PROFILUL PSIHOSOCIAL AL ANTEPREȘCOLARULUI

Caracteristica majoră a dezvoltării psihice umane o reprezintă stadialitatea. Literatura de

specialitate consemnează faptul că în privinţa stadiilor dezvoltării psihice există mai multe
neconcordanţe, „determinate de preocupările mai mult sau mai puţin dominante ale unor autori,
pentru anumite vârste” (U. Şchiopu şi E. Verza). Pentru înţelegerea corectă a problematicii
educaţionale la vârstele timpurii şi pentru adoptarea unor strategii didactice cât mai adecvate,
educatorul trebuie să cunoască care sunt posibilităţile intelectuale, afective şi volitive ale celui
educat.
Stadiul antepreșcolarului este stadiul stadiul fiinţei care tropăie” „stadiul înmuguririi
verbale”, „stadiul fiinţei care trăncăneşte”, „vârsta oliţei”, „vârsta robinetului”. Copilul devine
din ce în ce mai mult apt pentru viaţa socială, dacă până la această vârstă era total dependent de
adulţi, în special de mamă, în acest stadiu capătă progresiv independenţă. Dezvoltarea este
susţinută energetic de nevoia copilului de a se afirma, de a se realiza conform cu propriile sale
posibilităţi. Lumea în care trăieşte este o lume imaginară, în care totul este posibil, în care
obiectele şi fiinţele „gândesc, doresc, se transformă” în tot ceea ce doreşte copilul. Se conturează
conştiinţe de sine prin începutul unei delimitări între eu şi non – eu, copilul învaţă că are un
nume ca oricare alt obiect, va vorbi despre sine la început la persoana a III – a, dar spre 3 ani îşi
vor face apariţia formele de „eu” şi „mine” ceea ce semnifică ca de acum copilul se consideră o
entitate particulară cu o valoare specifică. Principala activitate a copilului de 1- 3 ani este
manipularea obiectelor, mâna devenind organ de cunoaştere, manipularea ia forma jocului, mai
ales a jocului prin imitaţie.
Gândirea copilului mic (1-3 ani) este elementară şi foarte legată de concret, operând cu
reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor. Dezvoltarea gândirii este strâns legată de dezvoltarea
limbajului. Copilul descoperă că toate obiectele şi fenomenele, însuşirile au un nume. Cuvântul
denumeşte un obiect, o persoană o însuşire, iar înţelegerea lui de către copil se face prin
perceperea situaţiei.
La peste 2 ani, copilul începe să surprindă mai rapid în plan perceptiv relaţiile dintre
obiecte. Coordonările între scheme se exteriorizează, iar inventarea de mijloace şi găsirea
soluţiilor nu mai necesită o tatonare practică. Căutarea mijloacelor noi se realizează în plan
mental. Acesta este al 6-lea stadiu al inteligenţei senzorio-motorii, stadiu în care pot fi
interiorizate acţiunile, obiectele şi modul în care acestea se pot manevra şi este substadiul
conduitelor inventate prin combinări mentale, mai mult sau mai puţin rapide. Această etapă în
dezvoltarea gândirii operează cu entităţi mentale specifice, pe care Piaget le-a numit preconcepte,
acestea fiind un fel de noţiuni legate de primele semne verbale, noţiuni care se află la jumătatea
drumului între generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun.
Caracterul gândirii este: egocentric – copilul se plasează în centrul mediului şi totul se învârte în
jurul său; animist– copilul extinde la lucrurile din jur, ceea ce îi este lui specific, ca fiinţă vie);
magic – subiectul este stimulat, în special de dorinţe şi plăceri, fapt care îl face să poată realiza
legături între obiecte sau fenomene care în realitate nu sunt legate între ele.
În ceea ce privește limbajul, copilul începe să rostească corect şi inteligibil cuvintele
uzuale. Se păstrează însă caracteristica vorbirii copilului mic, care stâlceşte anumite consoane
sau inversează anumite silabe în cuvânt.
La începutul perioadei copilul se exprimă în propoziţii scurte care se vor transforma
treptat spre 3 ani în fraze. Capacitatea de înţelegere a copilului se lărgeşte foarte mult devansând
chiar forma deficitară a cuvântului. În această perioadă copilul îşi verbalizează toate curiozităţile
şi de aceea este foarte folosită întrebarea „ce este asta”. Concomitent el îşi verbalizează,
dorinţele, intenţiile, voinţele, sentimentele.
În jurul vârstei de 3 ani, copilul atinge o fază superioară de dezvoltare a limbajului, acesta
devenind instrument al gândirii. Gândirea utilizează cuvinte şi construcţii verbale pentru a se
putea raporta la diversitatea lumii materiale, spirituale, iar pe baza lor copilul începe să înţeleagă
şi să diferenţieze realitatea înconjurătoare, să facă distincţia dintre el şi obiecte, dar cu o
înţelegere primitivă rezultată din raportarea realităţii la propria persoană.
Primul an de viaţă s-a încheiat cu posibilitatea de a pronunţa câteva cuvinte (în cărţi, 2-3
cuvinte; în realitate, până la 20 de cuvinte). La 1 an şi 6 luni, vocabularul creşte până la 30-40 de
cuvinte. La 2 ani copilul şi-a însuşit între 200-300 cuvinte. La 3 ani, unii copii dispun şi de 1000
de cuvinte în limbaj. Cuvântul nu mai este un semnal sonor, ataşat situaţiilor şi dorinţelor, ci
dobândeşte din ce în ce mai mult funcţie semiotică. Înainte de a pronunţa el însuşi cuvintele,
copilul realizează semnificaţia lor. Însuşirea limbajului ţine şi de relaţia cu mediul (baie de
limbaj), dar este condiţionată şi de relaţia afectivă, în special cu mama. Absenţa acestui factor
afectiv poate fi răspunzătoare de întârzierea apariţiei limbajului, ori de sărăcia acestuia. Structura
gramaticală este asimilată în special în dialogul cu adultul. După vârsta de 1 an şi 6 luni apare
limbajul telegrafic, în care copilul foloseşte câteva cuvinte, care nu sunt flexionate conform
normelor limbii, iar prepoziţiile şi conjuncţiile lipsesc. Persoanele străine nu înţeleg acest limbaj,
iar foarte mulţi adulţi şi părinţi fac greşeala de a imita limbajul copilului, în speranţa de a se
înţelege mai bine cu el, ceea ce duce însă la stabilizarea unor structuri verbale greşite şi la
întârzierea progresului copilului.
După vârsta de 2 ani apare fraza gramaticală şi copilul învaţă flexionarea cuvintelor şi a
determinativelor (adjective, adverbe). Propoziţiile formate la început din subiect şi predicat
adaugă la acestea adjectivele utilizate mai des de către adult.
Către vârsta de 3 ani, limbajul este folosit de copil în 3 situaţii de bază: verbalizarea
acţunilor pe care le întreprind, comunicarea cu ceilalţi, cuvântul este material pentru jocul verbal
specific copilăiei, în care copilului îi place să se joace cu cuvintele, să le modifice şi să le repete.
Pe măsură ce înaintează în vârstă conduitele afective ale copilului devin tot mai
complexe. În jurul vârstei de 18 luni rezonanţa afectivă creşte copilul fiind mult mai
impresionabil. Acum se poate manifesta gelozia în raport cu un alt copil căruia i se acordă atenţie
sau faţă de o persoană care se interpune între el şi mamă.
Timiditatea faţă de persoanele străine, simpatia sau antipatia faţă de cele cunoscute sunt
atitudini ce se dobândesc în această perioadă. Copilului începe să-i placă gluma, păcăleala,
comicul şi poate surâde la complimente.
Ataşamentul afectiv faţă de persoana care îl îngrijeşte capătă acum valenţe noi. Această
atitudine afectivă se manifestă selectiv, dar se poate manifesta şi faţă de anumite obiecte.
Ataşamentul faţă de mamă devine şi mai intens, sentimentul fiind exclusivist şi simbolic, în
sensul că exprimă ca un rezonator sentimentele mamei. Prezintă ataşament şi în legătură cu
obiectele preferate, poate trăi intens o situaţie la care este spectator contopindu-se cu personajele.
Copilul trece de la o stare la alta, poate avea manifestări violente, zgomotoase, având
puţine resurse pentru a-şi controla aceste stări. Sub influenţa adultului, a experienţelor lui
relaţionale, a modelelor care i se oferă, aceste comportamente dispar iar dezvoltarea emoţională
devine mai stabilă şi mai controlată. Personalitatea copilului se constituie prin apariţia şi
dezvoltarea unor elemente bazale ale acesteia în relaţie cu cei din jur şi cu achiziţiile importante
de viaţă.
Caracteristic perioadei de dezvoltare afectivă a copilului între 1 şi 3 ani este capacitatea
de reglare a emoţiilor. În timpul primului an de viaţă copilul îşi dezvoltă gradual abilităţile de a
inhiba sau de a minimaliza intensitatea şi durata reacţiilor emoţionale. Cu timpul copilul învaţă o
mare diversitate de răspunsuri emoţionale. Sfera afectivă în această perioadă de vârstă este
influenţată de: achiziţia mersului, instalarea primelor elemente ale conşiinţei de sine, instalarea
limbajului.
Astfel, copilul utilizează limbajul emoţional şi înţlege emoţiile devenind mult mai adaptat
dat fiind faptul că poate vorbi despre propriile emoţii precum şi ale celorlalţi. În perioada 2-3 ani
creşte considerabil număul termenilor utilizaţi pentru descrierea emoţiilor, dar copii sunt apţi în
această fază de dezvoltare să înveţe şi despre cauzele şi consecinţele sentimentelor lor.
Anxietatea şi agresivitatea persistă şi la această vârstă datorită neputinţei copilului de a face faţă
mediului extern, reacţiei de frică de a nu pierde sprijinul matern sau satisfacţiile generate de alte
persoane îndrăgite de copil, pedepselor şi dezaprobării, resentimente şi teamă faţă de personajele
negative şi mânie orientată împotriva autorităţii adultului.
Educarea emoţiilor copilului nu este o sarcină uşoară pentru familie, mai cu seamă a celor
negative care odată stabilizate tind să devină trăsături dominante ale viitoarei personalităţi. Prin
urmare sarcinile propuse copilului este important să fie organizate în funcţie de particularităţile
vârstei. După vârsta de 2 ani copilul devine capricios, dominant, impulsiv şi neînţelegător, se
formează astfel negativismul primar. Această criză de independenţă este marcată însă de
dependenţa existentă încă a copilului faţă de adult aşa cum am văzut mai sus. Descoperirea
propriei puteri de a face, dar şi a limitelor generează această criză de opoziţie. Cauzele acestei
opoziţii infantile sunt reprezentate de incapacitatea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt;
atitudinea adultului faţă de dorinţele copilului de a face ceva singur; răsfăţul; întrerupere bruscă a
jocului sau a unor activităţi plăcute. Aspectul violent al crizei este şi mai vizibil când copilul este
obosit şi când este neadaptat la situaţia în care se află. Cauza principală se pare că ar fi tendinţa
de autoafirmare a copilului, în lipsa capacităţilor necesare acestei autoafirmări. Psihanaliştii
spun că această criză este o primă încercare a copilului de a se elibera de situaţia de dependenţă
pe care o are faţă de adult. Efectele care pot apărea după încetarea crizei sunt: creşerea capacităţii
de adaptare faţă de exigenţele adultului, interiorizarea normelor şi începerea constituirii
supraeului.
În această perioadă de dezvoltare apar şi se nuanţează reacţii emoţionale pozitive cum ar
fi râsul, simpatia şi ataşamentul. Copilul devine selectiv faţă de membrii familiei iar conduitele
de ataşament se complică treptat şi se diferenţiază. Accesele de afecţiune, zâmbetul, alintările şi
mângâierile sunt forme de manifestare a ataşamentului însă emoţiile explozive caracteristice
perioadei 1-3 ani nu sunt manifestări ale unor sentimente durabile. Dacă râsul iniţial a fost
provocat de situaţii neprevăzute şi relativ ambigue evoluează în direcţia înţelegerii umorului şi a
păcălelilor ceea ce reflectă o dezvoltare a cunoaşterii realităţii şi o diversificare a raporturilor cu
socialul.
Cel mai important aspect legat însă de dezvoltarea motricităţii este jocul sau activitatea
ludică. Copilului îi place să se joace cu obiectele dar şi cu adultul. În joc mişcările şi conduita
copilului încep să se coreleze, să se subordoneze unor intenţii, ceea ce implică organizarea
conduitei. Dacă la începutul acestei perioade jocul este singular, iar durata jocului este scurtă,
spre sfârşitul perioadei ajunge la 30 de minute. Între 2 şi 3 ani încep să apară elemente de
cooperare a copilului în joc, cooperare care se consolidează pe măsură ce copilul creşte. Urmare
a acestui fenomen este stabilirea de relaţii între copiii (socializarea prin joc). Relaţiile pe care le
pot stabili copiii prin joc pot fi pasive, active (atunci când dă jucăria altui copil, atunci când ajută
pe alt copil) sau agresive (copilul loveşte fără motiv, ia cu forţa jucăriile altui copil).
La copilul de peste 1 an, jocul aproape se confundă cu întreaga sa activitate, 90% din
timpul de veghe al copilului fiind destinat jocului: simplitatea jocului – copilul împrăştie, adună,
transportă jucării, deci manipularea obiectelor (a jucăriilor) este conținutul de bază a activităţii
ludice. Intenţonalitatea este clară dar copilul nu reuşşe îtotdeauna să pătreze organizarea jocului
în direcţa în care a intenţonat, modificâdu-l adesea după stimuli situativi; jocul nu se poate
realiza în absenţa jucăriilor sau a obiectelor de manipulat, acestea având un foarte mare rol în
stimularea şi desfăşurarea jocului prin calităţile lor funcţionale, pe care copilul le foloseşe ca
atare.
Din acest punct de vedere este importantă calitatea jucăriilor oferite copilului. Durata
scurtă a jocului. La începutul stadiului aceasta este de 5-6 până la 10 minute iar către 3 ani poate
ajunge la 20 de minute. În cursul jocului se înregistrează multe întreruperi datorită atenţiei
instabile şi a planului mental neformat, care nu poate proiecta şi conduce activitătile copilului;
copilul se joacă alăuri de alţi copii, dar nu împreună cu aceştia. Câmpul conşiinţei fiind limitat, el
nu poate cuprinde ceea ce fac alţ copii şi nu poate controla eficient mai multe planuri ale
desfăsurării jocului.
Memoria se dezvoltă ca memorie involuntară şi este expresia proprietăţii naturale a
creierului uman de a conserva datele experienţei personale, respectiv persoanele şi obiectele din
spaţiul înconjurător, precum şi structurile tipologice ale spaţiului. Este o memorie imediată,
concretă, a faptelor repetate mult sau legate de dorinţele copilului. Este vârsta la care copilului îi
place să i se spună aceeaşi poveste de nenumărate ori.
Reprezentări pe care şi le formează. De aceea protestează când se produc abateri de la
textul cunoscut. Copilul poate repovesti, însă numai cu ajutorul adultului, care îi pune întrebări
sau îi aminteşte începutul propoziţiilor. Timpul de păstrare în memorie este, la vârsta de 1 an, de
numai câteva săptămâni, ceea ce înseamnă că dacă mama lui pleacă, plânge câteva săptămâni,
după care o uită şi când se întoarce nu o mai recunoaşte. La 3 ani, timpul de păstrare este de
câteva luni. În jurul vârstei de 1 an şi 2 luni începe să apară memoria verbală, astfel încât copilul
memorează verbal nume (propriul său nume, al părinţilor) şi alte date care îi sunt repetate. După
1 an şi 8 luni memoria se dezvoltă şi copilul este capabil să înveţe şi să repete scurte poezioare şi
povestiri, în care îi face plăcere să se considere personaj. Reproducerea structurilor verbale
trebuie sprijinită cu întrebări ajutătoare, din aproape în aproape sau prin oferirea începutului
propoziţiei.
Atenţia ca şi memoria, este involuntară şi este intermitentă, stimulată de evenimentele
din mediul înconjurător. Este direcţionată în funcţie de ţintele perceptive, este este instabilă,
orice factor întâmplător putând să îl distragă de la ceea ce face; în decurs de 10 minute atenţia se
poate abate de 4-5 ori; la 2 ani, stabilitatea se menţine cca. 10 min., la 3 ani – 15 minute.
Caracteristică importantă a atenţiei în acest stadiu: posibilitatea de a fi provocată prin intermediul
cuvântului, copilul putând fi strigat pe nume, i se poate cere să fie atent şi, prin aceste acţiuni, i
se poate dirija atenţia către ceea ce se doreşte, dar pentru scurt timp.
Această etapă, de intensă expansiune subiectivă are, printre altele, următoarele
caracteristici diferenţiale. Este etapa constituirii primare coerente, a trării experienţei de viaţă
curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al celor ce frecventează
familia. Începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind
conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate complexă.
Experienţa de viaţă devine impregnată de învăţarea comunicării verbale. La începutul acestei
perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi încărcată de mari dificultăţi de
pronunţe, la 3 ani copilul vorbeşe relativ fluent, în propoziţii inteligibile, dispunâd de un limbaj
situativ bogat. El poate să formuleze impresii, dorinţe, constatări, interogaţii. Lumea devine
pentru copil un spectacol în care îi place să fie asistat de comunicarea cu adultul.
Copilul este angajat în perioada antepreşolară în cătarea de mijloace de a-ş consolida
autonomia prin perfecţionarea deplasării, pe de o parte şi, pe de alta, prin consolidarea
deprinderilor de mânuire a obiectelor. Emanciparea relativă de sub tutela mamei şi a
înlocuitorilor ei este mai evidentă pe planul acţiunilor decât pe cel afectiv. Pe acesta din urmă se
constituie adevăr dorinţe şi intenţii mijlocite doar de teama de a nu pierde afecţiunea şi asistenţa
adultului. În această perioadă semnificative sunt: cucerirea independenţei de mişcare, apariţa
reprezentărilor, posibilitatea acţiunilor mentale, însuşirea limbajului ca modalitate curentă de
comunicare, apariţia conşiinţei de sine.

BIBLIOGRAFIE
Găişteanu, Mihaela (2006), Psihologia copilului, Editura Leonardo da Vinci
Birch Ann, (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti
Verza E., Verza Fl., (2001), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Silvia Briceag, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București
Piaget J., (1976), Construirea realului la copil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti