action) sau cu acţiunile Cancel Culture sunt comparabile cu teroarea
psihologică, incapacitatea de manifestare a propriilor idei şi alinierea la un
singur tip de atitudine general agreată, asemănătoare Revoluţiei Culturale din
China maoistă.
Hannah Arendt avertizează că experienţa totalitară a secolului 20
ne-a demonstrat cum o minoritate motivată şi abilă poate să preia controlul
asupra unei majorităţi indiferente şi neimplicate. Filosoful german consideră
că actualii „fulgi de nea” sau războinici ai dreptăţii sociale (tineri din clasa
de mijloc, educaţi, vinovaţi şi anxioşi din privinţa propriilor privilegii,
alienaţi de propriile tradiţii şi disperaţi să se identifice cu ceva sau cu cineva
care să le dea sentimentul împlinirii, sentimentul că au un scop) privesc
ideologia dreptăţii sociale ca o pseudo-religie.
Militantismul capătă noi valenţe, datorită puterii internetului, care
imprimă forţă opiniei individului. O opinie cât de cât argumentată şi
exprimată captivant capătă adepţi mult mai rapid (fapt extrem de greu de
întreprins acum câteva decenii) 50, ceea ce dă individului putere. Dincolo de
campusuri şi publicaţii intelectuale, sunt transformate instituţii de elită, reţele
de putere şi influenţă. Când cele mai importante instituţii au fost influenţate,
orice doctrină penetrează corporaţiile şi victoria finală este asigurată
(exemplul cauzei LGBT adoptată de corporaţiile americane).
O interpretare similară este cea a lui Alexandr Zinoviev, sociolog
şi filozof rus exilat, care consideră că lumea de azi este dominată de o
singură ideologie - ideologia unui singur partid globalist, post-democratic,

49
Medici versus contestatari ai pandemiei, manifestanţi anti-COVID-19 versus forţele de ordine,
cetăţeni care nu se pot vaccina versus autorităţi care gestionează vaccinarea, manifestanţi
BLM/populaţii defavorizate/minorităţi versus forţele de ordine şi autorităţi
50
Opinie promovată de Thomas Friedman în Thank You for Being Late. An Optimist`s guide to
thriving in the Age of Accelerations

336
şi că asistăm la instaurarea totalitarismului democratic sau a democraţiei
totalitare. Constituţia acestui regim ar fi început în momentul Războiului
Rece, prin expansiunea structurilor transnaţionale au fost puse în aplicare
în cele mai diverse forme din mass-media, corporaţii bancare şi
comerciale. Aceste puteri supranaţionale provoacă dispariţia pluralismului
politic, a ideologiilor distincte şi programelor politice diferite. Existenţa
partidelor politice devine una pur formală, iar partidele sunt supuse
totalitarismului financiar.
Deşi cetăţenii refuză să creadă că un astfel de scenariu este foarte
îndepărtat, temerea filosofului german Hannah Arendt este împărtăşită şi de
Rod Dreher, care se teme că slăbiciunile societăţii contemporane sunt
similare unei etape pre-totalitare şi că, în cazul apariţiei unui catalizator –
război, criză economică, pandemie, altă criză severă şi îndelungată –
legitimitatea democraţiei liberale va fi pusă sub semnul întrebării, urmând să
se instaureze, treptat, un totalitarism mai aproape de modelul din Minunata
Lume Nouă 51 decât cel descris în 1984 52, la consolidarea căruia îşi vor aduce
aportul noile tehnologii de supraveghere, capitalismul woke 53 şi frica unor
elite de a-şi pierde locul privilegiat pe scena lumii.

51
Roman distopic al lui Aldous Huxley în care este prezentată o societate a viitorului structurată
si controlată după principiile sistemului de castă implementată ştiinţific, lumea fiind deplin stabil
dar total despiritualizată.
52
Roman politic distopic al lui George Orwell, prezentând o societate sub opresiunea unui regim
totalitar absolut, în care Fratele cel Mare reprezintă autoritatea centrală şi libertăţile nu există.
Romanul a impus termeni şi idei contemporane (Big Brother, dubla gândire, poliţia gândirii).
53
Termen consacrat de Ross Douthat (editorialist la New York Times) şi care presupune acţiunea
unor companii de susţinere a unor cauze progresiste, cu scopul de a-şi menţine influenţa în
societate.

337
 BIBLIOGRAFIE
1. Boudon, Raymond: Efecte perverse şi ordine socială, Bucureşti:
Editura Eurosong and Book, 1998;
2. Dreher, Rod, Live Not by Lies, New York: Editura Sentinel,
Penguin Publishing Group, Penguin Random House LLLC, 2020; America
se îndreaptă către o revoluţie, Lumea nr 2. 12/2020, p 67, citând din Live Not
by Lies (Rod Dreher) şi din Originile totalitarismului (Hannah Arendt);
3. Friedman, Thomas: Thank You for Being Late. An Optimist`s
guide to thriving in the Age of Accelerations, Marea Britanie: Editura Penguin
Books, Penguin Random House UK, 2017;
4. Knopf, Alfred A.: The Icon and the Axe: an interpretative History
of Russian Culture, NY City, 1966;
5. Le Bon, Gustave: Psihologia mulţimilor, Bucureşti: Editura
Antet, 2012.
6. Putnam, Robert D., Bowling Alone: The Collapse and Revival of
American Community, SUA: Editura Simon@Schuster, 2000.

Surse electronice
1. Belan, Martin: Black Lives Matter Movement Nominated for
Nobel Peace Prize, The Guardian, disponibil pe https://www.theguardian.com/
/2021/jan/29/black-lives-matter-nobel-prize-petter-eide-norweigan-mp
(ultima accesare la 29.01.2021, la 09.30);
2. Cancel Culture, noul război cultural de pe reţelele de socializare.
Găştile ideologice colcăie în social media, Universul.net, disponibil pe
https://www.universul.net/cancel-culture-noul-razboi-cultural-de-pe-
retelele-de-socializare-gastile-ideologice-colcaie-in-social-media/(ultima
accesare la 10.05.2021, ora 10.50);
3. Cuvintele „mamă” şi „tată”, interzise în Parlamentul european?
Fals..., rfi România, disponibil pe https://www.rfi.ro/social-131912-
cuvintele-mama-si-taat-intezise-parlamentul-european-fals (ultima accesare
la 06.05.2021, ora 23.13);
4. Fenomen periculos: România şi alinierea la aberaţia Cancel
Culture, InPolitics.ro, disponibil pe https://www.inpolitics.ro/fenomen-
periculos-romania-si-alinierea-la-aberatia-cancel-culture-18448359.html
(ultima accesare la 10.05.2021, ora 10.09);
5. Greşeala domnului Puiu, DW.com, disponibil pe https://www.dw.
com/ro/greseala-domnului-puiu/a-54512311/a-54512311 (ultima accesare la
10.05.2021, ora 10.56);
6. Roman, Mihai: Guvernul britanic vrea să stopeze Cancel Culture,
fenomenul promovat de stânga progresistă. Studenţii şi profesorii vor putea
da în judecată universităţile care le interzic libertatea de acţiune,

338
G4media.ro, disponibil pe https://www.g4media.ro/guvernul-britanic-vrea-
sa-stopeze-cancel-culture-fenomenul-promovat-de-stanga-progresista-
studentii-si-profesorii-vor-putea-da-in-judecata-universitatile-care-le-
interzic-libertatea.html (ultima accesare la 13.04.2021, ora 07.24);
7. Zinoviev, Alexandr: Marea Ruptură, citat de Roxin, Daniel, în
Marea ruptură. Trăim astăzi, într-o lume dominată de o singură ideologie,
un fapt istoric unic, ideologia unui singur partid globalist, disponibil pe
https://daniel-roxin.ro/marea-ruptura-traim-astazi-intr-o-lume-dominata-de-
o-singura-ideologie-un-fapt-istoric-unic-ideologia-unui-singur-partid-
globalist/(ultima accesare la 09.05.2021, ora 07.05)
8. Vasilescu, Andrei: Prinţul nu a avut consimţământul Albei ca
Zăpada ca să o sărute. Se pune problema ştergerii scenei, Newsweek
România, disponibil pe http://www.newsweek.ro/timp-liber/printul-nu-a-
avut-consimtamantul-albei-ca-zapada-ca-sa-o-sarute-o-noua-dezbatere-in-
statele-unite (ultima accesare la 06.05.2021, ora 22.55);
9. Proiectul 1619 a început deja. Ce este el şi de ce toată lumea
trebuie să îl citească, playtech.ro, disponibil pe https://playtech.ro/stiri/
proiectul-1619-a-inceput-deja-ce-este-el-si-de-ce-toata-lumea-trebuie-sa-il-
citeasca-197612 accesat la 01.05.2021, ora 21.05).

339
 ASPECTE ALE COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

Teodora-Elena DELICAN ∗
Ruxandra-Maria DELICAN ∗∗

Reflecţiile despre comportamentul prosocial sunt regăsite încă din

antichitate.
Filosoful roman Lucius Annaeus Seneca (cca 4 î.e.n.- 65 e.n.)
considera că datorăm recunoştinţă celui care ne-a facut un bine, chiar dacă
răul făcut mai târziu este cu mult mai mare: ,,Deşi răul făcut trage mai mult,
ce prisoseşte din rău să fie lăsat de hatârul binelui. Răul e mare, dar binele e
făcut mai înainte. Trebuie, prin urmare, să ţinem seama şi de timp“ (Seneca,
1967). Gândurile lui Seneca despre recunoştinţă par cât se poate de actuale
pentru psihosociologia comportamentului prosocial.
Încă de la începutul anilor 1900 McDougal şi-a pus întrebarea
referitoare la ce îi determină pe oameni să aibă un comportament prosocial,
dar abia în anii 1960, în urma morţii lui Kitty Genovese, o tânără în vârstă de
28 de ani ucisă în apropierea locuinţei şi observată de mai mulţi vecini care
nu au ajutat-o, psihologii au început să-şi îndrepte atenţia spre
comportarnentul prosocial.
O mare parte din cercetările ce au apărut în urma morţii lui Kitty au
fost conduse de psihologii sociali interesaţi mai ales de acei factori
situaţionali care îi fac pe oameni să reacţioneze sau nu, atunci când trebuie să
vină în ajutorul altei persoane.
Acele cercetări au fost de natură experimentală unde se punea la cale
o situaţie în care era nevoie de ajutor şi manipulau o serie de factori
situaţionali, cum ar fi: numărul de persoane disponibile pentru ajutorarea
unui om aflat în dificultate, costul acordării ajutorului pentru un eventual
binefăcător, dar şi măsura în care distresul persoanei aflate în dificultate era
evident pentru observator. Concentrarea pe factorii situaţionali în
determinarea comportamentului prosocial a persistat chiar spre finalul anilor
1980.

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Studentă, Universitatea din Bucureşti

340
 Pe de altă parte, psihologii preocupaţi de dezvoltarea umană au
studiat comportamentul prosocial la copii prin examinarea condiţiilor de
învăţare dar şi a proceselor cognitive care intervin în dezvoltarea acestui tip
de comportament, ţinand cont, însă, şi de determinanţii situaţionali ai
comportamentului prosocial manifestat de copii.
Cea mai importantă poziţie în cercetarea lor, pentru determinarea
comportamentului prosocial a fost ocupată de condiţiile de învăţare socială.
Ambele tipuri de abordări în studierea şi înţelegerea comportarnentului
prosocial s-au completat una pe cealaltă.

I. DEFINIREA COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

Ca şi alte fenomene psihosociale, comportamentul prosocial are
înţelesuri diferite de la un autor la altul, fiind definit oarecum diferit în
lucrările de circulaţie internaţională. Unii autori preferă să vorbească despre
,,altruism“ , despre ,,comportarnent de ajutorare“ sau despre ,,acţiune socială
pozitivă“. Primele definiţii ale termenului au fost centrate fie pe
caracteristicile altruismului, fie pe cele ale comportamentului de ajutorare.
J.Reykowski (1978) propunea o definiţie care nu era foarte diferită
de cea a altruismului; comportamentul orientat spre ajutorarea, protejarea,
sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără aşteptarea unei recompense
externe. Se consideră că termenul de conduită prosocială poate fi înlocuit cu
cel de ajutor (help behavior), conduita în beneficiul altora (R.Feldman, 1985).
Dacă altruismul implică atitudini de generozitate maximă, adică absenţa
recompensei şi o oarecare doză de sacrificiu, termenul de helping, după
P.Golu (2000), exprimă o dispoziţie generală de a oferi ajutor altuia.
Prin comportamente prosociale, A.Baum, J.D.Fisher, J.E.Singer
(1985, 2000) înţeleg acele ,,acte intenţionate care ar putea avea consecinţe
pozitive pentru alţii, fără a se anticipa o răsplată“. La aceasta, H.W.Bierhoff
(1987) adaugă două condiţii necesare pentru identificarea comportamentelor
prosociale:
• intenţionalitatea (intenţia de a ajuta pe alţii);
• libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligaţiilor
profesionale, fără a aştepta recompense externe.
Acelaşi autor face trimitere la D.Bar-Tal, Sharabanyi şi Raviv care
au adăugat o a treia condiţie: în afara intenţionalităţii şi absenţei obligaţiilor
de serviciu, comportamentul trebuie să fie realizat fără aşteptarea
recompenselor externe.
Aceste definiţii au meritul de a indica notele esenţiale ale
conceptului, dar îl reduc la sfera altruismului.
Conform Enciclopediei de psihosociologie (2003, Septimiu Chelcea
şi Petru Iluţ, coord.), comportamentul prosocial reprezintă acel ,,tip de

341
comportament intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de serviciu, orientat
spre conservarea, susţinerea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea
unei recompense morale sau materiale din partea altora“.
Prin această definiţie, conceptul de ,,comportament prosocial“
include atât altruismul cât şi conduita de ajutorare.
Dar termenul de comportament social este mult mai cuprinzător.
Ajutorul, sprijinul şi protejarea dezvoltării celorlalţi ocupă o poziţie centrală
în sistemul comportamentelor prosociale, omul reprezentând valoarea socială
supremă. Dar nu orice comportament cu consecinţe pozitive în plan axiologic
poate fi caracterizat ca prosocial. El trebuie să fie intenţionat şi realizat în
mod conştient. Comportamentul prosocial se referă la acţiuni dintre cele mai
diverse: de la cele mai puţin importante, cum ar fi salutul, ajutorul oferit unei
persoane cu dizabilităţi să traverseze strada etc., la altele majore ca
importanţă, precum riscarea propriei vieţi, pentru a salva pe cineva dintr-un
incendiu sau de la înec.

II. TEORII EXPLICATIVE ALE COMPORTAMENTULUI

PROSOCIAL
În explicarea conduitei prosociale s-au conturat mai multe orientări,
cum ar fi: biologică, socială, psihosocială.

Teoriile biologice – Explicarea conduitei de ajutor vine şi din partea

biologiei. Pornind de la ideea supravieţuirii prin înrudire susţinută de Edward
O. Wilson (1975), putem spune de comportamentul altruist, că, cei care sunt
membrii aceleiaşi familii au gene comune, prin urmare, ajutându-i pe alţii
înrudiţi se asigură transmiterea mai departe a rudelor. Adică, fiecare persoană
este motivată nu doar să trăiască cât mai mult pentru a transmite urmaşilor
direcţi capitalul genetic, dar şi să contribuie la crearea unui avantaj
reproductiv celor cu care împart genele comune.
Sociobiologii consideră că multe comportamente umane îşi au
originea în zestrea genetică, ele sunt înnăscute şi nu învăţate. Aşa cum există
tendinţe înnăscute de a mânca sau a respira, tot aşa există şi tendinţa de a ne
ajuta semenii. Actele altruiste faţă de persoanele necunoscute sunt explicate
pe bază biologică de J.Rusthon (1989), pornind de la constatarea dovedită
statistic că atractivitatea, iubirea, căsătoria şi actele de ajutorare se întemeiază
pe similaritate. Poziţia sociobiologică este puţin convingătoare, mai ales în
explicarea comportamentelor prosociale faţă de persoanele străine. Critica la
această orientare constă în aceea că omul este o fiinţă raţională şi conduitele
lui sociale stau sub semnul analizei, calculului, al raportului dintre costuri şi
beneficii.

342
 Deşi mulţi sociobiologi admit că manifestările şi intensităţile
altruismului sunt condiţionate sociocultural, totuşi ei insistă însă că natura lui
este enetico-biologică (Edward O.Wilson, 1978).

Teoriile psihologice - sunt reprezentate mai cu seamă de teoria cost-

beneficiu: oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale,
deoarece relaţiile inechitabile duc la disconfort psihic. O modalitate de
reducere a stresului provocat de relaţiile inechitabile este tocmai
comportamentul prosocial.
Teoria echităţii, aşa cum se conturează din lucrările lui G.Hemans,
J.S.Adams, P.M.Blau, E.Walster, G.W.F.Walster, J.A.Piliavin, Traupaman,
se bazează pe următoarele teze:
• Oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale
pentru că relaţiile inechitabile produc disconfort psihic;
• Gradul de inechitate în relaţia dintre două persoane poate fi
calculat folosind raportul:
Ceea ce dă persoana A Ceea ce primește persoana A
=
Ceea ce dă persoana B Ceea ce primește persoana B

Teoria cost-beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe alţii dacă

apreciem că beneficiul va depăşi costul implicat de ajutorul dat. Această
teorie are totuşi un minus, îi lipseşte factorul uman, adică momentul
emoţional care face posibil actul de altruism.
De aceea, abordarea comportamentului prosocial, prin teoria cost-
beneficiu, este insuficientă şi definită ca o explicaţie cognitivistă, opusă
explicaţiei afective.
Tot din perspectivă psihologică, se înscriu şi explicaţiile care leagă
comportamentul prosocial de factorii emoţionali.
Sentimentele şi emoţiile au un rol deosebit în realizarea
comportamentelor prosociale. Cele mai multe cercetări au pus în evidenţă o
corelaţie directă între stările afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul
succesului) şi frecvenţa comportamentelor prosociale. Studiile experimentale
au arătat că persoanele care se află într-o dispoziţie bună sunt mult mai
înclinate să ajute decât cele care se află într-o dispoziţie negativă sau neutră.

Teoriile sociologice - pun accentul pe normele sociale, aşa încât

comportamentul prosocial este condiţionat atât de norma responsabilităţii
sociale, cât şi de norma reciprocităţii.
Teoria învăţării sociale se numără printre teoriile sociologice care
explică emergenţa comportamentului prosocial atât prin persuasiune, cât şi
prin învăţare observaţională. O serie de studii experimentale au confirmat

343
faptul că şi comportamentul prosocial este învăţat în timpul socializării
primare.
Cele mai multe cercetări realizate din această perspectivă au folosit
copii drept subiecţi - copilăria fiind socotită o perioadă foarte importantă
pentru invăţarea acestor comportamente. Cerând copiilor să se comporte în
manieră altruistă, creşte probabilitatea comportamentului de ajutorare.
Indicându-i unui copil care este comportamentul adecvat, stabileşte o
expectanţă şi poate să-i ghideze conduita ulterioară. O metodă eficientă de
învăţare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea
recompenselor. Există şanse mari ca un comportament recompensat să fie
repetat. Dacă într-o situaţie din viaţa cotidiană, copiii sunt recompensaţi
pentru oferirea ajutorului, este foarte probabil că o vor face din nou în alte
situaţii. S-a demonstrat experimental că observarea unui model adult care se
comportă în manieră altruistă îi face pe copii să se comporte identic.
Filmele cu mesaj prosocial şi-au dovedit de asemenea eficienţa - a
privi la televizor comportamente de ajutorare întăreşte atitudinile pozitive ale
copiilor faţă de comportamentele de acest gen. Albert Bandura a arătat în
numeroase studii că observarea şi repetarea comportamentului modelului nu
înseamnă o imitare mecanică, cel care analizează atent comportamentul şi
urmările comportamentului modelului se va comporta în consecinţă.
Într-un experiment din 1970, Hornstein a prezentat subiecţilor un
film cu o persoană care înapoia proprietarului un portofel găsit.
În cele trei condiţii, cel ce găsise banii era fie foarte bucuros, fie
supărat şi reţinut, fie indiferent. La ieşirea din sala de proiecţie, subiecţii
găseau ei înşişi un portofel. Rezultatele au arătat că cei care vizionaseră
filmuleţul în care erau prezentate consecinţele plăcute ale acordării ajutorului
restituiau în mai mare măsură banii, decât cei cărora le fuseseră prezentate
consecinţle neplăcute.

Teoria normei responsabilităţii sociale

Oamenii se simt obligaţi să acorde ajutor cu cât cei care îl solicită
sunt mai dependenţi de ei. În afară de familie, rude, prieteni, vecini, de
ajutorul nostru beneficiază şi alte persoane necunoscute atunci când simţim
că ei au nevoie de noi, sunt dependente. În aceste situaţii funcţionează aşa
numita normă a responsabilităţii sociale. Ne subordonăm ei nu pentru a fi
recompensaţi, ci pentru că ne simţim satisfăcuţi când atingem standardele
morale interne (Berkowitz, 1973). Atunci când nu reuşim să satisfacem
cerinţele normei responsabilităţii, trăim un puternic sentiment de tristeţe şi
vinovăţie.
Pentru a observa dacă norma responsabilităţii se respectă, Leonard
Berkowitz şi L.R.Daniels au luat în considerare percepţia asupra relaţiei de

344
dependenţă a celui ce ar putea să ajute, cu cel aflat într-o situaţie de criză.
S-a ajuns la concluzia că norma responsabiltăţii sociale se aplică diferenţiat,
adică, suntem tentaţi să ajutăm în mod special persoanele dependente de noi
despre care avem o părere bună, dar care au ajuns într-o situaţie critică.
În acelaşi timp, norma de responsabilitate devine inoperantă în
situaţiile când solicitarea ajutorului este făcută imperativ, cu multă insistenţă.
Atunci când se cere ajutor, insistenţa agresivă ameninţă libertatea opţiunii şi
atunci acţiunea solicitantului poate fi percepută ca agresiune asupra celui
solicitat şi atunci, persoanele evită acordarea ajutorului. În acest sens, ne
putem aminti cât de deranjaţi suntem de persoanele care cer bani în
intersecţiile semaforizate. Insistenţele lor ne creează o stare de disconfort,
respingere, uneori chiar agresivă.
Candice Clark (1987, apud Wiggins şi Vanden Zanden, 1994/1997)
vorbeşte de „norme ale compătimirii“. A oferi unei persoane simpatie,
înţelegere şi sprijin în momentele oportune ne poate ajuta să ne facem un
prieten, să avem o persoană la care oricând putem apela. În schimb, oamenii
care se plâng tot timpul de problemele , necazurile, suferinţele lor s-ar putea
să devină obositori şi să piardă simpatia sau prietenia celor din jur.
În urma cercetărilor, autoarea a evidenţiat patru reguli ce ghidează
grija pentru alţii:
1. Să nu reclami compătimire când nu este cazul – atunci când o
persoană exagerează importanţa problemei ca alţii să îi ofere compasiune,
oamenii pot crede că se încearcă manipularea lor şi să nu mai acorde ajutor.
2. Să nu ceri prea multă compătimire pentru că oamenii îşi vor pierde
răbdarea. În cazul unei boli cronice, oamenii nu beneficiază de compătimire
la nesfârşit şi ei aşteaptă ca persoana respectivă să aibă o altă atitudine faţă
de situaţia în care se găseşte.
3. Trebuie să cerem puţină compătimire din când în când - această
regulă se aplică celor care arată înţelegere celorlalţi, dar ei nu solicită şi nu
acceptă niciodată ajutorul.
4. Înţelegerea trebuie să fie reciprocă - adică să acorzi sprijin celui
care la rândul lui ţi l-a acordat.
În afara normei responsabilităţii sociale, acordarea ajutorului este
susţinută şi de norma reciprocităţii, adică, oferim ajutor, celor care cândva
ne-au ajutat. Această normă pretinde să-i ajutăm pe cei care ne-au ajutat, chiar
dacă pe viitor nu vom mai avea beneficii din partea lor. În general, oamenilor
nu le place să rămână datori. Dacă ajutorul reciproc duce la cooperare şi
sentimente pozitive, situaţia inversă, când nu te poţi revanşa faţă de cel care
te-a sprijinit, te face să simţi disconfort. Aşa se poate explica de ce uneori,
anumite persoane refuză să ceară sau chiar să primească ajutor.

345
 Dacă norma de responsabilitate socială sugerează įdeea că ajutorarea
este probabil să fie motivată de sentimente privind binele general, norma de
echitate şi reciprocitate postulează că oamenii trebuie să fie recompensaţi
proporţional cu costurile lor şi să fie penalizaţi proporţional cu propiile
acţiuni nelegitime.
O altă teorie care încearcă să explice comportamentul prosocial este
teoria acţiunii sociale, fundamentată de Talcott Pasons (1951). Observaţiile
asupra unor evenimente din viaţa de zi cu zi, dar şi cercetările efectuate au
dus la concluzia că există mai multe etape în luarea hotărârii de a interveni
sau nu într-o împrejurare de urgenţă, unde calculul costurilor şi beneficiilor
este doar unul.
M.D.Harvey (1980, apud Chelcea, 1996) a elaborat un model al
emergenţei comportamentului prosocial care presupune patru faze:
observarea situaţiei, percepţia victimei, interpretarea situaţiei ca o cerere de
ajutor, conştientizarea responsabilităţii proprii şi intervenţia efectivă. În
fiecare dintre aceşti paşi pot interveni factori care pot bloca acţiunea şi
comportamentul prosocial să nu apară.
O serie de enunţuri ale teoriei acţiunii sociale au în vedere actorul
social, cu ideile, sentimentele, normele şi valorile pe care le-a asimilat în
procesul socializării. Personalitatea celor care acordă ajutor a constituit
subiectul multor cercetări de psihosociologia întrajutorării. S-a pus chiar
întrebarea dacă nu cumva ar exista un aşa-zis „tip de personalitate altruistă“.
O astfel de supoziţie ar conduce la concluzia că anumite persoane, cele care
aparţin tipului altruist, manifestă, totdeauna, comportamente prosociale, în
timp ce altele rămân insensibile la solicitarea ajutorului. Adevărul este că
oamenii reacţionează diferit în situaţii concrete şi în anumite momente ale
vieţii lor.
Deosebit de interesante sunt şi concluziile cercetătorilor asupra
personalităţii celor care şi-au riscat viaţa acordând ajutor victimelor
nazismului.
P. London a stabilit că cei ce au acordat în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial ajutor evreilor, salvându-i de prigoana hitleristă, se
caracterizau prin spirit contestatar, o puternică identificare cu modelul moral
(de regulă, al părinţilor) şi sentimentul marginalizării sociale. D.L. Rosenhan
a identificat aceleaşi trăsături de personalitate în rândul militanţilor pentru
drepturile sociale ale muncitorilor. La fel de importante sunt concluziile
studiilor care au stabilit că există o corelaţie directă între convingerea că trăim
într-o lume a dreptăţii şi echităţii sociale - ca trăsătură de personalitate - şi
comportamentul prosocial (M.J. Lerner, 1971). Persoanele care au fost
educate în ideea că oamenii sunt buni şi relaţiile dintre ei sunt corecte,
echitabile, au o tendinţă mai accentuată de a-i ajuta pe alţii (cf. E.J. Phares şi

346
J.T. Lamiell, 1975). Dacă avem convingerea că cel care cere ajutor nu este
un om rău, lipsit de valoare, că situaţia în care a ajuns se datorează încălcării
echităţii sociale, foarte probabil că vom interveni pentru restabilirea justiţiei
sociale.
Comportamentul prosocial reprezintă unul dintre cele mai nobile
tipuri de comportamente, fiind un comportament învăţat, în care socializarea
are un rol determinant în orientarea, apărarea, susţinerea şi promovarea
valorilor sociale. Comportamentul prosocial este o temă interesantă pentru
că, societatea în care trăim, ne oferă o multitudine de exemple, în care se
produce acel proces al dispersării responsabilităţii. Ne putem gândi la acele
situaţii în care scenele de violenţă din stradă sunt privite de numeroşi trecători
fără a interveni cu ceva, dar în acelaşi timp se pune accent pe asumarea
responsabilităţii, pe intervenţia oportună în situaţiile de criză.
Studierea şi oferirea cât mai multor modele de comportament
prosocial este esenţială încă din copilărie şi astfel, prin însuşirea lor atât în
familie dar şi prin educaţie, oamenii ar deveni mai responsabili, mai atenţi la
nevoile, gijile, suferinţele celor din jur. Este absolut necesar, promovarea
unor astfel de modele în detrimentul comportamentelor agresive şi
antisociale.

347
 BIBLIOGRAFIE
1.Bar-Tal Daniel, Prosocial Behavior, Hemisphere, Washinghton,
1976;
2.Baum, A.,Fisher,J.D. şi Singer, J.E., Social Psichology, Random
House, New York, 1985;
3. Ştefan Boncu, Psihologie şi societate, Editura Erota, laşi, 1999;
4. Ştefan Boncu, Cursuri de psihologie socială, 2008;
5. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992;
6. Chelcea Septimiu şi Ţăran Constantin, „Psihologia comportamentului
prosocial“, în S. Chelcea (coord.), Psihologia cooperării şi întrajutorării
umane, Editura Militară, Bucureşti, 1990;
7. Chelcea Septimiu, Personalitate şi societate în tranziţie, Editura
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1994;
8. Chelcea Septimiu, „Comportamentul prosocial“ în A.Neculau
(coord.), Psihologie socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, laşi,
1996;
9. Chelcea Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologie, Editura
Polirom, Iaşi, 2002
10. Chelcea Septimiu şi Iluţ Petru (coord.), Enciclopedie de
psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
11. Constantinescu Maria, Competenţa socială şi competenţa
profesională, Editura Economică, 2004;
12. Constantinescu, C., Sociologia educaţiei, Editura Universităţii
Piteşti,Piteşti,2003;
13. Cristea, D., Tratat de psihologie soială, Editura Pro
Transilvania, Bucureşti, 2000;
14. Iluţ Petru, „Comportament prosocial-comportament antisocial“
în I.Radu (coord.), Psihologie socială, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994;
15. Moscovici Serge, „Formele elementare ale altruismului“ în
S.Moscovici (ed.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura
Polirom, Iaşi, 1994, 1998;
16. Lect. Simona Marica, conf. Cristi Pantelimon, Psihologie
socială , 2010;
17. https://lumeninmundo.woordpress.com
18. https://ro.m.wikipedia.org.
19. https:// educalingo.com
20. https://revistasociologieromânească

348
 STRATEGII DE REZILIENŢĂ
ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE
– TRECEREA DE LA GÂNDIREA FUNCŢIONALĂ
LA GÂNDIREA CAPABILITĂŢILOR –

Andreea DICĂ ∗
Rezumat
Noul context de securitate ce se caracterizează prin complexitate, volatilitate,
ambiguitate şi incertitudine prezintă o provocare permanentă atât instituţiilor de apărare, cât şi
organizaţiilor, publicului, presei ca jucători participanţi la crearea unui mediu de securitate
stabil şi durabil al unei naţiuni.
Ca strategie de rezilienţă la mediul caracterizat de provocări complexe, necunoscute
organizaţiile au trecut de la gândirea finalistă/funcţională bazată pe predictibilitate şi eficienţă,
la cea bazată pe găsirea celor mai adaptate soluţii din analiza modului de evoluţie a
evenimentelor şi construirea de capabilităţi operaţionale menite să facă faţă schimbărilor
succesive.

I. CONSIDERAŢII CONCEPTUALE INTRODUCTIVE

Globalizarea este principalul proces ce caracterizează secolul XXI
de „transformare a lumii într-o unitate (economică) cu instituţii suprastatale”
(Gabor, 2020). Ideologia globalizării pleacă de la premisa dialogului paşnic
între civilizaţii, a creării de şanse egale pentru locuitorii planetei şi a
promovării legilor pieţei economice libere care conduc la creşterea bunăstării
oamenilor prin eficientizarea şi prosperarea economiei la nivel global.
Datorită interdependenţei ridicate între statele globalizate, riscurile
şi ameninţările securităţii globale devin implicit riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii statelor-naţiuni globalizate (Gabor, 2020).
Riscurile şi ameninţările identificate în prezent ca neconvenţionale,
precum: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă,
crima organizată, războiul informaţional, instabilitatea pieţelor financiare
internaţionale care au condus la generarea crizei financiare globale şi a
recesiunilor economice, diverse tipuri de crize şi conflicte inter şi intra-
statale, problemele globale de mediu, climă (Ciupei, 2014, p. 8-9) şi mai nou
epidemiologice, caracterizează noul context de securitate al statelor.
Mediul de securitate internaţional oferă provocări multiple statelor-
naţiuni integrate globalizării. Acestea au nevoie să reacţioneze pe mai multe

∗
Ministerul Apărării Naţionale

349
dimensiuni de securitate, implicând capacitatea de mobilitate, acţionând
oportun, înţelegând diversitatea riscurilor şi ameninţărilor, pentru a contribui
prin complementaritate la asigurarea coerenţei strategiilor de securitate la
nivel global (Gabor, 2020, p. 4-10).
Ca urmare a apariţiei ameninţărilor neconvenţionale ale globalizării,
securitatea nu mai poate fi asigurată doar prin puterea militară sau pe calea
obiectivă a instituţiilor statului. Securitatea necesită o nouă definire, iar
teoriile moderne pun în discuţie o securitate construită social, prin punerea la
comun a acţiunilor puterii militare şi a practicilor sociale născute din
percepţiile subiective ale actorilor sociali ai statului precum presa, publicul şi
organizaţiile.
Promotorii teoriilor moderne constructiviste din anii '80 legate de
securitatea naţională (şcoala de gândire de la Copenhaga, Danemarca), Barry
Buzan, Ole Weaver şi Jaap de Wilde, identifică cinci dimensiuni principale
ale securităţii colectivităţilor umane: militară, politică, economică, socială şi
de mediu (Buzan, Waever, de Wilde, 2004 in Dolghin, N., Sracinschi, Al.,
Dinu, Şt. M., p.7-9).
Ei susţin că securitatea este derivată atât din putere, în special din
puterea militară, cât şi din perspectiva efectelor interdependenţei globalizării
de creştere a şanselor indivizilor de a se dezvolta, colabora şi de a menţine
pacea. Ei au observat că puterea militară asigură doar o parte de securitate şi
nu poate rezolva problemele de mediu, sărăcie, terorism, trafic, crimă
organizată etc. (Buzan, Waever; de Wilde, 2004 in Dolghin, N., Sracinschi,
Al., Dinu, Şt. M., p.8).
Autorii susţin importanţa definirii securităţii atât prin viziunea
obiectivă a dimensiunii militar-strategice, cât şi prin viziunea constructivistă,
unde securitatea este „o construcţie socială” prin percepţiile şi acţiunile
actorilor sociali. La jocul actorilor sociali (public, organizaţii, presă) de
construcţie a securităţii participă şi structurile de stat. Astfel că agenda de
securitate este construită pe două căi: una obiectivă, de către structurile
statului şi una subiectivă, de către actorii sociali (Buzan, Waever, de Wilde,
2004 in Dolghin, N., Sracinschi, Al., Dinu, Şt. M., p.9).
La nivel psihosocial, oamenii sunt implicaţi din ce în ce mai mult ca
şi actori sociali la construirea societăţilor şi a stării de securitate naţională şi
internaţională. Acest lucru presupune analiza şi interpretarea cognitivă a unor
riscuri şi ameninţări mult mai complexe de la nivelul mediului de securitate
naţional, internaţional. Evaluările mentale individuale se realizează în baza
unor reprezentări mentale colective sau sociale deja formate prin ideologiile
politice, religioase, prin conceptele teoretice şi informaţiile din presă şi alte
interpretări colective la care actorii sociali au acces. În funcţie de aceste
reprezentări mentale de nivel colectiv se adoptă anumite mecanisme/

350
comportamente care pot creşte sau deteriora starea de securitate naţională sau
internaţională.
Reprezentările mentale colective pot fi diverse, întrucât spaţiile
teritoriale nu mai sunt închise, există libera circulaţie a oamenilor pe
continente şi accesul rapid la informaţii şi culturi diferite prin tehnologiile
avansate. Tot la fel şi comportamentele de gestionare a propriei securităţi, de
implicare sau nu în construirea securităţii statului sau a celei internaţionale
sunt diverse.
Teoriile moderne de studiu al conceptelor de securitate au ajuns la
concluzia că oamenii sau actorii sociali pot construi o societate cu dezvoltare
durabilă dacă aceştia au reprezentări mentale sociale bazate pe ideologii
obiective, dezvoltate ştiinţific, întrucât doar aşa pot interpreta cât mai acurat
realităţile complexe.
Simpla posibilitate oferită indivizilor prin globalizare de a-şi folosi
libertăţile şi drepturile, de conexiune ridicată prin accesul la tehnologia
avansată, fără capacitatea de analiză cognitivă complexă asupra realităţii,
conduce la abordarea unor mecanisme nesatisfăcătoare de construire a
securităţii, din partea acestora. Oamenii nepregătiţi adecvat cognitiv şi
ideologic pentru realităţile prezente nu pot construi societăţi sigure,
securizante. Ei pot construi doar societăţi egoiste, dure, sălbatice, măcinate
de conflicte, crize economice şi războaie, angajate permanent în lupta pentru
supravieţuire (Culda, 2006, Nussbaum, 1997 şi Gabor, Ungureanu &
Cristian, 2014).
Evaluările cognitive prin reprezentări mentale obiective pot duce la
nevoia ca indivizii să îşi dezvolte nu doar mecanisme adecvate de coping, ci
chiar capabilităţile necesare de a-şi construi lumea şi securitatea pe care şi-o
doresc, adevărate mecanisme de rezilienţă.

II.TRECEREA DE LA GÂNDIREA FUNCŢIONALĂ LA

GÂNDIREA CAPABILITĂŢILOR
Mediul de securitate, cel organizaţional şi cel social, a evoluat de-a
lungul istoriei de la unul stabil, linear, cunoscut şi predictibil la unul din ce
în ce mai volatil, plin de incertitudine, complexitate şi ambiguitate (VUCA).
Oamenii, organizaţiile şi armata au schimbat nu doar comportamente, ci chiar
modul de gândire în abordarea problemelor pentru a dezvolta rezilienţa la
acest nou tip de mediu.
Până la era globalizării oamenii obişnuiau să folosească în abordarea
situaţiilor din mediul înconjurător principiile gândirii finaliste susţinute de
marii filozofi - Aristotel, E. Kant, F. Bacon, G. Galilei şi R. Decartes. După
modelul autorilor D. Iacob şi D.M. Cismaru (2012) gândirea finalistă se
bazează pe unele premise logice şi epistemiologice:

351
 a) Toate fenomenele şi evenimentele din univers funcţionează pe
principiul predictibilităţii: au un punct de iniţiere, o cauză, se desfăşoară într-o
anume ordine, sens, după anumite reguli precise şi au o finalitate cunoscută.
Se presupune că astfel fenomenele se petrec într-un mod ce decurge lin, iar
prin respectarea cu stricteţe a normelor de disciplină în parcurgerea
traiectoriei lor se va ajunge la atingerea scopului cu maximum de
productivitate. Aici corelaţiile fiind simple, s-a generat ideea că lucrurile şi
fenomenele sunt măsurabile şi precis încadrate în timp. Există doar ceea ce
este măsurabil şi cuantificabil. Celelalte lucruri despre care nu putem spune
nimic prin măsurători, nu există.
Acest tip de gândire întâmpină dificultăţi când apare neprevăzutul şi
accidentalul în momentul desfăşurării unui anume eveniment. În aceste
condiţii aplicarea gândirii finaliste, prin metodele sale bazate pe reguli fixe,
conduce la efecte catastrofale, nicidecum la atingerea scopului prezis.
b) După cum prezintă McChrystal (2016), cel care a aplicat cel mai
bine acest tip de gândire finalistă a fost Frederick Winslow Taylor, în secolul
al XIX-lea, la începutul epocii industriale. El a dezvoltat o teorie a
managementului ştiinţific, prin care a arătat că organizarea riguroasă a
modului de a face lucrurile conduce la performanţă crescută nu doar la nivel
individual ci şi la scară mai mare, la nivel de sistem. Astfel, conform
principiului gândirii finaliste, Taylor vede orice sistem sau organizaţie ca
fiind alcătuit din procese cunoscute, simple, repetabile la scară mare, care
executate eficient, într-o anumită ordine şi după anumite reguli precise,
conduc la succesul preconizat. El a încercat să descompună problemele
complicate care implică mult efort, în componente simple, uşor de executat
şi de prezis ca finalitate, dezvoltând o teorie a funcţionalităţii.
Managementul ştiinţific a avut mult teritoriu câştigat în rândul
organizaţiilor industriale din acea vreme şi până în zilele noastre. În
organizaţiile militare, managementul ştiinţific a fost adoptat întrucât această
teorie s-a pliat pe principiile vechi de funcţionare ale organizaţiei precum:
predictibilitatea – urmarea unor instrucţiuni clar stabilite, crearea de
proceduri simple uşor de reprodus, standardizarea tuturor acţiunilor până la
cele mai mici detalii; concentrarea puterii de luptă – dislocarea forţelor în
formaţiuni compacte, ce îşi menţineau coeziunea în timp ce atacau inamicul
dispus în mod similar; disciplina riguroasă şi instrucţia permanentă a
militarilor în baza unor manuale doctrinare; obţinerea eficienţei în acţiunea
de luptă întreprinsă. Această impunere a ordinii în rândul militarilor şi a
acţiunilor acestora a căutat contracararea ameninţării haosului creat de lupta
în sine şi instaurarea controlului asupra dezordinii create de forţa inamică.
Standardizarea şi uniformizarea au condus pe comandanţi şi pe planificatorii

352
militari la o anume predictibilitate a rezultatului luptei şi la o oarecare ordine
în mediul dezorganizant al războiului (McChrystal, 2016, pp. 86-90).
Cei din mediul organizaţional consideră că acest tip de gândire se
poate aplica pentru a avea efecte maxime doar în medii stabile şi în condiţii
de evoluţie liniară. În mediile instabile, caracterizate de schimbări şi crize,
gândirea finalistă sau funcţională nu îi poate ajuta pe manageri să îşi atingă
scopurile prestabilite prin adoptarea aceloraşi metode precum în vreme de
stabilitate.
La fel susţine şi McChrystal şi anume că într-un mediu de securitate
caracterizat de ameninţări cunoscute, bine stabilite doctrina militară bazată
pe principiile predictibilităţii a dat rezultate remarcabile asupra ameninţărilor
tuturor timpurilor până în anii 2000. Având în vedere că începând cu anii
2004 ameninţările au devenit tot mai variate şi diverse, dispuse în reţea, acest
tip de gândire, precum eficienţa, nu a mai fost suficientă şi a devenit chiar
inadecvată (S. McChrystal, T. Collins, D. Silverman, Ch. Fussell, 2016,
p. 130).
Autorul care restructurează teoria raţionalităţii ce se bazează pe
modelul de gândire finalist este filozoful Niklas Luhmann (1927-1998). Din
punctul său de vedere raţionalitatea nu mai poate fi privită din prisma unui
scop individual dat de dinainte. Raţionalitatea trebuie să se raporteze la
sistemul complexităţii şi al acţiunii. Acest „sistem al acţiunii” în accepţiunea
sa cuprinde o multitudine de scopuri individuale de atins printr-o diversitate
de mijloace (D. Iacob, D. M. Cismaru, 2012, p.10)
Pentru a putea înţelege şi operaţionaliza „sistemul de acţiuni” a lui
Luhmann şi noile provocări complexe ale mediului de securitate se apelează
la un nou tip de gândire în abordarea acestora – gândirea tendenţială.
Gândirea tendenţială porneşte de la premisa că nimic nu este sigur
şi nimic nu este cunoscut. Incertitudinea lucrurilor apare atunci când sunt
luate în calcul conexiunile dintre legi, concepte şi contextul social şi
instituţional, elementele ce ţin de psihologie şi sociologie, sistemele de valori,
opţiuni, credinţe etc, care sunt prin definiţie schimbătoare şi diverse ţinând
mai mult de interpretările subiective ale indivizilor asupra realităţii. Este de
fapt o gândire cu caracter probabilistic ce are aplicaţii mult mai realiste în
mediul profund caracterizat de schimbări, crize şi turbulenţe. Astfel că în
acest sens predicţia nu este certă ci probabilă şi nu se va cunoaşte evoluţia
exactă a unui sistem ci se vor identifica tendinţele de evoluţie ale acestuia
(D. Iacob, D. M. Cismaru, 2012, pp.10-11).
Premisele pe care se bazează gândirea tendenţială sunt:
a) Metafora cosmogonică a marelui big-bang, a exploziei iniţiale
care este punctul de plecare a evoluţiei tuturor lucrurilor şi proceselor.

353
Modul cum au pornit lucrurile este hotărâtor în evoluţia acestora. Se cunoaşte
punctul de iniţiere, dar nu se cunoaşte finalitatea evoluţiei lucrurilor.
b) În urma exploziei iniţiale, regulile vechi nu se mai pot aplica,
nimic din trecut nu mai funcţionează. Aici legătura dintre modul de evoluţie
a punctului iniţial şi identificarea unor noi reguli de evoluţie este foarte
importantă. Observaţia şi înţelegerea lucrurilor în acţiune, în evoluţie sunt
importante pentru a identifica relaţiile dintre elemente, a noilor tendinţe şi a
noului curs de evoluţie. Unele tendinţe de evoluţie pot fi dominante, iar altele
să se stingă pe parcurs.
c) Gândirea tendenţială este dificilă pentru faptul că abordează
problemele complexe: lucrează cu corelaţii multiple între mai multe
dimensiuni, dar flexibile şi inovative, necesită efort şi timp pentru că
analizează fenomenul în evoluţie, în dinamică şi tot timpul la prezent, renunţă
la bagajele de cunoştinţe vechi, rutinate, în detrimentul altor cunoştinţe noi
create în prezent. Astfel recurge la capacitatea explicativă (de înţelegere) şi
la capacitatea predictivă (de a face predicţii pornind de la informaţii puţine
dar relevante).
Pentru un mediu schimbător caracterizat de situaţii neprevăzute
gândirea tendenţială aduce succes şi performanţă organizaţiilor aflate în
situaţii de criză sau într-o evoluţie dificilă. În acest sens, organizaţiile îşi
dezvoltă capacitatea de rezilienţă la mediul caracterizat de provocările
complexe, necunoscute.
McChrystal defineşte rezilienţa prin acea capacitate a organizaţiilor
de a învăţa noi modalităţi de reconfigurare a lor pentru a face faţă cu succes
mediului necunoscut. Reconfigurarea trebuie să fie flexibilă şi agilă, destul
de organică pentru a asigura mai mult adaptarea la mediu a întregului sistem
sau organizaţie şi nu neapărat eficienţa în atingerea obiectivelor. Din contră,
urmărirea eficienţei poate limita flexibilitatea şi rezilienţa.
Plecând de la modelul gândirii tendenţiale ca modalitate de abordare
a complexităţii mediului organizaţional, organizaţiile au ajuns la dezvoltarea
teoriei capabilităţilor organizaţionale, ca modalităţi adaptate de a răspunde
mediilor instabile tip VUCA.
Autorul M. V. Popa (2011) prezintă capabilităţile organizaţionale
ca fiind acele abilităţi şi capacităţi ale organizaţiei, care împreună cu resursele
(umane, fizice şi materiale, financiare, informaţionale, intelectuale) oferă
acele abilităţi necesare pentru a răspunde la cerinţele obiectivelor
operaţionale (prezente şi viitoare) şi strategice. Capabilităţile sunt acele
modalităţi care ajută organizaţia de a face faţă mediului concurenţial,
deoarece prin optimizarea lor se poate obţine avantajul competitiv necesar
(valoare adăugată clientului şi unicitatea produselor).

354
 Componentele capabilităţilor organizaţionale sunt reprezentate de:
capabilitatea managerială – care este dată de structura de conducere alcătuită
din managerii de la toate nivelurile organizaţiei şi care asigură adaptarea
organizaţiei la mediul său concurenţial; capabilitatea funcţională –
determinată de toate procesele implicate în activitatea organizaţiei, îmbinarea
acestora astfel încât să se asigure atingerea obiectivului în mod eficient;
capabilitatea de schimbare – prin care se identifică toate stările potenţiale pe
care organizaţia poate să le atingă, fie ele benefice sau nu, toate acţiunile
necesare pentru a ajunge la stările dorite şi comunicarea care asigură
personalului informarea despre schimbările survenite în funcţie de viziunea
dorită.
Caracteristica cea mai importantă pentru orice capabilitate
organizaţională este să fie operaţională şi anume să fie proiectată într-un mod
în care să îndeplinească obiectivele operaţionale dorite. Adică capabilitatea
să deţină „acea combinaţie de oameni, procese şi instrumente”, prin care să
poată furniza organizaţiei abilitatea de a produce servicii şi produse de
calitate, în mod previzibil şi cu costuri şi riscuri minime, precum şi avantaj
competitiv. Respectând aceste principii sunt dezvoltate şi capabilităţile
organizaţiei militare.

III. CONCLUZII
Având în vedere că începând cu anii 2004 mediul de Securitate şi
cel organizaţional a devenit unul complex, datorită procesului de globalizare
a economiilor statelor, şi ameninţările ce derivă din acest proces au devenit
tot mai variate şi diverse, dispuse în reţea şi imprevizibile. Pentru a acţiona
adaptat şi eficace în contracararea acestor ameninţări, organizaţia militară a
schimbat modul de operare în câmpul de luptă trecând de la principiile bazate
pe eficienţă şi predictibilitate la cele bazate pe dezvoltarea de capabilităţi
militare. Organizaţiile au dezvoltat şi ele capabilităţi din nevoia de a se adapta
permanent mediului schimbător, pentru a deveni reziliente.
Dar pentru a face faţă mediului complex al realităţii prezente nu doar
organizaţiile au nevoie să îşi schimbe filozofia de abordare prin construirea
de capabilităţi complexe de acţiune, ci şi oamenii. Aceştia au nevoie să treacă
de la simple mecanisme psihologice de coping la formarea de capabilităţi
proprii sau combinate cu cele organizaţionale pentru a reuşi să îşi
construiască un mediu comun de securitate, confort şi bunăstare.
Mai mult, oamenii sunt „minţile” prin care organizaţiile manageriale
şi cele militare pot construi şi dezvolta capabilităţi operaţionale adecvate.
Astfel că, pentru a oferi capabilităţi sustenabile în timp, organizaţiile au
nevoie să îşi modernizeze permanent atât echipamentele, infrastructura, cât
şi personalul şi modul de gândire al acestuia pentru a conferi flexibilitate şi
adaptabilitate capabilităţilor generate.

355
 BIBLIOGRAFIE
1. Ciupei, I., Managementul crizelor politico-militare, curs,
Universitatea Babeş-Bolyai, Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie
Contemporană, Cluj-Napoca, 2014.
2. Culda, L., Promovarea securităţii globale. Repere teoretice,
Editura Centrul de studii sociale procesual-organice, 2006.
3. Dolghin, N., Sracinschi, Al., Dinu, Şt. M., Riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii României. Actualitate şi perspectivă, Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, online: https://cssas.unap.ro/ro/
pdf_studii/ riscuri_si_amenintari_actualitate_si_perspectiva.pdf, accesat în
01.06.2020
4. Gabor G., Analiza conflictelor internaţionale în era globalizării,
curs Master Managementul capabilităţilor organizaţionale, Academia
Forţelor Terestre, Sibiu, 2020
5. Gabor G., Globalizarea securităţii, curs Master Managementul
capabilităţilor organizaţionale, Academia Forţelor Terestre, Sibiu, 2020.
6. Gabor G., Ungureanu L., Cristian Al., „Paradigme de securitate
în secolul XXI”, în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“,
2014,online:https://www.academia.edu/31755660/Paradigme_De_Securitat
e_În_Secolul_XXI , accesat în data de 03.05.2020.
7. Iacob D., Cismaru D. M., Organizaţia inteligentă – Zece teme de
managementul organizaţiilor - ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Facultatea
de Comunicaţii şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2012, online:
https://www.academia.edu/7126718/Introducere_In_Teoria_Organizatiilor
accesat în 02.05.2020.
8. McChrystal S., Collins T., Silverman D., Fussell Ch., Echipa de
echipe, Editura Publica, Bucureşti, 2016.
9. Nussbaum, M. C., Capabilities and Human Rights, in Fordham
Law Review, Vol. 66, 1997, online:https://www.palermo.edu/Archivos_content/
2015/derecho/pobreza_multidimensional/bibliografia/Sesion3_doc1.pdf,
accesat în 12.04.2020.
10. Popa, M. V., Capabilităţi organizaţionale, Sibiu, Editura
Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2011.

356
 VULNERABILITĂŢILE PSIHICE ŞI RISCUL
PENTRU COMPORTAMENTE DEZADAPTATIVE

Mihaela Geanina GALAN ∗

Rezumat
În cursul istoriei vieţii, reacţiile, emoţiile şi deprinderile dezadaptative au fost fixate
datorită faptului că ele au permis individului să evite experienţele traumatizante, având tendinţa
de a fi repetate în serii de situaţii cu caracter similar cât şi în prezenţa stimulilor ce le-au
generat.
Din perspectiva terapeuţilor comportamentalişti, simptomul simbolizează o
problemă ce trebuie eliminată fără a produce modificări structurii de personalitate a
pacientului, iar în cazul în care simptomul a fost conturat prin învăţare, direcţia menţinută va fi
către inversarea procesului.
Din punctul de vedere al terapeuţilor de orientare, eliminarea simptomului fără a
ataca procesul nevrotic poate reprezenta un procedeu periculos, considerând că simptomul este
o formă superficială a unui proces psihopatologic ce poate fi generator de noi simptome.
Din punctul de vedere al behavioriştilor, persoana ce prezintă comportamente
dezadaptative eşuează în dobândirea abilităţilor de a înfrunta evenimentele din viaţa cotidiană,
achiziţionând modele comportamentale greşite, spre deosebire de individul normal.

I. ASPECTE TEORETICE
Personalitatea constituie un concept abstract, care din perspectiva
psihologică numeşte un anumit mod de a fi al individului, în mod direct şi
indirect un teren de intersecţie format din multe discipline ştiinţifice (fiind un
concept central în ştiinţele comportamentale), având numeroase implicaţii în
planurile biologice, sociale, economice, culturale şi politice, fiind
reprezentată de un univers ce incită permanent către cunoaştere cu resurse ce
nu pot fi niciodată epuizate.
Obiectul psihologiei personalităţii a avut la bază construcţia unor
imagini coerente, conturarea unor concepte clare, integrate în investigarea
diferenţelor existente a naturii umane şi similitudinilor dintre indivizi,
psihologia ca ştiinţă fiind împlicată în mod direct în înţelegerea metodelor şi
conceptelor de explicare şi descriere a sa, deţinând o valoare foarte mare în
înţelegerea naturii complexe a omului.
Componentele structurale ale personalităţii sunt reprezentate de
către temperament (latura dinamico-energetică), aptitudini (latura efectorie),
caracter (latura relaţională).

∗
Ministerul Apărării Naţionale

357
 Teoriile personalităţii au avut la bază descrieri convingătoare şi
explicarea fenomenelor ce duc către anumite comportamente, predicţiile şi
aplicaţii practice importante.

1.1. Vulnerabilităţile psihice - adaptare şi stres

,,Zeii ne-au hărăzit o viaţă lungă, însă noi am scurtat-o”

Seneca

Pornind de la conceptualizarea lui Selye, ce surprinde prin ideea că

viaţa însăşi este un stres, putem deduce că stresul nu este în mod necesar ceva
negativ, confruntarea cu factorii stresori oferind posibilitatea dezvoltării unor
mecanisme psihice adaptative (strategii de coping), ce vor fi foarte utile în
întâlnirile ulterioare cu diferitele situaţii generatoare de stres, stresul
reprezentând răspunsul nespecific oferit de organism solicitărilor la care este
supus.
Adaptarea reprezintă o condiţie fundamentală a existenţei umane, un
proces ce implică numeroase procese cognitive, comportamente şi activităţi
pe care un individ le utilizează, având ca scop menţinerea funcţionalităţii
psihice şi fizice, subiectul fiind capabil să îşi dirijeze conduitele şi să se
adapteze, în condiţiile în care acesta dispune de o viziune corectă asupra lumii
şi a imaginii de sine.
Stresul poate conduce fie la dezvoltarea personală a individului sau
dimpotrivă, pe baza unei izolări sociale, a unui temperament dificil,
disponibilitatea slabă de cooperare, conducând la transformări negative,
stresul reprezentând un ansamblu de reacţii nespecifice, generate de factori
perturbatori, ce induc modificări la nivel fiziologic, emoţional şi
comportamental, necesitând un consum mărit de energie în vederea adaptării,
iar factorii stresori pot fi factori acuţi (temporari, în funcţie de vârstă,
rezistenţă, rezilienţă şi istorie) şi factori cronici (cei care permanentizează,
stresul psihoprofesional, aglomerare urbană, stres sonor).
Mult timp în literatura de specialitate s-a acceptat ipoteza că
exprimarea emoţiilor antrenează în mod automat fenomenul de catharsis, dar
cercetări recente au arătat că verbalizarea emoţiilor nu şterge amintirea
evenimentelor dureroase, însă este corelată cu ameliorarea stării de bine
psihic.
Cu cât emoţiile negative vor fi ţinute secret, refulate, cu atât ele vor
avea un efect perturbator, vor genera stări conflictuale la nivel inconştient şi
nu numai, generând în timp nelinişte, anxietate, tendinţe depresive sau chiar
boli (somatizări).

358
 S-a observat că:
• situaţiile stresante, generatoare de anxietate, pot duce frecvent la
afecţiuni gastrointestinale;
• o gestionare incorectă a mâniei în mod repetat poate cauza boli
cardio-vasculare, suprasolicitarea prin prea multe sarcini poate
genera boli hipertensive;
• afecţiuni a căilor respiratorii (astmul), ar avea drept cauză psihogenă
acumularea repetată de ostilităţi, frustrări, temeri;
• nesatisfacerea nevoilor afective de suport emoţional poate genera
tulburări de alimentaţie (mâncat excesiv pe fondul unui stres
emoţional, sau refuzul mâncării).
Pentru ca procesul de comunicare a emoţiilor să aibă un efect pozitiv,
trebuie ca cel căruia îi sunt împărtăşite să aibă reacţii oportune, adecvate:
• să fie un bun ascultător (ascultare activă, care constă în
disponibilitatea de a fi martorul emoţiilor împărtăşite, fără a face
greşeala de a întrerupe sau critica).
• empatizarea (capacitatea de transpunere mentală cognitivă şi
afectivă în subiectivitatea celuilalt, cu condiţia de a nu anula propria
interioritate/subiectivitate).
Metodele cele mai des utilizate pentru gestionarea stresului sunt:
• tehnicile de relaxare: tehnica hipovagală, trainingul autogen;
• tehnica reîncadrării: tehnica cognitiv comportamentală, în vederea
constituirii credinţelor distorsionate care contribuie la reacţia la
stres.
Stresul poate fi considerat atât pozitiv (eustres), cât şi negativ
(distres). Nu ceea ce ni se întâmplă este important, cât felul în care
reacţionăm. Filozoful Epictet spunea ca oamenii nu se înspăimântă de
realitate, ci de imaginea pe care o au despre ea.
Resursele individuale de adaptare în faţa evenimentelor generatoare
de stres, sunt reprezentate ca o capacitate cognitivă emoţională şi
comportamentală prin care se reacţionează la toate solicitările interne sau
externe, ce depăşesc capacitatea de răspuns a organismului.
Persoanele care şi-au dezvoltat prin antrenament rezistenţa la stress
pot fi remarcate după următoarele trăsături: siguranţa de sine, schimbarea
fiind considerată ca o provocare la o competiţie şi nu ca o ameninţare,
implicarea profundă în viaţa profesională şi personală, capacitatea de a-şi
asuma riscuri, perseverenta faţă de structurile adverse sau diverse solicitări,
flexibilitatea în opinii şi acţiuni; conştientizarea faptului că nu pot schimba
situaţiile stresante, dar le pot accepta şi depăşi.

359
 1.2. Comportamentul
Ca obiect al psihologiei, comportamentul reprezintă o reacţie globală
unui individ într-o împrejurare dată, prin această reacţie totală individul răspunde
la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman este
reprezentat de situaţiile sau contextele sociale la care orice individ răspunde prin
acte, mişcări, gesturi observabil corelate atât cu principii şi reguli după care se
organizează viaţa colectivă este considerată deviantă motiv pentru care devianta
cuprinde o mare diversitate de conduite.
Indivizii cu un comportament adaptativ cu o gândire flexibilă îşi vor
centraliza emoţiile către crearea unor scopuri, autodisciplina şi pentru a obţine
rezultate pozitive în proiectele personale, pe când cei cu o mentalitate rigidă, vor
avea autoevaluări globale cu tendinţe catastrofice instalându-şi sentimente de
furie, teamă, panică, anxietate pe plan emoţional, pe plan comportamental îşi vor
lua măsuri de precauţie exagerate, prin cumpărături compulsive, tranşarea
relaţiilor sociale şi fiziologic, odată instalate, toate aceste trăiri vor duce la
scăderea imunităţii, insomnia şi alte reacţii ale organismului.
Pe baza izolării sociale impuse în contextul pandemiei în cazul
individului cu probleme de adaptare/acceptare a noilor norme se pot dezvolta
numeroase afecţiuni de ordin psihologic.
Frustrarea este considerată un dezechilibru afectiv, marcată de trăiri
afective conflictuale, de cele mai multe ori această stare datorându-se procesului
de blocare/identificare socială şi realizarea profesională, uneori sursa frustrării
fiind nedeterminată, iar individul nu îşi poate lega trăirile de o cauză reală.
Deseori individul poartă sentimente de culpabilitate, neputinţă, suferinţă,
umilinţă, inferioritate, iar principala caracteristică a acestei stări fiind reprezentată
de reacţii mai mult sau mai puţin adecvate, toate aceste dezvoltând de-a lungul
axei dezadaptative comportamente de tip agresiv, apatic, evaziunea în imaginar,
stereotipie, depresie şi anxietate.
Agresivitatea reprezintă o însuşire a acelor tipuri de comportament cu
orientări destructive ce pot fi orientate fie către persoane, obiecte sau sine însuşi.
Apatia, reprezentând unul dintre primele simptome ale depresiei, poate
avea o valoarea adaptativă în situaţiile tensionate din punct de vedere emoţional,
individul adoptând o atitudine de izolare sau indiferenţă faţă de frustrare. Când
sentimentul de frustrare este foarte intens, apatia reprezintă un mecanism mai
adaptativ decât un comportament agresiv, fără şanse de reuşită.

1.3. Trăsături specifice şi manifestări tipice ale comportamentului

deviant
Majoritatea indivizilor dispun cel mai adesea de mijloace
psihologice cognitiv-afectiv şi de condiţii sociale necesare unei bune adaptări
la mediul social, comportamentul deviant însumând manifestări
caracteristice, specifice fiecărui individ în parte, fiind considerate răspunsuri

360
la frustrările la care individul trebuie să le facă faţă în interacţiunea cu
solicitările mediului, fiind caracterizată prin imposibilitatea de adaptare la
cerinţele sociale, instalarea unei stări de natura conflictuală în familie, mediu
social, cu sine însusi. Aceste tipologii sunt aceleaşi indiferent de vârstă, fiind
diferenţiate doar prin frecvenţă, motivaţie si moralitate.
Conduitele de dominare şi conduitele agresive sunt caracterizate în
general prin impulsivitate, accese de furie, crize de violenţă ce se declanşează
în situaţii de insecuritate sau ca o reacţie la sentimentele de culpabilitate,
frustrare, frică. De-a lungul vieţii unui individ în diferite situaţii îşi poate face
apariţia reacţia de inadaptare cu manifestări nepotrivite ce se pot abate de la
normele sociale, aceste comportamente fiind recunoscute sub denumirea de
devieri comportamentale, cercetarea fenomenelor de inadaptare constituind o
importanţă majoră, ele având tendinţa de a duce către personalităţi dizarmoice –
dezechilibrate, reprezentând un obiect de studiu al psihologiei, constatand că
aceste fenomene pot constitui o sursă generatoare de fenomene antisociale.

II. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării practice
Obiectivele practice ale lucrării, la cercetarea ce a fost întreprinsă,
au avut în vedere evaluarea psihologică a modalităţilor în care subiecţii se
comportă, se manifestă în anumite situaţii.
Rezultatele obţinute la evaluarea unor aspecte ce privesc gestionarea
stărilor de depresie, de adaptare la situaţiile plăcute sau mai puţin plăcute,
rezistenţa la frustrare, rezistenţa la solicitările intense şi de lungă durată la
situaţii stresante şi afectogene, mecanismele de autocontrol, nivelul de
adaptare şi acceptare în relaţiile cu cei din jur.
Obiectivele cercetării practice pe care le-am urmărit au fost:
• Identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să
evaluăm factorii ce duc la apariţia deviantei comportamentale.
• Administrarea instrumentelor pe două loturi de subiecţi.
• Cotarea răspunsurilor conform instrucţiunilor autorilor instrumentelor,
realizarea unei baze de date şi analiza statistică a datelor obţinute, în vederea
identificării tendinţelor deviante, în rândul subiecţilor, în ceea ce priveşte
nivelul de adaptare, depresie şi o scală de acceptare a sinelui.

2.2. Ipotezele cercetării

1. Se presupune că între subiecţii de sex masculin şi subiecţii de sex
feminin există diferenţe semnificative la nivelul atitudinilor disfuncţionale
tipic depresive ce funcţionează ca scheme prin intermediul cărora persoana
îşi construieşte realitatea.
2. Se presupune că între subiecţii de sex masculin şi subiecţii de sex
feminin, există diferenţe semnificative cu privire la nivelul acceptării sinelui,
care nu este puternic semnificativă în acest lot de subiecţi.

361
 3. Se presupune că există o corelaţie între nivelul atitudinilor
disfucţionale şi scala stimei de sine.
Metode şi instrumente utilizate
În această cercetare s-a făcut o analiză obiectivă, folosind ca
instrument de lucru chestionarul, format dintr-o serie de întrebări, concepute
pentru a permite analiza statistică a răspunsurilor. Tehnica de lucru utilizată
a fost metoda chestionarului, primul chestionar cu privire la gradul scalei de
atitudini disfuncţionale/depresie Scala de atitudini disfuncţionale (DAS) şi cel
de-al doilea chestionar utilizat fiind Scala Stimei de Sine (SES) ce vizează
atitudinea subiectului faţă de el însuşi, precum şi atitudinea subiectului faţă
de ceilalţi.
2.3. Lotul cercetării
Cercetarea a cuprins un număr de 60 de subiecţi, 30 de sex masculin,
30 de sex feminin, din mediul urban şi rural, cu vârste cuprinse între 28-32 ani,
având aceleaşi caracteristici (angajaţi la stat), ca numitor comun şi intervalul
de vârstă. Subiecţii au fost selectaţi aleatoriu, iar metoda de aplicare a testelor
a fost online.
Scopul testelor este de a stabili gradul gândirii disfuncţionale,
vulnerabilităţile psihice, stima de sine şi aprecierea ce poate conduce la
devianţa comportamentală.
S-a urmărit o evaluare psihologică a modalităţilor în care subiecţii
se comportă în anumite situaţii precum şi o serie de opinii pe care le pot avea
aceştia.

III. REZULTATELE CERCETĂRII

Analiza şi interpretarea rezultatelor la Testul 1 - Scala de atitudini
disfuncţionale (DAS).

Std. Std. Error

Sex N Mean
Deviation Mean

nivel de
M 30 127,53 13,080 2,388
disfuncţionalitate
în atitudini F 30 141,67 28,748 5,249
Tabelul nr. 1 Groups Statistics

362
 Analiza primară a rezultatelor indică o serie de diferenţe la nivelul
atitudinilor disfuncţionale, iar pentru a vedea dacă diferenţele sunt cu
adevărat semnificative, am utilizat Testul T care relevă existenţa unei
diferenţe semnificative la subiecţii de gen masculin şi subiecţii de gen
feminin, în ceea ce priveşte nivelul atitudinilor disfuncţionale în general.

Tabelul nr.2 Testul T

Levene's Test
for
t-test for Equality of Means
Equality of
Variances
Std. 95% Confidence Interval of
Sig. Mean
Error the Difference
F Sig. t df (2- Differen
Differ
tailed) ce
ence Lower Upper
Equal
nivel de variances 13,343 ,001 -2,451 58 ,017 -14,133 5,766 25,676 -2,591
disfuncţi assumed
onalitate Equal
în variances
-2,451 40,513 ,019 -14,133 5,766 -25,783 -2,484
atitudini not
assumed

Datele de cercetare confirmă că există o diferenţă semnificativă în

ceea ce priveşte scala de atitudini disfuncţionale la subiecţii de gen masculin
şi subiecţii de gen feminin.
Pe baza rezultatelor obţinute am tras concluzia că există o tendinţă
de diferenţiere statistic semnificativă într-o anumită măsură la scala de
atitudini disfuncţionale. Aceasta se referă la faptul că lotul feminin are o
dispoziţie mai mare spre a dezvolta atitudini disfuncţionale decât lotul
masculin. Se constată că există similitudini între cele două loturi în această
etapă de vârstă.

363
 Tabel nr 3. Test T

Analiza şi interpretarea rezultatelor la Testul 2 – Scala Stimei de

Sine (SES).
Datele de cercetare demonstrează că există o diferenţă între subiecţii
de gen masculin şi subiecţii de gen feminin, având un rol important în
atitudinea pe care individul o are faţă de el şi faţă de cei din jur.
Există o tendinţă de diferenţiere statistic semnificativă într-o
anumită măsură, aceasta se referă la faptul că lotul feminin se caracterizează
printr-o stimă de sine mai scăzută decât lotul masculin.

IV. CONCLUZII FINALE

Analiza rezultatelor permite formularea următorului set de
concluzii:
• Există o tendinţă de diferenţiere statistic semnificativă într-o
anumită măsură la nivelul atitudinilor disfuncţionale, aceasta referindu-se la
faptul că lotul feminin are o tendinţă mai mare de a dezvolta atitudini
disfuncţionale decât lotul masculin.
• Se constată că în ceea ce priveşte stima de sine, există o tendinţă
de diferenţiere statistic semnificativă într-o anumită măsură, aceasta se referă
la faptul că lotul feminin se caracterizează printr-o stimă de sine mai scăzută
decât lotul masculin.
• Se infirmă faptul că există o corelaţie între Scala Stimei de Sine
şi Scala atitudinilor disfuncţionale.

364
 • Datele de cercetare demonstrează că toţi aceşti factori au un rol
hotărâtor în ceea ce atitudinea pe care individual o are faţă de sine şi faţă de
ceilalţi, intensitatea lor de manifestare fiind comparabilă.
• Cu privire la prima ipoteză care presupunea că între subiecţii de
gen masculin şi subiecţii de gen feminin există diferenţe la nivelul atitudinilor
disfuncţionale, se confirmă.
• Cu privire la cea dea doua ipoteză care presupunea că între
subiecţii de gen masculin şi subiecţii de gen feminin există o diferenţiere la
nivelul scalei stimei de sine şi aceasta se confirmă.

BIBLIOGRAFIE

1. Boncu, S. M., Voicu, M. – „Introducere în sociologia deviaţiei”,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1995
2. Cusson M. Devianţa//R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie.
– Bucureşti: Editura Humanitas, 1997. – P. 440
3. Dragomirescu,V.–„Psihologia comportamentului deviant”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971
4. Fundamentele Psihologiei, Compendiu de Mihai Golu, 2000.
5. Miclea, Mecanisme psihice de autoreglare în condiţii de stres,
1997

365
STRESUL, MECANISMELE DE COPING ŞI EMOŢIILE
ÎN RÂNDUL PERSONALULUI MILITAR
DIN ROMÂNIA

Oana-Camelia MACHEDON ∗
Rezumat
Articolul se bazează pe studiul domeniului militar, reprezentând un corolar al
investigaţiilor prezente în literatura de specialitate privind problematica stresului, a modului de
a face faţă situaţiilor stresante (mecanismul de coping) şi al emoţiilor implicate, precum şi o
cercetare personală prin care mi-am propus să observ modul în care aceste elemente
interacţionează între ele în contextul militar din România. În cadrul acestei cercetări am
investigat un lot de 120 de participanţi din rândul personalului activ din cadrul M.Ap.N., dintre
care 93 au fost de gen masculin, iar 27 de gen feminin. Vârsta participanţilor este cuprinsă între
20 şi 54 de ani. Dintre cele cinci ipoteze cercetate, două s-au confirmat în urma analizei
rezultatelor.

I. INTRODUCERE
Profesioniştii implicaţi în meserii cu risc ridicat, precum cei din
domeniul militar, poliţiştii şi pompierii, se confruntă din ce în ce mai mult cu
situaţii stresante acute şi solicitante. Împuşcăturile, situaţiile intimidante,
ameninţările teroriste şi misiunile externe (în teatre de operaţii precum cele
din Afganistan, Kosovo şi Irak) reprezintă câteva exemple de situaţii incerte
şi ameninţătoare care solicită cerinţe ridicate acestor profesionişti şi pot cauza
stres acut (Kleber & Van der Velden, 2003). În timp ce situaţiile acute de
stres pot împiedica serios performanţa (Harris, Hancock, & Harris, 2005), ele
solicită profesioniştilor să rămână calmi şi să-şi îndeplinească sarcinile în
conformitate cu procedurile şi regulile de angajament (Larsen, 2001).
Profesiile cu risc ridicat solicită angajaţilor să facă faţă în mod
eficient situaţiilor de stres acut pentru a-şi menţine nivelul de performanţă
(Luria & Torjman, 2009). Mai mult decât atât, un coping eficient contribuie
la bunăstarea profesioniştilor (Folkman & Moskowitz, 2004), şi poate
ameliora efectul cerinţelor situaţionale asupra impactului negativ pentru
sănătate. (Maslach, Schaufeli, & Leiter, 2001).
Stresul este adesea considerat inamic comun în societatea modernă,
iar mulţi oameni care cred că este sursa tuturor nenorocirilor lor, nu înţeleg
că deţin avantaje. Stresul este un răspuns normal şi util al corpului. Cu toate
acestea, stresul în exces este dăunător; în anumite cazuri, o astfel de suferinţă
ar putea şi ar trebui evitată (Selye, 1977).

∗
Ministerul Apărării Naţionale

366
 II. NOŢIUNEA DE STRES
Aşa cum menţiona Baum în lucrarea sa din anul 1990, ”Stress,
Intrusive Imagery, and Chronic Distress”, stresul reprezintă o trăire
emoţională negativă, însoţită de schimbări previzibile fiziologice,
biochimice, cognitive şi comportamentale, orientate către acomodarea cu
efectele lui sau către modificarea evenimentului stresant.

2.1. Modelul interacţional al stresului şi teoria tranzacţională

Analizând noua paradigmă, s-au identificat patru concepte
fundamentale definirii acestei teorii: interacţiunea sau tranzacţia, sistemul
cognitiv, evaluarea şi coping-ul. (Băban, 1998)
Termenul de tranzacţie reprezintă o relaţie bidirecţională dintre
individ şi mediul înconjurător. Stresorul sau ameninţarea (termen folosit de
Lazarus) în sine nu există, ca o proprietate a individului sau mediului, ci este
prezent doar în interacţiunea dintre ele. (Băban, 1998)
Iniţial s-a utilizat termenul de interacţiune, dar ulterior a fost preferat
cel de tranzacţie, el indicând unitatea organică dintre cele două părţi (individ
şi mediu), dar şi eliminând caracterul static al relaţiei persoană-mediu.
(Băban, 1998).
Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat la
nivelul reacţilor, ci de o evaluare cognitivă a resurselor, dar şi a situaţiei.
(Băban, 1998).
Un alt concept important în teoria tranzacţională este evaluarea.
Aceasta presupune un proces continuu de monitorizare şi căutare de noi
informaţii a ceea ce se întâmplă şi în atribuirea de semnificaţii individuale
informaţiilor obţinute. (Băban, 1998).
Al patrulea şi ultimul concept este reprezentat de coping sau
ajustare, acesta definindu-se ca ”efort cognitiv şi comportamental de a
reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc
resursele personale”. (Lazarus & Folkman, 1984).

III. EMOŢIILE
Lazarus, Averill şi Opton (1970) au definit emoţiile ca fiind reacţii
psihofiziologice complexe, organizate, constând în aprecieri cognitive,
impulsuri de acţiune şi reacţii somatice modelate.
Lazarus (1991) descrie modul în care evaluările conştiente şi
inconştiente ale unei situaţii vor provoca emoţii de apreciere care sunt în
concordanţă cu evaluarea şi vor evoca tendinţele de acţiune ulterioare. Din
cauza concentrării lor asupra posibilelor situaţii periculoase, evaluările
ameninţărilor vor da naştere la emoţii negative, cum ar fi teama, anxietatea
sau furia, şi astfel pot provoca o stare energetică ineficientă. În schimb,

367
concentrarea evaluărilor asupra potenţialului câştig va determina emoţii
pozitive, precum dorinţa şi entuziasmul, mobilizând astfel o stare fiziologică
eficientă (Frijda, 1988).
S-a afirmat că emoţile şi coping-ul apar într-o relaţie dinamică şi
reciprocă. Aprecierea emoţiilor influenţează coping-ul, care la rândul său
modifică relaţia persoană-mediu şi, prin urmare, răspunsul emoţional. Privite
în acest fel, coping-ul reprezintă un mediator al răspunsului emoţional
(Lazarus & Folkman, 1985).

IV. MECANISMUL DE COPING

Cercetările recente au subliniat importanţa aprecierii stresului pentru
o serie de rezultate ale muncii, cum ar fi efectul de burn-out, angajarea în
muncă, satisfacţia profesională, performanţa şi comportamentul de retragere
(Podsakoff, LePine, & LePine, 2007).
Comportamentul de coping se referă la „eforturile cognitive şi
comportamentale de a gestiona cerinţele externe şi/sau interne specifice care
sunt evaluate ca o conservare sau o depăşire a resurselor persoanei“ (Lazarus
& Folkman, 1984). În general, se face o distincţie între coping-ul orientat pe
sarcini (task-focused coping) şi coping-ul axat pe emoţie (emotion-focused
coping) (Lazarus & Folkman, 1984).
În meseriile cu un grad ridicat de risc (high-risk), precum sunt cele
de militari, pompieri sau poliţişti, se aşteaptă ca profesioniştii să aibă un
control mai mare asupra situaţiei problematice. Aceştia sunt antrenaţi pentru
a dobândi un control cât mai ridicat. Mai mult decât atât, acordarea atenţiei
asupra emoţiilor indivizilor aflaţi în situaţii cu un grad ridicat de risc ar putea
interfera cu luarea deciziilor şi performanţa efectivă (Larsen, 2001).
Coping-ul suportă schimbări în funcţie de vârstă, domeniu şi
context. Persoanele tinere preferă formele orientate spre problemă, în timp ce
persoanele în vârstă le preferă pe cele orientate spre emoţii (Băban, 1998).
De cele mai multe ori, în cazul problemelor legate de locul de muncă,
indivizii tind să utilizeze modalităţi de coping centrate pe rezolvarea
problemelor.

4.1. Strategii de coping

Confruntarea (strategie centrată pe problemă) se caracterizează prin
”eforturile ce au o conotaţie agresivă de a schimba situaţia”. Distanţarea
(strategie orientată către reglarea emoţională) descrie ”eforturile de
autodetaşare faţă de situaţia stresantă”. Autocontrolul (strategie orientată
către reglarea emoţională) caracterizează ”efortul de a regla propriile emoţii”.
Căutarea suportului social (strategie centrată pe problemă) caracterizează
”efortul de a obţine suport emoţional şi informaţii de la alte persoane”.

368
Acceptarea responsabilităţii (strategie orientată către reglarea emoţională)
reprezintă ”conştientizarea propriului rol în problema respectivă concomitent
cu încercarea de a pune lucrurile în ordine”. Planificarea rezolvării de
probleme (strategie centrată pe problemă) descrie ”eforturile deliberate
pentru rezolvarea situaţiei problematice şi abordarea analitică a problemei”.
Reevaluarea pozitivă (strategie orientată către reglarea emoţională)
caracterizează ”eforturile de a găsi o seminificaţie pozitivă în experienţă cu
efecte benefice asupra evoluţiei personale”. Evitarea (strategie orientată către
reglarea emoţională) reprezintă ”gândirea inspirată din dorinţe şi iluzii sau
efortul de a evita, de a ieşi din situaţie mâncând, bând, fumând sau
consumând medicamente sau droguri” (Lazarus & Folkman, 1984).

V. METODĂ
Scopul cercetării este acela de a determina dacă tipul de coping
împreună cu evaluarea emoţiilor pot influenţa stresul perceput în rândul
personalului din cadrul M.Ap.N. din România.

5.1. Ipotezele cercetării

(1) Între variabila „stres” şi „stilul de coping” există o relaţie
semnificativă. (2) Între variabila „nivelul emoţiilor” şi „stilul de coping”
există o relaţie semnificativă. (3) Variabila independentă „stres” şi variabila
independentă „nivelul emoţiilor” prezice pozitiv variabila dependentă „stilul
de coping”. (4) Variabila independentă „stres” şi variabila independentă
„nivelul emoţiilor” prezic pozitiv variabila dependentă „stilul de coping” în
cazul condiţiei „misiune externă”. (5) Variabila independentă „stres” şi
variabila independentă „nivelul emoţiilor” prezic pozitiv variabila
dependentă „stilul de coping” în cazul condiţiei „exerciţii în poligoane”.

5.2. Participanţi
În cadrul acestei cercetări am investigat un lot de 120 de participanţi
din rândul personalului activ din cadrul M.Ap.N, dintre care 93 au fost de gen
masculin, iar 27 de gen feminin. Vârsta participanţilor este cuprinsă între 20
şi 54 de ani. Vechimea acestora în domeniul militar este cuprinsă între 1 an
şi 31 de ani.

5.3. Instrumente folosite

Primul instrument este reprezentat de ”Scala stresului perceput”
(Cohen, Kamarch, & Mermelstein, 1983). Acesta este instrumentul
psihologic cel mai utilizat pentru măsurarea stresului perceput. Este o măsură
a gradului în care situaţiile din viaţa unei persoane sunt apreciate ca fiind
stresante.

369
 Al doilea instrument utilizat este ”Ways of Coping Checklist”
(Lazarus & Folkman, 1985). Chestionarul măsoară 8 dimensiuni ale stilului
de coping: rezolvare de probleme, gândire bazată pe dorinţe, detaşare,
căutarea suportului social, centrare pe ceea ce este pozitiv, autoblamare,
autocontrol şi reducerea tensiunii. Pentru cercetarea de faţă, am utilizat doar
6 dimensiuni din totalul de 8, deoarce coeficientul Alpha Cronbach pentru
celelalte două nu a depăşit pragul de 0.6.
Cel de-al treilea instrument utilizat a fost ”Stress Emotion Scale”
(Lazarus, 1984). Acesta a fost împărţit în 16 itemi, 8 itemi măsurând emoţiile
pozitive („încrezător”, „vesel”, „cu speranţă”, „încântat”, „entuziasmat”,
„fericit”, „energic” şi „nerăbdtător”) şi 8 itemi emoţiile negative („îngrijorat”,
„furios”, „temător”, „abătut”, „anxios”, „vinovat”, „dezamăgit”, „dezgustat”).

5.4. Rezultate şi concluzii

Prima ipoteză se infirmă, acest lucru însemnând că participanţii ce
prezintă un stres scăzut nu au neapărat un stil de coping mai eficient,
comparativ cu indivizii ce prezintă un stres ridicat. Această ipoteză a fost
propusă anterior şi a fost confirmată (Delahaij & Van Dam, 2016). Datorită
lotului prea mic de subiecţi comparativ cu studiul menţionat anterior, această
ipoteză nu este validă pe populaţia din România pe care am chestionat-o.
A doua ipoteză a fost confirmată, acest lucru însemnând că participanţii cu
un nivel al emoţiilor pozitive mai mare, vor avea un stil de coping mai
eficient, comparativ cu persoanele ce prezintă un nivel al emoţiilor mai mic.
Acest lucru a fost prezentat şi într-un studiu realizat de Folkman (1984).
O altă trăsătură interesantă studiată de Folkman (1984) a eficacităţii coping-
ului se referă la utilizarea unor strategii de coping aparent contradictorii şi a
unor emoţii relativ pozitive în cadrul aceleiaşi situaţii problematice. A treia
ipoteză a fost confirmată doar pe jumătate, în sensul că participanţii cu un
stres ridicat şi un nivel al emoţiilor ridicat au un stil de coping mai eficient,
comparativ cu participanţii ce prezintă un stres scăzut şi un nivel al emoţiilor
mai mic. Din acest punct de vedere, nu am găsit în literatura de specialitate
studii ce confirmă această ipoteză. A patra ipoteză nu se confirmă, acest lucru
însemnând că participanţii din condiţia „exerciţii în poligoane” cu un stres
scăzut şi un nivel al emoţiilor scăzut nu au neapărat un stil de coping mai
eficient, comparativ cu participanţii din condiţia „exerciţii în poligoane” ce
prezintă un stres ridicat şi un nivel al emoţiilor mai ridicat. A cincea şi ultima
ipoteză se confirmă, acest lucru însemnând că participanţii din condiţia
„misiune externă” cu un stres ridicat şi un nivel al emoţiilor mai mare, au un
stil de coping mai eficient, comparativ cu participanţii din condiţia „misiune
externă” ce prezintă un stres scăzut şi un nivel al emoţiilor mai mic.

370
 VI. LIMITELE STUDIULUI
O primă limită a studiului este reprezentată de numărul
participanţilor şi genul acestora, deoarece lotul a fost de doar 120 de
participanţi, dar doar 27 dintre aceştia au fost femei. Acest lucru arată o
discrepanţă mult prea mare între femei şi bărbaţi, iar rezultatele celor 27 de
femei sunt infime comparativ cu rezultatele celor 93 de bărbaţi. O altă limită
ar putea fi aceea că nu am avut un control asupra participanţilor, chiar dacă
am fost prezentă în timpul completării şi le-am oferit indicaţii. Vârsta şi
vechimea în domeniul militar mai pot constitui limite în ceea ce priveşte acest
studiu. Participanţii au avut vârste cuprinse între 20 şi 54 de ani, cu o medie
de aproximativ 36 de ani. În acest caz, ideali ar fi fost participanţii cu vârste
cuprinse între 25 şi 40 de ani pentru a obţine rezultate cu o acurateţe mai
bună. În ceea ce priveşte vechimea, şi aici anii au fost cuprinşi între 1 şi 31
de ani.

371
 BIBLIOGRAFIE
1. Băban, A. (1998). Stres si personalitate, Cluj: Editura Presa
Universitara Clujeana.
2. Baum, A. (1990). Stress, Intrusive Imagery, and Chronic
Distress. Health Psychology, 653-675.
3. Cohen, S., Kamarch, T., & Mermelstein, R. (1983). A global
measure of perceived stress. Journal of Health and Social Behavior, 385-396.
4. Delahaij, R., & Van Dam, K. (2016). Coping style development:
The role of learning goal orientation and metacognitive awareness.
Personality and Individual Differences, 57–62.
5. Folkman, S. (1984). Personal control and stress and coping
processes: a theoretical analysis. J. Person. Soc. Psychol, 839-852.
6. Folkman, S., & Moskowitz, J. (2004). Coping: Pitfalls and
promise. Annual Review of Psychology, 745–747.
7. Frijda, N. (1988). The laws of emotion. American Psychologist,
349–358.
8. Harris, W., Hancock, P., & Harris, S. (2005). Information
processing changes following extended stress. Military Psychology,
115–128.
9. Kleber, R., & Van der Velden, P. (2003). Acute stress at work.
M. J. Schabracq, J. A.M.
10. Larsen, R. (2001). Decision making by military students under
severe stress. Military Psychology, 89-98.
11. Lazarus, R., Averill, J., & Opton, E. (1970). Toward a cognitive
theory of emotions. In Feelings and Emotions. New York: Academic Press.
12. Lazarus, R., & Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and
Coping. New York: Springer.
13. Lazarus, R., & Folkman, S. (1985). Folkman-lazarus ways of
coping checklist (REV. ED.). New Jersey: Educational Testing Service.
14. Lazarus, R., & Folkman, S. (1985). If it changes it must be a
process: Study of emotion and coping during three stages of a college
examination. Journal of Personality and Social Psychology, 150-170.
15. Lazarus, R. (1991). Progress on a cognitive-motivational-
relational theory of emotion. American Psychologist, 819–834.
16. Luria, G., & Torjman, A. (2009). Resources and coping with
stressful events. Journal of Organizational Behavior, 685–707.
17. Maslach, C., Schaufeli, W. B., & Leiter, M. P. (2001).
Job burnout. Annual Review of Psychology, 397–422.
18. Podsakoff, N., LePine, J., & LePine, M. (2007). Differential
challenge stressor-hindrance stressor relationships with job attitudes,
turnover intentions, turnover, and withdrawal behavior: A meta-analysis.
Journal of Applied Psychology, 438–454.
19. Selye, H. (1977). A code with coping with stress. AORN
Journal, 35-42.

372
PERSONALITATEA ŞI ATITUDINEA CA PREDICTORI
AI ADAPTĂRII ŞI INTEGRĂRII LA VIAŢA MILITARĂ

Denis LIXĂNDROIU ∗
Alina Ionela TAPALAGĂ ∗∗
Rezumat
Adaptarea militarilor la viaţa militară este un proces complex, de o importanţă
deosebită, care se reflectă în comportamentul militarilor, în modul în care ei recepţionează şi
asimilează informaţiile teoretice, în modul în care îşi formează deprinderile practice, precum şi
în interiorizarea normelor şi regulamentelor militare.
Succesul sau insuccesul adaptării depinde, pe de o parte, de anumite particularităţi bio-
fiziologice şi psihosociale ale militarului, iar pe de altă parte de particularităţile mediului militar.
În calitatea sa de proces relaţional, adaptarea este influenţată de o mulţime de
factori. Deşi unitar, procesul de adaptare se desfăşoară în câteva planuri distincte: biologic,
psihologic şi social. Este vorba de adaptarea la un nou regim de muncă şi de viaţă, care necesită
formarea anumitor deprinderi, abilităţi şi capacităţi, precum şi a unor convingeri conforme cu
noul lor rol social. Aceşti factori influenţează procesul de adaptare la mediul militar.
De asemenea, am arătat că un factor important, cu influenţe majore asupra procesului
de adaptare este personalitatea militarului şi mi-am propus să vorbesc de acele trăsături de
personalitate care-şi pun amprenta asupra procesului de adaptare la stresul profesional, la stresul
specific vieţii militare. Am văzut că un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale favorizează procesul
de adaptarea la mediul militar.
O să vedem pe parcursul lucrării dacă adaptarea depinde de atitudinea iniţială pe
care militarul o are faţă de viaţa militară şi dacă o atitudine pozitivă este influenţată de o
motivaţie puternică faţă de mediul militar.
Datorită specificului mediului militar, dificultăţile de adaptare sunt des întâlnite.
Aceste dificultăţi variază de la militar la militar ca durată, intensitate, mod de manifestare şi
depăşire a acestora.

I. CARACTERISTICI GENERALE
Optimizarea şi facilitarea procesului de adaptare pot eficientiza
procesul de instrucţie a militarilor şi în acelaşi timp, poate preveni unele
dezechilibre psihice şi conduite dezadaptative.
Adaptarea este alcătuită din două procese: asimilare şi acomodare.
Adaptarea – scrie J. Piaget – trebuie caracterizată ,,ca un echilibru între
acţiunile organismului asupra mediului şi acţiunile inverse”. Putem numi
asimilare ,,acţiunea organismului asupra obiectelor înconjurătoare, în
măsura în care această acţiune depinde de conduitele anterioare asupra
aceloraşi obiecte sau faţă de altele analogice”. Individul nu se supune pasiv
mediului, ci îl modifică, impunându-i o anumită structură proprie. “La rândul

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

373
lui mediul acţionează asupra organismului, şi putem numi această acţiune
proprie acomodare, înţelegând că fiinţa nu suferă niciodată reacţia în sine a
corpurilor înconjurătoare, ci ea îşi modifică simplu ciclul asimilărilor,
acomodându-l acestor reacţii”.
În 1978 P. Popescu–Neveanu a definit adaptarea ca: “ansamblul de
procese şi activităţi prin care se trece de la un echilibru mai puţin stabil, între
organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; funcţionarea organismului prin
înglobarea schimburilor dintre el şi mediu; dacă aceste schimburi
favorizează funcţionarea normală a organismului, acesta este considerat ca
adaptat”.
Autorul distinge trei tipuri de adaptare: senzorială, psihologică şi
socială. Dacă adaptarea psihologică este acceptată în sensul dat de Piaget,
adaptarea socială semnifică potrivirea unei persoane cu mediul, acordul
dintre conduita personală şi modelele de conduită caracteristice ambianţei,
echilibrul dintre asimilarea şi acomodarea socială.
Adaptarea psihologică este definită prin două tipuri de semnificaţii
ale termenului. În primul rând, desemnează mai multe procese din domeniul
psihologiei senzoriale, precum adaptarea la lumină. În al doilea rând,
noţiunea de adaptare intervine ca o categorie explicativă în studiul
comportamentelor, individul fiind considerat ca tinzând spre o stare de
echilibru cu mediul. În acest sens, conduita este esenţialmente adaptativă,
având ca funcţie refacerea echilibrului rupt.
Adaptarea socială descrie mecanismele prin care un individ se
recunoaşte apt de a aparţine unui grup şi pune accent pe schimbările
individuale care sunt condiţiile integrării.

II. ADAPTAREA LA MEDIUL MILITAR

Orice modificare a stilului de viaţă implică un proces de adaptare.
Adaptarea la mediul militar este un proces unitar care vizează trei aspecte:
1. Adaptarea fizică – capacitatea de a suporta rigori şi privaţiuni de
tot felul, antrenamente obositoare, încadrare într-un program riguros, efort
fizic de durată, solicitări intensive în orice condiţii de climă, relief, zi/noapte,
lipsă de hrană şi îmbrăcăminte;
2. Adaptarea psihologică – formarea abilităţilor necesare
desfăşurării specifice militare; mânuirea armamentului sau a materialelor
specifice militare din dotare, o capacitate de a renunţa la libertate şi de a se
subordona şefilor ierarhici, o capacitate de a-şi controla impulsurile, frica,
emoţiile;
3. Adaptarea socială – părăsirea de către militar a universului său
obişnuit, familie, prieteni şi integrarea sa într-o colectivitate impusă care îi
cere participarea totală şi permanentă şi care promovează alte structuri

374
valorice ce intră uneori în contradicţie cu cele ale societăţii civile sau cu cele
cu care era obişnuit militarul.
Se pune problema modului în care trebuie studiat aspectul
psihosociologic al adaptării militare: la nivel individual sau la nivelul
instituţiei însăşi?
La nivel individual este necesar să se exploreze şi să se aprecieze
dimensiunea socială a adaptării fiecărui militar, şi anume cum se adaptează
la spaţiul social al cazărmii, la ritmul vieţii din mediul militar, la ierarhie şi
modul cum aderă la scopul şi valorile instituţiei militare.
Trebuie să se evalueze prin anchetare opiniile şi atitudinile
militarilor vizavi de instituţia militară, de modul de viaţă şi de valori şi să se
analizeze “fenomenele sociale“, ce sunt dovezi ale armoniei sau dizarmoniei
funcţionării instituţiei.
Gheorghe Florian vorbea în 1996 de următoarele etape ale adaptării:
1. etapa de acomodare – domină teama şi supunerea, sentimentele
de părăsire şi neputinţă;
2. etapa de adaptare – căutarea recompenselor şi câştigarea
bunăvoinţei cadrelor;
3. etapa de participare – militarul nu se mai simte străin faţă de
ceilalţi şi are un comportament activ în relaţiile interpersonale;
4. etapa de integrare – corespunde dependenţei de grup.
Există trei subetape corespunzătoare nivelului de integrare:
a) nivelul integrării sociale; unde contactele interpersonale sunt
intense, iar atitudinile sunt cele împărtăşite de grup, este nivelul în care s-au
armonizat relaţiile dintre individ şi grup;
b) nivelul integrării psihosociale; aici sursele de stres devin mai
puţine, conduita individului este exclusiv funcţie de statutul actual;
c) nivelul integrării subculturale; la acest nivel individul a
interiorizat sistemul de valori al grupului şi devine purtător activ al acestora
pe durata instituţionalizării.
S. Nowakovski distinge două perioade ale procesului de adaptare:
• prima perioadă este reprezentată de existenţa rivalităţii şi a
imaginilor cu caracter negativ;
• a doua perioadă se caracterizează prin dispariţia imaginii
negative asupra grupului în întregime, înlocuirea ei prin aprecierea
individuală privind membrii grupului.
Adaptarea la viaţa militară implică un sever conformism faţă de un mediu mult
diferit de cel anterior, dar şi coexistenţa, interacţiunea şi interdependenţa a două
entităţi: militarul considerat ca personalitate, şi mediul militar.

375
 III. FACTORII CARE FACILITEAZĂ ADAPTAREA LA
MEDIUL MILITAR. DIFICULTĂŢI DE ADAPTARE -
INADAPTAREA
Există o serie de factori care facilitează adaptarea la mediul militar.
În principiu, comportamentul uman este determinat de motivaţie, iar
adaptarea la viaţa militară se realizează cu atât mai eficient cu cât există o
motivaţie mai crescută.
Motivaţia pentru armată este influenţată de imaginea pe care militarii
o au despre instituţia militară, de modul cum ei valorizează o serie de elemente
specifice acesteia şi de felul în care îşi reprezintă importanţa şi consecinţele
stagiului militar pentru dezvoltarea lor ulterioară.
Alături de motivaţie, suportul social are o deosebită importanţă în
adaptare, militarilor la mediul militar. Acesta are un rol de atenuator al
situaţiilor dificile cu care se confruntă militarul.
Regimul de viaţă, confortul asigurat, gradul de satisfacere a
necesităţilor materiale şi spirituale, influenţează poate în cea mai mare măsură
adaptarea la mediul militar.
Comandanţii au un rol decisiv în adaptarea la mediul militar prin
măsurile pe care le iau, prin cunoştinţele, aptitudinile şi comportamentul lor.
Antrenamentul în vederea dobândirii absolut necesare misiunilor
militare, încrederea în forţele proprii, o anumită doză de agresivitate sunt alţi
factori care intervin în procesul de adaptare.
De asemenea, putem aminti de inteligenţa emoţională a militarilor şi
anume că un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale favorizează procesul de
adaptarea, la mediul militar.
În ultimii ani, tot mai mulţi psihologi au ajuns la concluzia că
inteligenţa generală, definită prin I.Q., care se concentra mai mult pe
lingvistică şi matematică şi care era un bun factor predictiv pentru reuşita
şcolară, nu oferă o predicţie reală în ceea ce priveşte reuşita în viaţă. Unii
cercetători din domeniul ştiinţelor socio-umane consideră că inteligenţa
emoţională descrie mult mai bine capacitatea persoanei de a reuşi pe plan
social, de a se adapta eficient la diferite situaţii de viaţă.
Totuşi aceste condiţii sunt necesare, dar nu şi suficiente, un factor
important, cu influenţe majore asupra procesului de adaptare, fiind
personalitatea militarului.
Deoarece majoritatea studiilor cu privire la adaptarea şi integrarea la
mediul militar au surprins în special factorii de mediu care influenţează aceste
procese, în această lucrare mi-am propus să vorbesc şi de acele trăsături de
personalitate ale militarilor care-şi pun amprenta asupra procesului de adaptare
la stresul profesional, la stresul specific vieţii militare.

376
 Numeroase modele explicative au încercat să delimiteze cauzele
stresului cotidian şi profesional, răspunsurile variate pe care acesta le
determină, inclusiv fenomenele de inadaptare, precum şi strategiile care pot
fi utilizate pentru înlăturarea acestora şi optimizarea funcţionării individului
în relaţie cu solicitările la care este supus continuu.
Cele mai multe dintre aceste modele teoretice au pornit de la premisa
existenţei unui sistem relaţional complex între solicitările stresante, o serie
de caracteristici individuale şi răspunsurile individului.
Scopul implicit al acestor modele a fost de a identifica care sunt cele
mai eficace strategii de gestionare a stresului.
Studiile au căutat să arate în ce măsură personalitatea influenţează
alegerea şi utilizarea de către militar a diverselor strategii de adaptare la
situaţiile stresante. În acelaşi timp, s-a sugerat că personalitatea unui militar
poate fi, la rândul ei, influenţată de evenimentele de viaţă majore prin care
acesta trece.
Astfel, unii autori au considerat că emoţiile negative trăite de o
persoană care resimte stresul pot deveni, la rândul lor, surse de stres,
influenţând atât evaluarea situaţiilor pe care aceasta le traversează, cât şi
strategiile de adaptare la care apelează, alţii s-au întrebat dacă nu cumva
nivelul crescut al nevrotismului prezent la o persoană reprezintă, el însuşi,
expresia unei predispoziţii a acesteia (vulnerabilitate) spre a trăi intens stresul
resimţit în propria viaţă cotidiană şi profesională.
Armata constituie o organizaţie închisă şi puternic ierarhizată, având
şi alte caracteristici, recunoscute în opinia publică comună ca fiindu-i
specifice. Date fiind solicitările specifice activităţilor din mediul militar,
profesia de militar constituie una dintre cele mai stresante profesii.
Semnificaţiile stresului, în contextul organizaţiei militare, trebuie legate, în
primul rând, de necesitatea adaptării militarilor la o serie de exigenţe adesea
foarte aspre, de solicitările fizice şi psihice permanente la care sunt supuşi
militarii, de schimbările majore în stilul de viaţă pe care le implică intrarea în
sistemul militar.
Referindu-ne la caracteristicile mediului militar, unii autori au vorbit
despre nucleul adaptării la viaţa militară, arătând că trăsăturile de
personalitate care favorizează integrarea în sistemul militar ţin de capacitatea
militarului de a se subordona autorităţii, de capacitatea de a suporta anumite
privaţiuni şi constrângeri, de controlul emoţional şi menţinerea unui tonus
afectiv optim, de inteligenţa socială şi emoţională, sociabilitatea şi
deschiderea spre grupul militar, de normele şi valorile la care aderă.
Putem aminti, de asemenea, de vulnerabilitatea construcţiei
militarului, şi anume că aceasta poate oferi un teren fragil pentru instalarea
unor reacţii dezadaptative la solicitările stresante din viaţa personală şi
profesională.

377
 Se ştie că la baza funcţionării cotidiene şi profesionale a individului
stă un complex de trăsături, motivaţii şi de factori situaţionali.
Unele cercetării au demonstrat că stabilitatea emoţională şi
conştiinciozitatea militarilor ar putea fi cei mai buni predictori ai stilurilor de
adaptare la situaţiile profesionale stresante, specifice mediului militar.
O personalitate structural dizarmonică, cu accentuări şi fragilităţi
care face faţă cu greu unor situaţii obişnuite de viaţă, chiar şi într-un mediu
familiar, va avea o motivaţie scăzută faţă de schimbarea existenţei cotidiene
şi integrarea într-un mediu nou, solicitant în care va trebui să facă faţă unor
dificultăţi suplimentare şi unor exigenţe sporite.
S-a evidenţiat că, în general reacţiile dezadaptative şi tulburările de
comportament au la bază cauze care ţin de individ şi mai puţin cauze care ţin
de mediul militar. Astfel, ele sunt întâlnite la militarii insuficient maturizaţi
psihic şi social, cu carenţe educaţionale sau cu o personalitate dizarmonică
sau deficienţe cognitive.
Un mediu nou de viaţă, condiţiile de habitat şi alimentare, reprezintă
un factor ce solicită mari resurse adaptative atât fiziologice cât şi psihice,
încât este necesară cunoaşterea tuturor categoriilor de factori care pot
declanşa comportamente dezadaptative.
Absenţa sau prezenţa la un nivel scăzut a acestor trăsături poate
contribui la fenomenele de inadaptare la mediul militar.
Dificultăţile de adaptare sunt des întâlnite în mediul militar, acestea
variind de la militar la militar ca durată, intensitate şi mod de manifestare.
Putem vorbi de unele manifestări ale dificultăţilor de adaptare:
• în plan comportamental – acte de indisciplină, izolare, oboseală,
dificultăţi de somn, inhibiţie;
• în plan cognitiv – dificultăţi de concentrare, de gândire, scăderea
motivaţiei;
• în plan afectiv–volitiv – depresie, descurajare, teama excesivă,
labilitate emoţională, reacţii afective neadecvate.
De asemenea, putem vorbi de conduitele inadaptate care exprimă
dizarmonia inserţiei şi a dialogului dintre individ şi instituţia militară.
Acestea pot fi:
- crizele excito-motorii sau crizele de nervi – se caracterizează printr-o
ruptură a relaţiei, menţinându-se dialogul cu instituţia militară şi exprimă un
refuz al situaţiei şi o cerere de ajutor;
- fugile – reprezintă un refuz şi o cerere de ajutor, ruptura relaţiei nefiind
totală, iar instituţia îşi face griji în legătură cu absenţa fugarului;
- conduitele heteroagresive – nu implică ruptura aparentă a dialogului, ci
transpunerea într-un alt limbaj, subiectul putând să-şi exprime propriul
protest, agresivitate, refuzul faţă de instituţia la care nu se adaptează;

378
- conduitele autoagresive – reprezintă dezacordul, strigătul de ajutor, exprimă
clar inadaptarea;
- conduitele de reclamare – sunt conduite mai socializate şi mai frecvente
decât cele anterioare pentru că nu contravin regulamentelor instituţiei militare
şi reprezintă o supapă de siguranţă.
Cercetările asupra cazurilor de inadaptare militară au demonstrat că
neadaptaţii la mediul militar sunt, în majoritatea cazurilor, inadaptaţi social
şi au manifestat deja inadaptare în toate instituţiile anterioare (familie, şcoală
etc.).

IV. ATITUDINEA FAŢĂ DE ARMATĂ. PREDICTOR AL

ADAPTĂRII LA VIAŢA MILITARĂ
Atitudinea reprezintă conceptul cel mai caracteristic şi mai
indispensabil în psihologia socială. Majoritatea definiţiilor numesc atitudinea
o dispoziţie sau predispoziţie psihică, de a reacţiona în chip caracteristic la
datele realităţii. Ea devine analizabilă pe plan experimental prin opinii,
sentimente, moduri de comportare faţă de anumite situaţii, evenimente,
persoane, idei şi valori.
Într-un anume sens, atitudinile constituie liantul relaţiilor noastre cu
lumea obiectivă, o “semnalizare” a trăirilor în funcţie de experienţa, principiu
unificator al actelor noastre de conduită.
Altfel spus, atitudinea nu reprezintă numai o dispoziţie pasageră, ci
şi o propensiune relativ stabilă care prefigurează o modalitate mai generală
de reacţii faţă de obiecte, evenimente, idei, persoane, instituţii, valori.
Definitoriu pentru atitudine este referinţa continuă la valori,
prezenţa unui moment de relaxare, concretizat în selectivitatea relaţiilor, a
modului de comportare. Cuplul “atitudini-valori” ţine de nucleul persoanei.
Atitudinea este înţeleasă ca un continuum de la extrema favorabilă
la cea nefavorabilă, trecând printr-un “zero” teoretic, corespunzând zonei de
indiferenţă, indecizie, conflict, ambivalenţă şi ignoranţă.
Punând în discuţie faţetele atitudinii, majoritatea autorilor
promovează 3 componente ale acesteia:
1) componenta afectivă formată din stări emoţionale şi preferinţe
evaluative;
2) componenta cognitivă (opinii şi convingeri);
3) componenta comportamentală, sub formă de intenţie comportamentală.
Atitudinea se corelează strâns şi cu motivaţia: ea predispune la
actualizarea selectivă a unui ansamblu de motive care determină conduita, iar
motivaţia face ca obiectele să ocupe poziţii diferite în sistemul atitudinal.
Individul poate avea atitudini faţă de cele mai variate domenii şi valori ale
vieţii sociale: faţă de muncă, de profesie, de familie, de organizaţia şi profesia

379
din care face parte, de sine, de alţii şi de societate, considerate în sensul larg
al cuvântului.
O atitudine pozitivă faţă de un anumit obiect, fenomen, situaţie,
conjugată cu o motivaţie pozitivă poate duce la un potenţial adaptativ ridicat.
Motivaţia o putem defini ca act sau ansamblu, sistem de impulsuri,
imbolduri, pulsiuni interne, energizări sau activări, stări tensionale, sau
mobiluri ale acţiunilor şi conduitei. Motivaţia este înţeleasă fie ca un
ansamblu de motive, fie ca proces al motivării sau împingere spre acţiune.
Sunt modalităţile fundamentale de mobilizare, activare sau autodeterminare.
Toate demersurile conduitei interne sau intern-externe sunt instigate prin
motive. De aceea deşi majoritatea motivelor sunt dobândite, ele sunt definite
drept “cauze interne” ale conduitei.
Motivele sunt factorii care în condiţii externe date, declanşează,
susţin şi orientează activitatea. Ele pregătesc funcţii: pe de o parte o funcţie
de activare, de mobilizare energetică, iar pe de altă parte o funcţie de
direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă două laturi solidare:
o latură energetică şi o alta vectorială.
De motivul activităţii depinde numai zona scopurilor virtual
obiective posibile. Termenii în care se formulează scopurile sunt formulate
oarecum de condiţiile obiective, sunt mediate de un moment cognitiv, iar
concretizarea efectivă a ţelului presupune adesea un proces de aproximare. În
timp ce motivul este un factor declanşator al acţiunii, scopul este anticiparea,
proiecţia “punctului terminus” al acţiunii în funcţiile de informaţiile cu
privire la datele situaţiei, la avantajul posibilităţilor de mediu, o preferinţă pe
care scopul o detaliază, o concretizează.
Motivul circumscrie într-un fel o zonă în “câmpul psihosocial”,
scopul constituind o concretizare în acest câmp. Caracterul vectorial al
motivului devine evident odată cu stabilirea scopului, care anticipează modul
de finalizare al acţiunii, conturând “ciclul” acţiunii. În timp ce motivele
rămân uneori netransparente pentru individ, scopurile sunt întotdeauna
conştiente.
Asupra motivelor umane îşi exercită influenţa trei categorii de
factori:
1. trebuinţele prin latura lor de energizare, impuls, imbold;
2. relaţiile afective şi atitudinile constituite faţă de diverse aspecte
ale mediului şi faţă de propria persoană;
3. obiective şi împrejurări imediate sau imaginare care dobândesc
funcţie de scopuri.
Motivaţia apare ca factor integrator şi explicativ al celor mai variate
fenomene psihosociale: statusuri şi roluri, aspiraţii şi performanţe, relaţii
interpersonale de tot felul, variate fenomene de grup cum sunt coeziunea şi

380
conformismul, autoritatea, influenţa etc. motivaţia constituie temeiul
comportamentelor şi activităţilor pe care le prestează indivizii în grup, în
funcţie de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relaţii
funcţionale.
Astfel, cu cât intensitatea motivaţiei este mai mare, cu atât adaptarea
la mediu devine mai facilă.
O atitudine favorabilă faţă de armată se poate materializa în
prelucrarea exterioară, ritualistică a normelor militare de comportament.

V. CONCLUZII
Din lucrare reiese faptul că trăsăturile de personalitate şi în special
inteligenţa emoţională influenţează procesul de adaptare la mediul militar.
De asemenea, putem aprecia faptul că un militar bine adaptat este
mai empatic şi mai creativ în rezolvarea conflictelor, interacţionând mai bine
cu cei din jur, ceea ce în mediul militar este foarte important, dacă ţinem cont
că aici se întâlnesc tineri din medii sociale diferite, cu diferite nivele
educaţionale.
Militarii mai empatici şi mai creativi trec mai uşor prin aceste
perioade, abordează mai eficient relaţiile cu ceilalţi militari, integrându-se
mai uşor în grupul militar. Adesea ei reuşesc chiar să medieze conflictele
dintre alţi militari, viziunea lor asupra situaţiei fiind mai largă.
Am văzut pe parcursul lucrării că adaptarea depinde de atitudinea
iniţială pe care militarul o are faţă de viaţa militară şi că o atitudine pozitivă
este influenţată de o motivaţie puternică faţă de mediul militar.
Studiile de specialitate au relevat existenţa unor trăsături de
personalitate care favorizează sau defavorizează integrarea în mediul militar,
iar acestea corelează în mod specific cu potenţialul motivaţional.
Dezechilibrele structurale ale personalităţii generează adesea
dificultăţi de adaptare şi integrare în mediul militar, ceea ce poate determina
conduite dezadaptative.
Existenţa oricărei fiinţe într-un anume mediu presupune un proces
de adaptare, un schimb permanent de “substanţă“ dintre ea şi mediu, schimb
care are drept scop trecerea “de la un echilibru mai puţin stabil între organism
şi mediu, la un echilibru mai stabil; dacă schimbul realizat favorizează
funcţionarea normală a organismului, acesta este considerat ca fiind
adaptat”.
Înţeles ca un produs al relaţiei permanente a individului uman cu
mediul înconjurător, rezultatul adaptării se poate materializa fie în atitudinea
de acceptare, fie de respingere, caz în care se vorbeşte de inadaptare.

381
 BIBLIOGRAFIE
1. Armaşu, V., (2000), Dimensiunile sociologice ale adaptării în
mediul militar, Spirit Militar Modern, Bucureşti, nr. 6;
2. Băban, A., (1998), Stres şi personalitate, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj- Napoca;
3. Bob, N., (2005), Rolul convingerilor despre sine şi lume în
procesul de adaptare al tinerilor la mediul militar;
4. Cioloca, I., Stoianovici, I., (1998), Comportamentul deviant în
timpul stagiului militar, Spirit Militar Modern, Bucureşti;
5. Cracsner, C.E. (coord.), Psihologie aplicată în mediul militar,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti;
6. Cracsner, C.,(2003), Elemente de psihologie militară, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşt;
7. Deaconu, V., Lăudatu, N., (1984), Dimensiuni psihosociale ale
vieţii şi activităţii militare, Editura Militară, Bucureşti;
8. Dobre, C., (2000), Aspecte psihologice ale adaptării recruţilor
la cerinţele mediului militar, Revista Forţelor Terestre, Bucureşti, nr. 4;
9. Gheorghe, F., (1996), Psihologie penitenciară, Editura Oscar
Print, Bucureşti;
10. Goleman, D., Inteligenţa emoţională, (2001), Editura Curtea
Veche, Bucureşti;
11. Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M. C. (2005) Psihologia
personalităţii. Trăsături, cauze, consecinţe (trad.), Editura Polirom, Iaşi;
12. Neculau, A. (coord.), (2000), Analiza şi intervenţia în grupuri şi
organizaţii, Editura Polirom, Iaşi;
13. Neculau, A., Pierre V., (coord.), (2001), Dinamica grupurilor,
Editura Polirom, Iaşi;
14. Nut, S., (2003), Anxietate si performanta la tineri, Editura
Eurostampa, Timisoara;
15. Roşu, M., Tănăsescu I., Care este atitudinea tinerilor faţă de
armată, Spirit militar modern.

382
 REZILIENŢA ÎN PERIOADA PANDEMIEI ŞI
IMPLICAREA MEDIULUI INTELLIGENCE

George-Iustin CHIŢU ∗
Rezumat
Fiecare individ pe parcursul vieţii sale trece prin perioade care le poate percepe ca
fiind mai uşoare sau mai dificile. Indivizii care ajung să fie consideraţi de succes sunt cei care
reuşesc să se adapteze foarte uşor situaţiilor dificile şi să găsească metodele cele mai bune şi
cele mai puţin consumatoare de energie pentru a rezista şi a ieşi din situaţii cu bine.
Abstract
Every individual in his lifetime passes through periods with he/she can perceive being
easier or more difficult. The ones that become to be considered successful are the ones that
manage to adapt very easy to difficult situations and to find the best methods and the least energy
consumption to succeed and to get out of situations well.

I. INTRODUCERE
Rezilienţa este definită frecvent drept capacitatea fiinţelor umane de
a se adapta într-o manieră pozitivă la situaţii nefavorabile. Cercetătorii actuali
consideră rezilienţa un proces social şi cultural, putând fi explicat cu ajutorul
a trei modele: „compensator”, „de protecţie” sau „de sfidare”.
Provocările care le pune pandemia de COVID-19 au fost, sunt şi vor
fi unice pentru generaţia noastră. Perioada de incertitudine a fost definită prin
apariţia şi răspândirea foarte bruscă a pandemiei. Societatea nu a fost
pregătită pentru o astfel de provocare medicală şi a fost nevoită să dea dovadă
de rezilienţă. Propagarea rezilienţei a fost totuşi încetinită de incertitudinea
dată de noutatea provocării.
Indiferent de profesie, într-o anume măsură pandemia actuală a făcut
dificilă continuarea activităţii, indiferent că individul a fost nevoit să îşi
continue activitatea strict în mediul online, sau că a fost împins să găsească
metode cât mai inedite de adaptare atunci când situaţia a impus contactul
social.
În mediul „intelligence”, informaţia este transmisă şi înţeleasă cel
mai bine de la individ la individ. Mediul culegerii de informaţii a avut de
suferit în această perioadă din cauza limitărilor impuse de pandemie, însă în
acelaşi timp structurile au fost provocate să găsească forme de adaptare noi,
să găsească tehnici de apropiere a sursei în contextul pandemic actual.
Necesitatea distanţării sociale a fost în general bine înţeleasă, mai
ales în perioadele sau în locurile unde numărul de infectări a crescut

∗
Ministerul Apărării Naţionale

383
substanţial, însă a reprezentat o provocare suplimentară personalului care a
avut atribuţii în mediul intelligence. Atât sursele, cât şi personalul structurilor
nu au mai putut să obţină la fel de uşor informaţiile, nu au mai putut să fie
prezente la diverse activităţi cu miză informativă, nu au mai putut să îşi
desfăşoare activităţile în acelaşi ritm, limitările impunând o conduită mai
distantă.
Incertitudinea dată şi de speculaţiile din mass-media şi mai ales din
new-media în raport cu pandemia şi apariţia vaccinurilor a fost un factor care
şi-a spus şi mai mult cuvântul în mediul culegerii de informaţii, deoarece
oamenii din lipsa unor informaţii solide sau a certitudinii au devenit şi mai
distanţi.
Anxietatea a fost probabil cea mai răspândită formă de exprimare
emoţională în această perioadă şi a determinat inclusiv o distanţare socială,
nu doar una fizică. Relaţiile interumane care nu aveau o valoare foarte mare
au avut tendinţa să dispară în unele cazuri deoarece a apărut nevoia mai mare
a unei griji faţă de sine şi persoanele mai apropiate.
Nivelul de stres la nivel social a fost şi este unul din ce în ce mai
crescut. Pe agenda globală pe lângă pandemie au mai fost şi vor mai fi şi alţi
factori care îşi vor spune cuvântul asupra societăţii în general, fie că vorbim
de tensiuni la nivelul unui grup de influenţă regional sau la nivelul interstatal.
Conştient sau nu, omenirea a avut de suferit şi din influenţele date de fake-
news-urile şi tentativele de orice manieră de manipulare a opiniei publice
indiferent de tema abordată. Noutatea în acest aspect este faptul că faţă de
perioada anterioară acum avem şi temerile date de situaţia epidemiologică.
Structurile de informaţii străine care gestionează şi încearcă să acţioneze prin
fake-news au ales un moment oportun, deoarece societatea nu mai are
suficiente resurse să se aplece asupra discernerii informaţiilor care li se oferă.
Structurile de „intelligence”, indiferent de segmentul unde aceştia îşi
desfăşoară activitatea, pentru binele cetăţenilor pentru care îşi desfăşoară
misiunea, pot veni în sprijin cu o conştientizare asupra pericolului acestor
aspecte care poate fi perceput şi ca pe un mod empatic de a-şi desfăşura
activitatea. În această perioadă societatea are nevoie de informaţii de
încredere şi solide pentru a se simţi protejată.
Au fost şi încă sunt preferate mediile care încă nu au reglementare
juridică pentru propagarea de fake-news, cum ar fi mediul online. Reţelele
sociale sunt din ce în ce mai puternice, prind din ce în ce mai multă încredere
în rândul indivizilor, însă prin aceste canale se pot foarte uşor insera în rândul
opiniei publice şi mesaje care pot dezinforma, care pot manipula sau care pot
determina anumite acţiuni dorite de serviciile secrete străine, indiferent de ce
grupuri sociale discutăm.

384
 Digitalizarea accelerată în perioada pandemiei a fost un factor de
protecţie care a dat dovadă de rezilienţă în favoarea societăţii din partea
autorităţilor, însă a venit cu riscurile specifice. Aceasta a ajutat la limitarea
contactului uman şi implicit la încetinirea răspândirii virală a SARS CoV-2,
însă a venit cu riscuri de securitate care nu orice individ le conştientizează.
Conştientizarea şi determinarea implementării măsurilor de securitate până la
nivel individual pot reprezenta o activitate care poate fi întreprinsă de
personalul structurilor de informaţii pentru sprijinirea societăţii, mai ales în
condiţiile în care încă trăim în era în care individul de rând nu este suficient
de conştient asupra pericolului la care se expune în unele situaţii în mediul
online, sau în raport cu faptul că unii indivizi, mai ales pe platformele sociale
pot avea alte intenţii faţă de cele aparente.

II. APORTUL MEDIULUI DE INTELLIGENCE LA

PROCESUL DE REZILIENŢĂ AL SOCIETĂŢII
Informaţia întotdeauna a fost esenţială pentru fiecare individ
indiferent de apartenenţa profesională sau socială pentru o bună desfăşurare
a activităţilor. Perioada pandemiei a adus o incertitudine foarte mare chiar şi
în cele mai dezvoltate societăţi. Structurile de informaţii ale multor actori
statali au fost implicate pentru o mai bună gestionare a situaţiei
epidemiologice.
Acestea îşi pot demonstra implicarea prin publicarea cât mai vizibil
a informaţiilor cu caracter public care pot produce o mai bună informare, o
mai bună comunicare, care pot umple acel gol informaţional care îl simte
cititorul.
De asemenea acestea, fiind structuri de forţă ale statului, trebuie să
promoveze şi să susţină cât se poate de bine şi vizibil măsurile care se iau la
nivelul autorităţilor locale pentru prevenirea răspândirii virale. În acest caz
structurile de informaţii ar propaga practic şi cultură de intelligence şi şi-ar
promova şi interesele instituţiei în acest fel.
Din punct de vedere individual, în contactele operative care le au
membrii acestor structuri, aceştia pot gestiona situaţional unele
comportamente dezadaptative care le constată la sursele lor, astfel sprijinind
efortul naţional.
Implicarea structurilor de informaţii în procesul unei mai bune
informări asupra discernerii informaţiilor apărute în spaţiul public şi mai ales
în mediul online poate reprezenta o implicare utilă.
De asemenea, aceste structuri îşi mai pot canaliza eforturile pe
sporirea securităţii acelor produse informatice vitale în procesul de gestionare
a crizei medicale.

385
 O mai bună conştientizare asupra pericolului sporit asupra
documentării din surse care promovează fake-news şi mai ales a distribuirii
produselor acestora este vitală pentru o gestionare mai bună a acestei crize
medicale.
Structurile care au capacitatea de supraveghere operativă pot să îşi
desfăşoare activitatea specifică în raport cu personalul care este bănuit că ar
avea intenţii destabilizatoare faţă de situaţia epidemiologică incertă, de
procesul de vaccinare sau aplicaţia de programare şi gestiune a procesului de
vaccinare.
În mod cert aportul structurilor de informaţii poate fi mult mai mare
şi poate spori eficienţa gestionării unei situaţii atât de delicate şi cel mai
probabil implicarea există şi la momentul actual cu discreţia specifică unei
astfel de structuri.

III. INDIVIDUL ÎN LINIA ÎNTÂI DE ATAC

INFORMAŢIONAL
Fiind încă într-o perioadă unică din foarte multe puncte de vedere şi
în acelaşi timp extrem de dificilă, putem aprecia că cel mai mult la acest
moment are de suferit individul, indiferent de apartenenţa socio-profesională,
fiind practic în prima linie de atac informaţional. La acest moment fluxul
informaţional referitor la situaţia gestionării pandemiei la nivel internaţional
tinde să devină din ce în ce mai mare şi mai variat, inducând de cele mai
multe ori temeri în rândul societăţii.
Chiar şi corpul militarilor au de suferit din acest aspect, deşi
societatea civilă apreciază că educaţia militară poate aduce un aport de
„curaj” care poate determina militarii să facă faţă mai uşor unor astfel de
situaţii, trebuie ţinut cont de faptul că sistemul militar nu a avut o pregătire
specifică pentru situaţii de genul pentru marea majoritate a militarilor.
Trebuie să acceptăm că situaţiile de genul induc temeri, în unele situaţii
particulare de o intensitate mai mică sau mai mare. Important este cât de
rezilient devine individul la situaţii.
La fel ca şi în societate şi în sistemul militar există indivizi cu o
pregătire mai bună, dar şi indivizi cu o pregătire mai precară. De cele mai
multe ori cei din urmă devin ţintele cele mai dese şi mai uşoare a diverselor
forme de manipulare, iar situaţia face că uneori aceste persoane ajung să ofere
credibilitate fără să verifice informaţiile care le sunt furnizate. Aceştia ajung
ulterior în grupurile lor socio-profesionale şi tind să propage mesajele primite
anterior.

386
 IV. CONCLUZII
Este de recomandat faptul că trebuie în primul rând să ne informăm
doar prin canalele de media de încredere, să analizăm situaţiile şi impactul
unor acţiuni care ne sunt sugerate prin diverse forme, să oferim mai multă
atenţie potenţialilor agresori care doresc să ne influenţeze, să discernem atât
de mult informaţia prin filtrul personal bazându-ne pe experienţa personală.
Orice individ are totuşi nevoie de apartenenţa la grupurile sociale,
dar asta nu ne împiedică să avem opinii personale, să judecăm individual şi
să acţionăm după impulsuri proprii. În situaţiile impuse de pandemia actuală
este de dorit ca informaţiile să le obţinem mai degrabă din surse cât mai
credibile şi solide.
O comunicare activă din partea structurilor din mediul
„intelligence”, pe tema pandemiei, ar putea fi bine primită în rândul societăţii
şi ar avea în cele din urmă un dublu câştig, atât pentru individ că printr-o
informare bună va tinde să ia deciziile cele mai bune, cât şi pentru instituţie
care câştigă încredere şi poate contribui mai mult la gestionarea pandemiei,
ce în esenţă va duce la întoarcerea la o viaţă normală şi pentru personalul
structurii, dar şi pentru efectiva desfăşurare a misiunilor de bază.
Manipularea persoanelor care oferă credibilitate crescută uşor este
facilă într-o perioadă de genul, iar acest fapt a permis unor actori statali să
destabilizeze credibilitatea unor popoare în autorităţile locale, să influenţeze
revolte împotriva măsurilor de protecţie împotriva răspândirii virusului
SARS CoV-2.

387
 BIBLIOGRAFIE
1. Golu, P., Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
2. Cathala, H. P., Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti,
1991.
3. Toffer A. H., Război şi antirăzboi, Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti 1995.
4. Privariu, C., Lumea secretelor, Editura Pastel, 2005.
5. Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993.
6. Gh. Buzatu, Gh. Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I.,
Iaşi, 1991.
7. Chelcea, S., Repere pentru o analiză psihosocială a manipulării,
în Revista de Psihologie, tonul nr. 38, nr. 1, 1992.
8. Ana Tucicov - Bogdan, Conceptul şi fenomenul de influenţă
socială în cercetarea socio-psihologică, Revista de psihologie, nr. 1/1992.
9. Revista Intelligence – SRI.

388
 REZILIENŢA – CALEA SPRE NORMALITATE
ÎN MEDIUL PENITENCIAR
-STUDIU DE CAZ-

Mirela BRÎNZAN ∗
Valentina FLITAN ∗∗
Raluca DOBRIŢAN ∗∗∗

Rezumat
Rezilienţa – capacitatea unei persoane de a reveni la normalitate după suferirea unui
şoc (emoţional, economic etc.)
Mai mult ca oriunde, în mediul penitenciar, putem vorbi de evenimente negative,
şocuri, traume care solicită la maximum resursele personale ale deţinuţilor: pornind de la
perioada judecăţii, trecând prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, şocul depunerii,
adaptarea la viaţa carcerală şi orientarea spre reinserţia socială şi finalizând cu readaptarea
la social. Toate aceste etape reprezintă o noutate pentru deţinuţii aflaţi la prima depunere şi
presupun un amalgam de gânduri, emoţii (teama, speranţa, nesiguranţa, neputinţa, umilinţa) şi
comportamente (hetero sau autoagresive), în care, cu dificultate îşi regăsesc echilibrul.
Studiul de caz prezent işi propune să exploreze complexitatea şi dinamica travaliului
existenţial al unui deţinut în vederea atingerii normalităţii psihice.

I. INTRODUCERE
Rezilienţa – capacitatea unei persoane de a reveni la normalitate
după suferirea unui şoc (emoţional, economic etc.)
Termenul de rezilienţă a fost preluat de experţii din domeniul
psihologiei pentru a defini capacitatea unei persoane de a se adapta rapid, prin
învăţare, şi cu puţin stres unui eveniment tragic, unor probleme sau eşecuri.
Rezilienţa este în general definită ca fiind „o noţiune centrală care sprijină
individul în a face faţă cu succes şi în a depăşi riscurile şi adversităţile din
viaţă sau ajută la dezvoltarea unor competenţe ale individului pentru a face
faţă stresului şi a greutăţilor cu care se confruntă” (Doll & Lyon, apud
Fougere, 2014). Mai mult, cercetătorii au ajuns la concluzia că rezilienţa
poate fi caracterizată printr-un răspuns pozitiv la adversitate. Rezilienţa
necesită existenţa unui risc semnificativ sau o ameninţare puternică pentru
individ şi o calitate înaltă a acestuia de adaptare sau dezvoltare.

∗
Ministerul Afacerilor Interne
∗∗
Ministerul Afacerilor Interne
∗∗∗
Ministerul Afacerilor Interne

389
 Mai mult ca oriunde, în mediul penitenciar, putem vorbi de
evenimente negative, şocuri, traume care solicită la maximum resursele
personale ale deţinuţilor: pornind de la perioada judecăţii, trecând prin
pronunţarea hotărârii judecătoreşti, şocul depunerii, adaptarea la viaţa
carcerală şi orientarea spre reinserţia socială şi finalizând cu readaptarea la
social. Toate aceste etape reprezintă o noutate pentru deţinuţii aflaţi la prima
depunere şi presupun un amalgam de gânduri, emoţii (teama, speranţa,
nesiguranţa, neputinţa, umilinţa) şi comportamente (hetero sau autoagresive),
în care, cu dificultate îşi regăsesc echilibrul.
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,
mediul penitenciar ridică, de regulă, două tipuri de probleme: de adaptare la
normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă şi de evoluţie ulterioară a
personalităţii sale. Dezvoltarea psihică este intensă şi încărcată de conflicte
interioare în această situaţie şi ca urmare a menţinerii unor stări de agitaţie şi
impulsivitate, a unor momente de nelinişte. Asistăm la dezorganizări în plan
afectiv şi motivaţional, inerente în condiţiile lipsirii de libertate. În plan
cognitiv, predomină gândirea egocentrică paralel cu definitivarea capacităţii
de utilizare a raţionamentului abstract, ceea ce permite integrarea ideilor, mai
mult sau mai puţin originale, în sisteme care să susţină experienţele reale.
Studiul de caz prezent îşi propune să exploreze complexitatea şi
dinamica travaliului existenţial al unui deţinut în vederea atingerii
normalităţii psihice.

II. STUDIUL DE CAZ

2.1. ANAMNEZA
2.1.1. Date de identificare
B.I. în vârstă de 54 de ani este căsătorit, are o fiică majoră,
condamnat la o pedeapsă de 3 ani pentru delapidare.
• Istoric personal
a) Familial
Provine dintr-o familie legal constituită, are un frate mai mare, a fost
crescut de ambii părinţi. În prezent, tatăl este decedat, iar mama are venituri
stabile din pensie. Descrie relaţia cu familia de origine înainte de arestare, ca
fiind foarte bună. Atât rolul maternal, cât şi cel paternal a fost caracterizat
prin sprijin constant, tipul de autoritate în familie – toleranţă, fără violenţă
domestică. Susţine că niciunul dintre membrii familiei nu este cunoscut cu
antecedente penale. Descrie structura familiei constituită ca fiind organizată,
tipul legal constituită, relaţia cu membrii acesteia ca fiind foarte bună,
exercitarea rolului parental-sprijin constant, tipul de autoritate în raport cu
copiii-toleranţă, calitatea relaţiilor-afecţiune şi respect, coeziune puternică,

390
fără violenţă domestică. Soţia lucrează ca electrician la aceeaşi entitate în
care îşi desfăşura activitatea persoana privată de libertate.
b) Social
Subiectul a absolvit studii liceale-calificare mecanic maşini şi
utilaje, anterior arestării realiza venituri stabile din munca de lăcătuş în cadrul
unei secţii de reparaţii electrice şi macaragiu pod rulant. După finalizarea
studiilor liceale şi satisfacerea stagiului militar, a susţinut admiterea la
I.A.T.C. Fiind respins, s-a încadrat în baza certificatului de calificare obţinut
în liceu. Din 1987 a activat la acelaşi loc de muncă până la arestarea sa, în
anul 2021. Elemente de relaţionare socială anterior arestării: are grup de
suport, interacţiona cu alte persoane în mod regulat.
c) Medical
Până în prezent, subiectul nu a experimentat evenimente majore cu
risc pentru sănătate care să dăuneze sistemului nervos central. Fără probleme
psihice în copilărie. A traversat bolile copilăriei fără sechele.

2.2. STAREA ACTUALĂ

2.2.1. Diagnostic
Urmare a aplicării ghidului de interviu şi a observării
simptomatologiei deţinutului, a fost pus un diagnostic prezumtiv de tulburare
de adaptare. Detinutul a fost ulterior prezentat pentru evaluare psihiatrică,
diagnosticul fiind confirmat de către medicul psihiatru.
Din punct de vedere al stării de sănătate deţinutul este diagnosticat
cu hipertensiune arterială. La momentul depunerii în penitenciar prezintă
următoarele simptome:
• Plâns facil
• Insomie
• Se simte într-o stare de pedeapsă continuă
• Teama generată de condiţia de deţinut
• Transpiraţie
• Tahicardie, palpitaţii
• Roseaţă în obraji
• Tremurături ale mâinilor
• Acuze somatice (dureri de cap, de articulaţii)
• Dificultăţi de concentrare
• Autocritică
• Ruşine
• Deznădejde
• Îngrijorări legate de starea de sănătate a fiicei diagnosticată
cu o boală autoimună

391
 • Îngrijorări legate de starea materială a familiei
• Absenţa poftei de mâncare
• Pierderea sensului vieţii
• Lipsa speranţei

2.2.2. Istoricul tulburării

Simptomatologia a apărut şi s-a dezvoltat progresiv ca urmare a unui
eveniment petrecut la locul de muncă (în anul 2013) - a fost efectuată
inventarierea bunurilor aflate în gestiunea subiectului, rezultatul fiind un
prejudiciu de aproximativ 800.000 lei. În perioada acţiunii de constatare
faptică a existenţei elementelor patrimoniale ale unităţii, subiectul s-a sustras
de la solicitările comisiei, a părăsit unitatea şi, în timp ce se deplasa cu
autoturismul personal, a suferit un accident de circulaţie, lovind cu
autoturismul său un autocamion TIR. Împrejurările producerii accidentului
(fără motiv temeinic, autoturismul condus de subiect cu viteză foarte mare
120/130 km/h a intrat în coliziune cu un autocamion), au atras suspiciunea
unei tentative de suicid. Din analiza documentarului penal rezultă că
atitudinea subiectului în timpul cercetărilor a fost normală, nu a opus
rezistenţă la momentul arestării, declarând verbal că avea cunoştinţă de
conţinutul mandatului de executare şi de pedeapsa închisorii de la avocatul
său. Deţinutul afirmă că pe întreaga perioadă a cercetării penale şi a
procesului penal, a traversat stări de nesiguranţă, neîncredere, teamă, care
alternau cu episoade de speranţă în rezolvarea favorabilă a situaţiei.
Se consideră nevinovat.

2.2.3. INTERVENŢIE
Imediat după încarcerare s-a încercat evaluarea riscului de suicid,
dar, dată fiind simptomatologia acută (anxietate, transpiraţie, tahicardie,
plâns facil, tremor al mâinilor, incapacitatea de concentrare, sentimente de
disperare, ruşine), evaluarea nu a putut fi realizată în paramentri optimi.
Discuţiile s-au pliat însă foarte bine pe domeniul credinţelor religioase ale
subiectului, acesta fiind ortodox practicant şi astfel, într-o primă etapă, putând
fi încurajat să proiecteze gânduri adaptative prin prisma credinţei ortodoxe.
Orientarea conversaţiei către credintă a reprezentat un adevărat punct de
pornire în stabilirea alianţei terapeutice.
În paralel, subiectul a fost evaluat psihiatric, diagnosticat cu
tulburare de adaptare şi, ca tratament medicamentos i-a fost prescris şi
administrat Coaxil şi Anxiar.
Primul obiectiv al specialiştilor l-a constituit înlăturarea unui
eventual risc de suicid (de cele mai multe ori, în mediul penitenciar, ne
întâlnim cu sinuciderea reactivă). Astfel, s-au avut în vedere asigurarea

392
securităţii imediate a persoanei custodiate şi determinarea celui mai potrivit
cadru de intervenţie concomitent cu administrarea tratamentului
medicamentos. În această perioadă care a coincis cu etapa de observare-
carantinare a subiectului, s-a pus accentul pe diminuarea fricii generate de
încarcerare prin informarea deţinutului despre ce reprezintă sistemul
penitenciar (documentele care reglementează executarea sancţiunilor
privative de libertate, caracteristicile regimurilor de executare a sancţiunilor
privative de libertate, liberarea condiţionată, drepturile, obligaţiile şi
interdicţiile deţinuţilor, recompensele, abaterile şi sancţiunile disciplinare,
accesul la informare, oferta de programe şi activităţi educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială, activităţile productive în mediul
penitenciar, sistemul de creditare). De cele mai multe ori, percepţia societăţii
asupra sistemului penitenciar este negativă: persoana din exterior poate uşor
să ajungă la o concepţie greşită despre mediul carceral – deţinuţii nou depuşi
se aşteaptă să fie bătuţi, violaţi, supuşi torturilor de tot felul. Tocmai de aceea
este necesară adaptarea deţinuţilor la mediu printr-o informare cât mai
detaliată.
Consecutiv echilibrării relative a deţinutului s-au stabilit de comun
acord cu acesta obiectivele şedinţelor de consiliere care au fost următoarele:
3.1. Reducerea îngrijorărilor;
3.2. Identificarea şi modificarea convingerilor dezadaptative şi a
emoţiilor negative asociate lor;
3.3. Renaşterea speranţei;
3.4. Achiziţionarea unei tehnici de relaxare;
3.5. Monitorizarea stării psihosomatice pe întreaga perioadă de
detenţie.
Intervenţia a fost de tip cognitiv-comportamentală. S-a acordat o
atenţie deosebită formării relaţiei terapeutice cu subiectul (acordul cu privire
la obiectivele consilierii psihologice; acordul referitor la sarcinile din timpul
consilierii dar şi din afara şedinţelor de consiliere; legătura terapeutică dintre
psiholog şi deţinut).
Ca strategii cognitive au fost utilizate identificarea îngrijorărilor,
analiza costurilor şi beneficiilor îngrijorărilor, transformarea îngrijorărilor în
predicţie şi verificarea predicţiilor negative, evaluarea predicţiilor trecute şi
analizarea modului în care clientul a făcut faţă în trecut evenimentelor
negative, realizarea unei distincţii între îngrijorările productive şi cele
neproductive (iraţionale), stabilirea probabilităţii de producere a unui anumit
eveniment, schimbarea perspectivei concomitent cu încurajarea atitudinii de
acceptare a unor evenimente şi situaţii.
O atenţie deosebită a fost acordată modului în care deţinutul procesa
informaţia şi a distorsiunilor cognitive care apăreau în timpul procesării acesteia.

393
Au fost identificate, testate şi dezbătute convingerile dezadaptative prin
analiza costurilor şi beneficiilor, tehnica semantică, separarea
comportamentelor de persoane, examinarea dovezilor pro şi contra
asumpţiilor exprimate de subiect, analiza logică, tehnica standardelor duble
şi, în final, revizuirea asumpţiilor de către deţinut. Strategiile în sfera
comportamentală au fost limitate de situaţia concretă caracterizată pe de o
parte de statutul de nou depus al deţinutului, iar pe de altă parte, de limitarea
activităţilor în penitenciar generată de contextul epidemiologic actual. Totuşi,
i-au fost stabilite anumite sarcini pe care le-a efectuat în camera de deţinere,
în vederea comutării atenţiei şi a realizării unor activităţi care să îi ocupe
mintea.
Odată cu parcurgerea şedinţelor de consiliere, simptomatologia
subiectului s-a redus treptat, obiectivele stabilite fiind atinse.
Urmare a analizei deţinutului în comisia de selecţionare şi
repartizare la muncă, acesta a fost selecţionat să presteze activităţi lucrative.
De asemenea participă activ la demersuri de reintegrare socială pentru
menţinerea echilibrului psihosomatic. Pe întreaga perioadă a detenţiei va fi
monitorizat din punct de vedere psihologic.

III. CONCLUZII
Rezilienţa este un factor important de luat în considerare în
tratamentul deţinuţilor care traversează perioade de decompensare psihică.
Focalizarea pe acest factor pozitiv poate încuraja persoanele private de
libertate să adopte comportamente prosociale în orientarea spre o viaţă care
merită trăită şi îi motivează să facă schimbări pozitive în viitorul lor.

394
 BIBLIOGRAFIE
1. LEGE Nr. 254/2013 din 19 iulie 2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.
2. ORDIN Nr. 1322/C/2017 din 25 aprilie 2017 pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi
programelor educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială din
locurile de deţinere aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor.
3. Beck, A. T., Brown, G., Berchick, R. J., Stewart, B. L., & Steer,
R. A. (1990). Relationship between hopelessness and ultimate suicide: a
replication with psychiatric outpatients. The American journal of psychiatry.
4. David D. ( 2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente,
Editura Polirom, Iaşi.
5. Florian, G. (2003). Fenomenologie penitenciară, Editura „Oscar
Print“, Bucureşti.
6. Florian, G.(1996). Psihologie penitenciară, Editura „Oscar Print“
Bucureşti.
7. Holdevici, I., (2006). Consiliere şi psihoterapie în situaţii de
criză, Editura Dual Trech, Bucureşti.
8. Holdevici, I., (2000). Gândirea pozitivă – Ghid practic de
psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală, Editura Dual
Trech, Bucureşti.
9. Holdevici, I., (2006). Psihoterapia cazurilor dificile, Editura Dual
Trech, Bucureşti.
10. Holdevici, I., (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-
comportamentală, Editura Trei, Bucureşti.

395
 REZILIENŢA
ŞI MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

Daniela CHIRIŢESCU ∗
Moto: A fi provocat în viață este inevitabil, a fi învins este
opţional –Roger Crawford
“Stresul, anxietatea și depresia apar atunci când trăim
pentru a-i mulțumi pe alții”- Paulo Coelho

I. REZILIENŢA
Trăim într-o lume din ce în ce mai provocatoare, cu multe schimbări
într-un timp scurt, iar rezilienţa este abilitatea pe care ar trebui să o cultivăm
zi de zi.
A fi rezilient nu înseamnă a nu simţi deloc stresul, durerea, temerile
şi disconfortul produs de pierderea echilibrului, ci a trece prin acestea, a te
adapta, a-ţi activa resursele pentru a face faţă şi a reveni la starea de echilibru
psihologic. Pe lângă caracteristica reactivă, de revenire, rezilienţa are şi o
valenţă profundă de creştere personală.
Persoanele reziliente sunt în contact cu realitatea şi nuanţele ei
diverse, înţeleg faptul că viaţa oferă experienţe variate, mai mult sau mai
puţin plăcute şi, mai ales, au o bună înţelegere a propriei persoane. Îşi acceptă
emoţiile prin care trec, manifestă răbdare faţă de ritmul propriu de
recuperare şi întreprinde acţiuni pentru a-şi îmbunătăţi starea şi de a rezolva
problemele.
Rezilienţa în viaţa managerială merită să fie analizată, deoarece
managerii trebuie să fie mai rezistenţi, astfel încât să îşi poată reveni din
cauza presiunii şi a adversităţilor întâlnite.
Leaderi adevăraţi se cunosc mai ales în situaţii de criză. Iar o situaţie
de criză este si atunci când apar conflictele interpersonale.
În echipe, fiecare membru percepe momentele şi situaţiile de
dezacord într-un mod diferit, şi asta de multe ori aruncă în aer strategiile pe
care liderul le are pentru a gestiona situaţia.
În calitate de leader, se gestionează atât proiecte cât şi personalităţi,
care pot intra foarte uşor în conflict afectând rezultatul întregului proiect.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

396
 II. STILURILE PERSONALE DE MANAGEMENT AL
CONFLICTELOR
Oriunde sunt oameni, există idei, valori, conjuncturi, stiluri şi
standarde care pot intra în conflict. Indiferent unde lucrăm, avem ceva în
comun cu toţi ceilalţi, iar a lucra cu oamenii, înseamnă a ne confrunta în mod
inevitabil cu oamenii: neînţelegerile, incompatibilităţile, aspiraţiile, ego-urile
jignite, sunt numai câteva dintre numeroasele motive pentru care activitatea
în colectiv generează conflicte, însă modul în care le gestionăm face
diferenţa.
Situaţiile conflictuale sunt acele situaţii în care interesele a două
persoane apar ca fiind incompatibile între ele. Deşi fiecare conflict este diferit
în felul său, în majoritatea cazurilor acesta a izbucnit dintr-o comunicare
deficitară, neasertivă sau din lipsă de colaborare.
Lucrările de specialitate identifică existenţa unor strategii, stiluri
individuale de gestionare a conflictelor. Astfel, Thomas-Kilmann a identificat
5 componente de bază într-un conflict.
Aceste stiluri sunt ilustrate de autor în grila de mai jos, în funcţie de
două axe: asertivitatea (măsura în care individul încearcă să-şi satisfacă
preocuparile) şi cooperarea (măsura în care individul încearcă să satisfacă
interesele altei persoane).
Asertiv şi necooperant - Stilul competitiv - îşi urmăreşte propriile
interese în detrimentul altei persoane. Mod orientat spre putere în care
utilizează orice gen de putere pentru a câştiga.
Neasertiv şi cooperant - Stilul acomodativ - îşi neglijează propriile
interese pentru a satisface interesele altei persoane; apare un element de
autosacrificiu.
Neasertiv şi necooperant - Stilul evitant - persoana nu caută să-şi
urmărească imediat propriile interese sau pe ale altei persoane. Nu abordează
conflictul, ci amâna discutarea problemelor de natură conflictuală până la un
moment favorabil. Se retrage dintr-o situaţie ameninţătoare. Atunci când
conflicte nerezolvate afectează realizarea scopurilor, stilul de evitare va duce
la rezultate negative pentru organizaţie.
Asertiv şi cooperant - Stilul colaborativ - implică o încercare de a
conlucra cu o altă persoană pentru a găsi soluţii care să satisfacă pe deplin
interesele amundurora.
Stilul de compromis - este intermediar atât în asertivitate, cât şi în
cooperare. Abordează problema mai direct decât modul evitant, dar caută o
soluţie acceptabilă care să satisfacă ambele părţi. Compromisul înseamnă
schimb de concesii şi căutarea rapidă a unei poziţii de mijloc.

397
 III. STILURILE DE MANAGEMENT AL CONFLICTELOR
DE CĂTRE LEADERI
În cazul comportamentului de abordare a conflictelor la leaderi, nu
există abordări diferite de cele descrise. Fiecare om şi-a format personalitatea
în timp şi şi-a modelat-o în funcţie de educaţia primită sau experienţele avute
pe parcursul anilor. Astfel, pentru fiecare individ va fi normal să trateze
conflictele în felul în care este învăţat să o facă, fie dacă este simplu lucrător
sau leader.
Într-o echipă, pot apărea conflicte, iar leaderul trebuie să aibă o
abordare corespunzătoare personalităţii atât individuale, cât şi a celora care
se află în conflict.
Leaderi care abordează stilul competitiv de gestionare a
conflictelor, abordează conflictul ca pe un concurs care trebuie câştigat.
Uneori poate să işte conflicte cu cineva doar pentru a-şi demonstra
dominanţa. Este vorba, de abicei, despre indivizi aflaţi pe o poziţie de putere,
care acţionează puternic asertiv pentru a-şi atinge obiectivele şi sunt mai puţin
interesaţi de opiniile sau problemele altora.
Leaderi care abordează stilul evitant, dacă tot timpul evită
conflictele şi lasă tot timpul de la ei pentru a nu supăra pe ceilalţi, pot fi
percepuţi ca fiind uşor de manipulat şi chiar vulnerabili.
Leaderi care abordează stilul acomodativ, sunt preocupaţi de
nevoile celorlalţi şi de relaţiile cu aceştia dar în detrimentul propriilor interese
şi obiective. Această abordare este potrivită atunci când obiectivele celuilalt
primează ca importanţă, atunci când adversarul este expertul sau deţine o
soluţie mai bună, atunci când pacea este mai de preţ decât victoria sau atunci
când se doreşte păstrarea unor relaţii armonioase.
Leaderi care abordează stilul de compromis, doar amână
”războiul”, pentru că în situaţie de compromis, nu este niciunul pe deplin
mulţumit, şi există situaţia să se rateze ambele obiective. Compromisul
serveşte adesea ca metodă alternativă de soluţionare a conflictelor atunci când
colaborarea a eşuat.
Leaderi care abordează stilul colaborativ, îşi implică echipa în
identificarea celei mai bune soluţii. Atunci când echipa colaborează,
comunică, se pot găsi soluţii viabile care să îndeplinească în primul rând
obiectivul avut în vedere şi, unde se poate să se apropie cât mai mult de ceea
ce îşi doreşte fiecare. Acest stil este util în scenarii complexe, în care este
necesară împletirea unei varietăţi de perspective pentru a obţine soluţia
optimă.
Ca leader de echipă, este nevoie de soluţia corectă nu de cea care să
nu supere pe nimeni.

398
 IV. ASPECTE METODOLOGICE
4.1. OBIECTIVUL CERCETĂRII
Obiectivul principal al acestui studiu este acela de a identifica care
dintre stilurile individuale de gestionare a conflictelor este preferat de liderii
militari cu un nivel de rezilienţă ridicat.
Acest studiu va fi util pentru a identifica stilul de gestionare a
conflictelor preferat de liderii militari, rezultate ce pot avea un rol important
în dezvoltarea unor programe de optimizare a rezilienţei.
Ipoteza 1: Există o corelaţie între stilurile individuale de abordare a
conflictelor şi nivelul de rezilienţă al liderilor.
Ipoteza 2: Liderii abordează un stil de rezolvare a conflictelor în
funcţie de nivelul lor de rezilienţă.
Ipoteza 3: Nu există o corelaţie între stilurile individuale de abordare
a conflictelor şi nivelul de rezilienţă al liderilor.

4.2. PROCEDURA DE LUCRU

4.2.1. Participanţii
Studiul s-a realizat pe un număr de 133 de persoane cu funcţii de
conducere, cu vârste cuprinse între 26 şi 55 ani. Au fost utilizate statistici
corelaţionale descriptive pentru analiza datelor.

4.2.2. Instrumente
Pentru acest studiu am folosit două instrumente: Connor-Davison
resilience scale (CD-RISC) şi Thomas-Kilmann conflict mode instrument
(TKCM).
Scala CD-RISC a fost creată cu scopul de a măsura rezilienţa,
conceptualizată ca fiind cumulul calităţilor personale care permit unui individ
să facă faţă cu succes situaţiilor adverse. Scala este construită din 25 de itemi,
la care participanţii sunt rugaţi să răspundă pe o scală Likert cu cinci trepte.
TKCM a fost creat să evalueaze comportamentul unei persoane în
situaţii de conflict. Oferă informaţii detaliate despre modul în care persoana
poate utiliza în mod eficient cinci moduri sau stiluri de gestionare a
conflictelor.
Este alcătuit din 30 itemi (perechi de propoziţii), una dintre
variantele perechi fiind obligatoriu de ales de către subiect. În funcţie de
alegerile făcute, rezultă câte o dominantă pentru fiecare dintre următoarele
moduri de gestionare a conflictelor: competitiv, acomodativ, evitant,
colaborativ, de compromis.

399
 4.3. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
Folosind coeficientul de corelaţie Pearson am făcut corelaţii între
rezilienţă şi stilurile de gestionare a conflictelor. Rezultatele sunt redate în
graficul nr 1.

Coeficienţii de corelaţie dintre rezilienţa şi stilurile de gestionare a

conflictului

rezilienţa comp. colab. compr. evit. acom.

Rezilienta -
compt. .12 -
colab. .14 -.16 -
compr. .14 -.36** -.23** -
**
evit. -.16 -.27 -.21* -.38** -
acom. -.29** -.59** -.15 -.10 .06 -
Notă: comp=competitiv, colab=colaborativ, compr=compromis, evit=evitant,
acom= acomodativ
*p<.05, **p<.01, ***p<.000

Între rezilienţă şi stilul competitiv de gestionare a conflictului se

înregistrează o corelaţie pozitivă dar nesemnificativă statistic (r=.12; p<.05),
ceea ce înseamnă că rezilienţa leaderilor are o corelaţie nesemnificativă cu
stilul de gestionare a conflictului, stilul competitiv.
Între rezilienţă şi stilul colaborativ de gestionare a conflictului se
înregistrează o corelaţie pozitivă dar nesemnificativă statistic (r=.14; p<.05),
ceea ce înseamnă că rezilienţa leaderilor are o corelaţie nesemnificativă cu
stilul de gestionare a conflictului, stilul coloborativ.
Între rezilienţă şi stilul de compromis folosit în gestionarea
conflictului se înregistrează o corelaţie pozitivă dar nesemnificativă
statistic(r=.13; p<.05), ceea ce înseamnă că rezilienţa leaderilor are o
corelaţie nesemnificativă cu stilul de gestionare a conflictului, stilul de
compromis.
Între rezilienţă şi stilul evitant folosit în gestionarea conflictului se
înregistrează o corelaţie negativă, dar nesemnificativă statistic (r=.-17;
p<.05), ceea ce înseamnă că rezilienţa leaderilor are o corelaţie
nesemnificativă cu stilul de gestionare a conflictului, stilul evitant.
Între rezilienţă şi stilul acomodativ de gestionare a conflictului se
înregistrează o corelaţie negativă, dar semnificativă statistic (r=-.29; p<.05),
ceea ce înseamnă că rezilienţa leaderilor are o corelaţie semnificativă cu stilul
de gestionare a conflictului, stilul acomodativ.

400
 V. CONCLUZII ŞI DISCUŢII
Primele două ipoteze ale studiului sunt confirmate de rezultatele
prezentului studiu. Rezultatele analizei statistice au arătat că există o corelaţie
negativă, dar semnificativă statistic între rezilienţă şi stilul acomodativ de
gestionare a conflictelor. Adică, un leader cu un nivel scăzut de rezilienţă
abordează cel mai frecvent stilul acomodativ de gestionare a conflictelor.
Adoptarea acestui stil presupune ignorarea sau minimalizarea
propriilor nevoi şi aducerea nevoilor celorlalţi în prim-plan.
Leaderii care abordează acest stil, sunt extrem de cooperanţi dar pot
fi uşor de convins să cedeze chiar şi atunci când nu este necesar. Aceştia nu
pot să-şi asume riscuri şi nu au inţiative care să supere pe ceilalţi. Adică nu
î-şi pot susţine propriile păreri în faţa celorlalţi din lipsă de încredere în sine
şi din teama de a nu-i supăra pe ceilalţi. Au o gândire de genul „Eu nu pot să
fac nimic care să-i supere pe ceilalţi pentru că pierd relaţia cu ei”, ceea ce
este o convingere limitativă, construită pe o credinţă iraţională.
Acest stil de sacrificare a propriilor necesităţi pentru bunul mers al
relaţiei sociale poate genera, în timp, sentimente de stres şi frustrare care duc
la scăderea capacităţii de a se adapta într-o manieră pozitivă la situaţii
nevaforabile.

VI. LIMITELE STUDIULUI

Conform standardelor de cercetare în domeniu una dintre limitele,
cu impact, ale acestui studiu ţine de mărimea şi calitatea lotului utilizat, acesta
fiind unul redus ca mărime şi de convenienţă, fapt ce este posibil să fi
exercitat influenţe negative asupra analizelor statistice specifice.
Reprezentativitatea acestui eşantion nu poate fi utilizată pentru a
extinde concluziile unui astfel de studiu la nivelul întregii organizaţii.

401
BIBLIOGRAFIE

1. Ionescu ŞERBAN (2013). Tratat de rezilienţă asistată; Trad.: Sofia

Manuela Nicolae, Editura Trei, Bucureşti;
2. Johns, G., Ursachi, I., Postolache, V.I. şi Aron, R. (1998). Comportament
organizaţional: Înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul muncii.
Editura Economică.
3. Maxwell, J. C., şi Anghel-Gîtlan, I. M. (2005). Totul despre lideri,
atitudine echipă, relaţii. Amaltea.
4. Stoica, M. (2007). Stres, personalitate şi performanţă în eficienţa
managerială. Risoprint.

402
 CREŞTEREA REZILIENŢEI PRIN ELIBERAREA
DE JOCURILE PSIHOLOGICE

Ioana-Elena CIOCOTEA ∗
Cristina-Elena VARTIC ∗∗
Rezumat
Calitatea relaţiilor interpersonale la locul de muncă reprezintă un element de
preocupare constantă a psihologului de unitate. Indiferent de gradul şi funcţia ocupate,
oamenii aduc în interacţiune tipare de relaţionare pe care le-au dobândit la un anumit
moment al existenţei lor şi pe care le folosesc în continuare, deşi nu mai sunt adaptate
momentului şi contextului. Conştientizarea asumării unor roluri disfuncţionale specifice
jocurilor psihologice este un prim pas în creşterea rezilienţei şi îmbunătăţirea calităţii vieţii
persoanelor. Iar acest aspect creează premisele unui mediu de lucru eficient şi armonios.

I. PREZENTARE DE CAZ
Doamna Mimi aşteaptă agitată la uşa şefului. Se frământă şi abia
respiră de emoţie, a auzit că şeful e foarte mânios. A primit telefon de la şefii
săi în legătură cu lucrarea privitoare la achiziţiile departamentului, care a
fost greşită şi contractul nu a putut fi semnat. Lucrarea, întocmită de Mimi,
fusese semnată în grabă, fiindcă nimeni nu se gândise să o verifice. Că doar
Mimi lucrează de 20 de ani şi ştie ce are de făcut. Tocmai când se pregătea
să intre, apare şi consilierul şefului, domnul Titi, întotdeauna foarte ocupat
cu alte treburi, dar îngrijorat de ce urmează să se întâmple. Şeful îi întâmpină
roşu la faţă şi nervos. Cum o vede pe Mimi îi strigă:
- Să-ţi fie ruşine, doamnă Mimi, din cauza dumitale suntem într-o
mare belea. Dacă pierd avansarea din cauza incompetenţei dumitale, atunci
să-ţi iei adio de la slujbă. Să fii mulţumită că ţi-am tăiat doar 50% din salariu
pe 6 luni. Să văd acum cum o dreg, că altfel s-a zis cu noi.
- Vă rog să mă iertaţi domnule, suspină Mimi. Eu am făcut ce ştiam
şi ce am mai făcut şi altă dată. Nu pot să-mi explic. Ce mă fac eu dacă îmi
tăiaţi din bani, ştiţi că îmi cresc singură copiii şi nu m-aş putea descurca.

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

403
 - Ba da! Să fie învăţătură de minte tuturor! Am zis eu că nu trebuie
să ne încurcăm cu femei în birou. Ele sunt în stare doar să crească copii şi
să stea la cratiţă, în rest nu trebuie să ai încredere să le dai ceva de făcut. Şi
câtă încredere am avut în dvs, madam Mimi.
În timp ce doamna Mimi izbucneşte în lacrimi, consilierul intervine
prudent.
- Poate vă mai gândiţi, şefu'! Ştiţi că doamna Mimi are o situaţie
aparte şi lucrează la noi de atâta vreme şi e prima greşeală pe care o face.
Lăsaţi că refac eu lucrarea şi o să vorbim din nou cu superiorii, sigur
rezolvăm ceva.
- Tu să taci, nea Titi, că nu te-a întrebat nimeni nimic. Că acum
începem să discutăm de lucrările dumitale neterminate sau prost făcute. Nu
te mai băga unde nu-ţi fierbe oala!, îl pune la punct şeful.
- Lăsaţi, domnule Titi, intervine şi Mimi, că până la urmă e şi vina
dvs. Că toată ziua sunteţi plecat şi eu trebuie să fac toată munca. Trebuia să
vă daţi şi dvs avizul, dar nici măcar nu v-aţi uitat peste lucrare. Nu e corect
să fiu doar eu pedepsită.
- Deci aşa, doamnă Mimi, după câte încerc să fac pentru dumneata,
tot la gâtul meu sari. Lasă că facem o comisie de anchetă şi vedem noi cine
pe cine a încercat să inducă în eroare.
-Hai că mă enervez şi mai tare şi vă dau afară pe amândoi, intervine
şeful. Că din cauza incapacităţii voastre de a vă face treaba o să plătesc eu,
că doar pe mine mă pedepseşte şefu' ... după cât am muncit o viaţă întreagă.
Toată lumea pleacă nemulţumită, furioasă, frustrată şi simţindu-se
nedreptăţită.
Aceste trăiri sunt cel mai bun semn că tocmai am asistat la un joc
psihologic.

II. JOCUL PSIHOLOGIC

Conceptul de joc psihologic aparţine teoriei analizei tranzacţionale.
Pusă la punct în anii 1950 în SUA de către doctorul Eric Berne împreună cu
un grup de psihologi şi terapeuţi, analiza tranzacţională reprezintă o teorie
completă a personalităţii, al cărui demers principal constă în analizarea
comportamentelor, atitudinilor, cuvintelor şi reacţiilor emoţionale, trimiţând
responsabilitatea analizei şi a soluţionării problemelor celor cărora le aparţin
în primul rând. Relaţiile între persoane şi grupuri sunt constituite din serii de
tranzacţii – unităţi de schimb bilateral – care se succed. Analiza
tranzacţională permite analizarea cu precizie a acestor tranzacţii şi, prin
aceasta, facilitează o mai bună înţelegere a fenomenelor de comunicare. Orice
tranzacţie transmite în acelaşi timp două tipuri de informaţii: despre

404
conţinutul mesajului (lucrul despre care se vorbeşte/ subiectul discuţiei) şi
despre relaţia între persoane (cine vorbeşte, cui vorbeşte şi cum îi vorbeşte).
Jocurile psihologice sunt re-jucări ale strategiilor din copilărie,
strategii care însă nu mai sunt adecvate vârstei adulte. Sunt nişte tipare de
comportament care duc la deznodământuri previzibile. Motivele pentru care
oamenii joacă astfel de jocuri psihologice sunt diverse: din nevoia de
structură, pentru a obţine anumite beneficii secundare, pentru a-şi confirma
injoncţiunile parentale şi păstra cadrul scenariului de viaţă, pentru a-şi
confirma poziţia de viaţă, pentru a păstra iluzia predictibilităţii oamenilor şi
situaţiilor.
La nivel social, jucătorii experimentează jocul ca pe un schimb
intens. La sfârşitul jocului toţi jucătorii experimentează trăiri preponderent
negative. Dar, deşi jocul nu rezolvă nimic şi nici nu are aparent niciun
beneficiu pentru vreun jucător, oamenii se trezesc deseori că reintră în
aceleaşi roluri.

III. TRIUNGHIUL DRAMATIC

Într-un joc există trei roluri posibile: Persecutorul, Salvatorul şi
Victima (supusă sau rebelă). Aceste roluri formează ceea ce în analiza
tranzacţională se numeşte un triunghi dramatic, concept care aparţine lui
Stephen Karpman, un discipol al lui Berne.
Rolul de Victimă este asumat de persoanele care au o gândire de tip
Bietul de mine! Ele se simt oprimate, neputincioase, lipsite de speranţă,
respinse şi ruşinate, şi sunt percepute de ceilalţi ca exagerat de sensibile. Au
tendinţa de a se debaraşa de orice responsabilitate şi îşi neagă complet
capacitatea de a schimba circumstanţele care au dus la apariţia unor situaţii
inconfortabile din punct de vedere emoţional. O persoană în rolul de Victimă
caută tot timpul un Salvator, iar dacă acea persoană nu reuşeşte să o salveze
sau refuză, atunci îl va percepe ca pe un Persecutor.
Rolul de Salvator aparţine celor care spun Lasă-mă să te ajut!
Aceştia muncesc din greu să ajute şi să îngrijească alţi oameni, chiar dacă nu
li s-a cerut ajutorul. Astfel se simt bine în pielea lor, neglijându-şi propriile
nevoi şi responsabilităţi pentru a le împlini pe ale altora. Deseori se simt
tracasaţi, obosiţi, epuizaţi, într-un martiriu constant.
Rolul de Persecutor se recunoaşte după afirmaţia Din cauza ta se
întâmplă asta! El critică şi culpabilizează Victima, stabileşte limite stricte,
are o mare nevoie de control, este rigid, autoritar, furios şi adept al bully-ing-ului.
Deşi urlă şi critică, nu rezolvă problemele şi nici nu-i lasă pe alţii să o facă.
Fiecare rol are beneficiile sale secundare. Victima găseşte pe cineva
care să aibă grijă de ea, Salvatorul găseşte pe cineva de care să se preocupe,
Persecutorul se poate simţi superior atât Victimei cât şi Salvatorului.

405
Preţul pe care toţi îl plătesc însă este o dinamică socială disfuncţională care
exclude orice posibilitate (şi responsabilitate) de funcţionare matură,
sănătoasă şi rezilientă.
Putem identifica cu uşurinţă rolurile pe care personajele situaţiei
prezentate la început şi le-au însuşit. Plecăm de la Persecutorul - şef care
nu-şi asumă nicio responsabilitate, deşi este foarte clar că respectiva lucrare
nu a părăsit departamentul fără girul său, dar care ulterior se Victimizează
când consideră că ceilalţi îşi bat joc de munca sa de ani de zile. Apoi, o avem
pe doamna Mimi, pornită în situaţie ca Victimă, dar care ulterior se mută în
rol de Persecutor al consilierului. Şi, nu în cele din urmă, pe domnul Titi,
Salvatorul situaţiei, care la final devine Victimă în relaţia cu doamna Mimi şi
alunecă apoi în rolul de Persecutor când cere o anchetă oficială.
Toată situaţia nu a dus la nicio rezolvare, doar a permis fiecăruia
să-şi asume diferite roluri şi, cu siguranţă, să obţină la nivel personal un
oarecare beneficiu secundar psihologic, evidenţiabil într-o analiză personală.

IV. TRIUNGHIUL ÎNVINGĂTORILOR

Revenind la cazul prezentat în deschidere, este evidentă necesitatea
unei intervenţii pentru a gestiona situaţia, pentru a dezamorsa tensiunile şi a
face funcţională microstructura. În 1990 un continuator al ideilor lui Berne,
Acey Choy aducea în atenţia publicului o teorie care venea să ducă triunghiul
dramatic la un alt nivel. El a introdus conceptul de triunghi al învingătorilor,
propunând o transformare a rolurilor tradiţionale.
Astfel, Victima se transformă în Vulnerabil. Vulnerabilul
conştientizează, asemeni Victimei, că suferă sau că are o problemă care îi
creează detresă, dar spre deosebire de aceasta îşi menţine accesul la logică şi
se implică în rezolvarea problemelor, utilizându-şi capacitatea de a rămâne
ancorat în realitatea prezentă şi în armonie cu trăirile sale. Vulnerabilul ştie
că poate să simtă şi să gândească în acelaşi timp, în timp ce Victima deseori
îşi suspendă raţionalul în favoarea unei blocări în experienţa emoţională.
În procesul de rezolvare a problemelor Vulnerabilul poate lua în calcul
posibilitatea de a cere ajutor, resurse sau sprijin, iar dacă primeşte un refuz,
ştie să căute alte soluţii. Victima nu cere explicit ajutorul, de teamă că va
trebui să facă faţă unui refuz sau unui ajutor nesatisfăcător, motiv pentru care
îmbie la sprijin într-un mod pasiv, lăsându-şi loc să se plângă ulterior că
nimeni nu o înţelege, nu o ajută aşa cum ar trebui sau ar merita. Trecerea de
la Victimă la Vulnerabil este una anevoioasă, căci dincolo de redescoperirea
şi cultivarea abilităţii de rezolvare de probleme, persoana trebuie să facă şi
un adevărat travaliu individual de maturizare şi creştere a rezilienţei.
Oamenii intră în poziţia Salvatorului pentru a-şi satisface nevoia de
a se simţi superiori sau pentru a se convinge pe ei înşişi că sunt OK.

406
Majoritatea Salvatorilor sunt preocupaţi în mod autentic de neputinţa
Victimei de aceea se grăbesc să o ajute din proprie iniţiativă, suspendându-i
acesteia din urmă dreptul de a decide dacă are nevoie de ajutor, dacă îl cere
sau dacă îl primeşte. Rolul alternativ este cel de Grijuliu (Caring). Asemeni
Salvatorului, Grijuliul manifestă o preocupare autentică privitoare la
persoana Vulnerabilă, dar diferă de acesta prin aceea că respectă abilitatatea
persoanei Vulnerabile de a gândi, de a rezolva probleme şi de a cere ceea ce
îşi doreşte. Grijuliul se implică doar dacă i se cere ajutorul şi doar dacă este
disponibil, implicarea sa acoperind doar o problematică punctuală. Salvatorul
se amestecă indiferent dacă este restant cu propriile responsabilităţi, nevoi
sau resurse, iar când eşuează are motiv să explice eşecul prin relocarea
disponibilităţii, adoptând chiar un discurs de martiriu (”fireşte că nu am
terminat la timp, doar nu era să-l las pe colegul nostru la greu, cineva trebuia
să îl ajute”). Grijuliul are capacitatea de a-şi monitoriza emoţiile şi nevoile şi
astfel poate interveni şi se poate replia în momentul în care se simte intruzat
sau copleşit. Abilitatea necesară pentru a trece de la Salvator la Grijuliu este
cea de ascultare.
Poziţia de Persecutor presupune un comportament care determină la
ceilalţi trăiri de neputinţă sau suferinţă. Persecutorul nu ţine cont de
sentimentele şi valoarea personală a celor afectaţi de acţiunile sale, le
consideră detalii nesemnificative pe drumul atingerii, fără scrupule şi
remuşcări, a propriilor obiective. Asertivul din triunghiul lui Choy, asemeni
Persecutorului, îşi foloseşte energia pentru a-şi atinge obiectivele şi apăra
drepturile, dar spre deosebire de Persecutor nu este interesat să îşi folosească
energia pentru a pedepsi, răni sau violenta pe oricine îi stă în cale. O persoană
asertivă este capabilă să spună NU dacă nu doreşte ceva, fără a-i răni pe
ceilalţi, reuşeşte să dea feedback autentic, fără a jigni şi iniţiază negocierea
atunci când situaţia ajunge într-un impas. Abilitatea necesară pentru a depăşi
rolul de Persecutor este asertivitatea.

V. PROPUNERE DE GESTIONAREA ALTERNATIVĂ A

SITUAŢIEI
Cum ar arăta situaţia de muncă, în termeni de gestionare matură a
situaţiei?
Şeful îi cheamă la el pe cei doi subordonaţi şi le prezintă situaţia în
termeni de fapte, nu interpretări. Ştie că în departamentul său a fost făcută o
lucrare care, din păcate, nu a avut calitatea necesară pentru a duce la o
finalizare. Din acest motiv cere o întâlnire în care să fie identificate erorile,
pentru ca o astfel de situaţie să nu se repete. Fiecare participant îşi asumă cu
maturitate responsabilitatea pentru neîndeplinerea conformă a sarcinilor,
stabilindu-se şi eventualele modalităţi de remediere a situaţiei actuale.
Nimeni nu judecă şi nu culpabilizează sau devalorizează pe nimeni. Şeful stabileşte

407
eventualele sancţiuni în raport de atribuţii, responsabilităţi şi consecinţe, dar şi de
conduita uzuală a persoanelor implicate. Cum ar arăta discuţia de la început, în
termeni de tranzacţii între adulţi?

Doamna Mimi aşteaptă la uşa şefului. A fost invitată la o discuţie

privitoare la o lucrare pe care a întocmit-o într-un mod necorespunzător. Din
păcate, nici superiorii săi ierarhici nu au verificat cu conştiinciozitate
lucrarea, deci nu au sesizat greşeala şi au semnat, girând astfel conţinutul.
Mimi lucrează de 20 de ani şi ştie ce are de făcut, iar în toţi anii nu a avut
nicio eroare în documentele întocmite. Tocmai când se pregătea să intre,
apare şi consilierul şefului, domnul Titi, o persoană mereu ocupată, dar
actualmente preocupată de ceea ce urmează să se întâmple...
- Doamna Mimi, domnule Titi, începe şeful, să ştiţi că suntem într-o
situaţie delicată. Am pierdut contractul de finanţare pentru achiziţiile
departamentului. Lucrarea întocmită de doamna Mimi a cuprins o greşeală
pe care din păcate nici domnul Titi, nici eu nu am sesizat-o. Situaţia este una
delicată şi v-am chemat aici să vă cer propuneri legate de modul cum am
putea-o rezolva. Şefii cei mari sunt foarte supăraţi şi au hotărât să ne
pedepsească în consecinţă. S-a vorbit chiar de demiteri.
- Îmi pare rău domnule, spune Mimi. Eu am lucrat cu atenţie şi
conştiinciozitate, la fel ca de fiecare dată. Voi relua materialul ca să îmi dau
seama unde a fost greşeala. Am greşit, este adevărat, dar sper că atunci când se
vor stabili pedepsele, se va lua în calcul şi faptul că e prima greşeală pe care o
fac în 20 ani. Ştiu că asta mă priveşte doar pe mine, dar vă rog să nu îmi tăiaţi
din bani, îmi cresc singură copiii şi mi-ar fi destul de greu să mă descurc.
- Ştiu, doamna Mimi, voi ţine cont de situaţia dumneavoastră. Cred
că vă este dificil ca părinte singur să vă descurcaţi şi cu copiii şi cu serviciul.
Şi de asemenea, ştiu cât de mult efort depuneţi la serviciu. Chiar nu aş fi avut
ce să vă reproşez, până acum.
- Domnule, intervine şi consilierul, consider că şi eu am partea mea
de responsabilitate în această situaţie. Am avut o perioadă mai dificilă şi
într-adevăr nu am fost foarte atent când am parcurs lucrarea. Sunt convins
că împreună vom găsi o soluţie şi dacă dumneavoastră vorbiţi cu şefii mai
mari, cu singuranţă vom găsi înţelegere.
- Aveţi dreptate, domnule Titi, observaţia dumneavoastră e utilă.
Cu toţii avem partea noastră de vină şi fiecare, sunt convins, poate să
contribuie la găsirea unei soluţii. Vă garantez că o voi alege pe cea mai bună
şi o voi promova în consecinţă.
- Aşa este, domnule Titi, intervine şi Mimi. Vă mulţumesc pentru
corectitudine. Şi aveţi dreptate, putem găsi o soluţie. Eu propun să mă lăsaţi
să o mai citesc o dată şi apoi să discutăm din nou. Până la urmă, eu am
întocmit-o şi ar trebui să încep eu.

408
 - Cred că este o idee bună, zise şeful! Nu e cazul să ne pierdem
vremea cu căutarea vinovaţilor şi împărţirea pedepselor, cel puţin nu acum.
Domnule Titi, doamna Mimi, haideţi să mergem fiecare în biroul său şi să
parcurgem din nou lucrarea. În 30 de minute vă aştept înapoi aici şi analizăm
soluţiile. După ce voi lua decizia, îi voi suna pe şefi pentru a le prezenta
soluţia şi a le cere o reevaluare.
Toată lumea pleacă împăcată cu situaţia, centrată pe găsirea unei
soluţii, fără să se simtă lezată emoţional, folosită, nedreptăţită.
Trecerea la această modalitate de interacţiune, la asumarea unor noi
roluri se face treptat şi asistat, presupunând un travaliu personal autentic.
Schimbările pe care induce însă, la nivelul calităţii relaţiilor şi implicit a
mediului de lucru sunt cu uşurinţă identificabile. Tot acest proces ţine de o
cultură organizaţională, care vede dezvoltarea personală a indivizilor ca pe o
investiţie importantă, existând un interes altruist de a sprijini creşterea
nivelului de rezilienţă al personalului.

BIBLIOGRAFIE

1. BERNE, Eric, Jocuri pe care le joacă adulţii, Editura Amaltea,

Bucureşti, 2000
2. BERNE, Eric, Ce spui după „Bună ziua”, Editura Trei, 2000
3. CHOY, Acey, The winners triangle, în Transactional Analisys
Journal, volume 20, 1990 – issue 1, pag. 40-46

WEBGRAFIE

www.businessballs.com/building-relationships/transactional-
analysis-eric-berne/#time-structuring
www.ericberne.com/games-people-play
www.karpmandramatriangle.com

409
 REZILIENŢĂ ŞI STRES OCUPAŢIONAL ÎN AVIAŢIA
MILITARĂ ŞI CIVILĂ

Doina ALBESCU ∗
Rezumat
Rezilienţa psihologică în profesii cu grad mare de solicitare fizică şi mentală este
asociată în mod direct cu posibilitatea de a face faţă stresului ocupaţional. În aviaţie s-au
dezvoltat programe de prevenire a stresului posttraumatic (PTSD). Nu oricine trăieşte o traumă
dezvoltă PTSD, însă majoritatea oamenilor are nevoie de asistenţă psihologică pentru a face
faţă situaţiei. Pentru a preveni instalarea simptomelor de stres postraumatic se cere intervenţia,
în primele 72 de ore de la evenimentul traumatizant, cu ajutorul unor tehnici simple cu caracter
nonterapeutic, adresate unor persoane normale aflate în situaţii anormale. Numeroase studii
arată beneficiile unor astfel de intervenţii.

I. STRESUL OCUPAŢIONAL ÎN AVIAŢIE

La prima vedere, a discuta despre rezilienţa psihologică a
personalului aeronautic ar putea părea un lucru nepotrivit, ştiut fiind faptul
că profesioniştii din domeniul aviaţiei parcurg etape dificile de selecţie şi
formare profesională. Rigurozitatea cu care ne raportăm la aceste procese
este însă justificată de solicitările fizice şi mentale ale profesiei, solicitări
care îi pun pe cei în cauză, uneori, în situaţii de stres major. Din acest motiv,
este cu atât mai argumentată ideea de a dezvolta un segment aparte al
psihologicie aeronautice, cel al psihologiei de tip clinic. În sfera psihologiei
clinice aeronautce se înscriu, în primul rând, manifestările de dezadaptare
profesională generate de stresul profesional.
Stresul posttraumatic este o entitate diagnostică clinică ce descrie
un complex de trăiri şi reacţii psihice consecutive expunerii la un incident
critic. Prezintă risc de a dezvolta o reacţie post-traumatică oricine a fost
victimă sau martor la o acţiune violentă sau expus la o situaţie ameninţătoare
(exemple: viol/abuz sexual, violenţă domenstică, agresivitate fizică, acte de
violenţă publică, supravieţuitori ai unor evenimente neaşteptate, precum
accidente auto, dezastre naturale, evenimente catastrofice majore – accidente
aviatice, atacuri teroriste, dezastre datorate erorii umane – accidente
industriale, moartea neaşteptată a unei persoane apropiate, copii neglijaţi sau
abuzaţi sexual, fizic şi/sau verbal, veterani de război sau victime civile,
bolnavi incurabil sau care suportă proceduri medicale invazive, profesionişti

∗
Ministerul Apărării Naţionale

410
în domeniul intervenţiei de urgenţă - lucrători în servicii medicale, poliţişti,
pompieri, militari etc.
Conform ICD 54, reacţia la stres sever reprezintă o categorie de
tulburări de adaptare generate de un eveniment de viaţă extrem de stresant,
iar entităţile diagnostice reunite aici sunt considerate a se produce
intotdeauna ca o consecinta directă a stresului sever acut sau a traumei
persistente. Evenimentele stresante sunt, aşadar, factorul primar cauzal, iar
tulburarea nu s-ar fi produs fără impactul lor. Reacţia la stres poate fi, în
funcţie de caracteristicile prezente, reacţie acută la stres, tulburare de stres
postraumatică sau tulburare de adaptare.
Pentru o raportare corectă la simptomatologia prezentă,
diagnosticul diferenţial este crucial. În aviaţie, stresul posttraumatic poate fi
cu uşurinţă confundat cu alte manifestări, precum frica de zbor, sindromul
de suprasolicitare, sindromul vestibular de etiologie psihică sau tulburări de
natură psiho-somatică 55. Pe scurt, enumerăm principalele caracteristici care
ajută la identificarea corectă a tulburării. Astfel,
• Sindrom vestibular (răul de mişcare)/frica de zbor - frica de zbor
se diferenţiază de sindromul vestibular prin stresul anticipativ accentuat,
simptome precum stări de vomă/greaţăapar şi la sol, pierderea motivaţiei
pentru zbor, dificultăţi de zbor în situaţii cu risc crescut, dificultăţi de însuşire
a exerciţiilor de zbor complexe.
• Sindrom de suprasolicitare/frica de zbor - frica de zbor apare,
indiferent de gradul de încărcare profesională, în momentele de reluare a
activităţii/treceri la misiuni mai dificile.
• PTSD/frica de zbor – în cazul fricii de zbor nu există neapărat un
eveniment traumatizant.
• Tulburări psihosomatice/frica de zbor - spre deosebire de tulbirările
psihosomatice, în frica de zbor apare pierderea dorinţei şi plăcerii de a zbura.
• Sindrom de suprasolicitare/sindrom vestibular - acesta din urmă
apare pe fondul unui volum redus de ore de zbor (fazele de început ale
antrenamentului).
• PTSD/sindrom vestibular – sindromul vestibular nu presupune un
episod traumatic.
• Tulburări psihosomatice/sindrom vestibular – prima categorie de
tulburări poate viza şi alte funcţii sau organe (ex.: aritmii), iar acuzele apar

54
Pentru detalii, vezi ICD - 10. Clasificarea tulburarilor mentale şi de comportament, Cap. V,
F40-F48, disponibil la https://www.hosptm.ro/ files/drg/icd-10-am/cap05.pdf. Chiar dacă
suntem obiţnuiţi să ne raportăm la DSM, ca prim material diagnostic, psihiatrii din România
utilizează ICD-10, conform afilierii naţionale. Diferenţele dintre aceste două material sunt
neimportante.
55
Vezi Popa, pp. 196-197.

411
şi la sol. Sindromul vestibular are o simptomatologie mai precisă (greaţă,
vomă, cefalee), iar acuzele apar numai în zbor.
• PTSD/sindrom de suprasolicitare – acesta apare la finalul unei
perioade intense de activitate, nu se asociază neaparat cu un eveniment
traumatic şi se remite prin odihnă şi relaxare.
• Tulburări psihosomatice/sindrom de suprasolicitare – spre
deosebire de sindromul de suprasolicitare, care apare după o perioadă intensă/
prelungită de activitate, tulburările psihosomatice nu au legătură cu
intensitatea activităţii.
• PTSD/tulburări psihosomatice – acestea din urmă nu sunt legate
neapărat de un incident critic.

II. FAZE ALE INTERVENŢIEI ÎN CAZUL PRODUCERII

UNOR EVENIMENTE CU POTENŢIAL TRAUMATIC
Indiferent de forma pe care o ia, reacţia la stres este o reacţie
normală la un eveniment anormal. De aceea, apariţia tulburărilor legate de
stres poate fi minimizată, prin procesele de selecţie psihologică, doar până la
un anumit moment (excluzând persoanele predispuse la a dezvolta astfel de
tulburări cu mai multă uţurinţă). Odată selecţia personalului încheiată,
programele de prevenire a stresului traumatic joacă un rol esenţial. Scopul
comun al acestor programe este legat de creşterea capacităţii de a face faţă,
mental şi emoţional, stresului accentuat (rezilienţa psihologică).
Una dintre principalele probleme cu care se confruntă cei care
intenţionează să implementeze programe de suport în situaţii de stres
postraumatic este legată de prejudecăţile, încă existente, în legătură cu
acesta. Stresul posttraumatic este asociat cu numeroase concepţii eronate, iar
una dintre cele mai grave consecinţe ale acestora poate fi aceea că persoanele
care au fost implicate într-un eveniment traumatic şi care înca suferă efectele
acestui eveniment să nu apeleze la un ajutor specializat. Astfel, putem
enumera: 1) Prejudecată: programele de suport psihic se adresează doar celor
implicaţi în eveniment. De fapt, reacţiile de stres traumatic apar şi la martori;
2) Prejudecată: oamenii devin mai puţin vulnerabili pe măsură ce se
confruntă cu evenimente traumatice. De fapt, incidente repetate pot creşte
probabilitatea de a dezvolta reacţii de stres traumatic; 3) Prejudecată:
relativizarea şi minimizarea evenimentului au efect pozitiv. De fapt, ele pot
produce durere, iritare, suferinţă; 4) Prejudecată: cei care reacţionează calm
pe durata unui accident traumatic riscă mai puţin să dezvolte reacţii de stres
traumatic. De fapt, acest lucru nu este o garanţie pentru evoluţia viitoare;
5) Prejudecată: discuţiile legate de un incident critic anterior înrăutăţesc
situaţia. De fapt, reacţiile de stres traumatic nu se evită prin evitarea
confruntării cu emoţiile generate de acesta.

412
 Pentru a preveni instalarea simptomelor PTSD se cere intervenţia,
în primele 72 de ore de la evenimentul traumatizant, cu ajutorul unor tehnici
simple cu caracter nonterapeutic, adresate unor persoane normale aflate în
situaţii anormale. Din datele furnizate de Eurocontrol reiese că efectele a
două accidente similare (ca număr de victime şi amploare), au fost diferite
în funcţie de acordarea suportului psihic imediat consecutiv evenimentului
critic, astfel: în 1978, fără suport psihic, au existat 29 pierderi, şi 31%
apeluri la servicii de sănătate mentală; în 1986, cu suport psihic, s-au
înregistrat o singură pierdere şi 1% apeluri la servicii specializate.
Evaluarea psihologică şi implicit intervenţia de suport după un
eveniment traumatizant se realizează în trei etape: faza imediată – este etapa
intervenţieie echipelor de salvare, care acţionează conform a trei principii:
promptitudine, proximitate, simplitate. Se are în vedere în principal
asigurarea condiţiilor de hrană, hidratare, odihnă; faza acută – are în vedere
intervenţii specifice, în cazul în care simptomatologia persistă, în scopul
prevenirii sechelelor traumatice; faza sechelelor, care cuprinde următoarele
etape: etapa de stabilizare emoţională, etapa de educaţie, etapa
managementului stresului, etapa de focalizare asupra traumei, etapa de
prevenire a recăderilor, etapa de consolidare a achiziţiilor.
Ultimele două faze necesită prezenţa echipelor de profesionişti în
sănătate mentală, iar intervenţiile au loc în locaţii specifice şi utilizează
tehnici specifice abordării cognitiv-comportamentale.
Faza acută a intervenţiei este deosebit de importantă pentru
prevenirea apariţiei ulterioare a unor manifestări mai accentuate (creşterea
rezilienţei psihologice). Imediat după incidentul critic, persoana este
îndepărtată de locul evenimentului. Echipele de salvare asigură primul
ajutor, fiind focalizate pe „urgenţele vitale”. Prevenirea apariţiei PTSD
începe cu intervenţiile profesioniştilor în sănătate mentală, din faza acută de
stres, având drept obiectiv restabilirea echilibrului psihic. Filosofia acestor
tehnici se bazează pe ideea că o intervenţie rapidă poate împiedica
dezvoltarea unei patologii ulterioare.
În această etapă, intervenţia poate fi de tipul unu-la-unu sau de grup.
Alegerea aparţine consilierului, care ţine cont de timpul scurs de la
eveniment, factori culturali, personalitatea celor implicaţi, compatibilitatea
lor etc. Cele două tipuri de tehnici urmează acelaşi principiu de bază:
discutarea cu victima, pentru a diminua impactul crizei. Principala diferenţă
dintre tehnicile amintite este aceea că tehnica unu-la-unu oferă posibilitatea
găsirii unei soluţii particularizate la caracteristicile individuale ale persoanei
în cauză, în timp ce sesiunile de grup pun accentul pe normalizarea
experienţelor trăite (prin faptul că participanţii la discuţii îşi impărtăşesc
gânduri şi emoţii similare).

413
 Tehnicile de grup se adresează unui număr de minimum trei
persoane care au trăit experienţa aceluiaşi incident critic. Principalele
intervenţii sunt cunoscute sub denumirile de defusing şi debriefing.
Termenul defusing (de la eng. defuse, dezamorsare) se referă la
procesul de „dezactivare” a unei „bombe emoţionale” (situaţia explozivă).
Acesta permite victimelor să ventileze emoţiile legate de dezastrul prin care
au trecut (amintiri, pierderi, metode de a face faţă situaţiei). Această ventilare
are loc într-un mediu securizat şi suportiv. Procesele de defusing implică în
mod obişnuit şedinţe imediate informale realizate ad-hoc. Deoarece timpul
alocat acestot întâlniri este adesea prea scurt, şedinţele de defusing reprezintă
doar un punct de plecare. Sunt necesare intervenţii ulterioare, care pot consta
fie în simpla oferire de suport psihologic (grupuri de terapie suportivă), fie în
programe elaborate şi formale de debrifing.
Durata unei şedinţe de defusing este de 20 până la 60 de minute şi
se adresează de obicei unor grupuri mai mici decât în cazul debriefingului.
Etapele generale urmărite sunt: prezentarea participanţilor la discuţie,
explorarea faptelor şi gânduilor asociate, enumerarea simptomelor şi
reacţiilor şi normalizarea acestora. Se pot recomanda consilieri ulterioare.
Defusingul nu este o formă de tratament ci mai degrabă un mod de
încurajare şi clarificare a persoanei în cauză.
Debriefingul psihologic este adesea un bun prim pas pentru a ajuta
persoanele implicate în evenimente traumatice. Este vorba de întâlniri
formale, individuale sau în grupuri mici, în general la scurt timp după un
incident critic, cu scopul precis de a aborda reziduurile emoţionale
consecutive incidentului critic. Debriefingul poate fi desfăşurat în orice loc,
suficient de încăpător şi care poate asigura intimitatea. Durata unei şedinţe
poate fi de până la câteva ore.
Este bine ca, ori de câte ori este posibil, orice individ aflat în criză
să beneficieze de debriefing. Multe organizaţii recomandă sau chiar cer
sesiuni de debriefing sau defusing consecutiv apariţiei unui incident. Crucea
roşie americană oferă, de pildă, astfel de servicii.
Există câteva modele de debriefing. Organizaţii precum NOVA
(National Organization for Victim Assistance) preferă un model de debriefing
prin care se instruieşte personalul din echipă şi voluntarii. Deşi modelele de
debriefing diferă ca număr şi tip de faze (stadii), ele se bazează pe aceleaşi
elemente de bază, adresându-se tuturor aspectelor care alcătuiesc ceea ce
numim reacţie normală la stres (elemente de văz, auz, gust, gânduri, emoţii,
amintiri).
Principalele etape de intervenţie de tip debriefing şi momentele
aferente acestora sunt: prezentare (se prezintă membrii echipei, se anunţă
scopurile şi regulile de desfăşurare. Scopul acestei etape este destinderea

414
atmosferei, crearea unui climat de încredere şi cooperare); explorare – fapte
(ce s-a întâmplat?, care este evenimentul critic?, care a fost rolul tău în raport
cu evenimentul?), gânduri, reacţii (care a fost prima reacţie?, ce ai simţit?,
care a fost cel mai rău moment?), simptome (cognitive, emoţionale, fizice,
comportamentale); informare (se explică normalitatea reacţiilor şi
anormalitatea situaţiei); revenire (reinserţie) – de face sinteza celor discutate,
se oferă răspunsuri la întrebări, recomandări).
Principalele avantaje ale debriefingului sunt legate de explicarea
neînţelegerilor, recunoaşterea emoţiilor negative, schimb de experienţă,
suport interpersonal, sprijin pentru depăşirea momentelor critice,
îmbunătăţirea comunicării în echipaj, creşterea coeziunii grupului, pregătirea
pentru noi situaţii.
Ajutorul în astfel de cazuri nu aparţine în exclusivitate
psihoterapiei. Uneori, prietenii, colegii sau preotul pot reprezenta sprijinul
necesar. Dar este important ca persoanei care simte nevoia unui astfel de
sprijin să i se ofere informaţiile necesare şi pertinente pentru a lua o decizie
in acest sens, eliminând astfel efectul acestor concepţii eroante care sunt
deseori promovate în conversaţii cotidiene.
Au fost dezvoltate diverse programe de intervenţie în stresul
postraumatic, programe adresate persoanelor care se află în imediata
proximitate (colegi, mai ales). Avantajele unor astfel de programe sunt legate
de recunoaşterea emoţiilor negative, explicarea neînţelegerilor, schimb de
experienţă, suport interpersonal, sprijin pentru depăşirea momentelor critice,
îmbunătăţirea comunicării în echipă/echipaj, creşterea coeziunii grupului,
pregătirea pentru noi situaţii. Dintre cele mai cunoscute, amintim:
- After Action Stress Debriefing - program iniţiat de aviaţia militară
germană, se adresează echipajelor ce revin din misiuni de luptă. Este un
prim ajutor psihologic în mediul operaţional, având ca scop compensarea
emoţională. Debriefingul este asigurat de echipe în componenţa cărora intră
psihologi, medici, comandanţi, preoţi. Intervenţia urmează câţiva paşi:
explicarea scopului şi regulilor, reconstrucţia verbală a evenimentului,
obţinerea unui consens de grup despre ce s-a întâmplat, restaurarea
responsabilităţii, validarea trăirilor, prevenirea acuzaţiilor, evocarea
manifestărilor emoţionale, învaţăminte ş.a.m.d.
- Critical Incident Stress Debriefing - program propus de
Eurocontrol pentru acordarea asistenţei controlorilor de trafic aerian
confruntaţi cu situaţii critice. În maximum 3 ore au loc discuţii ce vizează
eliberarea emoţională. Etapele sunt similare modelului anterior, urmărindu-se
trecerea de la nivelul cognitiv ala anlizei la cel emoţional. Consilierii sunt
aleşi din rândul colegilor controlori de trafic, pe bază de voluntariat (peers),
pe baza unor calităţi precum experienţă profesională, capacitatea de

415
 ascultare şi înţelegere, maturitate şi echilibru psihic s.a. Programul
presupune şedinţe imediate, la locul de muncă, individual/grup (3-20 de
participanţi), cu durata de 20-60 min., cu rol de suport, nu terapeutic (se pot
recomanda consilieri ulterioare).
În concluzie, se remarcă necesitatea unui prim ajutor psihologic, în
cazul apariţiei unui eveniment traumatic (prin tehnici de defusing şi
debriefing), în vederea reducerii riscului de apariţie a PTSD. Nefiind tehnici
terapeutice, acestea pot fi însuşite cu uşurinţă de consilieri pregătiţi special
pentru astfel de intervenţii. Una din nemulţumirile pasagerilor care trec
printr-un astfel de eveniment este dată de neacordarea acestui ajutor. Efortul
pentru a asigura intervenţia psihologică în faza acută este minor în comparaţie
cu beneficiile aduse, atât pentru persoanele implicate cât şi pentru companie
(de transport aerian, în acest caz).
Pe de altă parte, dacă medicina operaţională este o medicină aplicată
în condiţiile specifice ale misiunilor militare, psihologia militară este în mare
parte o psihologie operaţională. Aceasta înseamnă că atât medicina, cât şi
psihologia au în vedere permanent caracteristicile speciale ale mediului
militar (izolare, resurse limitate, risc), iar scopul lor este comun: menţinerea
resursei umane în stare de operativitate. Militarii care participă la misiunile
specifice pentru care sunt antrenaţi pot necesita uneori ajutor medical şi/sau
psihologic. Psihologia operaţională ar trebui de aceea să aibă în centrul
preocupărilor ei conceptul de stres operaţional, care este un tip de stres
ocupaţional (stresul asociat muncii în general) cu referire la profesiile
militare.

416
 BIBLIOGRAFIE

1. Eurocontrol (2005), Critical Incident Stress Management –

prezentarea tehnicii la Bucureşti, februarie;
2. Holdevici, I., Licu, M. (2004), Asistenţa psihologică în tulburarea de
stres postraumatic. Metode de intervenţie terapeutică, în „Psihologie aplicată
în forţele armate”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2004 (pp. 87-102);
3. Kennedy, C. H., zillmer, e.a., (ed.), (2006), Military Psychology.
Clinical and operational applications, Guilford Press, New York.
4. Popa, M. (2005), Psihologie aeronautică, Editura Universitară „Carol
Davila”, Bucureşti;
5. Ştefănescu, D. (2008), Curs de intervenţie psihologică în situaţii de
stres postraumatic (material nepublicat).

417
 FACTORI DE PROTECŢIE ŞI REZILIENŢA PENTRU
IDEAŢIA SUICIDARĂ ÎN CAZUL MILITARILOR

Maria Karina MORARU ∗

În psihologia militară, o problemă importantă constă în suicidul în

rândul personalului militar. În cazul armatei americane, rata suicidului a avut
perioade de creştere şi descreştere cu un vârf istoric de 118.3 la 100 000 de
militari. De mai mult de un deceniu, rata suicidului s-a stabilizat între 20 şi
29 la 100 000 (Smith, Doidge, Hanoa & Frueh, 2019). Un predictor important
al morţii prin suicid este ideaţia suicidară alături de încercările de suicid.
Acestea pot avea şi alte consecinţe negative precum spitalizare şi răniri la
nivelul individului şi pierderi financiare la nivelul statului (Klonsky, May &
Saffer, 2016).
Nu de puţine ori, încercările pot avea „succes”, iar trecerea de la
ideaţie la încercare poate depinde de a dispune de mijloace de suicid. S-a
observat faptul că restricţionarea accesului la mijloace este o metodă eficientă
de reducere a deceselor (Sarchiapone, Mandelli, Iosue, Andrisano, & Roy,
2011). Militarii dispun de acces la armele de foc, instrumente utilizate adesea
în comiterea suicidului.
În cazul celor mai multe decese şi încercări de suicid, persoanele au
negat anterior ideaţia suicidară în timpul screening-ului pentru evaluarea
riscului (Bernecker et al., 2018). În plus, încercările de suicid au o rată mai
mare de fatalitate în rândul militarilor comparativ cu populaţia generală
(Anestis & Bryan, 2013), aceştia deţinând cunoştinţe şi abilităţi de a ucide.
Analizând toate aceste elemente, se deduce necesitatea acordării unei atenţii
deosebite asupra ideaţiei suicidare şi prevenţiei acesteia, în special în rândul
personalului militar indiferent de statutul acestuia (activ, în rezervă, veteran).
De obicei, evaluarea ideaţiei suicidare se realizează prin referinţe
explicite la gândurile suicidare şi, de multe ori militarul neagă existenţa
acestor gânduri. În plus, dificultăţile psihologice şi raportarea acestora sunt
de multe ori văzute ca un semn de slăbiciune (Pietrzak, Johnson, Goldstein,
Malley, & Southwick, 2009) în special într-un mediu ce valorizează puterea
şi masculinitatea cum este mediul militar.

∗
Student masterand Universitatea din Bucureşti

418
 În vederea stabilirii unei modalităţi de a detecta ideaţia suicidară în
rândul militarilor care nu raportează existenţa acesteia s-a propus utilizarea
unor scale al căror itemi nu conţin referinţe cu privire la ideaţia suicidară.
Astfel s-au ales scalele Hopelessness (fără speranţă), Perceived Burdensome
(împovărare percepută) şi Thwarted Belongingness (apartenenţă zădărnicită).
Ultima variabilă menţionată (Thwarted Belongingness) şi interacţiunile
dintre cele trei sunt semnificative în prezicerea neraportării ideaţiei suicidare.
Rezultatele indică şi că un procent de aproximativ 10% din militarii care nu
raportează ideaţia suicidară este prezis ca fiind alcătuit din persoane care omit
existenţa ideaţiei în mod fals (Anestis, Mohn, Dorminey, & Green, 2017).
Mergând un pas mai departe faţă de a identifica militarii care nu
raportează ideaţia suicidară în ciuda existenţei acesteia, se caută modalităţi
de a prezice încercările de suicid în rândul acestei categorii de militari.
Utilizând ca variabile diferite elemente de natură administrativă, predictori
evaluaţi prin self-report şi încercările de suicid, s-a încercat construirea unui
model de evaluare a riscului de suicid prin două etape. Prima etapă a utilizat
doar datele administrative (variabile socio-demografice şi variabile ce ţin de
cariera militară) şi a putut clasifica 70% din cei care neagă ideaţia ca persoane
cu risc minor de încercări de suicid. A doua etapă, ce viza şi variabile
măsurate prin self-report (prezenţa traumelor, a tulburărilor psihice, expunere
la stres) a identificat în plus 15% în aceeaşi categorie şi a clasificat restul ca
persoane cu risc ridicat. În plus, rezultatele indică şi o preponderenţă a
militarilor care au negat ideaţia printre cei care au încercat să se sinucidă
(Bernecker et al., 2018).
Profesia de militar prezintă un risc ridicat de expunere la evenimente
şi situaţii cu potenţial traumatic. Prin urmare există şi un număr mai mare de
persoane cu simptome ale sindromului post-traumatic. În încercarea de a
identifica predictorii ideaţiei suicidare în cadrul acestei populaţii, s-a
accentuat rolul pe care depresia îl are. Aceasta produce atât un efect direct cât
şi unul indirect asupra ideaţiei, iar cogniţiile cu privire la traumă şi suportul
interpersonal au mediat relaţia dintre depresie şi ideaţia suicidară. Gândurile
negative despre sine au un rol important pentru ideaţie în cazul militarilor cu
sindromul stresului post-traumatic (McLean et al., 2017).
Aşa cum arată studiile anterioare, o posibilă cauză a încercărilor de
suicid şi a ideaţiei suicidare pentru personalul militar este experienţa unor
evenimente traumatice sau perioade intense de stres. Aşa cum
vulnerabilităţile pot intensifica efectul acestor evenimente, rezilienţa poate
oferi o defensă împotriva ideaţiei. Rezilienţa psihologică reprezintă abilitatea
unei persoane de a se adapta la urmările stresului extrem sau a traumei şi
menţinerea unui nivel înalt de funcţionare psihologică (American
Psychological Association, 2016).

419
 Veteranii sunt militari care au participat în teatrele de război şi au
fost expuşi la evenimente traumatice. Analizând un eşantion de peste 2000
de veterani, reprezentativ pentru populaţia la nivel naţional, s-a identificat o
proporţie majoritară (67.7%) a acestuia ca fiind rezilientă psihologic (Isaacs
et al., 2017). Observând că doar o parte a personalului militar este rezilientă
la evenimente traumatice, se ridică întrebarea „ce îi diferenţiază?”. Aceste
caracteristici pot varia de la experienţe similare de viaţă şi stil de viaţă la
trăsături de personalitate, vârstă, gen. În cazul studiului anterior, grupul
rezilient a fost alcătuit din persoane care aveau o probabilitate mai mare să
fie caucazieni, cu o medie de vârstă mai mică, un nivel mai ridicat al scopului
în viaţă. Aceştia prezentau mai puţine dificultăţi în sănătatea fizică şi nu
aveau un istoric de abuz de substanţe sau unul psihiatric. Din perspectiva
personalităţii, aceştia prezentau un nivel mai ridicat al extraversiei, al
stabilităţii emoţionale, recunoştinţei şi altruismului, precum şi un nivel mai
scăzut al deschiderii către experienţă (Isaacs et al., 2017).
Nu se poate vorbi despre rezilienţă fără a se aduce în discuţie un
concept similar acesteia, cele două având o varianţă comună. Conceptul este
reprezentat de factorii de protecţie. Aceştia pot fi definiţi ca variabile ce reduc
efectul advers al evenimentelor traumatice sau al stresului. Particularizând la
problema ridicată, factorii de protecţie reduc riscul dezvoltării ideaţiei
suicidare.
Este necesară o analiză a factorilor protectivi de care militarii
dispun. S-a observat că în cazul personalului militar activ, un nivel scăzut al
depresiei şi al conflictului familie-muncă asociate cu o rezilienţă crescută
reduc riscul apariţiei ideaţiei suicidare (Hourani et al., 2018). În cazul
veteranilor, ideaţia suicidară este asociată cu singurătatea, problemele de
natură somatică, dizabilităţile în sarcini instrumentale din viaţa de zi cu zi,
simptomele sindromului stresului post-traumatic, mecanismele de coping
bazate pe negare, abuzul de alcool şi vârsta înaintată. Printre factorii
protectivi se enumeră prezenţa suportului social, curiozitatea şi utilizarea
mecanismelor de coping bazate pe acceptare alături de rezilienţă (Pietrzak,
Pitts, Rotem, Southwick, & Whealin, 2017).
Pentru a evalua potenţialul de a comite suicid, nu este suficientă
evaluarea factorilor de risc. Este de asemenea nevoie de a stabili în ce măsură
sunt prezenţi factorii protectori. Intuitiv, motivul de a trăi are potenţialul de a
fi un factor de protecţie important şi, în acelaşi timp, un predictor important
al ideaţiei suicidare. Astfel, s-a adaptat o scală ce măsoară motivele de a trăi
pe populaţia din armată prin adăugarea a 20 de itemi cu specific militar.
Factorii obţinuţi sugerează că, în principal, motivele de a trăi se împart în
categoriile: responsabilitate faţă de familie, credinţe de supravieţuire şi de

420
coping, frica de suicid, dizabilitate şi necunoscut, griji cu privire la copil,
obiecţii morale şi valori militare (Deutsch & Lande, 2017).
După cum s-a menţionat anterior, în populaţia personalului militar,
există un procent de persoane care nu au o rezilienţă crescută (Isaacs et al.,
2017). Aceştia sunt o categorie vulnerabilă ce prezintă un risc mai ridicat de
a dezvolta simptome ale PTSD-ului şi/sau ale tulburării depresive. În urma
evaluării acestor simptome pentru un grup de veterani, s-a realizat după 7 ani
un follow-up. S-a determinat că un procent de 27,1% a dezvoltat ideaţie
suicidară. Veteranii din această categorie au prezentat un nivel mai scăzut al
conştiinciozităţii, al scopului vieţii şi o frecvenţă mai scăzută a participării la
slujbe religioase (Straus, Norman, Tripp, Pitts, & Pietrzak, 2019). Se poate
sugera că aceste variabile reprezintă factori de protecţie ce ar putea fi
dezvoltaţi pentru creşterea rezilienţei la ideaţia suicidară.
În vederea scăderii riscului de apariţie a ideaţiei suicidare există mai
multe abordări. Pe de-o parte cele care vizează obţinerea şi/sau dezvoltarea
factorilor de protecţie şi, pe de altă parte, cele care vizează creşterea
rezilienţei şi dezvoltarea mecanismelor de coping eficiente prin training.
În ceea ce priveşte ultima categorie, training-urile se realizează de
obicei în grup, abordările individuale fiind mai rare. De multe ori, acestea
sunt plasate în cadrul instructajului iniţial. Spre exemplu, un studiu a urmărit
creştea rezilienţei ofiţerilor cadeţi. Au fost comparate un training de auto-
reflectare ghidată şi un training pentru dezvoltarea abilităţilor de coping
pentru a reduce frecvenţa stresului perceput şi a simptomelor tulburării
depresive. S-a observat că training-ul de auto-reflectare ghidată este o metodă
mai eficientă pe termen lung, ce poate fi administrată în grupuri mari şi
facilitează dezvoltarea rezilienţei şi a strategiilor de coping în timpul
provocărilor de zi cu zi (Crane et al., 2019).
Un review teoretic al training-ului rezilienţei pentru personalul
militar arată o inconsistenţă a rezultatelor. Unele metode de îmbunătăţire a
rezilienţei nu au efect asupra sănătăţii mentale, altele au efecte semnificative
pentru reducerea simptomelor PTSD-ului, depresiei (Castro, Adler, McGurk,
& Bliese, 2012, apud Thompson & Dobbins, 2017) şi stresului (Bouchard,
Bernier, Boivin, Morin, & Robillard, 2012, apud Thompson & Dobbins,
2017). Totuşi, se resimte o insuficienţă a testelor de evaluare a rezilienţei, o
inconsistenţă a trainingului (ca metodă, durată, moment al administrării) şi o
diversitate în modul de evaluare a variabilei dependente (Thompson &
Dobbins, 2017).
Personalul militar poate fi adesea expus la perioade de stres intens
sau evenimente traumatice ce facilitează dezvoltarea sindromului de stres
post-traumatic. Există o probabilitate ridicată ca acesta să ducă la apariţia
ideaţiei suicidare, un predictor important al decesului cauzat de suicid.

421
Reducea riscului de apariţie a ideaţiei este realizată de prezenţa rezilienţei şi
a factorilor de protecţie. În general, militarii sunt persoane reziliente care
dispun de factori protectivi cum ar fi suport social, scopul în viaţă,
curiozitatea şi lipsa unui conflict familie-muncă. Există totuşi şi o populaţie
de risc în care este necesară dezvoltarea rezilienţei şi a factorilor protectivi,
însă studiile de validare a unor metode sunt inconsistente în aplicare şi
inconcludente.
În concluzie, rezilienţa psihologică alături de alţi factori protectivi
este esenţială în prevenţia ideaţiei suicidare şi reducerea numărului de
încercări şi decese prin suicid. Este necesară acordarea unei atenţii deosebite
militarilor vulnerabili şi se recomandă crearea, dezvoltarea şi validarea unor
metode de creştere a rezilienţei acestora.

422
 BIBLIOGRAFIE

1. Anestis, M. D., & Bryan, C. J. (2013). Means and capacity for

suicidal behavior: A comparison of the ratio of suicide attempts and deaths
by suicide in the US military and general population. Journal of Affective
Disorders, 148, 42–47.
2. Anestis, M. D., Mohn, R. S., Dorminey, J. W., & Green, B. A.
(2019). Detecting potential underreporting of suicide ideation among US
military personnel. Suicide and Life‐Threatening Behavior, 49(1), 210-220.
3. American Psychological Association, 2016. The Road to
Resilience. American Psychological Association, Washington, D.C.
4. Bernecker, S. L., Zuromski, K. L., Gutierrez, P. M., Joiner, T.
E., King, A. J., Liu, H., ... & Kessler, R. C. (2019). Predicting suicide attempts
among soldiers who deny suicidal ideation in the Army Study to Assess Risk
and Resilience in Servicemembers (Army STARRS). Behaviour research
and therapy, 120, 103350.
5. Bouchard, S., Bernier, F., Boivin, É., Morin, B., & Robillard,
G. (2012). Using biofeedback while immersed in a stressful videogame
increases the effectiveness of stress management skills in soldiers. PLoS One,
7(4), e36169
6. Castro, C. A., Adler, A. B., McGurk, D., & Bliese, P. D. (2012).
Mental health training with soldiers four months after returning from Iraq:
Randomization by platoon. Journal of Traumatic Stress, 25, 376-383.
7. Crane, M. F., Boga, D., Karin, E., Gucciardi, D. F., Rapport, F.,
Callen, J., & Sinclair, L. (2019). Strengthening resilience in military officer
cadets: A group-randomized controlled trial of coping and emotion
regulatory self-reflection training. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 87(2), 125.
8. Deutsch, A. M., & Lande, R. G. (2017). The Reasons for Living
Scale–Military Version: Assessing Protective Factors Against Suicide in a
Military Sample. Military medicine, 182(7), e1681-e1686.
9. Hourani, L. L., Williams, J., Lattimore, P. K., Morgan, J. K.,
Hopkinson, S. G., Jenkins, L., & Cartwright, J. (2018). Workplace
victimization risk and protective factors for suicidal behavior among active
duty military personnel. Journal of affective disorders, 236, 45-51.
10. Isaacs, K., Mota, N. P., Tsai, J., Harpaz-Rotem, I., Cook, J. M.,
Kirwin, P. D., ... & Pietrzak, R. H. (2017). Psychological resilience in US
military veterans: A 2-year, nationally representative prospective cohort
study. Journal of psychiatric research, 84, 301-309.

423
 11. Klonsky, E. D., May, A. M., & Saffer, B. Y. (2016). Suicide,
suicide attempts, and suicidal ideation. Annual review of clinical
psychology, 12, 307-330.
12. McLean, C. P., Zang, Y., Zandberg, L., Bryan, C. J., Gay, N.,
Yarvis, J. S., ... & STRONG STAR Consortium. (2017). Predictors of
suicidal ideation among active duty military personnel with posttraumatic
stress disorder. Journal of affective disorders, 208, 392-398.
13. Pietrzak, R. H., Johnson, D. C., Goldstein, M. B., Malley, J. C.,
& Southwick, S. M. (2009). Perceived stigma and barriers to mental health
care utilization among OEF-OIF veterans. Psychiatric Services, 60,
1118–1122.
14. Pietrzak, R. H., Pitts, B. L., Harpaz‐Rotem, I., Southwick, S.
M., & Whealin, J. M. (2017). Factors protecting against the development of
suicidal ideation in military veterans. World Psychiatry, 16(3), 326.
15. Sarchiapone, M., Mandelli, L., Iosue, M., Andrisano, C., &
Roy, A. (2011). Controlling access to suicide means. International journal of
environmental research and public health, 8(12), 4550-4562.
16. Smith, J. A., Doidge, M., Hanoa, R., & Frueh, B. C. (2019). A
historical examination of military records of US Army suicide, 1819 to
2017. JAMA network open, 2(12), e1917448-e1917448.
17. Straus, E., Norman, S. B., Tripp, J. C., Pitts, M., & Pietrzak, R.
H. (2019). Purpose in life and conscientiousness protect against the
development of suicidal ideation in US military veterans with PTSD and
MDD: results from the National Health and Resilience in Veterans
Study. Chronic Stress, 3, 1-10.
18. Thompson, S. R., & Dobbins, S. (2018). The applicability of
resilience training to the mitigation of trauma-related mental illness in
military personnel. Journal of the American Psychiatric Nurses
Association, 24(1), 23-34.

424
 VINDECAREA COPILULUI INTERIOR CA METODĂ
DE REZILIENŢĂ

Elena POREA ∗
Maria Alexa RADMIRA ∗∗
Loredana Elena TOTHAZAN ∗∗∗
Simona CURTEAN ∗∗∗∗

Rezumat
Ne propunem prin această lucrare să evidenţiem influenţa evenimentelor percepute
ca traumatizante încă din primul moment al conceperii noii forme de viaţă, asupra vieţii
adultului. De asemenea, vom prezenta importanţa vindecării trecutului, pentru transformarea şi
evoluţia într-un adult rezilient.
Calitatea vieţii adultului, depinde în cea mai mare măsură de calitatea vieţii
copilului, deoarece purtăm în noi pentru totdeauna, copilul care am fost cândva, cu tot bagajul
emoţional al acestuia.
Un proces al vindecării prin înţelegere, acceptare şi alinare a copilului interior,
creşte semnificativ calitatea vieţii adultului. Acest lucru se datorează faptului că individul devine
conştient de resursele pe care le deţine în interior, datorită experienţelor anterioare depăşite,
accesând propria putere.
O bună moderaţie în viaţa privată, generează moderaţie în viaţa profesională a
individului.

I. COPILUL INTERIOR
Fiecare fiinţă umană deţine în interiorul său experienţe din trecut,
ce-i defineşte o parte din personalitate. Aceasta este construită din suma
trăirilor pozitive şi negative întipărite încă din viaţa embrionară şi din
copilărie. Părtaşii acestor experienţe sunt părinţii şi alte persoane de referinţă
din viaţa copilului. Ele se manifestă la nivel subconştient şi reprezintă nevoile
nesatisfăcute ale copilului, mai ales nevoia de recunoaştere şi nevoia de
siguranţă. Cu alte cuvinte, copilul interior este o parte importantă din
subconştientul nostru.
La fel ca aceste nevoi nesatisfăcute, în subconştient sunt
înmagazinate şi experienţe pozitive, ce reprezintă resurse importante în
evoluţia copilului.

∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗∗
Ministerul Apărării Naţionale
∗∗∗∗
Ministerul Apărării Naţionale

425
 Stefania Stahl, în cartea sa ,,Vindecarea copilului interior”, vorbeşte
despre ,,copilul umbră” – copilul cu eperienţe de nesiguranţă şi respingere.
De asemenea, autoarea descrie ,,copilul lumină” – copilul al carui nevoi au
fost îndeplinite în totalitate. Această parte a personalităţii echivalează cu
copilul rezilient, cel care deţine resursele necesare pentru a înfrunta
momentele dificile din viaţă.
Prin manifestarea pregnantă a ,,copilulul umbră”, au rezultat
oamenii ce nu îndrăznesc prea mult, care nu au avut încredere în forţele
proprii, nu se plac pe ei însuşi şi de aceea consideră că nici ceilalţi din jur nu-i
plac prea mult. Aceştia au dificultăţi în a relaţiona, şi aşteaptă sprijin
permanent şi validare din exterior, pentru că nu şi-au dezvoltat ,,încrederea
vitală” ce vine din puterea interioară a ,,copilului lumină”.
Prezenţa şi manifestarea predominantă în subconştient a ,,copilului
umbră” reprezintă un zbucium continuu în lupta cu fricile şi nevoile
nesatisfăcute pentru a nu mai retrăi situaţiile traumatizante şi rănile din
copilărie.
Deşi pe plan conştient ne considerăm adulţi responsabili şi
independenţi, stăpâni pe viaţa noastră, subconştientul nostru controlează
acţiunile, percepţiile, emoţiile şi gândurile noastre în proporţie de 80 – 90 %.
S-a dovedit ştiinţific că posibile traume din viaţa prenatală au o
influienţă majoră în configurarea destinului uman. B. Devlin (apud Lipton
2008) estimează la 51%, această influienţă, faţă de zestrea genetică, care
reprezintă 48%.
Înaintea neşterii, copilul are şi un bagaj psihologic, nu doar organic
şi funcţional. P.G. Fedor – Freibergh (2005) a observat că copilul nenăscut
este un partener social şi psihologic. În al treilea semestru de viaţă
intrauterină, copilul deţine viaţă emoţională, inteligenţă senzorială, memorie,
capacitate de învăţare etc.
Eventualele traume din viaţa prenatală sunt uitate alături de celelalte
achiziţii mnezice, datorită secreţiei de oxitocină şi sunt depozitate în
subconştient, de unde sunt accesate în anumite etape ale vieţii, fiind aduse pe
plan conştient.
Astfel, eventualele evenimente traumatizante ale mamei în timpul
sarcinii, boli somatice, traumatisme sau consum de substanţe şi de alcool, au
repercursiuni asupra sănătăţii emoţionale ale fătului, chiar dacă acesta nu-şi
va aminti niciodată ce s-a întâmplat concret. Însuşi actul naşterii poate fi
perceput de copil ca prima rană de abandon prin separarea fizică de mamă.
De asemenea, de fiecare dată când este luat de la sân şi este pus în patul lui,
micul copil poate experimenta rana abandonului.
De-a lungul existenţei postnatale, copilul traversează diverse
situaţii, ce devin marcante în conturarea personalităţii, sub stricta

426
supraveghere a părinţilor, primele persoane resursă din viaţa lor. Atunci când
auzim expresia ,,copilăria mea a fost fericită”, gândul ne duce către un tărâm
edenic, ideal pentru dezvoltarea ,,copilului lumină”. În realitate, imediat după
naştere, viaţa copilul devine un întreg maraton de pregătire pentru viaţa
adultă, cu suişuri şi coborâşuri, ce devin posibile traume corozive în timp. În
acest maraton, de inspiraţia şi tactul părinţilor depinde prezenţa cicatricilor
emoţionale, arhivate în interiorul adultului.
Ingredientul magic care ţine activ predominant ,,copilul lumină”, în
dertimentul copilului umbră, este iubirea.
Celebri ctitori ai psihanalizei au poposit asupra numeroaselor
probleme spinoase ale vârstei infantile, care nu pot fi neglijate, deoarece
şi-au pus amprenta negativ asupra copilului. Acestea sunt înţărcarea,
deprinderea controlului sfincterelor, masturbarea infantilă, Complexul
Oedip.
Freud, în urma cercetărilor sale, a afirmat că înţărcarea brutală a
copilului poate provoca efecte multiple asupra acestuia: efecte asupra
importanţei zonei erogene care este gura, asupra tipului de alimentaţie, asupra
statusului afectiv a copilului. Ca urmare a teoriilor freudiene, s-a constatat că
efectele înţărcării brutale pot determina instalarea fenomenului de fixaţie la
stadiul oral, ceea ce produce refularea dorinţei copilului de a suge. De-a
lungul vieţii, acest fenomen produce sechele majore: rosul unghiilor, suptul
degetelor, mâncatul lacom şi pofta de dulce, fumatul şi consumul excesiv de
alcool, credinţa supremă a principiului ,,totul sau nimic”.
În prezent, recomandările psihiatrilor pentru alăptatul cât mai mult
timp al copilului sunt tot mai întâlnite, iar copiii ai căror mame au suficientă
lactaţie ajung să sugă la sân până la vârsta de 3-4 ani.
O altă cauză a sechelelor emoţionale ale copilului decrisă de
psihanaliză este deprinderea controlului sfincterian. Aceasta este o adevărată
provocare educativă, prin care părinţii trec cu succes, dacă dau dovadă de
mult tact, răbdare, afecţiune şi calm.
Efectul agresiunii copilului în această perioadă este activarea
agresivităţii care poate ajunge până la apariţia unor tendinţe sadice sau chiar
masochiste. De asemenea, un alt efect este alimentarea procesului de fixare,
manifestat prin: exces de punctualitate, ritualism, avariţia, hipohondria,
mania ordinii şi curăţeniei, simţul exagerat al datoriei.
În demersul educativ al controlului sfincterian, un rol major îl deţine
respectarea ritmului şi a individualităţii fiecărui copil.
Despre comportamentul masturbatoriu a copilului, ce se poate
instala după vârsta de trei ani, Freud a vorbit în ,,Omul cu şobolani” (1994).
El subliniază tratamentele aplicate copiilor cu comportament masturbatoriu,
ameninţarea sub forma ,,te pedepseşte Doamne Doamne!” sau ,,Te ia Bau

427
Bau!”, ameninţarea că se vor îmbolnăvi, legarea mâinilor pe timpul nopţii,
bătaia ş.a., duc la apariţia nevrozei obsesive.
Complexul oedipian (Complexul Electra pentru seul feminin) este
îndelung subliniat, după teoria fondată de S. Freud. El se defineşte ca o iubire
supradimensionată a copilului pentru părintele de sex opus şi adversitate faţă
de părintele de acelaşi sex. În versiunea homosexuală, iubirea se adresează
părintelui de acelaşi sex şi ostilitatea faţă de părintele de sex opus.
Manifestarea Complexului Oedip, are loc în jurul vârstei de 3-4 ani. El devine
patogen, în contextul în care părinţii acceptă şi încurajează ataşamentul
pentru părintele preferat, ceea ce determină identificarea copilului cu
părintele recuzit.
Dacă complexul oedipian persistă mai mult de vârsta admisă, apar
disfuncţii sociale, deoarece individul manifestă perturbări pe plan sexual,
fiind în căutarea unui partener ce să atingă idealul identic cu părintele
preferat. De asemenea, prezintă adversitate pentru persoane autoritare.
O influenţă considerabilă în conturarea personalităţii o are şi
materialul genetic, cel cu care ne naştem. El este răspunzător de trăsăturile de
personalitate numite introversie şi extraversie. Introvertiţii se simt în
siguranţă şi echilibru, când sunt singuri şi se simt epuizaţi când sunt
înconjuraţi de oameni.
De asemenea, sunt gânditori şi îşi caută răspunsurile în interiorul lor,
atunci când li se adresează o întrebare.
Extrovertiţii pot gândi în timp ce vorbesc, se simt bine în compania
celorlalţi şi chiar nu le este confortabil să stea singuri. Stilul de lucru al
introvertiţilor şi extrovertiţilor este influenţat de nevoia lor de contact social
şi determină alegerea locului de muncă. Astfel, extrovertiţii preferă un loc de
muncă ce implică cooperarea cu lumea şi lucrul în echipă, în timp ce
introvertiţii preferă locul de muncă mai retras, izolat, liniştit. Extrovertiţii
sunt mai vulnerabili în faţa singurătăţii, spre deosebire de introvertiţi care îşi
încarcă bateriile prin izolare.
Alte trăsături de personalitate care sunt înmagazinate în genele
noastre sunt sensibilitatea, tendinţa spre teamă, hiperactivitatea şi deficitul de
atenţie şi concentrare. Acestea au influenţe asupra dezvoltării încrederii în
sine. Într-un procent de 10 %, există şi „copii invulnerabili“ care deşi trec
prin situaţii traumatizante în copilărie, aceştia fac faţă cu bine şi devin adulţi
cu o înaltă stimă de sine.
Compatibilitatea părinte – copil are rolul primordial în formarea
viitorului adult prin dinamica creată între aceştia. Atât copiii hiperactivi, cât
şi cei mai sensibili pot primi adesea mesajul ,,Nu eşti aşa cum trebuie!”, dacă
au părinţi incompatibili. De asemenea, un rol important îl are şi eperienţa
educaţională a părintelui, adică modul de educaţie primit la rândul lor de la

428
părinţi. De exemplu, un părinte care a fost educat cu formulele ,,Bătaia este
ruptă din rai!”, ,,Copiii se pupă în somn!”, ,,O să-ţi mănânce câinii din
traistă!”, ,, Eu te-am făcut, eu te omor!”, îşi vor educa copiii în aceeaşi
manieră. Astfel, probabilitatea de a creşte nişte copii rezilienţi este foarte
mică.
Rănile din copilăriei nu se datorează doar educaţiei parentale, deşi
aceasta este primordială. Cei care îşi mai pun amprenta în conturarea
personalităţii viitorului adult, sunt şi bunicii, fraţii, surorile, profesorii,
învăţătorii, educatorii. Copiii care eu părinţi empatici şi maleabili pot fi mult
mai afectaţi de profesori mai autoritari, sau de colegi de şcoală mai agresivi,
faţă de copiii cu părinţi severi, autoritari.

II. REZILIENŢA
Cuvântul rezilienţă este de origine latină, resilere se referă la
abilitatea de a face faţă cu brio adversităţiolr cele mai grele şi stresului intens
(dezastre, căderi, experienţe traumatice (Wustman 2005.p.15).
Resilere mai este definită ca ,,recul în urma unui şoc fizic violent”
sau ,,rezistenţă la şoc” (Manciaux 2001).
De-a lungul anilor, mai mulţi filozofi au utilizat conceptul de
rezilienţă: filozoful iluminat Frances Bacon (1626); filozoful platonician
Hanry More; în 1857 medicul Tomes vorbeşte despre capacitatea japonezilor
de a face faţă dezastrelor provocate de cutremurele frecvente; în 1942
conceptul de rezilienţă apare în ,,American Journal of Psychiatry”, unde
Scoville descrie ,,surprinzătoarea rezilienţă” a copiilor ce au trecut prin
situaţii periculoase, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
De asemenea, luăm în considerare propriile observaţii privind
longevitatea veteranilor de război, şi a generaţiei de după al Doilea Război
Mondial, care s-au confruntat cu situaţii de viaţă extreme (moarte, foamete,
traume, pierderi), în comparaţie cu următoarele generaţii cu un nivel de trai
mult mai ridicat, generat de lipsa războiului şi creşterea resurselor.
Din anii ‘70, cercetările conceptului de rezilienţă s-au focusat pe
factorii de risc în dezvoltarea copilului. Astfel, se face diferenţierea între
copiii care în circumstanţe dificile de viaţă supravieţuiesc şi se dezvoltă
normal (copiii rezilienţi) şi cei care în aceleaşi circumstanţe, dezvoltă
tulburări de comportament.
Cyrulnik, 1999, numeşte copiii rezilienţi, drept ,,invincibili”.
De asemenea, Garmezy spunea: ,, Când vom studia forţele care permit unor
astfel de copii să supravieţuiască şi să se adapteze, beneficiile pentru
societatea noastră vor fi cu siguranţă mult mai însemnate, în comparaţie cu
toate eforturile noastre de a crea modele de prevenire primară, având ca scop
reducerea incidenţei vulnerabilităţii. (Garmezy, 1871, apud Manciaux 2001).

429
 Diferenţa de rezistenţă în faţa situaţiilor de risc major, când viaţa
este pusă în pericol, a fost cercetată şi punându-se accent pe trauma vechilor
combatanţi de război, a violatorilor şi în mare măsură pe aspectele de
suferinţă şi traumă a adulţilor, cât şi a copiilor.
În concluzie, deşi fenomenul de ,,rezilienţă” este nou, despre acest
concept adaptativ, se vorbeşte încă din istoria antică (poveşti mistice, operele
de ficţiune ale sec.al XIX-lea.

III. TEHNICI DE REZILIENŢĂ

În continuare vom vorbi despre metodele prin care conştientizăm
comportamentul şi atitudinile, generate de sentimente împovărătoare din
interiorul nostru, despre puterea cu care ne sabotează ,,copilul umbră” interior
şi despre cum transformăm această parte sabotoare a personalităţii noastre,
în resurse benefice pentru creşterea şi dezvoltarea personală (copil rezilient).
De convingerile noastre deprinse în copilărie (sunt iubit/nu sunt
iubit; sunt important/nimeni nu mă doreşte), depind gândurile şi emoţiile
trăite intens în viaţa adultă. Lumea interioară coordonează întreaga activitate
exterioară a individului.
Raiul şi iadul se află în interiorul fiecărei fiinţe umane. Pacea
sufletească aduce raiul pe pământ, în timp ce haosul mental şi emoţional ne
trimite în iadul chinuitor al nevoilor şi dorinţelor neîmplinite.
A ne utiliza forţele infinite ale puterii noastre interioare, ţine de cum
ne manageriem convingerile dezvoltate în timp. Flexibilitatea mentală şi
încrederea în forţele proprii sunt resursele de bază a eistenţei umane, de
exemplu, atunci când eşti convins că ,,Nu eşti iubit!”, indiferent câtă iubire ai
primi, nu te simţi iubit.
Este mai uşor să ne punem viaţa în mâinile altcuiva (soţ, doctor,
prieten, şef etc.), decât în propriile noastre mâini. A-ţi acorda încrederea
supremă, poate fi un semn de putere interioară, dar şi o mare frică. Este o
mare provocare să renunţi la această mare frică şi să îţi asumi schimbarea.
Dezvoltarea personală prin tehnicile specifice angajează persoana în
procesul de schimbare din interior, de acolo unde se înmagazinează
convingerile asimilate încă din copilăria mică.
Obiectivul principal în procesul schimbării este cunoaşterea
copilului interior, înţelegerea şi rezolvarea nevoilor acestuia. Prin
îndeplinirea acestui obiectiv, facilităm ieşirea la lumină a puterii interioare
personale, cu răsunet puternic asupra comportamentului individului, dar şi
asupra tuturor activităţilor sociale şi profesionale. Procesul de transformare a
,,Copilului umbră” în ,,Copilul lumină” constă în identificarea nevoilor
nesatisfăcute din copilărie, ale trăirilor, aflate pe plan conştient sau

430
inconştient, aducerea lor în prezent şi resemnificarea prin filtrarea cu mintea
adultă.
Cu cât rănile sunt mai adânci, cu atât ele vor eroda mai dureros
adultul, cerându-şi dreptul de a fi vindecate. Vulnerabilitaţile şi sensibilităţile
excesive ale adultului, reacţiile inadecvate (de cele mai multe ori pe tiparul
eprimării sufletului de copil), au la bază aceste răni netratate.
Frica, mânia, tristeţea, ruşinea şi vinovăţia, victimizarea, sunt
emoţiile cele mai frecvente predominante la adulţii cu răni emoţionale
profunde. În lucrul cu aceşti adulţi, se porneşte de la validarea emoţiilor
resimţite pregnant de aceştia, prin tehnici specifice şi securizarea copilului
interior rănit. Apoi se schimbă scenariul de viaţă creat în copilărie, prin
demontarea convingerilor care susţin acest scenariu şi care guvernează şi în
viaţa adultă.
Asumarea responsabilităţii propriei vieţi, este momentul în care
persoana îşi ia viaţa în propriile mâini şi se angajează în procesul de
schimbare punând în relaţie directă viaţa pe care o are, cu acţiunile sale.
Următorul pas este conştientizarea că tot ce ni se întâmplă în fiecare
moment a vieţii, este consecinţa alegerilor noaste, nu responsabilitatea
persoanelor din viaţa noastră. Aceasta deschide perspectiva creşterii
personale, prin acţiune şi îndrăzneala de a pune accent pe un aspect pozitiv,
în detrimentul unuia negativ.
În acest proces de transformare într-o persoană rezilientă,
vulnerabilităţile, slăbiciunile şi limitele sunt recunoscute şi acceptate, dând
libertatea de a se manifesta cea mai înălţătoare putere interioară pe care
fiecare fiinţă umană o deţine. Astfel, deschidem drumul spre dobândirea
autonomiei şi manifestarea libertăţii de a fi tu însăţi, ruperea dependenţelor şi
ancorarea în prezent.

431
 BIBLIOGRAFIE

1. ,,Oamenii mari şi copilul din ei” – Gabriela Ciucurovschi. Editura

Benefic Internaţional, 2016.
2. ,,Vindecarea copilului interior” – Stefanie Stahl. Editura Litera,
Bucureşti, 2020.
3. ,,Violenţă, traumă, rezilienţă” – Ana Munteanu, Anca Munteanu.
Editura Polirom, 2011.

432
 TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
ÎN ATACURILE DE PANICĂ
- STUDIU DE CAZ-

Mihaela CHIVU ∗

Rezumat
Deşi în fiecare an 30-40% din populaţia generală suferă un atac de panică,
majoritatea acestor oameni nu vor da atacurilor de panică o interpretare catastrofică şi nu
dezvoltă, aşadar, tulburare de panică. Tulburarea de panică şi agorafobia apar la persoane
care prezintă o vulnerabilitate specifică. Terapia cognitiv-comportamentală a tulburării de
panică şi agorafobiei se focalizează asupra unor scopuri specifice: în primul rând, clientul este
ajutat să înţeleagă natura anxietăţii, a panicii şi a agorafobiei; în al doilea rând, sunt identificate
acele situaţii pe care le evită sau de care îi este teamă; în al treilea rând, sunt evaluate natura,
severitatea şi frecvenţa simptomelor clientului şi sunt identificate situaţiile specifice care îi
declanşează atacurile de panică; în al patrulea rând, se determină dacă mai există alte probleme
pe lângă panică – de exemplu, depresie, alte tulburări de anxietate, abuz de substanţe,
alimentaţie excesivă, singurătate sau probleme în relaţii. Lucrarea de faţă prezintă demersul
terapeutic efectuat în cazul unei tinere de 19 ani, care se prezintă la terapie cu simptome de
panică şi agorafobie.

I. INTRODUCERE
Atacul de panică este un episod brusc şi distinct de disconfort intens
şi/sau frică, însoţit de diverse simptome fizice (palpitaţii, tremur, senzaţia de
sufocare ori de nod în gât, transpiraţie, dureri în piept, greaţă, ameţeli,
amorţeală, furnicături, frisoane sau valuri de căldură, senzaţie de leşin) şi
simptome cognitive (de exemplu, frica de a pierde controlul, frica demoarte,
sentiment de detaşare de realitate sau derealizare).
Aproximativ între o treime şi o jumătate dintre persoanele care
suferă de atacuri de panică întrunesc şi criteriile pentru un diagnostic de agora
fobie – teama de a se afla în locuri în care individul poate suferi un atac de
panică şi unde nu poate primi ajutor imediat, alături de teama că atacul de
panică va conduce la pierderea controlului, la boală sau moarte.
Modelul cognitiv-comportamental pentru panică şi agorafobie se
bazează pe caracterul adaptativ al fricii în mediile primitive. De exemplu,
evitarea spaţiilor deschise este adaptativă pentru animale (ca şi pentru omul
primitiv), care altfel ar putea deveni ţinta unui atac, deoarece riscurile sunt
mai mici spre periferia spaţiilor deschise. Înălţimile (care cauzează ameţeli)

∗
Ministerul Afacerilor Interne

433
sunt stimuli pentru care avem un temei real să-i evităm în sălbăticie, deoarece
prezintă un risc crescut. La fel, frica de a nu fi prins în capcană poate fi
considerată o frică adaptativă. Aceste temeri probabil că au fost menţinute
de-a lungul evoluţiei datorită valorii lor adaptative în confruntarrea cu
pericole – dar răspunsul real „luptă sau fugi” pe care îl trăiesc oamenii în
timpul unui atac de panică nu mai este adaptativ, deoarece astfel de atacuri
apar în absenţa unui pericol real.
În modelul cognitiv-comportamental se consideră că persoanele cu
tulburare de panică pot trăi pentru prima dată starea de panică sau niveluri
ridicate de anxietate din cauza unei vulnerabilităţi biologice, a stresului sau a
unor cauze fizice (cum ar fi u nele sstări de boală). Senzaţiile de activare
fiziologică mai departe conduc la interpretări catastrofice eronate („Am un
atac de cord”, „Înnebunesc”) şi, în consecinţă, la hipervigilenţă. Mai târziu,
persoana va interpreta greşit senzaţiile de activare fiziologică drept indicatori
ai unor consecinţe catastrofale inevitabile (aceste interpetări sunt „alarme
false”) şi, drept rezultat, vor suferi un atac de panică florid. Ca urmare,
persoana dezvoltă anxietate anticipativă şi evită situaţiile pe care le asociază
cu riscul de a resimţi anxietate; astfel se instalează agorafobia. În unele
cazuri, clienţii cu agorafobie apelează la comportamente de siguranţă sau la
gândire magică pentru a reuşi să facă faţă situaţiei. Cu toate că aceste tehnici
pot reduce nivelul de anxietate resimţit, în ansamblu, ele contribuie la
dezvoltarea şi instalarea agorafobiei.

II. STUDIU DE CAZ

2.1. Istoricul cazului
A.D. are 19 ani, este studentă anul I la ASE la contabilitate.
Locuieşte cu chirie în Bucureşti, într-un apartament pe care îl împarte cu
fratele său şi iubita acestuia. Are o relaţie de cuplu de 2 ani, cu un băiat din
oraşul natal. Iubitul ei lucrează la un atelier auto în Bucureşti (nu a reuşit să
promoveze examenul de bacalaureat), însă nu se simte pregătită să locuiască
împreună cu el.

A. Acuzele principale
A.D. a primit tratament psihologic pentru atacuri de panică şi
agorafobie în perioada octombrie 2018 – mai 2019 (14 şedinţe). Simptome
de panică are de mai bine de 2 ani, însă de când s-a mutat în Bucureşti
frecvenţa atacurilor de panică a crescut. În fiecare zi experimentează
simptome specifice panicii, având o durată de la 10 minute la 2 ore. Simptome
similare a manifestat şi în copilărie, când părinţii se certau foarte tare şi ea se

434
temea să nu cumva să se destrame familia. Încă de acum manifestă îngrijorări
privind promovarea examenelor de-a lungul anilor de facultate, precum şi
teama că la începutul carierei de contabil ar putea comite greşeli foarte mari,
care să îi aducă necazuri.

B. Istoricul tulburării prezente

De la începutul lunii octombrie 2018 s-a mutat în Bucureşti cu
chirie. Până atunci a locuit cu părinţii şi fratele mai mare într-un oraş mic de
provincie. Mici atacuri de anxietate are încă din copilărie, când părinţii se
certau foarte tare. Simptomele fizice asociate anxietăţii erau senzaţia de vomă
şi cea de sufocare. Atacuri de panică are de aproximativ 2 ani, însă nu îşi
aminteşte cu precizie când au debutat. Când avea 10 ani, a fost atacată de un
grup de ţigani, în timp ce venea de la şcoală. Aceştia i-au dat un pumn în
stomac şi au început să tragă de ghiozdanul ei. Deşi a reuşit să fugă şi în
prezent manifestă teamă intensă că ar putea fi atacată pe stradă sau în
mijloacele de transport în comun şi nu va fi nimeni să sară în ajutorul ei.
Simptomele tulburării de panică pe care le resimte în prezent sunt:
-bătăi accelerate ale inimii
- palpitaţii
-transpiraţie
-dificultăţi de respiraţie
-greaţă
-ameţeală
-senzaţie de leşin
-frisoane
-valuri de căldură
-teama de a înnebuni
- presiune toracică (uneori)
Schimbările survenite la nivel comportamental ca urmare a
atacurilor de panică sunt: petrece mult timp în casă, foloseşte mult mentosan
pentru a preveni/înlătura senzaţia de greaţă şi nu mănâncă.
Simptomele agorafobiei resimţite în prezent sunt:
-teama de locuri aglomerate
-teama de a se afla în public
-teama de a călători cu metroul, avionul
-teama de a avea un atac de panică
Comportamentele de siguranţă şi de evitare/evadare adoptate: evită
să iasă cu prietenele în oraş, ia pe cineva să o însoţească atunci când iese din
casă, repetă în minte anumite gânduri sau cuvinte, este atentă la senzaţiile
fizice ca să verifice dacă este în regulă, respiră adânc (încearcă să se calmeze).

435
 Situaţii evitate: metrouri, a fi singură în afara casei, activitatea fizică,
tunelurile, avioanele, orice alte locuri aglomerate.
Cele trei situaţii de care se teme cel mai mult:
1. Metrouri
2. A fi singură în afara casei
3. Locurile aglomerate
Situaţii publice evitate de teama de a nu părea anxioasă: dezbrăcatul
în vestiar, contactul vizual, petrecerile. Îi este teamă că în aceste situaţii va
deveni anxioasă şi:
- va avea un atac de cord sau se va îmbolnăvi
- va pierde controlul şi va înnebuni
- va pierde controlul şi se va face de râs
- nu va reuşi să ajungă la timp la toaletă
- cineva îi va face rău
Simptome resimţite în săptămâna anterioară primei şedinţe de
terapie: greaţă, ameţeală, bătăi puternice ale inimii, senzaţie de leşin.
Nivelul anxietăţii resimţite în săptămâna anterioară: foarte mare (7,5).
Nu s-a trezit niciodată din somn în stare de panică, însă se
îngrijorează frecvent că va avea anxietate sau atacuri de panică.
Încearcă să evite cafelele şi băuturile cofeinizate.
Tratament medicamentos în prezent: metoclopramid (când se simte
foarte rău) şi, uneori, ia nervocalmin (fără să aibă vreo prescripţie medicală
în acest sens).
Nu are istoric de tratament psihiatric, abuz de alcool, droguri sau
alte substanţe.
Stresorii majori din viaţa A.D. sunt în principal psihosociali:
- la facultate se simte complexată pentru că ea nu a făcut economie
în liceu şi este o diferenţă mare între ea şi cei din liceele de profil;
- se teme să nu dezamăgească familia;
- se teme să nu facă un atac de panică în public pentru a nu fi
etichetată ca bolnavă, afirmă că este foarte dură cu sine;
- nu ştie să gestioneze eficient conflictele din relaţia de cuplu, având
tendinţa de a-şi pedepsi partenerul atunci când o supără, în loc să îşi comunice
asertiv propriile nevoi;
- relaţia dintre părinţi este una tensionată.

C. Istoric personal şi social

A.D. este cel de-al doilea copil al familiei. Mai are un frate mai
mare. Stilul parental descris de ea este unul inconstant: părinţii au fost
prezenţi constant în viaţa copilului şi acasă părinţii făceau toate treburile
casnice. Uneori criticau şi unele lucruri mici pe care le face clienta; alteori

436
au lăsat-o să se descurce singură, fără a-i da indicaţiile de care ea ar fi avut
nevoie în unele situaţii. Afirmă că mama sa are o voce caldă, însă nu a
manifestat de-a lungul timpului formele de afecţiune fizică (îmbrăţişări). Cu
toate acestea, îşi aminteşte un moment din copilărie, de la vârsta de 10 ani,
când s-a supărat pe mama sa şi i-a spus că nu o iubeşte şi nici mama nu o
iubeşte pe ea. Atunci nu i-a reproşat nimic mama, dar au fost alte situaţii în
care i-a spus că este rea şi face lucrurile de capul ei, fără să îi asculte. Cu toate
acestea, clienta nu îşi aminteşte momente în care să fi făcut ceva într-adevăr rău.
În timpul şedinţelor de terapie, clienta afirmă că simte vinovăţie
pentru că mama sa se îngrijorează foarte tare de fiecare dată când ea îi spune
că s-a simţit rău. Şi-ar dori să se poată abţine din a-i spune mamei cum s-a
simţit, dar nu reuşeşte.
Afirmă că a început să fie atentă la starea emoţională a părinţilor de
la 14 ani, când fratele ei făcea ”tâmpenii” (vagabondaj) şi părinţii erau
supăraţi. O auzea pe mama ei plângând şi ar fi vrut să îi şteargă supărarea.
Dacă fratele ei nu a ieşit aşa cum au vrut părinţii lor, măcar ea să fie cum vor
ei. Dorea să-şi facă părinţii fericiţi, să nu mai simtă tristeţea generată de
comportamentul fratelui ei.
Deşi vorbeşte de trei ori pe zi cu mama la telefon, afirmă că în casă
a petrecut mai mult timp cu tatăl: lui îi cerea sfaturi legate de obiectele de
vestimentaţie şi, în continuare, tatăl îi critică uneori hainele sau machiajul
(deşi ea se fardează foarte discret).
Când era mică, de câteva ori pe săptămână, părinţii se certau foarte
tare. Adesea copilul se simţea neajutorat şi, în acelaşi timp, presat să se poarte
ca un adult pentru că altfel părinţii nu încetau certurile şi se temea că se vor
despărţi. îşi aminteşte o ceartă a părinţilor, când ea şi fratele ei erau în spatele
mamei şi aceasta îl ameninţa pe tatăl lor că nu îşi va vedea copiii şi nepoţii.
În acele momente simţea teamă intensă, iar fizic simţea senzaţia de vomă şi
cea de sufocare.
Nu ştie dacă a ales facultatea de contabilitate pentru că ea şi-a dorit
sau pentru că aşa au decis părinţii. Nu reuşeşte să facă diferenţa între plăcerea
de a învăţa un anumit conţinut şi faptul de ”a se descurca” să înveţe materia
(a înţelege şi a memora conţinutul).
În weekend-uri se simte foarte bine şi relaxată, deoarece le petrece
acasă. În Bucureşti se teme că nu se va putea descurca singură şi ar putea fi
atacată. Lanţul inferenţial al clientei este următorul: ”În Bucureşti toată lumea
este stresată” => „Nu văd nicio faţă cunoscută” => ”Nu mă simt în siguranţă”
=> ”Mi-e frică” => ”Dacă se ia cineva de mine, nu-mi vine nimeni în ajutor”
=> ”Sunt singură ”=> ”Mi-e frică de faptul că nu mă descurc.” Prin urmare,
adoptă comportamente de evitare a gândurilor anxiogene: vorbeşte tot timpul
la telefon.

437
 D. Istoric medical
A.D. avea niciun fel de probleme medicale care să îi influenţeze
funcţionarea psihică, problemele psihice curente sau procesul de tratament.

E. Status mental
Clienta era bine orientată tempo-spaţial, cu o dispoziţie anxioasă.

F. Diagnostic DSM
Axa 1: Tulburarea de atac de panică, cu agorafobie şi tulburare de
anxietate generalizată;
Axa 2: Pacienta prezintă unele caracteristici de personalitate
dependentă. Însă nu îndeplineşte toate criteriile pentru un diagnostic separat
de tulburare de personalitate de tip dependent;
Axa 3 (boli somatice sau alte condiţii medicale): Nimic
semnificativ;
Axa 4 (stresori psihosociali): Suport social inadecvat, copleşită de
împrejurările vieţii sale.

2.2. Conceptualizarea cazului; O abordare din perspectiva terapiei

cognitiv- comportamentale

A. Factori etiologici
Probabil că mutarea la Bucureşti şi separarea de părinţii săi şi de
mediul social care părea a fi ţinut sub control (factori declanşatori), lipsa
asertivităţii şi a încrederii în sine (factori predispozanţi), precum şi integrarea
ei într-un mediu social complet nou (colegi de facultate, oraş mare,
aglomerat) au intensificat atacurile de panică. Clienta se simte copleşită de
faptul că trebuie să îşi asume o parte din sarcinile pe care acasă le făceau doar
părinţii şi nu se simte competentă.

B. Evaluarea cogniţiilor şi comportamenelor actuale

O situaţie tipică pentru A.D. este următoarea: într-una din zile a resimţit o
puternică senzaţie de greaţă în timp ce era la facultate şi s-a gândit că va face
un atac de panică şi va voma. Consecinţa emoţională a fost anxietatea
ridicată. A plecat repede de la facultate, mergând cu autobuzul mai multe
staţii consecutiv. A vomat abia când a ajuns acasă. În această situaţie clienta
a înţeles rolul controlului mental în producerea simptomelor. Gândul
disfuncţional din această situaţie a fost „O să vomit şi lumea o să plece de
lângă mine“. după disputare, s-a ajuns la gândul alternativ funcţional „Îmi e
greaţă, dar rareori am vomat. Este o comandă pe care creierul meu a dat-o
şi care o să treacă” consecinţele emoţionale ale gândului alternativ

438
funcţional: clienta se simte mai liniştită, mai puţin încordată, mai optimistă
şi mai stăpână pe sine. Simptomele fizice sunt mai slabe ca intensitate.
Alte gânduri disfuncţionale întâlnite în situaţii similare erau:
”Mi-e greaţă, voi voma.”
”Mi-e greaţă, o să am un atac de panică.”
Gândul sănătos alternativ: ”Cel mai rău lucru este să simt greaţa
aceasta şi, cel mai probabil, nu o să vomit. Greaţa se încheie atunci când
creierul meu spune stop.”
Consecinţe: situaţia este evaluată ca fiind acceptabilă în loc de groaznică.
Clienta se simte mai liniştită.
Pentru a face faţă senzaţiei de greaţă atunci când clienta este în sala
de curs a fost elaborat următorul cartonaş de coping: ”Acum îmi este greaţă,
dar este doar o senzaţie obişnuită a corpului şi nu un pericol. Deşi mi-e teamă
că o să vomit, ştiu că rareori s-a întâmplat asta. Ba chiar am reuşit să mă abţin
până am ajuns acasă. Cel mai probabil, greaţa va dispărea în scurt timp. Cel
mai bun lucru pe care îl pot face este să continui să fiu atentă la ore. Chiar
dacă s-ar întâmpla să vomit în public, ceilalţi m-ar înţelege. Aşa s-a întâmplat
mereu. Cel mai probabil, în câteva ore totul va fi bine.”

C. Evaluarea longitudinală a cogniţiilor şi comportamentelor

Schemele cognitive disfuncţionale ale clientei sunt:
Eşec: sigur o s-o dau în bară cândva.
Vulnerabilitate la vătămare: Sunt slabă.
Abandon: Dacă fac un atac de panică o să vomit şi lumea o să
plece de lângă mine. Voi rămâne singură.
Umilire: Daca fac un atac de panică şi vomit în public, lumea o
să creadă că sunt o ciudată sau o nebună.

Aspumţii dezadaptative
Dacă se ia cineva de mine, nu-mi vine nimeni în ajutor.
Dacă fac sport, începe inima să îmi bată mai tare şi voi face un
atac de panică.
Dacă port o bluză pe gât în public voi înnebuni deoarece nu o
voi putea da jos şi voi face un atac de panică.

Gânduri automate distorsionate

Predicţia viitorului: Sigur voi pica examenle. Sigur voi face un atac
de panică.
Catastrofarea: Astăzi a fost o zi groaznică, deoarece am simţit
greaţă.

439
 Personalizarea: cred că eu am un corp diferit de al celorlalţi oameni
de aceea fac atacurile de panică.
Pentru distorsiunea „incapacitate de combatere” nu reuşeşte să
identifice nimic. Terapeutul îi aduce în atenţie ceea ce a relatat în şedinţa
trecută: faptul că până în ziua actualei şedinţe a evitat să mai facă sport de
teama simptomelor fizice comune cu atacul de panică. În ziua şedinţei a
vomat fix înainte de a pleca la facultate pentru ora de sport:
”T: Ai făcut un atac de panică la sport?
C: Nu.
T: De fapt, ce anume a făcut să vomiţi azi?
C: Emoţiile.
T: Generate de cine?
C: Filmele din capul meu (şi detaliază scenariul). Înainte să plec am
simţit şi un miros urât şi am vomat.”
Cu ajutorul explicaţiilor terapeutului, clienta a înţeles că de fapt ”filmele
din capul ei” sunt exerciţii de expunere în imaginar la stimulii anxiogeni. Iar
participarea ei la ora de sport după mult timp de absenţă a fost doar prima ocazie
de a combate asumpţia dezadaptativă privind atacurile de panică.

D. Ipoteza de lucru
Atacurile de panică au devenit mult mai frecvente din cauza mutării
sale la Bucureşti. Caracteristicile personalităţii dependente au amplificat
simptomatologia anxioasă şi au dus şi la creşterea intensităţii atacurilor de
panică şi a agorafobiei.
Episodul din copilărie în care a fost atacată de ţigani este reactualizat
ori de câte ori se află singură în mijloacele de transport în comun la orele de
vârf şi vede persoane mai „dubioase” şi nu are cunoscuţi în preajmă.
Panica se instalează ca urmare a interpretării catastrofice a
simptomelor fiziologice asociate anxietăţii ridicate. Simptomele de care se
teme cel mai tare sunt cele de greaţă şi nod în gât.

2.3. Tratament/Plan de intervenţie; O abordare din perspectiva terapiei

cognitiv-comportamentale

A. Lista de probleme
1. Atacurile de panică
2. Agorafobia – evită total călătoriile cu metroul
3. Sentimentul de îngrijorare privind adaptarea sa la viaţa de
student, la capacitatea sa de a promova examenele
4. Lipsa asertivităţii şi a deprinderilor de a aborda eficient
conflictele

440
 B. Scopuri terapeutice
(1) reducerea atacurilor de panică (inclusiv panica despre panică);
(2) reducerea gândirii distorsionate negative cu impact asupra
anxietăţii;
(3) reluarea călătoriilor cu metroul;
(4) stimularea asertivităţii şi formarea abilităţilor de rezolvare de
probleme pentru a îmbunătăţi relaţia sa cu soţul şi capacitatea de rezolvare a
problemelor practice.

C. Planificarea terapiei
Pentru reducerea atacurilor de panică am folosit metode, precum:
jurnalele de monitorizare a simptomelor, învăţarea respiraţiei abdominale,
exerciţiile de expunere în imaginar şi apoi în vivo la stimulii fobici.
De asemenea, un rol important l-a avut psihoeducaţia privind problemele
clientei.
Pentru modificarea gândurilor disfuncţionale am utilizat tehnici
cognitive, precum: dialogul socratic, identificarea distorsiunilor cognitive şi
a emoţiilor provocate de acestea, tehnica descendentă, evalaurea
probabilităţii de apariţie a evenimentelor, analiza calităţii dovezilor,
sublinierea contradicţiilor din discursul clientei.
Pentru a relua călătoriile cu metroul am utilizat o combinaţie de
tehnici cognitive de combatere a gândurilor automate dezadaptative, cu
identificarea soluţiilor pentru problemele care pot să apară în mod real în
timpul călătoriilor cu metroul, ajungând apoi la tehnicile de expunere în
imaginar şi apoi la cele de expunere graduală în vivo (mai întâi a mers cu
metroul însoţită de prietenul ei, apoi singură, renunţând treptat la
mecanismele de evitare – mentosanul, vorbitul la telefon în timpul călătoriei,
coborârea din metrou înainte de a ajunge la staţia de destinaţie).
Pentru dezvoltarea asrtivităţii au fost alocate doar câteva şedinţe,
deoarece clienta nu s-a mai prezentat la terapie în urma ameliorării
simptomelor de panică şi agorafobie. De aceea, metoda psihoeducaţiei a fost
completată cu câteva exerciţii de formulare a unor mesaje asertive.

D. Obstacole în terapie
La începutul terapiei clienta nici măcar nu dorea să citească
materialul pentru clienţi despre atacul de panică de teamă că va face un nou
atac de panică. În primele două şedinţe a plâns încontinuu. Înainte de cea de-a
treia şedinţa a citit materialul pentru clienţi şi a înţeles că reacţiile sale sunt
normale.
S-a lucrat foarte greu la domeniul încrederii în sine, deoarece clienta
nu reuşea să îşi identifice singură resursele interioare. Acestea au fost

441
evidenţiate analizând împreună cu ea fiecare progres făcut în terapie; de
asemenea, am apelat la grupul ei de prieteni ca resursă sprijin pentru
autoidentificarea punctelor ei forte.

2.4. Rezultate, concluzii şi urmărirea evoluţiei pacientului

În ultimele două luni ale terapiei nu a mai fost înregistrat niciun atac
de panică. Deşi clienta a promovat toate examenele din prima sesiune, la
începutul semetrului al doilea au reapărut iniţial îngrijorările privind
promovarea examenelor următoare şi a fost nevoie de recapitularea
strategiilor prin care s-a pregătit şi pentru sesiunea anterioară (a cerut ajutorul
unor colegi de care se simţea mai apropiată, a urmărit tutoriale pe youtube şi
a studiat mai mult singură în weekenduri).
Deoarece clienta nu s-a mai prezentat la terapie după dispariţia
atacurilor de panică, nu am reuşit să consolidez deprinderea de a face
diferenţa între senzaţia de greaţă care apare din motive obiective (cauze
organice sau cauze care ţin de mediul ambiant) şi senzaţia de greaţă generată
de anxietate.

442
 BIBLIOGRAFIE

1. Beck, A., Freeman, A., Davis, D., Terapia cognitivă a

tulburărilor de personalitate, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2011;
2. Ellis, A., Cum să te simţi mai bine, să te faci mai bine, să rămâi
mai bine – terapie profundă de autoajutorare pentru emoţiile tale, Editura
Trei, Bucureşti, 2015;
3. Holdevici, I., Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Editura Trei, Bucureşti, 2009;
4. Leahy R., Holland S., McGinn L., Planuri de tratament şi
intervenţii pentru depresie şi anxietate, ediţia a doua, Editura ASCR, Cluj-
Napoca, 2017;
5. Young, J., Klosko, J., Weishar, M., Terapia centrată pe scheme
cognitive – Manualul practicianului, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2015;
6. Young, J., Klosko, Cum să-ţi reinventezi viaţa – Cum să pui capăt
gândurilor negative şi să te simţi din nou bine, Editura Trei, Bucureşti, 2017;
7. DSM-5, Manual de diagnostic şi clasificare statistică a
tulburărilor mintale, ediţia 5, Editura Medicală Callisto, Bucureşti, 2016.

443
 O RADIOGRAFIE A CULTURII ORGANIZAŢIONALE
ÎNTR-O STRUCTURĂ MILITARĂ

Monica FRANGA ∗

Rezumat
În legătură cu conceptul de cultură s-au exprimat diferite puncte de vedere de către
specialişti din lumea întreagă. O parte importantă din cercetări se referă la cultura naţională
în general, iar altele se referă la cultura organizaţională, în special din sectorul privat. Sunt
destul de puţine cele referitoare la relaţia dintre cultura naţională şi cultura organizaţiilor din
sectorul public.
Cu toate că subiectul a fost mai puţin abordat în instituţiile publice, prin intermediul
unor investigaţii s-a dovedit, în ultimul timp, că există o mare influenţă a culturii naţionale şi a
culturii organizaţionale asupra managementului instituţiilor publice, a stilului de muncă şi de
conducere, asupra comportamentelor adoptate, a atitudinii angajaţilor faţă de instituţie, dar şi
faţă de beneficiarii serviciilor oferite de aceasta.

I. CULTURA, CONCEPT ŞI CARACTERISTICI

Noţiunea de cultură nu este legată numai de dezvoltarea individuală,
ea este asociată ideii de colectivitate, de viaţă a unei societăţi sau a unei ţări,
etnologia şi antropologia asociind-o ideii de civilizaţie.
În sensul cel mai larg, cultura poate fi considerată în zilele noastre
ca un ansamblu de trăsături distinctive, spirituale şi materiale, intelectuale şi
afective, care caracterizează o societate sau un grup social, vizibil prin
modurile de viaţă, sistemele de valori, tradiţiile şi credinţele oamenilor.
O analiză atentă asupra conceptului de cultură ne ajută să
identificăm etapele de evoluţie a acestuia, cultura fiind într-o permanentă
transformare şi continuă dinamică din punctul de vedere al sistemului de
valori, de norme, de tradiţii şi moduri de viaţă.
Prima etapă a fost aceea în care cultura era asociată cu verbul latin
„colere” care înseamnă „a cultiva”, sens pe care îl păstrează şi astăzi. A doua
etapă importantă în evoluţia conceptului de cultură o reprezintă „cultura
animi”, asociată valorilor artistice realizate de creatorii de artă, marcând sub
diverse forme, particularităţile culturale ale diferitelor popoare. Se consideră
că a treia etapă importantă s-a desfăşurat la începutul secolului trecut,
puternic marcat de cercetările care au demonstrat că fiecare ţară are o cultură
naţională proprie, prin care se identifică şi se deosebeşte de celelalte.

∗
Ministerul Apărării Naţionale

444
Etapa a patra debutează în a doua jumătate a secolului trecut, cercetările
specialiştilor mergând mai departe, către identificarea culturii organizaţionale.
Realitatea prezentă ne arată că înţelegerea conceptului de cultură
implică luarea în considerare a tuturor sensurilor pe care acesta l-a dobândit
în timp. Ca urmare, putem deduce câteva caracteristici ale culturii: este
dinamică, diversificată şi complexă.

1.1. Cultura naţională

Fiecare ţară sau regiune a unei ţări are un sistem de valori comune,
experienţe asemănătoare sau percepţii comune despre lume, împărtăşite de
majoritatea populaţiei. Aceste puncte comune formează cultura unei regiuni,
ţări sau societăţi.
Cultura naţională în ţara noastră reuneşte valori, credinţe de bază,
norme, rituri, ceremonii specifice contextului românesc. O cercetare arată că
principalele elemente cu pondere majoră selectate de subiecţi au fost: ataşament
faţă de semeni, ospitalitatea, armonia cu natura, ataşament faţă de ţară,
preocuparea pentru cunoaşterea viitorului, orientarea către obţinerea unui statut
social şi profesional, credinţa în Dumnezeu, plăcerea de a trăi în armonie şi de a
acumula suficiente resurse pentru a-şi satisface dorinţele în viaţă.
Una dintre cele mai recunoscute definiţii ale culturii a fost formulată
de Geert Hofstede: „programarea colectivă a gândirii care distinge un
membru al unui grup de altul”. Programele mentale provin din mediul social
în care cineva s-a dezvoltat şi a acumulat experienţa de viaţă, respectiv din
familie, grup, mediu şi din educaţie. Pe de altă parte, pe măsură ce o persoană
evoluează, ea este nevoită să renunţe la unele deprinderi de gândire, simţire
sau comportamente, pentru a adopta noi atitudini necesare adaptării într-un
mediu nou. Această acomodare devine mai facilă dacă se iau în considerare
caracteristicile de bază ale culturii care, în accepţiunea lui Mary Ellen
Guffey, sunt următoarele:
• Cultura se învaţă
Regulile, valorile şi atitudinile se învaţă de la familie şi societate şi
sunt transmise de la generaţie la generaţie.
• Cultura are o logică intrinsecă
Regulile au ca punct de plecare valorile şi credinţele fiecărei culturi
şi acţionează ca forţă normativă. Ca urmare, logica intrinsecă a unei culturi
devine extrem de importantă atunci când trebuie să învăţăm să acceptăm
comportamente şi reguli culturale diferite.
• Cultura reprezintă baza identităţii şi apartenenţei la o
comunitate
Fiecare persoană ia decizii mai mult sau mai puţin individuale în
ceea ce priveşte educaţia, cariera, locul de muncă, partenerul de viaţă, însă

445
fiecare dintre aceste decizii este însoţită de un set de reguli, metode,
ceremonii, credinţe, limbă şi valori, în concordanţă cu specificul culturii în
care a crescut.
• Cultura combină vizibilul cu invizibilul
Modul de comportament al unui individ reprezintă părţile vizibile
ale culturii respectivului, dar acesta provine din internalizarea unor valori
invizibile, care determină modul de gândire şi comportament.
Dimensiunile culturii
Cu cât se cunosc mai multe aspecte despre cultură în general şi
despre propria cultură, în particular, cu atât mai facil este procesul de adaptare
la o perspectivă multiculturală. Există multe abordări dar aici ne referim la
un studiu devenit clasic, întreprins de cercetătorul olandez Geert Hofstede în
anii ’70, finalizat în anii ’80 şi publicat în 1984. Cercetarea s-a realizat în
toate ţările în care compania multinaţională IBM avea filiale şi a permis
conturarea a cinci dimensiuni, descrise ca parametri, care au făcut posibilă
compararea culturilor din ţările investigate.

A. Distanţa faţă de putere

Prima dimensiune indică măsura în care o societate acceptă faptul
că puterea în instituţii este distribuită inegal. În acelaşi timp, reprezintă
măsura în care indivizii au aşteptări privind o structură ierarhică care să
sublinieze diferenţele dintre superiori şi subordonaţi. Capacitatea fizică şi
intelectuală, puterea, bogăţia şi poziţia socială nu fac întotdeauna parte din
aceeaşi ecuaţie. În unele ţări politicienii se pot bucura de privilegiul social şi
de putere socială fără a fi bogaţi, după cum oameni de afaceri bogaţi şi cu
putere nu au statut social corespunzător.
Distanţa faţă de putere este vizibilă în familie, la şcoală şi la locul
de muncă. Referitor la ultimul caz, atunci când distanţa faţă de putere este
mare, managerii şi subordonaţii se consideră reciproc ca fiind inegali,
inegalitate pe care se bazează sistemul ierarhic. Este de aşteptat ca
subordonaţilor să li se spună ce au de făcut, iar sistemul salarial să arate o
discrepanţă mare între aceştia şi cei de la un nivel superior.
În situaţia unei distanţe mici faţă de putere subordonaţii şi managerii
se consideră ca egali existenţial, ierarhia e doar o inegalitate a rolurilor
stabilită convenţional. Organizaţiile sunt descentralizate, cu un număr redus
de niveluri ierarhice.

B. Individualism - colectivism
Dimensiunea reprezintă gradul în care o societate preţuieşte
obiectivele personale, autonomia, intimitatea, angajamentul faţă de normele
de grup, implicarea în activităţi colective, coeziunea socială şi socializarea.

446
 Hofstede defineşte individualismul ca aparţinând societăţilor în care
legăturile dintre indivizi sunt mai puţin stabile şi se aşteaptă ca fiecare să îşi
poarte singur de grijă. Într-o cultură individualistă se aşteaptă ca personalul
angajat să acţioneze în conformitate cu interesul propriu, dar munca trebuie
organizată astfel încât interesul patronului şi al angajaţilor să coincidă.
De asemenea, relaţiile de familie la locul de muncă sunt adesea considerate
nedorite, deoarece ar putea duce la nepotism şi conflicte de interese.
Colectivismul aparţine societăţilor în care oamenii sunt integraţi
încă de la naştere în subgrupuri puternice, care îi protejează pe toată durata
vieţii în schimbul unei loialităţi reciproce. Într-o cultură colectivistă un patron
angajează o persoană care aparţine unui subgrup de interese comune.
De obicei există tendinţa de a angaja rude sau prieteni.

C. Masculinitate-feminitate
Această dimensiune reprezintă gradul în care o societate priveşte
comportamentul încrezător sau masculin ca fiind important pentru a avea
succes. Orientarea către cultura masculină subliniază promovarea valorilor
masculine de asertivitate, competivitate şi materialiste, iar cea feminină pune
accent pe egalitate, solidaritate, pe calitatea vieţii şi a relaţiilor.

D. Evitarea incertitudinii
Dimensiunea, descrisă pentru prima oară de Hofstede, este definită
ca „măsura în care membrii unei culturi se simt ameninţaţi de situaţii incerte
sau necunoscute”.
În societăţile caracterizate prin evitarea puternică a incertitudinii
există multe reguli care controlează drepturile şi îndatoririle indivizilor, iar
nevoia de reguli este mai degrabă emoţională. Regulile sunt fie
scrise/explicite, în cazul societăţilor individualiste, fie nescrise/implicite, în
cazul societăţilor colectiviste.
În ţările în care evitarea incertitudinii este redusă, pare că există o
respingere emoţională faţă de reguli protocolare. Regulile sunt stabilite numai
în cazurile de strictă necesitate.

E. Orientarea pe termen lung/termen scurt

Ultima dimensiune identificată de Hofstede reprezintă măsura în
care valorile sunt orientate către viitor (economisire, perseverenţă), prin
opoziţia faţă de trecut sau de prezent (respect pentru tradiţii, îndeplinirea
obligaţiilor sociale).

447
 1.2. Cultura organizaţională
Fiecare organizaţie, indiferent de regiunea, ţara sau sectorul din care
face parte, are o cultură a sa proprie. Dacă în ceea ce priveşte firmele din
sectorul privat se poate spune că diferenţele de cultură organizaţională sunt,
de regulă, semnificative, nu acelaşi lucru se poate afirma despre cultura
organizaţională din sectorul public. Deşi există o categorie de valori
specifice, în funcţie de domeniile de activitate ale organizaţiilor, care justifică
diferenţele existente, se identifică totuşi un set de valori comune tuturor
culturilor organizaţionale.
Hofstede enumeră o serie de atribute specifice culturii
organizaţionale:
- este holistică, referindu-se la un tot care este mai mare decât suma
părţilor sale componente;
- este determinată istoric, reflectând evoluţia în timp a organizaţiei;
- este legată de ritualuri şi simboluri;
- este fundamentată social, creată şi păstrată de un grup de oameni
care formează împreună o organizaţie;
- este greu de modificat, deşi există o discuţie vastă asupra acestui
aspect în literatura de specialitate.
Cultura oferă membrilor organizaţiei un sentiment de identitate
organizaţională şi generează un angajament referitor la credinţele şi valorile
împărtăşite, afirma Edgar Schein. De regulă, cultura organizaţională începe
cu un fondator sau cu unul din primii lideri care implementează anumite idei
şi valori ca viziune sau strategie pentru organizaţia respectivă.
Componentele culturii organizaţionale sunt asemănătoare cu cele
ale culturii naţionale. Întâlnim şi aici eroi, ritualuri, mituri, simboluri şi valori.
La acestea se adaugă la nivel de organizaţie un concept nou, respectiv
misiunea organizaţiei.
Printre cele mai cunoscute şi bine fundamentate conceptualizări ale
culturii organizaţionale regăsim modelul valorilor concurente, elaborat de
Kim Cameron şi Robert Quinn. Modelul a fost dezvoltat pornind de la o listă
de 39 de indicatori care puteau reprezenta cheia unei organizaţii eficiente.
Indicatorii au fost supuşi unei analize statistice, ajungându-se la concluzia că
aceştia aveau tendinţa de a se organiza în patru clusteri, pe două dimensiuni.
Prima dimensiune diferenţia indicatorii eficienţei care accentuau
flexibilitatea şi discreţia faţă de cei care se refereau la stabilitate şi control.
A doua dimensiune polariza indicatorii care se centrau pe focalizarea spre
interiorul organizaţiei şi integrare de cei care accentuau focalizarea externă,
competiţia şi diferenţierea. Aceşti indicatori ai eficacităţii reprezintă ceea ce
membrii organizaţiei valorizează în legătură cu performanţa unei organizaţii.

448
 Împreună, cele două dimensiuni formează patru cadrane, fiecare
dintre acestea reprezentând câte un set distinct de indicatori ai unui tip de
cultură organizaţională, respectiv cultură de tip ierarhie, tip clan, tip piaţă şi
tip adhocraţie. (Cameron, K., Quinn, R., 2011).
Cultura de tip clan este determinată în primul rând de colaborare şi
cooperare, această denumire fiind dată datorită asemănării sale cu o familie,
caracterizată de elemente specifice precum munca în echipă, implicarea
angajaţilor în luarea deciziei, loialitate, tradiţie, participare şi consens. Valorile
dominante ale acestui tip de cultură sunt morala, respectul reciproc, integritatea,
împărtăşirea aceloraşi valori şi obiective, coeziune între membrii grupului,
participare activă şi un grad ridicat de orientare spre indivizi.
Cultura adhocratică este caracterizată de inovaţie, asumarea riscurilor,
creativitate, adaptabilitate, spirit antreprenorial şi dinamism. Se pune accentul
pe cunoaştere şi disponibilitate la schimbare, noile provocări fiind importante
pentru atingerea scopului propus, în contextul trecerii de la era industrială la
cea a informaţiei.
Cultura ierarhică este caracterizată de o structură formală, reguli
care dictează ce fac oamenii, liderii eficienţi sunt cei care coordonează şi
organizează munca. În organizaţiile de acest tip predomină regulile şi
politicile oficiale, văzute ca mecanismul care ţine organizaţia împreună. Din
acest punct de vedere, organizaţia militară, care este structurată ierarhic, cu
politici, norme şi proceduri clar definite, se potriveşte în cea mai mare măsură
acestui tip de cultură organizaţională.
Cultura de tip piaţă este bazată pe concurenţă, fiind orientată spre
mediul extern şi spre rezultate, având ca trăsături esenţiale competenţa,
eficienţa şi productivitatea. Preocupările pe termen lung ale organizaţiei sunt
acţiunile competitive şi realizarea unor obiective profitabile.
În baza modelului teoretic, cei doi autori au elaborat un chestionar
standardizat, Instrumentul de Evaluare a Culturii Organizaţionale
(Organizational Culture Assessment Instrument - OCAI), care permite
identificarea tipului de cultură organizaţională predominant într-o
organizaţie, aşa cum este el perceput de membrii organizaţiei, dar şi pe cel
preferat de către aceştia, centrându-se pe şase aspecte:
1. Caracteristicile dominante ale organizaţiei;
2. Stilul de leadership;
3. Managementul resurselor umane;
4. Liantul organizaţiei, legătura care ţine organizaţia împreună;
5. Valorile de bază, în cadrul strategiei organizaţionale;
6. Criteriile de succes, care determină modul în care este definită
reuşita, ceea ce este recompensat în organizaţie.

449
 Cultura organizaţională în instituţiile publice
Până astăzi, literatura de specialitate a reunit puncte de vedere ale
cercetătorilor în cea mai mare parte despre cultura organizaţională din cadrul
firmelor şi marilor companii multinaţionale şi internaţionale.
Organizaţiile din sectorul public ar trebui însă să reprezinte unul din
punctele de referinţă pe care cercetătorii să îl aibă în vedere, dată fiind influenţa
puternică pe care aceste organizaţii, prin activitatea lor, o exercită asupra
membrilor unei comunităţi şi a societăţilor din fiecare ţară, în ansamblu.
În urma cercetărilor şi studiilor derulate de către Academia de Studii
Economice Bucureşti, în peste 300 de instituţii publice din România, s-au
conturat câteva aspecte interesante despre cultura organizaţională aparţinând
organizaţiilor din sectorul public.
Multe din valorile şi ideile care stau la baza culturii organizaţionale
din acest tip de instituţii sunt preluate din diferite abordări şi modele teoretice
determinate de conţinutul strategiilor şi politicilor generale ale statului.
În sectorul public, formarea culturii organizaţionale a devenit mai
evidentă la începutul secolului trecut, odată cu extinderea sferei de aplicare a
gândirii promovată de sociologul german Max Weber. Prin această abordare,
denumită abordarea birocratică, au fost introduse şi fixate în organizaţiile din
sectorul public în general şi în cele din domeniul administraţiei publice în
special, valori şi idei fundamentale care au reprezentat baza formării culturii
organizaţionale. Abordarea nu conţinea numai idei şi valori, ci şi o viziune
care, afirma fondatorul ei, va conduce organizaţia publică la succes, respectiv
la creşterea gradului de satisfacere a nevoilor sociale şi a interesului public.
De-a lungul timpului, valorile şi viziunile s-au modificat de la o
perioadă istorică la alta, ca urmare a schimbărilor apărute în strategia noilor
lideri integraţi în organizaţiile din sectorul public, redefinind conţinutul
culturilor organizaţionale.
Cercetările efectuate în organizaţiile publice din România au
demonstrat că prin cultura organizaţională membrii acestor organizaţii
dezvoltă o identitate internă colectivă, deoarece valorile de bază ale culturii
le orientează activitatea zilnică şi determină modul în care comunică între ei,
ce comportamente sunt acceptabile şi care este distribuţia puterii şi
implicaţiile statului în activitatea lor. În acest scop, angajaţii din sectorul
public apelează la forme informale de comunicare şi dezvoltă un limbaj
comun pentru conceptele cu care operează în activitatea desfăşurată. De
asemenea, se constată formarea unor echipe, chiar grupuri de lucru, în funcţie
de diferite interese, de cele mai multe ori individuale, în funcţie de
compatibilităţile dintre persoane, care facilitează şi colaborările pe probleme
profesionale. Ca urmare a acestor legături se stabilesc relaţii în principal în
interes profesional, dacă iniţial ele au fost determinate prin norme interne de

450
organizare şi desfăşurare a activităţii. Se constată însă predominanţa relaţiilor
informale, puternic influenţate de modul de comportament, personalitatea
fiecărui membru, interesele, pregătirea, modul de gândire etc. Aceste tipuri
de relaţii sunt mai puternice ca intensitate decât cele formalizate, determinate
de reguli, regulamente şi norme.
Cercetarea realizată în organizaţiile publice din România s-a axat pe
identificarea şi descifrarea atât a aspectelor observabile (simboluri, eroi,
ceremonii, ritualuri, limbaj, norme, statut etc.), cât şi pe a celor ascunse,
aproape invizibile (valorile şi presupunerile implicite). S-a ajuns la concluzia
că o pondere ridicată o au presupunerile implicite, aproximativ 80% dintre
cei intervievaţi bazându-şi comportamentul pe credinţe, percepţii şi chiar
sentimente care li s-au format de-a lungul vieţii profesionale şi s-au fixat atât
de bine în gândirea şi comportamentul lor încât ar fi de neimaginat ca
acţiunile lor să se bazeze pe alte premise.
Intensitatea puternică de manifestare a acestor aspecte ascunse ale
culturii organizaţionale în instituţiile publice, face ca noii veniţi în sistem să
fie foarte repede integraţi, asimilând cu uşurinţă valorile şi presupunerile
implicite existente, a căror uzură morală îşi pune amprenta asupra culturii
organizaţionale şi influenţează semnificativ, dar nu în sens pozitiv,
managementul instituţiei publice, stilul de conducere, performanţa,
comportamentul funcţionarilor publici, atitudinea faţă de organizaţie şi faţă
de beneficiarii serviciilor instituţiilor din sectorul public.

II. O radiografie a culturii organizaţionale într-o structură

militară
Pornind de la aceste considerente am încercat să surprind unele
particularităţi ale culturii organizaţionale într-o structură militară aplicând
chestionarele VSM 94 (The Values Survey Module) a specialistului olandez
Geert Hofstede şi OCAI (Organizational Culture Assessment Instrument),
proiectat de Cameron şi Quinn.
VSM 94 conţine 26 de itemi, primii 20 fiind axaţi pe investigarea
valorilor culturale legate de muncă. Ultimii 6 itemi, în măsură să influenţeze
răspunsurile date, sunt de natură demografică: vârsta, genul, nivelul
educaţiei, domeniul de activitate, naţionalitatea prezentă şi pe cea din naştere.
Ţinând cont de faptul că eşantionul este omogen din punctul de vedere al
provenienţei ca ţară şi domeniu de activitate, în studiul prezent au fost
solicitate doar datele legate de vârstă, studii şi tipul funcţiei pe care este
încadrat respondentul.
OCAI este format din două părţi distincte, obţinându-se două
profile: prezent (aşa cum arată organizaţia în prezent) şi preferat (aşa cum îşi
doresc angajaţii să fie). Cele două părţi ale chestionarului sunt identice,

451
modul de abordare de către respondent fiind diferit. Se evaluează cele
6 dimensiuni specifice, comune tuturor organizaţiilor, prin repartizarea unui
număr de puncte din totalul de 100, în funcţie de gradul de potrivire cu
organizaţia investigată. Scorul se calculează prin însumarea totalului de
puncte obţinut de fiecare cultură.
Chestionarele au fost aplicate pe un eşantion de 25 de persoane
dintr-o structură militară cu un efectiv încadrat de 82, eşantionul supus
cercetării prezentând următoarele caracteristici:
VÂRSTA
Frecvenţa Procent Procent Procent
valid cumulat
Valid 20-24 2 8,0 8,0 8,0
30-34 11 44,0 44,0 52,0
35-39 9 36,0 36,0 88,0
40-49 3 12,0 12,0 100,0
Total 25 100.0 100.0
STUDII
Frecvenţa Procent Procent Procent
valid cumulat
Valid liceale 6 24,0 24,0 24,0
postliceale 4 16,0 16,0 40,0
universitare 15 60,0 60,0 100,0
Total 25 100.0 100.0
FUNCŢIA
Frecvenţa Procent Procent Procent
valid cumulat
Valid de 6 24,0 24,0 24,0
conducere
de execuţie 19 76,0 76,0 100,0
Total 25 100.0 100.0

452
 2.1. VSM 94 – The Values Survey Module
În urma aplicării chestionarului şi a prelucrării statistice a
rezultatelor subiecţilor am obţinut valorile cuprinse în următorul tabel:

Abaterea
N Minimum Maximum Media
standard
I01 25 1 4 1,76 ,72
I02 25 1 4 2,08 ,81
I03 25 1 3 1,92 ,64
I04 25 1 5 1,72 ,94
I05 25 1 4 1,96 ,84
I06 25 1 5 2,64 ,91
I07 25 1 5 2,16 ,80
I08 25 1 5 2,44 1,12
I09 25 1 4 1,64 ,86
I10 25 1 4 2,00 ,87
I11 25 1 4 1,80 ,76
I12 25 1 4 2,68 ,85
I13 25 1 4 2,68 ,69
I14 25 1 5 2,64 1,08
I15 25 1 5 2,84 ,94
I16 25 1 4 2,84 ,99
I17 25 1 5 2,76 1,30
I18 25 2 5 3,64 ,86
I19 25 1 4 2,92 1,04
I20 25 1 4 2,84 ,94
Valid N 25

453
 După efectuarea calculelor conform formulelor indicate în manualul
testului, s-au obţinut valorile corespunzătoare celor cinci dimensiuni
urmărite, astfel:

Dimensiuni Valoare
Formula de calcul Semnificaţie
(indicatori) obţinută
PDI
-35m(03)+35m(06)+25m(14)- Distanţă mică faţă
(distanţa faţă de 16
20m(17)-20 de putere
putere)
IDV
-50m(01)+30m(02)+20m(04)-
(individualism 77,8 Individualism
25m(08)+130
vs. colectivism)
MAS
+60m(05)-20m(07)+20m(15)-
(masculinitate 32,4 Feminitate
70m(20)+100
vs. feminitate)
UAI
+25m(13)+20m(16)-50m(18)- Evitare redusă a
(evitarea 18
15m(19)+120 incertitudinii
incertitudinii)
LTO
(orientarea pe Orientare pe termen
-20m(10)+20m(12)+40 53,6
termen mediu/lung
lung/scurt)
*m(I01-I20) reprezintă media scorului pentru itemul specificat.

Potrivit valorii dimensiunii distanţă faţă de putere, persoanele

investigate consideră că ierarhia este constituită în mod inegal şi
convenţional, au reticenţe faţă de diferenţele de statut şi toate implicaţiile
acestora şi se aşteaptă să fie consultate privind modalitatea de îndeplinire a
sarcinilor, dorindu-şi ca şeful să aibă un stil de conducere democrat.
Alimentate de situaţia concretă, caracterizată prin diferenţe salariale reduse,
expectaţiile subiecţilor situaţi pe niveluri ierarhice de execuţie vizează
relaţionarea cu managerii de pe poziţii ideale. De aici provine distanţa relativ
mare între rezultatul aplicării chestionarului şi ceea ce se cunoaşte, în mod
tradiţional, despre particularităţile mediului ocupaţional militar.
Referindu-ne la cea de-a doua dimensiune, individualism vs.
colectivism, cercetarea ne-a ajutat să identificăm o orientare puternică a
subiecţilor investigaţi către individualism. Studiul a demonstrat că
dimensiunea participativă a activităţii este redusă, deciziile sunt doar de
competenţa şefilor, iar cei din posturi operaţionale trebuie să le execute, ei
sunt implicaţi în analize şi dezbateri doar dacă şeful lor consideră necesară o
astfel de intervenţie. De cele mai multe ori însă şefii solicită informaţii şi iau
singuri deciziile. Iniţiativa personală este puţin încurajată, ceea ce conduce la

454
asumarea cu dificultate a responsabilităţilor individuale, preferându-se cea de
grup (disipată). În viaţa personală însă, fiecare acţionează din proprie
iniţiativă şi îşi rezolvă singur problemele. Este un exemplu de manifestare
comportamentală care demonstrează influenţa puternică pe care o are cultura
organizaţională asupra comportamentului organizaţional al membrilor unei
comunităţi militare, aflaţi în funcţii de conducere şi de execuţie deopotrivă.
Dimensiunea masculinitate-feminitate analizată are tendinţe spre
feminitate. Există preocupări intense pentru calitatea condiţiilor de muncă,
egalitate, solidaritate şi consens şi mai puţin pentru dobândirea unui statut
social în cadrul organizaţiei, care în cazul structurii analizate este deja definit
şi asigurat prin intermediul instrumentarului metodologic şi legislativ al
managementului resurselor umane.
Potrivit celei de-a patra dimensiuni, cea de evitare a incertitudinii,
se constată tendinţa către o redusă evitare a incertitudinii, fapt explicabil prin
predominanţa regulilor şi normelor care determină o suprasaturare a
subiecţilor. Aceştia resimt nevoia flexibilizării cadrului normativ referitor la
modalităţile de acţiune pentru îndeplinirea sarcinilor, dar şi la comunicare şi
relaţionare, pe care le doresc mai relaxate. Subiecţii îşi manifestă preferinţa
pentru o asumare mai accentuată a riscurilor, în schimbul renunţării la
stricteţea impusă de norme. De menţionat însă rămâne faptul că această
tendinţă se manifestă la adăpostul asumării responsabilităţilor de către alţii
sau disipării acestora la nivelul microgrupurilor sau a întregii structuri.
De asemenea, importanţa atribuită de către respondenţi asumării unor riscuri
este minimizată de probabilitatea redusă ca acestea să se materializeze, fapt
care explică şi valoarea scăzută a indicelui acestei dimensiuni.

Orientarea pe termen lung/scurt a permis identificarea unui nivel

mediu în ceea ce priveşte preocuparea pentru păstrarea unor tradiţii în cadrul
organizaţiei şi pentru îndeplinirea sarcinilor prin aplicarea normelor, regulilor
şi legilor specifice.

2.2. OCAI – Organizational Culture Assessment Instrument

Prin intermediul Instrumentului de evaluare a culturii
organizaţionale, aplicat pe acelaşi lot de subiecţi, s-au obţinut două profile
ale culturii organizaţionale ce caracterizează structura investigată: un profil
actual, care descrie situaţia prezentă, şi un profil considerat ideal, din
perspectiva personalului participant la studiu. În cadrul ambelor profile s-au
obţinut date referitoare la caracteristicele dominante ale organizaţiei,
conducere, managementul resurselor umane, liantul organizaţiei, valorile
organizaţionale şi criteriile obţinerii succesului.

455
 Tabelul următor prezintă media răspunsurilor oferite, care relevă
tipul actual de cultură predominant în organizaţie, precum şi tipul dorit de
membrii acesteia.

MEDIA
TIPUL DE CULTURĂ
ACTUAL PREFERAT
CULTURA DE TIP CLAN 24,58 40,43
CULTURA ADHOCRATICĂ 11,68 21,25
CULTURA IERARHICĂ 47,08 19,41
CULTURA DE TIP PIAŢĂ 16,66 18,91

Discrepanţele dintre prezent şi preferat sunt observabile în

reprezentarea grafică a profilului culturii organizaţionale, conform
rezultatelor obţinute:

50
40 Tipul de cultură
30 actual
20 Tipul de cultură
10 preferat
0

Analiza datelor confirmă predominanţa tipului de cultură ierarhică,

specifică domeniului militar. Caracteristicile esenţiale ale unei astfel de
organizaţii reflectă un mediu foarte formalizat şi structurat, în care
procedurile sunt bine stabilite şi guvernează cu stricteţe munca oamenilor.
Conducerea se bazează pe elementele de statut instituţional şi urmăreşte
organizarea şi coordonarea activităţilor, regulile şi politicile aplicate
constituie liantul organizaţiei, în timp ce managementul angajaţilor vizează
stabilitatea în muncă şi predictibilitatea. Succesul unei asemenea organizaţii
este definit prin îndeplinirea obiectivelor la termenele planificate, în

456
condiţiile menţinerii unor costuri cât mai reduse, iar valorile organizaţiei sunt
stabilitatea, performanţa şi eficienţa sporită.
Acelaşi instrument arată preferinţele membrilor colectivului de
muncă, pentru care organizaţia ideală este caracterizată de o cultură de tip
clan. Această tendinţă este explicabilă prin ceea ce înseamnă, de fapt, o astfel
de cultură. Organizaţiile în care se manifestă sunt flexibile şi centrate asupra
proceselor interne şi asupra propriilor angajaţi, aceştia simţindu-se ca într-o
familie extinsă. Aici liderii sunt consideraţi mentori, iar relaţiile care se
stabilesc sunt bazate pe loialitate şi respectarea tradiţiilor, acestea constituind
liantul organizaţiei. Managementul personalului se axează pe dezvoltarea
angajamentului faţă de organizaţie şi pe dezvoltarea resurselor umane, iar
succesul este definit în termenii preocupării faţă de oameni. Valorile
fundamentale ale organizaţiei sunt munca în echipă, participarea şi consensul.
Se observă diferenţe semnificative între prezent şi preferat pentru
tipurile de cultură ierarhică şi cea de tip clan. În timp ce coordonatele culturii
de tip ierarhic sunt pe deplin manifeste (47,08), afinităţile subiecţilor se
îndreaptă vizibil (şi justificat, date fiind restricţiile caracteristice unei
structuri extrem de formale) spre protectoratul şi buna relaţionare
consensuală în care consistă cultura de tip clan (40,43). În organizaţia ideală
pentru subiecţi, cultura prezentă ar fi reprezentată doar într-un procent de
19,41%.

III. CONCLUZII
Diferenţele semnificative dintre tipul de cultură actual şi tipul de
cultură preferat pot induce ideea necesităţii unei schimbări, cel puţin la
nivelul factorilor determinanţi ai culturii organizaţionale. Este vizibilă
tendinţa angajaţilor de a se reorienta cu precădere spre susţinere în pofida
regulilor şi spre inovaţie în detrimentul obiectivelor rigide.
În contextul actual al evoluţiei modului de gândire al unei noi
generaţii, instituţia militară nu se poate situa în afara curentului centrat pe
flexibilizarea normativă şi pe redefinirea modului în care pot fi atinse
obiectivele, atât la nivel instituţional, cât şi individual.
Totuşi, dat fiind rolul social al instituţiei militare şi implicaţiile
acestuia asupra securităţii naţionale, precum şi puternica amprentă a culturii
ierarhice, specifice acestei organizaţii, o schimbare majoră ar fi dificil de
realizat şi foarte riscantă. Ar putea avea loc totuşi o serie de transformări, în
vederea adaptării oportune a instituţiei la provocările actuale ale mediului,
însă fără a afecta îndeplinirea misiunii organizaţiei militare.

457
 BIBLIOGRAFIE

1. Cameron,K., Quinn, R., (2011), Diagnosing and changing

organizational culture, Third Edition, Jossey-Bass, A Wiley Imprint, San
Francisco;
2. Gavreliuc, A., Sulea, C., Zaborilă, C., Rolul dimensiunilor
valorice şi emoţionale în determinarea comportamentului angajaţilor din
organizaţiile româneşti – raport de cercetare, Universitatea de Vest,
Timişoara;
3. Hofstede, G., (1996), Managementul structurilor multiculturale:
Software-ul gândirii, Editura Economică, Bucureşti;
4. Manolescu, A., (2003), Managementul resurselor umane, Editura
Economică, Bucureşti;
5. Pitariu, H., Budean, A., (2007), Cultura organizaţională. Modele
şi metode de intervenţie, Editura ASCR, Cluj-Napoca;
6. Plumb, I., (coord.), Managementul serviciilor publice, în
biblioteca digitală w.w.w.ase.ro;
7. Schein, E.H. (1992), Organizational Culture and Leadership,
Second Edition, Jossey-Bass, A Wiley Imprint, San Francisco;
8. Vlăsceanu, M., (2003) Organizaţii şi comportament
organizaţional, Editura Polirom, Iaşi;
* International Questionnaire VSM 94.

458
Steagul dacic, alături de un scut şi o sică,
ilustrează conceptul de rezilienţa.

The Dacian flag, together with a shield

and a traditional Dacian weapon ilustrates
the concept of resilience.

459
 Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul
au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armatei
sub cda. 1880/2021

460