Această etapă în dezvoltarea gândirii operează cu entităţi mentale specifice, pe care Piaget le-a numit

preconcepte, acestea fiind un fel de noţiuni legate de primele semne verbale, noţiuni care se află la ½
drumului între generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun. Caracterul
gândirii este: - egocentric – copilul se plasează în centrul mediului şi totul se învârte în jurul său; -
animist– copilul extinde la lucrurile din jur, ceea ce îi este lui specific, ca fiinţă vie); - magic – subiectul
este stimulat, în special de dorinţe şi plăceri, fapt care îl face să poată realiza legături între obiecte
sau fenomene care în realitate nu sunt legate între ele. 6.2.6. Dezvoltarea afectivăşi socială la vârsta
antepreşcolară Viaţa afectivă condiţionează în continuare desfăşurarea altor laturi ale psihismului
infantil. Se remarcă în această perioadă caracterul capricios al emoţiilor, exteriorizat prin trecerea
rapidă de la emoţii pozitive la emoţii negative, de la râs la plâns şi invers. Reacţiile emoţionale sunt
expresie directă a relaţiei personale cu ambianţa şi nu mai sunt descărcări oarbe de energie cu cauze
nedefinite. Copilul exprimă acum clar bucuriile şi suferinţele sale prin expresii emoţionale, modelate
prin imitaţie (de ex. bate din palme). Relativa superficialitate a emoţiilor este caracteristica acestei
vârste, deşi uneori pot apărea trăiri atât de intense încât antrenează manifestări organice
spectaculoase: reacţii de vomă, slăbirea sau anularea controlului sfincterian, paloare intensă,
tremurături. Apare aproape exprimată nevoia evidentă de a primi afectivitatea celor din jur. Copilul
cere afectivitate prin gesturi şi expresii drăgălaşe sau chiar verbal. 127 Ataşamentul faţă de mamă
devine şi mai intens, sentimentul fiind exclusivist şi simbolic, în sensul că exprimă ca un rezonator
sentimentele mamei. Prezintă ataşament şi în legătură cu obiectele preferate, poate trăi intens o
situaţie la care este spectator contopindu-se cu personajele. Caracteristic perioadei de dezvoltare
afectivă a copilului între 1 şi 3 ani este capacitatea de reglare a emoţiilor. În timpul primului an de
viaţă copilul îşi dezvoltă gradual abilităţile de a inhiba sau de a minimaliza intensitatea şi durata
reacţiilor emoţionale. Cu timpul copilul învaţă o mare diversitate de răspunsuri emoţionale. Sfera
afectivăîn această perioadă de vârstă este influenţată de:  achiziţia mersului;  instalarea primelor
elemente ale conştiinţei de sine;  instalarea limbajului. Astfel, copilul utilizează limbajul emoţional şi
înţelege emoţiile devenind mult mai adaptat dat fiind faptul că poate vorbi despre propriile emoţii
precum şi ale celorlalţi. În perioada 2-3 ani creşte considerabil numărul termenilor utilizaţi pentru
descrierea emoţiilor, dar copii sunt apţi în această fază de dezvoltare să înveţe şi despre cauzele şi
consecinţele sentimentelor lor. Stabilizarea şi localizarea cauzelor ce determină emoţiile conduce
spre înţelegerea faptului că satisfacţia poate fi amânată şi poate compensa supărările. Emoţiile sunt
adesea puternice, simte nevoia de afecţiune, este impresionabil, vesel în situaţii comice fiind capabil
uneori chiar şi de compasiune faţă de cel supărat. Afecţiunea faţă de mamă rămâne dominantă
precum şi faţă de persoanele din familie manifestând gelozie când mama mângâie un alt copil.
Trăirile afective ale copilului între 1 şi 3 ani, deşi intense şi explozive, nu sunt profunde, nici durabile.
Timiditatea faţă de străini uneori se accentuează alteori scade în intensitate (12-14 luni) în funcţie de
importanţa care este acordată de familie acestui aspect precum şi de gratificările care le obţine
copilul, interesant fiind faptul că între 15 şi 16 luni copilul fuge în stradă uneori 128 la persoane care
au ceva familiar. În jurul vârstei de 3 ani teama de persoane străine se diminuează dar persistă teama
de necunoscut (de exemplu „bau-bau‖, „moşu‖ sau „baba cloanţa‖) în cazul în care aceste temeri au
fost întărite de părinţi. Anxietatea şi agresivitatea persistă şi la această vârstă datorită neputinţei
copilului de a face faţă mediului extern, reacţiei de frică de a nu pierde sprijinul matern sau
satisfacţiile generate de alte persoane îndrăgite de copil, pedepselor şi dezaprobării, resentimente şi
teamă faţă de personajele negative şi mânie orientată împotriva autorităţii adultului. Reacţiile
emoţionale negative sunt adesea prezente şi datorită fragilităţii graniţei Eu-Altul, copilul preluând
prin imitaţie temerile, tendinţele agresive ale familiei (Munteanu, 2002). Remarcăm două perioade
de instabilitate în viaţa antepreşcolarului cu comportamente recalcitrante, irascibilitate, nervozitate
şi anume:  la 15 luni, datorită contradicţiei dintre nevoia de mişcare a copilului şi dependenţa sa
încă foarte mare de adult;  la 2 ani şi jumătate, datorită posibilităţilor sale mici de adaptare la
cerinţele complexe ale adultului; Educarea emoţiilor copilului nu este o sarcină uşoară pentru familie,
mai cu seamă a celor negative care odată stabilizate tind să devină trăsături dominante ale viitoarei
personalităţi. Prin urmare sarcinile propuse copilului este important să fie organizate în funcţie de
particularităţile vârstei. După vârsta de 2 ani copilul devine capricios, dominant, impulsiv şi
neînţelegător, se formează astfel negativismul primar. Această criză de independenţă este marcată
însă de dependenţa existentă încă a copilului faţă de adult aşa cum am văzut mai sus. Descoperirea
propriei puteri de ―a face‖ dar şi a limitelor generează această criză de opoziţie. Şchiopu şi Verza
(1981) arată că la această vârstă cristalizarea voinţei copilului se face într-un moment când încă este
dependent de adult. 129 Cauzele acestei opoziţii infantile sunt reprezentate de incapacitatea de a
înţelege punctul de vedere al celuilalt; atitudinea adultului faţă de dorinţele copilului de a face ceva
singur; răsfăţul; întrerupere bruscă a jocului sau a unor activităţi plăcute. Aspectul violent al crizei
este şi mai vizibil când copilul este obositşi când este neadaptat la situaţia în care se află. Cauza
principală se pare că ar fi tendinţa de autoafirmare a copilului, în lipsa capacităţilor necesare acestei
autoafirmări. Psihanaliştii spun că această criză este o primă încercare a copilului de a se elibera de
situaţia de dependenţă pe care o are faţă de adult. Efectele care pot apărea după încetarea crizei
sunt:  creşterea capacităţii de adaptare faţă de exigenţele adultului şi/sau  interiorizarea normelor
şi începerea constituirii supraeului. Plăcerile şi suferinţele copilului servesc la formarea unor
deprinderi care se vor evidenţia în activitatea de învăţare de mai târziu, sancţiunea contribuind la
eliminarea încercărilor negative şi a asocierilor incorecte. Negativismul prezentat anterior poate avea
cauze de natură educativă, atitudini greşite ale părinţilor, concepţii greşite privitoare la copil. Totuşi,
copilul trebuie privit în devenire cu toate caracteristicile specifice diferitelor etape de dezvoltare
ontogenetică. În această perioadă de dezvoltare apar şi se nuanţează reacţii emoţionale pozitive cum
ar fi râsul, simpatia şi ataşamentul. Copilul devine selectiv faţă de membrii familiei iar conduitele de
ataşament se complică treptat şi se diferenţiază. Accesele de afecţiune, zâmbetul, alintările şi
mângâierile sunt forme de manifestare a ataşamentului însă emoţiile explozive caracteristice
perioadei 1-3 ani nu sunt manifestări ale unor sentimente durabile. Dacă râsul iniţial a fost provocat
de situaţii neprevăzute şi relativ ambigue evoluează în direcţia înţelegerii umorului şi a păcălelilor
ceea ce reflectă o dezvoltare a cunoaşterii realităţii şi o diversificare a raporturilor cu socialul. 130
6.3. Dezvoltarea motricităţii la antepreşcolar Este spectaculoasă şi relevantă, în sensul creşterii
gradului de fineţe al mişcărilor şi multitudinii acţiunilor, pe care le poate realiza cu obiectele. Până la
vârsta de 1 an şi 8 luni se consolidează şi se perfecţionează mişcările de apucare, legate de
alimentaţie, de viaţa cotidiană şi de manevrarea jucăriilor. La mai mult de 2 ani, mişcările se
diversifică, copilul poate deschide şi închide uşi (manevrând clanţa), robinete, sertare. Mersul se
îmbunătăţeşte mult şi variază, în sensul că merge lateral, înapoi, face viraje, urcă şi coboară treptele
în paşi, alternând picioarele. Mişcările nu sunt întotdeauna perfecte, copilul se deplasează în cele mai
neaşteptate locuri, lipsindu-i experienţa şi reglajele foarte fine, motiv pentru care se pune frecvent în
pericol. Către 3 ani, atât mersul cât şi echilibrul se perfecţionează, apărând mişcările coordonate, în
genul pedalatului. Dezvoltarea motrică are consecinţe ample în dezvoltarea psihică generală a
copilului şi anume :  se lărgeşte câmpul de explorare a lumii;  se dezvoltă normalitatea de
cunoaştere a funcţionalităţii lucrurilor;  satisfacerea independentă a unor trebuinţe;  experimentări
motorii în explorarea lumii, în special prin joc. 6.4. Caracteristici ale jocului la vârsta antepreşcolară
La copilul de peste 1 an, jocul aproape se confundă cu întreaga sa activitate, 90% din timpul de veghe
al copilului fiind destinat jocului: