TEORII ASUPRA JOCULUI

TEORII BIOLOGIZANTE ALE JOCULUI

Teoriile lui Schaller, Schiller, Spencer, Hall

Primele teorii asupra jocului sunt legate de numele lui Schaller, Schiller, Spencer, Hall
sau Ch. Buhler. Astfel după Schaller (apud Claparede, 1975) jocul este o recreare care
serveşte la repauzarea organismului sau a spiritului obosit, idee contrazisă însă de faptul că
oboseala nu îndeamnă la joc ci dimpotrivă la pauză sau că vedem copii ce se joacă imediat
după ce se scoală. Schiller şi Spencer susţin ideea „surplusului de energie”, jocul fiind
„consumarea energiilor necheltuite în treburile legate de exigenţele profesionale în cazul
adultului şi de cele şcolare în cazul copilului” (Mărgineanu, 1941, p. 239). Copilul dispunând
de mai multă energie se joacă mai mult. Spre deosebire de P. Janet care considera jocul ca o
„activitate redusă”, H. Spencer (apud Wallon, 1975) îl considera rezultatul unei activităţi
supraabundente, sarcinile curente care nu au epuizat toate resursele. Jocul este astfel trăit ca o
reluare a entuziasmului faţă de activităţile practice, el reprezintă folosirea liberă şi punerea la
punct a anumitor disponibilităţi funcţionale. Jocul devine în acest caz o exersare a organelor şi
funcţiilor copilului absolut necesare procesului de maturizare prin care se actualizează
potenţialităţile native.

Spre deosebire de aceştia, S. Hall susţine teoria „atavismului” potrivit căreia jocurile
evoluează în timpul copilăriei aproape la fel cum au evoluat activităţile similare în cursul
evoluţiei umanităţii, jocul este astfel un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor
rudimentare devenite inutile „aşa cum mormolocul îşi mişcă coada spre a scăpa de ea”
(Claparede, 1975, p. 61). Instinctul de vânătoare sau de război care se manifestă în jocurile
copiilor duc cu gândul la tehnicile primitive ca aceea a folosirii praştiei sau arcului. Prin
urmare ontogeneza reproduce filogeneza (Wallon, 1975). Jocul, după Hall, exercită multe
funcţii atavice care vor dispărea odată cu vârsta adultă „aşa cum cozile mormolocilor trebuie
să se dezvolte şi să intre în funcţiune ca un stimul pentru dezvoltarea picioarelor care
alminteri nu ar ajunge niciodată în stare de maturitate” (Claparede, 1975, p. 62). Abordând
jocul în aceeaşi manieră Reaney (1914) (după Claparede, 1975) susţine că trebuie luată în
considerare teoria recapitulării, deoarece aceste jocuri reprezintă activităţi fizice pentru
stadiile cele mai primitive ale umanităţii. Este propusă astfel o paralelă între jocurile copiilor
şi perioadele de evoluţie a umanităţii:

Tabel nr. 1. Paralela: stadiile evoluţiei umane şi jocurile copiilor (Reaney, 1914 apud
Claparede, 1975)

Stadiu Perioade ale evoluţiei umane Jocurile copiilor

I Perioada animală 0 – 7 ani Jocuri de mişcare, imitaţie, balansul,

căţărarea

II Perioada sălbatică 7 – 9 ani Joc de vânat, de-a v-aţi-ascunselea,

tragerea la ţintă, lovituri cu băţul

III Perioada nomadă 9 – 12 ani Jocul de rivalitate, jocuri de îndemânare,

colecţii, primele jocuri de imaginaţie

IV Perioada Jocul cu păpuşa, grădinăritul, construcţii,

12 – 17 ani
pastorală jocuri de echipă

V Perioada
tribală

Chiar dacă nu acceptăm prima parte a tabelului, trebuie să recunoaştem că printre

jocurile copiilor întâlnim foarte frecvent categoriile amintite care astăzi sunt explicate de
evoluţia dezvoltării sociale şi a personalităţii copilului.

Teoria lui K. Gross Una din cele mai influente teorii din prima jumătate a secolului
XX a fost teoria „exersării sau autoeducării” dezvoltată de K. Gross care spune – Claparede
(1975) - rezolvă problema jocului din punct de vedere biologic oferind şi o înţelegere mai
profundă a activităţilor mintale. Fiind preocupat de probleme ale psihologiei animale şi ale
copilului K. Gross elaborează o teorie „instinctivă” a jocului susţinând că la naştere instinctele
nu sunt suficient de dezvoltate pentru a-şi îndeplini misiunea, fiind necesară exersarea lor şi
completarea prin noi achiziţii, fapt ce se realizează în cadrul jocului. Aceeaşi idee a fost
susţinută încă înainte de către Froebel care a pus jocul la baza sistemului său de educaţie.
Punctul de plecare al teoriei lui Gross îl constituie observaţiile făcute de acesta asupra jocului
băieţilor şi fetelor şi constatarea unor asemănări între jocurile copiilor şi activităţile părinţilor
de acelaşi sex.

Astfel – spune Gross (după Mărgineanu, 1941) băieţii se joacă mai mult cu maşini,
unelte, instrumente care le imită pe acelea folosite de adulţi, pe când fetele se joacă mai mult
cu păpuşi, instrumente de bucătărie etc.

Ideile fundamentale ale acestei teorii sunt sistematizate de B. E. Elkonin (1980) astfel:

- fiecare fiinţă vie dispune de predispoziţii ereditare care conferă comportamentului

un scop;
- reacţiile înnăscute nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor complexe ale
vieţii;
- copilăria, perioada de dezvoltare şi creştere, este susţinută de adulţi;
- copilăria omului este cea mai lungă deoarece activitatea pe care va trebui să o
desfăşoare este cea mai complicată;
- calea cea mai importantă şi firească de dobândire a adaptărilor este aceea în care
reacţiile înnăscute tind să se manifeste, astfel peste fundamentul ereditar se
structurează noi reacţii habituale;
- toate acestea se realizează în legătură cu deprinderile şi aptitudinile generaţiei mai
vârstnice;
- în acest context apare jocul ca „un impuls lăuntric propriu lipsit de orice scop
exterior” (p. 72).
Apreciindu-i mai mult valoarea biologică decât cea psihologică a jocului, teoria lui
Gross a fost supusă unor numeroase critici. Observaţii pertinente sunt făcute şi de psihologul
român N. Mărgineanu, care în lucrarea „Psihologia persoanei” (1941) făcea următoarele
precizări „Este greu de crezut că jocul anticipă activităţile de mai târziu – poate că există ceva
asemănări – dacă acceptăm teoria trebuie să acceptăm şi ideea că un copil este un adult în
miniatură – ceea ce ar fi total greşit” (p. 239). Faptul că băieţii se joacă mai mult cu maşini
este rezultatul unei învăţări sociale – părinţii le cumpără şi îi îndeamnă spre acest gen de
activităţi, la care se adaugă faptul că procesul de identificare cu părintele de acelaşi sex ar
putea explica diferenţele dintre băieţi şi fete. Teoriei lui Gross i-au fost opuse o serie întreagă
de alte teorii printre care „jocul ca stimulent al creşterii”; teoria „exerciţiului complementar”;
teoria „cathartică” atribuindu-i-se astfel jocului funcţii multiple: contribuant la dezvoltarea
copilului; încorporator de noi deprinderi; de creare a unor funcţii noi; purificator al unor
tendinţe antisociale etc.

Teoria lui F. Buytendijk

F. Buytendijk îşi construieşte teoria pornind de la principii opuse tezelor lui Gross
adică nu jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei ci aceasta explică jocul „fiinţa se joacă pentru
că este tânără” (Elkonin, 1980, p. 83)

Particularităţile jocului sunt puse în legătură cu dinamica comportamentului copilului

dar şi cu relaţiile acestuia cu mediul înconjurător. Referitor la primul aspect Buytendijk
subliniază patru trăsături fundamentale:

 lipsa de orientare a mişcărilor;

 impulsivitatea motorie din care se dezvoltă inconsecvenţa caracteristică
comportamentului infantil;
 raportarea „patică” adică prin afecte la realitate care este opusă celei gnostice
(Elkonin, 1980)
 prezenţa timidităţii, temerii şi a sfielii înţelese nu ca spasme ci ca atitudine
ambivalentă „mişcarea spre şi dinspre obiect”.
Fiind un ardent adept al psihologiei animale şi comparate (Şchiopu, 1997), psihologul
olandez compară jocul copiilor cu cel al animalelor.

Influenţat de Freud, el indică trei pulsiuni primare ce se manifestă în joc: pulsiunea

spre eliberare (tendinţa fiinţei vii de a înlătura obstacolele, jocul satisfăcând această
autonomie individuală); pulsiunea de contopire (de comunicare cu mediul înconjurător);
pulsiunea spre repetare (analizată din perspectiva raportului încordare - descărcare). În
activităţile de joc obiectele trebuie cunoscute doar parţial, raportul dintre cunoscut –
necunoscut creează ceea ce Buytendijk numeşte „imaginea sau reprezentarea obiectului”,
sfera jocului fiind sfera imaginilor.

Criticile care au fost aduse teoriei lui Buytendijk vizează în principal restrângerea
noţiunii de joc şi comparaţia pe care o face autorul cu jocul animalelor pe care de altfel le
consideră ca posedând fantezii imaginative.
 TEORII PSIHANALITICE (S. FREUD, A. ADLER, A. FREUD, M. KLEIN)

S. Freud chiar dacă nu dezvoltă o teorie a jocului, el atinge problemele acestuia

legându-le de încercarea de a pătrunde „de partea cealaltă a principiului satisfacţiei” (Elkonin,
1980, p. 103), care a apărut în legătură cu analiza nevrozelor traumatice. După opinia lui
Freud libido-ul se impune încă de la naştere, jocul constituind o deghizare alături de
manifestările nevrotice, psihopatice sau vise, jocul fiind o travestire a funcţiei şi nu o expresie
a ei (Wallon, 1975). Utilitatea jocului este aşadar catharsisul. Analizele făcute de Freud îl
determină să emită ipoteza simbolizării în joc a unei situaţii care l-a traumatizat pe copil. De
exemplu dacă doctorul a examinat gâtul copilului sau i-a făcut o injecţie, această întâmplare
va deveni cu siguranţă un subiect de joc, copilul transpune momentul neplăcut în activitatea
de joc, esenţialul nu constă în faptul că el se joacă „de-a doctorul” ci importantă este situaţia
traumatizantă pe care o reproduce. A. Birch (2000) subliniază că „formula de bază este aceea
că activitatea de joc a copilului reprezintă reflecţia psihicului său inconştient” (p. 80). Acest
caracter simbolic al jocului a constituit unul din punctele slabe ale lui Freud, întrucât se ştie că
simbolizarea apare relativ târziu presupunând generalizarea situaţiei chiar dacă e pur afectivă,
apoi comparaţia pe care o realizează între visele nevroticului şi jocurile copilului fiind legate
de aceeaşi tendinţă către repetarea obsesivă, în timp ce la nevrotic condiţiile apariţiei
traumatismului se reproduc obsesiv în vise, la copil această tendinţă duce la joc, putând
deduce de aici că perioada copilăriei este cea a jocului întrucât este şi perioada traumatismelor
permanente, jocul fiind unica modalitate de luare în stăpânire a tensiunilor de către copil.
Astfel după Freud fiecare om este un nevrotic potenţial încă din copilărie – în acest context
jocul apare ca mijloc terapeutic îndreptat împotriva nevrozelor care domină copilăria. De aici
putem trage şi concluzia – cu cât un copil se joacă mai mult cu atât el are şanse mai puţine să
devină nevrotic. Pe baza tezelor lui Freud, continuatorii săi au considerat pulsiunile sexuale,
ca pulsiuni primare situate la baza vieţii psihice a copilului şi a jocurilor sale.

Un aspect important al gândirii lui Feud este faptul că jocul se află sub influenţa unei
dorinţe dominante la vârsta copilăriei căreia de altfel autorul îi acordă importanţă deosebită.

Un alt reprezentant al psihanalizei A. Adler consideră sentimentul de neputinţă şi

dependenţă al copilului ca stând la baza jocului, dorind să-l înăbuşe acesta va fi rând pe rând
vrăjitor, zână, balaur etc. În această lume a lui „ca şi cum” se desfăşoară o mare parte a vieţii
infantile, un copil de 2 ani şi 6 luni în decursul a 2 ore participă în medie la 6 – 7 situaţii
imaginare, aceasta nefiind cu siguranţă limita maximă. Prin urmare după Adler (după Elkonin,
1980) ficţiunea nu este altceva decât protestul lăuntric împotriva sentimentului real de
subapreciere, nevoia de putere şi de superioritate fiind considerată cea mai importantă
pulsiune umană. Copilul nu mai este considerat un mic animal sexual ale cărui dorinţe
incestuoase trebuie reprimate, ci un organism mic şi neputincios ale cărui trebuinţe sunt
satisfăcute şi gestionate de către adulţii puternici, faţă de care copilul dezvoltă treptat un
simţământ al inferiorităţii (Nicola, 2001). Spre deosebire de Freud, Adler înlocuieşte
tendinţele sexuale infantile cu cele spre autoafirmare dar în ambele situaţii copilul încearcă
permanent influenţele traumatizante, dorinţa lui fiind îngrădită el va realiza în joc tendinţele
inconştiente şi reproducându-le neîntrerupt le anulează. Interpretarea freudiană a jocului a
stimulat extinderea practicii psihanaliste asupra copiilor, jocul fiind folosit atât ca metodă
proiectivă de diagnosticare cât şi ca mijloc terapeutic (play therapy).

Anna Freud se numără printre primii specialişti care au elaborat tehnica terapiei în joc
ca înlocuitor parţial al metodelor verbale folosite de tehnica psihanalitică. Din punctul ei de
vedere jocul nu poate fi considerat ca echivalent al asociaţiilor libere şi pentru înţelegerea
dificultăţilor întâmpinate de copil trebuie folosit alături de alte mijloace. Sarcina principală a
terapeutului este de a consolida prin joc „eu-l copilului”.

Mult mai radicală decât A. Freud a fost M. Klein care a susţinut că jocul înlocuieşte
tehnica asociaţiilor libere pe care se sprijină psihanaliza adultului. În joc, fiecărei acţiuni a
copilului, fiecărei jucării i se atribuie o profundă semnificaţie simbolică. În versiunea lui
Klein în terapie sunt folosite jucării simple (păpuşi – femei, bărbaţi – obiecte familiare
miniaturale) la care copilul are acces în vreme ce „analistul îngenunchează şi se apropie de
conţinutul jocului” (Malim, Birch, Wadeley, 1999, p. 37). Sarcina psihanalistului este
încurajarea transferului sentimentelor copilului asupra propriei persoane, oferindu-se astfel
noi înţelesuri dezvoltării timpurii a copilului. Prin şedinţele de joc „se identifică semnul
emergenţei conţinutului refulat şi se pune capăt anxietăţilor copilului” (Birch, 2000, p. 81).
Jocurile realizate de copil sunt puse pe seama imposibilităţii acestuia de a practica activităţi
adulte – el fiind o activitate de substituire în care îşi lichidează experienţele neplăcute sau
neliniştitoare retrăindu-le fictiv şi asimilându-le înafara cadrului lor anxios (Osterrieth, 1976).
În aceeaşi manieră Wolff (după Osterrieth, 1976) nota că „toate aspiraţiile nesatisfăcute ale
imaginaţiei, ale speculaţiei, ale căutării îşi găsesc împlinirea în activităţile ludice” (p. 65)