COMPETENȚA EMOȚIONALĂ ȘI CONTROLUL EMOȚIONAL

CURS 11

Nu este o noutate faptul că oamenii sunt diferiți în privința inteligenței lor, însă recent s-a
ajuns la ideea că suntem deosebiți și în ceea ce privește controlul, gestionarea propriilor emoții.
La fel de importantă pentru adaptarea socială și pentru dotarea noastră psihologică, pe lângă
inteligența generală este și inteligența emoțională. Cel care a tratat pentru prima dată această
problemă a fost Daniel Goleman, publicând în 1995 cartea Inteligența emoțională, primită cu
mare interes, mai ales datorită sublinierii stringente făcută de autor în direcția nevoii de a
dezvolta o alfabetizare emoțională și asupra consecințelor nedorite ale unei proaste funcționări
emoționale.
Autorul descrie patru dimensiuni ale inteligenței emoționale:

 autocunoașterea sau conștientizarea de sine,

 managementul emoțiilor,
 empatia – recunoașterea emoțiilor la alții,
 abilitățile sociale.

Competența emoțională, în sens larg, se referă la abilitatea de a gestiona propriile

emoții, precum și de a recunoaște și de a se adapta la emoțiile celorlalți. Goleman identifică 8
componente ale acesteia (Saarni, 1999 apud. Schaffer, 2005, p.147):
 conștiința propriei stări emoționale;
 abilitatea de a discerne emoțiile altora;
 abilitatea de a utiliza vocabularul emoțiilor specific propriei culturi;
 capacitatea de implicare simpatetică în experiențele emoționale ale altora;
 abilitatea de a înțelege că stările emoționale interne nu trebuie să corespundă cu expresia
externă, nici la sine, nici la alții;
 capacitatea de adaptare la emoțiile aversive sau la cele care produc distres;
 conștiința că relațiile sunt definite în general prin felul în care emoțiile sunt comunicare și
prin reciprocitatea emoțiilor în interiorul relației;

1
  capacitatea de autoeficacitate emoțională, adică de a simți că deții controlul
asupra propriilor experiențe emoționale și de ale accepta.

Copiii învață despre emoții mai ales în contextul relațiilor interpersonale. În timpul
interacțiunilor cu adulții sau cu alți copii, acești au ocazia de a vedea cum se exprimă emoțiile,
cum se face față emoțiilor, dar și cum propriile manifestări emoționale îi afectează pe ceilalți.
Toate aceste experiențe sunt importante în vederea adaptării sociale și a sănătății mentale.
Dezvoltarea competenței emoționale este strâns legată de dezvoltarea socială. A fi sau a
nu fi competent din punct de vedere emoțional depinde de societatea din care faci parte. De
exemplu, incapacitatea de suprimare a furiei este o dovadă majoră a incompetenței emoționale și
nu este tolerată de membrii societății de eschimoși Utku, în timp ce indienii Yanomano
valorizează violența mai presus de orice calitate în relațiile lor interpersonale. Dezvoltarea
emoțională se bazează pe fundamentele biologice comune. Cu toate acestea, cursul ei este
modelat de diverse experiențe sociale. Ca urmare, modul în care sunt exprimate emoțiile poate
diferi fundamental de la o societate la alta. Fiecare societate a dezvoltat modalități aprobate social
de adaptare la emoții și o parte importantă a distinctivității lor este construită din setul de reguli
implicite și explicite pe care membrii acestora sunt așteptați să le urmeze atunci când își exprimă
emoțiile. Transmiterea acestor reguli la copii este un aspect al socializării (Schaffer, 2005).
Dezvoltarea competenței emoționale are loc deodată cu dezvoltarea biologică și socială.
Este necesară prezența unei constelații de factori pentru a dobândi această competență, unii ținând
de trăsăturile și caracteristicile copilului aflat în dezvoltare, alții ținând de mediul în care acesta
crește.
Disponibilitatea emoțională se referă la nivelul de disponibilitate al părinților la nevoile
emoționale ale copilului, dar și capacitatea de a „simți” împreună cu el o gamă largă de emoții și
sentimente. Disponibilitatea emoțională este precursorul dezvoltării unui atașament de tip
securizant. Felul în care interacționează părintele și copilul la nivel emoțional, încă din primele
luni de viață, este un barometru eficient al dezvoltării emoționale și sociale ulterioare (Thompson,
Easterbrooks & Padilla-Walker, 2003).
Interacțiunile de tipul face-to-face (față în față), începând de timpuriu, relevă rolul
organizator al emoțiilor în interacțiunile dintre părinți și bebeluși. Aceste interacțiuni încep de la

2
2-3 luni și se continuă până la 6-7 luni, după care modalitățile de interacțiune dintre părinți și
copii devin mult mai complexe și mai active, odată cu dezvoltarea locomotorie a copilului.
Joaca față-în-față implică episoade scurte, dar intense de interacțiune dintre copil și mamă,
în care zâmbetele, vocalizele și expresiile faciale variate sunt motiv de distracție pentru ambii
parteneri. Rolul acestor activități este stabilirea și menținerea de „schimburi” socio-emoționale
bine coordonate, schimburi care produc plăcere ambilor parteneri implicați. Chiar dacă
sincronizarea optimă dintre cei doi nu are loc întotdeauna (doar la 30% din situații), totuși
activitățile față-în-față oferă copilului oportunitatea învățării unor lecții importante despre cum să
repari nesincronizarea dintre starea emoțională proprie și cea a partenerului de joacă. Copilul
poate învăța reguli de comunicare emoțională în cadrul interacțiunii, care este ritmul și intensitatea
propice al acestor activități, dar și modalitățile de a transforma stări afective negative în stări
neutre sau chiar pozitive. Un copil de 5 luni poate fi ajutat prin acest joc să treacă de la o stare
plâns, la liniștire și chiar la zâmbete.
Așadar, joaca față-în-față oferă oportunitatea exersării unor forme de control emoțional
rudimentar (controlul activării emoționale) și de a rezolva problemele de sincronizare (Tronick,
1988 apud Thompson, 2003). Adulții au în general rolul de inițiatori ai acestor interacțiuni, ținând
cont de disponibilitatea copiilor de a interacționa, însă și copiii participa activ prin intermediul
expresiilor emoționale vioaie, prin reacții de apropiere sau retragere sau prin diferitele priviri prin
care afișează interesul pentru joacă. Astfel, emoțiile au rolul de a organiza viața socială timpurie
oferind emoții cu privire dorința de interacțiune pentru fiecare dintre parteneri.
În ansamblu, în primele 6 luni copilul învață reguli de interacțiune socială și dovedește o
rudimentară conștientizare a propriei capacități de a determina răspunsuri socio-emoționale de la
partenerul de joacă (de obicei, mama).
În cursul primului an de viață, copiii își dezvoltă sensibilitatea față de emoțiile, fiind atenți
la intonație, expresii faciale și alte comportamente. Copiii încep să realizeze ce reacție emoțională
urmează unui ton ridicat al unui adult sau ce expresie facială pot observa la o persoană care râde
puternic. Prin intermediul condiționării, al empatiei sau al contagiunii emoționale, copilul de la 1
an și jumătate reușește să înțeleagă emoțiile celor din jur.
O altă etapă importantă în dezvoltarea emoțională și al competenței emoțională survine
odată cu conștiința de sine, cu desprinderea de adult și realizarea că acesta este un agent
intențional, diferit de sine și cu o stare mentală și emoțională aparte. În jurul vârstei de 2 ani,

3
copilul începe să se raporteze la adult, iar acest mecanism devine esențial în reglajul emoțional.
Raportarea socială la alții (social referencing) se referă la ajustarea propriilor reacții emoționale
în funcție de expresiile emoționale detectate la ceilalți (Saarni, 1999). Zâmbetul reconfortant
al adultului sau privirea

4
tăioasă sunt indicii importante care îl vor determina pe copil fie să se apropie, fie să se
îndepărteze de un obiect sau o persoană.
Raportarea socială la cei din jur este foarte importantă în dezvoltarea socio-emoțională
întrucât demonstrează că micul copil are capacitatea de a obține informații despre starea afectivă
a altora și de a-și ghida reacțiile în funcție de acestea.
Deși la început raportarea socială are efecte modeste și efemere asupra comportamentului
copilului, în decursul primului an de viață această capacitate va fi catalizatorul unor activități
mult mai sofisticate. Copilul va ajunge să înțeleagă haloul emoțional al experiențelor sale sociale.
De exemplu, copiii de 2 ani vor fi capabili să compare propriile percepții despre o situație anume
cu cele ale altora, raportarea socială determinând capacitatea de a înțelege stări emoționale
contradictorii sau concordate. Mai târziu, raportarea la ceilalți va avea un rol semnificativ în
formarea conștiinței de sine și a imaginii despre sine. Copilul se va autoevalua prin raportarea la
ceea ce părinții spun despre el („Sunt rău. Mama a spus așa”). De asemenea, își va regla
comportamentul urmărind reacția adulților la el. Cu siguranță că nu de puține ori am surprins
privirea poznașă a unui copil care încearcă să ajungă la un obiect interzis, urmărind cu atenție
adultul, parcă pentru a anticipa momentul în care i se va spune „nu e voie!”. Nu de puține ori,
identificând expresia aprobatoare a părinților atunci când a realizat ceva bine, copilul va simți
mândrie, îi va crește stima de sine și va avea încredere în forțele proprii.
Astfel, descoperind subiectivitatea celor din jur și dezvoltându-și interesul pentru a
înțelege stările mentale ale acestora, copilul ajunge de la înțelegerea socială la conștiința de sine
(Stipek,
1995 apud Thompson et al., 2003). Dezvoltarea socială și emoțională se condiționează reciproc,
legăturile afective cu persoanele apropiate reprezintă fundamentul pentru formarea atașamentului
și a înțelegerii sociale, iar experiențele sociale timpurii organizează și rafinează sistemul afectiv
al micului copil (Saarni, 1998 apud Thompson et al., 2003).
Sumarizând cele discutate până acum, în dobândirea competenței emoționale se parcurg
următoarele etape, în funcție de nivelul de dezvoltare ontogenetică (Schaffer, 2005):
 Conștiința propriei stări emoționale – identificarea și etichetarea corectă după 1 ½ ani,
intensificare și îmbogățire între 3 și 6 ani;

5
 Recunoașterea emoțiilor la ceilalți – începând cu 3 ani până spre sfârșitul copilăriei:
inferențe corecte, „teorii” despre evenimentele care se asociază cu anumite stări, trecere
graduală de la cauze externe spre cele interne; identificarea unor cauze distincte pentru

6
 trăirile diverselor personaje; predicții asupra reacțiilor emoționale ale celorlalți; distincția
între emoția reală și cea aparentă.
 Controlul expresiei exterioare a propriilor emoții – reguli de exprimare – perioada școlară
mică.

Odată ce copiii au achiziționat limbajul, dezvoltarea competenței emoționale va intra și ea

într-o nouă etapă. Emoțiile pot deveni un subiect de reflecție, copiii devenind capabili să
definească emoțiile pe care le trăiesc, să se distanțeze față de ele, să se gândească la ele sau să
participe la discuții despre emoții (Shaffer, 2005).
Dezvoltarea limbajului și mai ales a limbajului emoțional este un factor determinant al
competenței emoționale. Primele cuvinte referitoare la emoții apar pe la 2 ani și acestea sunt
bucuros, supărat, furios, înfricoșat. Cele mai obișnuite teme la această vârstă sunt plăcerea și
durerea. În cel de-al treilea an, gradul de utilizare a termenilor referitori la emoții crește rapid în
cantitate și diversitate, iar la 6 ani majoritatea copiilor se referă în mod frecvent la cuvinte ca și
agitat, trist, enervat, fericit, liniștit, dezamăgit, îngrijorat, nervos.
În timp ce la vârstele mai mici, copiii se referă exclusiv la emoțiile proprii, de la 3 ani în
sus sunt capabili să identifice și să vorbească despre emoțiile altora, reușind să facă inferențe cu
privire la stările interne. În perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă acuratețe, claritate și
complexitate și ceea ce este fantastic, copiii reușesc încet-încet să identifice cauzele potențiale ale
sentimentelor oamenilor (Shaffer, 2005).
Studiile de specialitate au demonstrat că frecvența mare a conversațiilor despre emoții în
grădiniță/școală și în familie dezvoltă sensibilitatea copiilor față de diferitele nuanțe ale
expresivității emoționale, abilitatea de a găsi cauzele trăirilor afective și capacitatea de adaptare
socială.

Controlul emoțional
Saarni (1999) subliniază că există o multitudine de conceptualizări a termenului de
„control emoțional”. În ciuda acestui fapt, controlul emoțional este definit de cele mai multe ori
ca fiind capacitatea unei persoane de a modula, controla sau a reduce intensitatea și
caracteristicile temporale ale unei emoții. În plus, reglajul emoțional poate avea loc la nivel
neurofiziologic, hormonal, atențional sau comportamental (Thompon et al., 2003).

7
 Controlul emoțional, capacitatea de a-ți gestiona modul de manifestare a emoțiilor și de
acceptare a lor, este o componentă esențială a competenței emoționale. Uneori, controlul
emoțional este identificat cu competența emoțională, întrucât acesta este mult mai vizibil decât
celelalte elemente ale competenței emoționale.
În copilăria timpurie, controlul emoțional se realizează predominant prin intermediul
părinților. Aceștia intervin direct pentru a liniști copilul, creează o rutină pentru a satisface
nevoile specifice copilului mic, inclusiv cele emoționale, ghidează copilul în ceea ce privește
evaluarea afectivă a unei situații și modul corespunzător de manifestare emoțională. De exemplu,
copilul mic caută reacția mamei atunci când se întâlnește cu un alt adult, prietenos dar necunoscut
până atunci. Daca mama zâmbește și îl încurajează, micuțul se va apropia de noul-venit. În caz
contrar, va căuta siguranța oferită de părinte.
Cu precădere în primul an de viață reglajul emoțional este în strânsă legătură cu tipul de
atașament pe care l-au format cu îngrijitorii primari – părinții. În cazul unui atașament de tip
securizant, bebelușul se va liniști din plâns încă de la auzul pașilor mamei, știind că aceasta va
veni
să-i ofere ceea ce are nevoie. Copiii între 1 și 3 ani care beneficiază de un atașament securizant
sunt ajutați în controlul emoțional de credința că emoțiile pot fi controlate și „suportate” cu
ajutorul părinților (Cassidy, 1994 apud. Thompson et al., 2003).
În afara ajutorul oferit de părinți, copiii își dezvoltă încă din primii ani de viață strategii de
control emoțional. La început acestea sunt rudimentare – ca și distragerea atenției, întoarcerea
privirii de la stimulul neplăcut sau căutarea mamei pentru liniștire – ajungând la strategii mai
elaborate, realizând că emoțiile pot fi controlate evitând voluntar sau ignorând situații încărcate
emoțional, conștientizând că mesajele de autoliniștire pot fi utile în situații de distres („Nu mi-e
frică de întuneric”!) și că obținând mai multe informații despre anumite situații controlul
emoțiilor poate deveni mai facil (de exemplu, discuții despre ce se va întâmpla când se va merge
în vizită la o persoană necunoscută pentru copil).
Bineînțeles, controlul sau reglajul emoțional se dezvoltă în paralel cu maturizarea
cerebrală, care va permite copilului încet-încet să își controleze impulsivitatea și să își ghideze
comportamentul în funcție de reguli dinainte stabilite. Astfel, controlul emoțional devine mai
eficient și mai elaborat odată cu maturizarea nervoasă și este influențat de tipul temperamental al
copilului (Kochaska, Murray&Coy, 1997 apud. Thompson et al., 2003).

8
 În concluzie, părinții au un rol fundamental în susținerea dezvoltării competenței
emoționale și sociale, ceea ce va permite copilului în timp să-și exprime emoțiile într-un mod
constructiv și să-și atingă scopurile sociale.
În unele situații, copiii vulnerabili din punct de vedere temperamental și care nu
beneficiază de un suport adecvat din partea părinților vor dezvolta probleme în ceea ce privește
controlul emoțional, inclusiv probleme emoționale de tipul tristețe, depresie, anxietate, furie
(Thompson,
2002).
Într-un studiu cu privire la strategiile de coping (to cope = a face față) în situații stresante,
Saarni (1999) a intervievat o serie de copii de cu vârste cuprinse între 6-8 ani și 10-12 ani. Se
pare că strategiile cele mai eficiente și mai utilizate folosite de copii pentru a face față situații
dificile au fost, în ordinea frecvenței, următoarele: rezolvarea de probleme (încercarea de a
schimba situația), căutarea sprijinului din partea părinților (pentru reconfortare sau ajutor),
evitarea sau distanțarea, internalizarea și în ultimul rând comportament antisocial
(externalizarea). Există diferențe de gen
în utilizarea acestor strategii de coping: fetele tind să caute ajutorul celorlalți mai mult decât
băieții, iar copiii mici caută mai mult suportul părinților, distragerea atenției sau strategii de auto-
liniștire (de exemplu, a trage aer în piept de mai multe ori).
Shaffer (2005), menționează următoarele strategii de control emoțional, în funcție de
nivelul de dezvoltare:
 Redirecționarea atenției – 3 luni;
 Auto-liniștire – primul an;
 Căutarea adultului – a doua jumătate a primului an;
 Utilizarea unui obiect ca substitut - a doua jumătate a primului an;
 Evitarea fizică – începând cu al doilea an;
 Joc simbolic – 2-3 ani;
 Control verbal – perioada preșcolară;
 Supresia emoției - perioada preșcolară;
 Reflectarea emoțiilor, conceptualizarea lor – perioada școlară mică;
 Distanțarea cognitivă - perioada școlară mică.

9
 Modul în care sunt exprimate emoțiile poate diferi fundamental de la o societate la alta.
Cum am mai spus, a fi competent din punct de vedere emoțional într-o societate nu înseamnă

10
neapărat că ești competent și într-o alta. Fiecare societate a dezvoltat modalități aprobate social de
adaptare la emoții și o parte importantă a distinctivității lor este construită din setul de reguli
implicite și explicite pe care membrii acestora sunt așteptați să le urmeze atunci când își exprimă
emoțiile. Transmiterea acestor reguli la copii este un aspect al socializării.
Regulile de exprimare se referă la normele culturale pentru manifestarea externă a
emoțiilor, incluzând atât tipul emoțiilor, cât și circumstanțele în care vor fi manifestate. Rolul
acestor reguli este de a asigura predictibilitatea comportamentului membrilor unei anumite
societăți, facilitând comunicarea în cazul grupului respectiv (Saarni, 1999).
Regulile de exprimare sunt de 4 tipuri:
 reguli de minimizare – acele situații în care expresia emoțională este redusă ca intensitate,
raportat la sentimentele trăite în mod real. De exemplu: reducerea exprimării furiei sau a
mâniei resimțite într-o anumită situație.
 reguli de maximizare – se referă mai ales la modul în care sunt exprimate emoțiile
pozitive.
De exemplu, în cazul primirii unui cadou mai puțin dezirabil, expresia emoțională a
bucuriei, conform conveniențelor, ar trebui să prezinte aceeași intensitate ca și în cazul
unui dar mult dorit.
 reguli de mascare – atunci când se consideră că este mai potrivită o expresie neutră.
 reguli de substituire – atunci când ne așteptăm ca o emoție să fie înlocuită cu una total
opusă (Shaffer, 2005, p142).
Minimizarea și maximizarea sunt reguli mai ușor de achiziționat decât celelalte două
tipuri și pot fi identificate mai timpuriu ca strategii utilizate de copii în controlul emoțional. Un
copil de
2 ani care exagerează plânsul pentru a atrage atenția mamei este un copil care stăpânește suficient
de bine regula maximizării.
În însușirea acestor reguli, un rol fundamental îl au părinții. Copiii învață despre emoții
pentru prima dată în familie. Felul în care ceilalți interacționează cu ei, de la cele mai mici vârste,
le transmite mesaje despre modul de exprimare a emoțiilor, despre situațiile în care ele pot fi
exteriorizate, despre modalități de adaptare emoțională.
Se pare că și tipul de atașament primar (definit ca legătura emoțională bazală) are
repercusiuni asupra modalităților de expresie și control emoțional. Copiii crescuți de părinți
sensibili și care dezvoltă atașamente securizante față de aceștia au o probabilitate mai crescută să
11
dezvolte strategii diferite de reglare emoțională decât copiii cu părinți mai puțin sensibili, care
dezvoltă atașamente de tip anxios.
Regulile de exprimare sunt transmise de părinți prin trei căi majore:
 Antrenamentul – instrucțiile directe pe care părinții le dau copiilor: „Băieții nu plâng!”;
„Mulțumește când primești un cadou!”
 Modelarea – învățarea prin observare, prin imitație a comportamentului părinților sau a
adulților apropiați. Felul în care adulții își arată emoțiile este o sursă importantă de
informație și copiii vor extrage o serie de reguli nescrise.
 Învățarea contingențelor – se referă la extragerea regulilor de exprimare emoțională ca
urmare a interacțiunii constante dintre părinte și copil, ca urmare a dialogurilor emoționale
(Shaffer, 2005, p.144).

De ce atât de multă preocupare pentru competența emoțională și pe dezvoltarea acesteia?

În primul rând, pentru că ea este strâns legată de competența socială, mai ales pentru că abilitatea
de a face față emoțiilor proprii și ale celorlalți este centrală pentru interacțiunile sociale. Este cu
atât mai evident cu cât ne referim la grupurile de copii, unde popularitatea și prietenia depind în
mare măsură de succesul cu care un copil poate să facă legătura dintre emoțiile sale și ale altora.
Studiile centrate pe această problemă au ajuns la câteva concluzii importante, prezentate în cele
ce urmează (Schaffer, 2005, p.148):
 copiii care au dezvoltat o modalitate constructivă de a-și gestiona experiențele
emoționale au în general mai mult succes cu alți copii;
 copiii care reușesc să semnalizeze cu claritate stările lor emoționale celorlalți sunt mai
plăcuți de ceilalți copii;
 acuratețea mai mare în alegerea mesajelor emoționale potrivite atrage după sine
popularitatea în grupul de covârstnici;
 copiii care se exprimă mai pozitiv au relații mai bune cu alți copii;
 copiii care interpretează cu acuratețe mesajele emoționale ale celorlalți ai cele mai mari
scoruri la aprobarea socială;
 copiii care pot să se adapteze furiei în manieră non-agresivă sunt mai plăcuți, au mai
mult succes ca lideri și în general sunt mai competenți din punct de vedere social.

12
 Toate aceste sunt argumente în favoarea identificării problemelor emoționale la preșcolari
și școlari, dar și a dezvoltării și implementării de programe de training care să dezvolte
competența emoțională.

Perspectiva rațională asupra emoțiilor

Albert Ellis, fondatorul terapiei rațional emotiv-comportamentale a subliniat de acum
jumătate de secol că la baza emoțiilor și comportamentelor noastre se află gândurile noastre. Cu
alte cuvinte, un mod dezadaptativ de gândire atrage după sine emoții disfuncționale și
comportamente la fel.
Dintre principiile terapiei sale, una dintre cele mai utilizate în prezent în tratarea
tulburărilor afective, prezentăm câteva relevante pentru problematica în cauză (Trip, 2007):
 SIMȚIM CEEA CE GÂNDIM!
 Emoțiile și comportamentele umane sunt rezultatul modului în care persoanele gândesc cu
privire la sine, alții și lume.
 Cogniția este cel mai important determinant al emoției umane; nu evenimentele sau
celelalte persoane ne induc emoțiile și comportamentele aferente.
 Distincția între emoțiile negative funcționale și disfuncționale constă în: frecvență, durată
și intensitate.
 Gândirea disfuncțională este determinantul major al distresului emoțional.
 Cel mai bun mod de a depăși distresul este de a schimba modul de gândire.
 Există 2 categorii majore de cogniții: raționale și iraționale.
 Schimbarea cognițiilor iraționale nu se produce în mod necesar ușor.
Pornind de la terapia propusă de Ellis a luat naștere educația rațional emotiv-
comportamentală. Această formă de educație (REBE) postulează faptul că este posibil și dezirabil
să învățăm copiii cum să se ajute pe ei înșiși să facă față vieții mai eficient, prin activități
desfășurate la nivelul clasei/grupei. REBE dezvoltă elevilor un vocabular al emoțiilor, îi ajută să
identifice intensitatea emoțiilor, să înțeleagă că la baza lor stau gândurile și să schimbe starea
emoțională prin schimbarea la nivel cognitiv. Sunt elemente care ar trebui integrate în cadrul
activităților didactice atât de nivel preșcolar, dar și școlar.

13
14