Pedagogia jocului

Definitii:
Orice dicționar definește jocul “Acţiunea de a (se) juca“ – respectiv o "activitate distractivă".
- conceptul de JOC evoluează în timp, în paralel cu particularităţile societăţii şi mentalitatea acesteia.
- "Joc" în limba sanscrită se spunea "kleade" şi însemna "bucurie“
- la evrei prin joc se înţelege gluma sau hazul, iar la vechii greci, acţiunile specifice copiilor.
- Romanii desemnau prin "ludo" bucuria, veselia, iar vechiul cuvânt german "spielen" însemna o mişcare
lină, care produce satisfacţie.
Jocul - activitate recreaţională ce implică unul sau mai mulţi jucători, fiind definit printr-un scop
pe care jucătorii încearcă să-l atingă şi un set de reguli care determină ce pot face jucătorii.
- Jocurile pot implica un singur jucător, dar mai des implică o competiţie între doi sau mai mulţi jucători.
În cadrul întregii istorii umane, oamenii au jucat jocuri ca o sursă de divertisment pentru ei înşişi şi
pentru alţii şi există o varietate enormă de jocuri.
O dimensiune aparte în interiorul ştiinţelor educaţiei este pedagogia jocului. Ea are ca obiect de
studiu următoarele:
- jocul, considerat fenomen antropologic şi istorico-social, în cadrul procesului instructiv-educativ, dar şi
în afara acestuia (în timpul liber al copilului, interferând la acest nivel cu pedagogia loisir-ului)
- teoriile despre joc
- didactica jocului în raport cu diferite grupuri şi categorii de beneficiari (preşcolari, elevi de diferite
vârste, adulţi)
- instituţiile în care se aplică jocul didactic cu transmiterea unor competenţe ludice didactico-
metodologice (în jocul de rol, teatrul de păpuşi, animaţie etc.).
În copilăria mică şi mijlocie, jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma de
activitate care susţine în cel mai înalt grad dezvoltarea psihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială,
intelectuală şi afectivă (Claparede, Chateau, Piaget, Vâgotski, Roşca, Şchiopu, ş.a.)
Problematica jocului a fost de-a lungul timpului în atenţia a diverşi specialişti: psihologi, pedagogi,
sociologi, antropologi şi filosofi, care au recunoscut şi argumentat valenţele formative ale activităţii
ludice din perspective foarte variate, unele chiar contradictorii.
Psihologia, pedagogia, fiziologia, filosofia se ocupă, printre altele, şi de observarea, descrierea şi
explicarea jocului animalelor, a copiilor şi adulţilor, căutând să stabilească natura şi semnificaţia acestuia
şi să indice locul lui în planul vieţii.
Privind aceste contribuţii în ansamblul lor, ele pot fi grupate în două categorii de interpretări ale jocului,
respectiv biologizante şi psihosociologice.
Teoriile biologizante - Ele încearcă să răspundă, în principal, la întrebarea: Din ce cauză şi cu ce scop se
practică jocul? Răspund mai puţin la întrebări precum : Ce este jocul în sine? Ce înseamnă jocul pentru
jucători? În încercarea de a determina funcţia biologică a jocului, unii autori îl consideră:
 - descărcarea unui surplus de energie; spirit de imitaţie congenitală;
 - un exerciţiu pregătitor pentru activitatea cerută de viaţă; un exerciţiu al stăpânirii de sine;
 - tendinţa omului de a domina, de a-i întrece pe ceilalţi;
 - mijloc de contracarare a unor porniri dăunătoare, negative (de exemplu violenţa);
 - îndeplinire a unor dorinţe care nu pot fi satisfăcute în realitate.
 Teoriile biologizante
Teoria surplusului de energie (Schiller, 1795, H. Spencer, 1872)
Schiller porneşte de la ideea că descărcare a surplusului de energie are loc prin mişcări, dintre care
unele sunt utile şi se repetă ca atare, devenind deprinderi (mişcarea de apucare a unui obiect, specifică
puiului de animal, este o mişcare necesară mai târziu în vînarea prăzii). Deseori, aceste mişcări se repetă
fără o utilitate imediată, în aceste cazuri manifestându-se activitatea de joc.
Herbert Spencer - Mişcările străine de orice utilitate imediată constituie jocul.
Teoria recreerii (Lazarus, 1883) Jocul înseamnă recreere.
Prin joc organismul se reface, se odihneşte şi de aceea jocul este activitatea preferată de copil.
Lazarus aduce ca argument faptul că jocul este folosit ca recompensă pentru copiii care au finalizat
anumite activităţi de învăţare care se presupune că nu le plac şi care necesită muncă şi efort. Teoria a
fost reluată de cercetătorii care se ocupă de funcţiile activităţilor distractive. Teoria odihnei
active susţine că exercitarea unei activităţi distractive cu caracter ludic este mai reconfortantă decât
odihna pasivă şi are funcţii importante de recuperare (o lectura interesantă, jocul de şah, jocuri sportive,
plimbări, dans etc.).
Teoria pre-exerciţiului pentru viaţă (Karl Gross,1896)
Privind destul de nediferenţiat comportamentul de joc la specia animală şi cea umană, Karl Gross arată
că jocul este un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adultului, prin exersarea predispoziţiilor native în
scopul maturizării. Autorul nu reuşeşte să identifice prezenţa sentimentului sau a ficţiunii în jocul
copiilor. Deşi limitată, teoria pre-exerciţiului pentru viaţă a lui Gross admite un lucru de reţinut: evoluţia
conduitelor de joc şi a complexităţii jocului fiinţelor aflate la un nivel mai înalt pe scara filogenetică.
Teoria jocului ca stimulent al creşterii (H. Carr, 1902)
Subliniază tendinţa ereditară de a ne juca; Jocul este un exerciţiu ce întreţine instinctele înnăscute, jocul
nefiind ''pre-exerciţiu'' (exerciţii pregătitoare ca la Gross), ci mai degrabă post-exerciţiu cu rol în
întreţinerea instinctelor deja existente. Jocul are un rol special de purificare, de debarasare a fiinţei
umane de o serie de tendinţe instinctuale care persistă o vreme după naştere şi care ar putea fi
considerate antisociale, contravenind stilului de viaţă contemporan (ex: tendinţele războinice, instinctul
de pândă).
Teoria repetiţiunii (Stanley Hall, 1902)
(''dezvoltarea copilului este o scurtă recapitulare a evoluţiei speciei umane''), de unde reiese că jocul ar
fi o repetare a instinctelor şi formelor de viaţă primitivă în ordinea cronologică a apariţiei lor. În acest
sens, jocul este un exerciţiu necesar diminuării şi dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite
inutile;
Teoria exerciţiului complementar (a compensaţiei (K. Lange)
Jocul este un exerciţiu ce întreţine tendinţe şi instincte (cu accentele formulate de Carr).
Subliniază o latură deosebită a jocurilor-exerciţiu, el susţinând că jocul este o activitate de proiectare şi
concomitent de compensare mai ales a acelor funcţii care sunt comandate de cerinţele directe ale vieţii
şi de trebuinţele implicate în viaţa curentă.
În consecinţă, jocul serveşte la subtila adaptare a copilului la mediu.
Concluzii: Teoriile biologice au atras atenţia asupra unor aspecte interesante ale activităţii ludice, au
impus necesitatea analizării jocului şi dintr-o perspectivă biofiziologică.
Este criticabilă însă tendinţa de explicare a naturii jocului doar prin aspecte ale cauzalităţii biologice.
 Teoriile psihosociologice
- importanţă deosebită pt adaptarea activităţii de joc la cerinţele şi finalităţile proceselor educaţionale.
Teoria plăcerii funcţionale (Ch. Buller)
Plăcerea funcţională o simte copilul în timpul jocului, fiind un mobil pentru manifestarea acestuia. Nu
este aplicabilă în explicarea tuturor situaţiilor de joc, ştiut fiind faptul că unele jocuri sunt repetate de
copii, chiar dacă ele provoacă neplăceri.
Teoriile lui S.Freud şi A.Adler
Freud şi continuatorii săi consideră jocul o activitate de grad inferior, de refulare a unor tendinţe care nu
se pot manifesta altfel.
Adler susţinea că jocul este o manifestare a complexului de inferioritate al copilului faţă de adult.
Jocul este o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta în viaţă.
Ed. Claparède
Funcţia principală a jocului: permite individului să-şi realizeze Eul, să-şi manifeste personalitatea într-un
cadru care îi permite acest lucru. El recunoaşte şi funcţiile de divertisment, relaxare, agent de
manifestare socială şi de transmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o generaţie la alta. Copilul nu se joacă
pentru că este tânăr, ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Claparède consideră că tipul de joc
este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte de gradul dezvoltării sale
organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii în devenire. Esenţa jocului,
după Claparède, nu rezidă în forma externă a comportamentului, care poate fi identic în joc şi în afara
jocului, ci în raportarea internă a subiectului faţă de realitate. Particularitatea esenţială a jocului este
ficţiunea, susţine Claparède.
A. Gesell, W. Wundt, D.B. Elkonin
A. Gesell vede în joc o modalitate de socializare şi culturalizare. Pentru W. Wundt, jocul este activitatea
care precede munca. D.B. Elkonin - Jocul este acea formă de activitate în care relaţiile sociale dintre
oameni se recreează în afara condiţiilor activităţii utile, nemijlocite
A.N. Leontiev
- concepe jocul drept activitatea de exprimare a vieţii psihice la vârsta preşcolară, dar şi de exersare şi
dezvoltare a personalităţii în ansamblu. Apreciază jocul ca:
- activitate de tip fundamental, cu rol hotărâtor în evoluţia copilului;
- transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale, pe baza prelucrării dorinţelor copilului.
- activitate cu caracter dominant la vârsta preşcolară, pt că jocul este activitatea care conduce la cele
mai importante modificări în psihicul copilului
L.S. Vâgotski
activitatea de joc este formativă în deplinul înţeles al cuvântului atunci când cerinţele formulate (prin
reguli, sarcini) sunt cu puţin peste posibilităţile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta.
Vizarea "zonei proximei dezvoltări" face ca sarcinile de joc să constituie un stimulent pentru dezvoltarea
psihofizică a copilului.
J. Chateau
consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de lumea înconjurătoare, că anticipează
conduitele superioare pentru copil, orice activitate fiind joc. De asemenea Chateau consideră că prin joc
copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia vârstei mature.
Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase, în care se identifică cu personajul
interpretat. Jocul este calea de transformare a plăcerii senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o
acţiune intenţionată cu o finalitate conştientă. Pentru copil, jocul - prilejul de afirmare a eului, pentru
adult - o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii.
Teoriile psihosociologice
J. Piaget
defineşte jocul ca “o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale
intelectuale”.
Pentru Piaget jocul are următoarele funcţii: - funcţia de adaptare; - funcţia formativă
- funcţia de descărcare energetică şi rezolvare a conflictelor; - funcţia de socializare.
Jocul este un "exerciţiu funcţional" cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de transformare a
realului, prin asimilare şi acomodare la real, deci un mijloc de adaptare.
În evoluţia jocului, Piaget delimitează trei mari categorii de joc:
 - jocul-exerciţiu (domină la vârste mici, însă apare şi mai târziu; are rol în dezvoltarea motricităţii
şi interiorizarea lumii reale)
 - jocul simbolic (de la 2-3 ani până la 5-6 ani; pt dezvoltarea imaginaţiei şi a limbajului). Piaget
acceptă ideea că jocul simbolic se referă şi la conflicte inconştiente: apărare împotriva angoasei,
a fobiilor, agresivitate sau identificarea cu agresorii, retragere din frică sau competiţie
 - jocul cu reguli ( are o importantă funcţie de socializare al elevului, prin interiorizarea unor
norme de conduită şi relaţionare).
C.V. Plehanov
A explicat jocul pe baze materialiste, arătând că în viaţa socială apare mai întâi munca şi apoi jocul, după
cum în viaţa copilului jocul apare înaintea muncii. Ca fenomen social, jocul este generat de muncă şi are
trăsături comune cu aceasta. Relaţia muncă-joc este exemplificată prin jocul "De-a vânătoarea" care a
fost precedat de apariţia vânătorii ca formă de activitate umană. Copilul se joacă acum de-a vânătoarea,
iar mai târziu va participa la o adevărată vânătoare, integrându-se în procesul muncii. El arată că atât
conţinutul, cât şi caracterul jocului sunt determinate de mediul social; De aceea, în jocurile copiilor
surprindem influenţa societăţii, în general, şi a clasei sociale, în special. Întâmplările, obiceiurile şi
mentalitatea din familie şi societate, determină modificări în structura de ansamblu a jocurilor.
K.V. Uşinski
a definit jocul ca formă de activitate liberă prin care copilul îşi dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă
să-şi cunoască posibilităţile proprii.
El apreciază şi rolul formativ al jocului, cu deosebire la vârsta preşcolară.
Pentru a trezi interesul copiiilor, jocul trebuie să fie original, să fie creat de copilul însuşi.
Copilul trăieşte şi activează mai intens în cadrul jocului decât în realitate, mediul ambiant exercitând o
influenţă dintre cele mai puternice asupra jocului copiilor.
Concluzii
Referitor la valoarea jocului ca metodă de instruire, au făcut obiecţii şi unii pedagogi, precum Maria
Montessorri, G. Kerschensteiner şi John Dewey.
Astfel, primii doi au spus că jocul nu trece de limitele sale, reducându-se la plăcerea provocată de
acţiunea respectivă, în timp ce educaţia şi instrucţia au scopuri mai îndepărtate. Ce se învaţă prin joc nu
duce la transferuri generalizare, fapt demonstrat de antrenamentul sensibilităţii, şi anume: jocurile cu
roluri duc la evidente rezolvări de moment ale conflictelor, dar persistenţa schimbării comportamentului
nu a putut fi limpede dovedită până acum.
J. Dewey atrăgea atenţia asupra faptului că jocul se desfăşoară în lumea unor "simple semnificaţii", în
timp ce educaţia trebuie să promoveze realismul şi obiectivitatea, să introducă copilul în ordinea severă
a realităţii.

Funcţiile jocului
1) Funcţia cognitivă, informativă
Jucându-se de la cele mai fragede vârste, fără a conştientiza neapărat acest lucru, copilul învaţă,
acumulează noi date, informaţii, cunoştinţe, îşi formează şi exersează un set de deprinderi, priceperi şi
obişnuinţe. In cadrul jocului didactic, învăţarea este dirijată, conducând în cea mai mare măsură la
dezvoltarea cognitivă a copilului.
2) Funcţia stimulativ-motrică (motorie)
Prin joc, este stimulată prioritar componenta motorie a personalităţii copilului, împreuna sau nu cu
o alta dimensiune a acesteia. De cele mai multe ori, la încheierea unui joc participanţii sunt hotărâţi să o
ia de la capăt, sunt multumiţi de ce au realizat, nu resimt oboseala specifică la fel ca în cazul învăţării sau
muncii.
3) Funcţia formativ-educativă Aceasta funcţie se referă la faptul că jocul contribuie la:
- implicarea motivaţiei în joc;
- dezvoltare afectivă (relevantă, mai ales, la jocul de rol);
- dezvoltarea anumitor aptitudini sociale.
4) Funcţia socială - jocul constituie un element şi un factor important de socializare, de la vârste
foarte fragede.
5) Funcţia de echilibrare-tonificare (legată de faptul că jocul descarcă şi reîncarcă potenţialităţile
personalităţii). De exemplu, o pasiune, un interes, unele trăsături de personalitate, de caracter,
elocvente în timpul alegerii şi desfăşurării anuţitor jocuri, pot servi ca funcţie de echilibrare-tonificare
sau ca functie de sprijin în modificarea atitudinii celui care se joacă faţă de anumite microstructuri ale
realităţii sociale (familie, grădiniţă, şcoală, obiect de studiu sau altele).
6) Funcţia terapeutică (jocuri motrice realizate în cadrul gimnasticii medicale, descărcarea unor
tensiuni negative şi energii periculoase prin intermediul unor jocuri, folosirea unor jucării plăcute în
situaţii dureroase sau tensionate ş.a.)
7) Functia catharctică (de curăţire, purificare) – prin care orice persoană, dar mai ales copiii cu
probleme speciale, ori cei aflaţi în situaţii nedorite şi deranjante pot să se descarce prin intermediul unor
jocuri (de exemplu jocurile de rol), exprimând emoţiile pe care le resimt, nemulţumirile etc.
 Modul II - TAXONOMII SPECIFICE DOMENIULUI LUDIC
Există mai multe încercări de clasificare a jocului, după un criteriu sau după mai multe criterii, respectiv
vârstă, scopuri şi obiective, modalităţi de realizare, materiale implicate etc.
Taxonomie după Anna Bacus (cu trimitere spre vârstele de 0-6 ani)
1. Jocuri fizice
a. jocuri vizând motricitatea grosieră:
- jocuri constructive (construcţii cuburi, cocă, nisip, lemn)
- jocuri distructive
b. jocuri vizând motricitatea fină
- jocuri de manipulare (de tip lego)
- jocuri de coordonare (care presupun utilizarea instrumentelor muzicale)
c. jocuri vizând dezvoltarea psihomotrică
- jocuri aventuroase (ascensiune pe diferite aparate) mişcări creative (dans)
- jocuri de explorare senzorială (modelare)
- jocuri cu obiecte (căutare pe masă)
2. Jocuri intelectuale
a. jocuri lingvistice (ascultare şi narare de poveşti) - jocuri de achiziţie
- jocuri de comunicare
- jocuri de organizare lingvistică
- jocuri de explicaţie
b.Jocuri ştiinţifice
- jocuri de explorare sau investigare a realităţii (cu apă, cu nisip)
- jocuri-rezolvare de probleme (gătitul)
c. jocuri simbolice (matematice)
- jocuri reprezentative (pretind că ...)
- jocuri de imitaţie în miniatură a ambianţei (colţul păpuşilor, casa bunicilor, dramatizări)
- jocuri de numărare
d. jocuri creative (pictură, desen, modelaj, lucru manual, proiectare), estetice sau imaginative
- jocuri fanteziste sau realiste
- jocuri inovative
3. Jocuri socio-afective
a. jocuri cu caracter terapeutic (utilizând lemn, cocă, muzică, apă)
- jocuri agresive; - jocuri regresive (de control şi opoziţie la agresivitate)
- jocuri de relaxare; - jocuri de solitudine; - joc paralel
b. jocuri lingvistice (cu păpuşa, de-a telefonul)
- jocuri de comunicare
- jocuri de interacţiune
- jocuri de cooperare
c. jocuri repetitive (control/autocontrol)
d. jocuri empatice: simpatie/ sensibilitate (cu animale mici, cu alţi copii)
e. jocuri pentru formarea imaginii de sine
- jocuri morale
- jocuri cu roluri
f. jocuri-concursuri: toate jocurile cu reguli
Clasificarea jocurilor după criteriul socializării
Jocul solitar - specific bebeluşului şi copilului până în jur de 2 ani şi jumătate.
Copilul desfăşoară singur activităţi cu obiecte, jucării, fără a împărţi acţiunile cu ceilalţi copii din jur. De
exemplu: copilul loveşte mingea, împinge sau trage maşinuţa, suprapune cuburi, rasfoieşte cartea etc.
Jocul paralel - în care doi copii se joacă unul lângă altul şi din când în când se privesc. De exemplu: în
parc este uşor de văzut cum la groapa cu nisip fiecare copil îşi umple găletuşa cu nisip,preocupat numai
de ce face el.
Jocul asociativ: copiii stau tot unul lângă altul, dar de multe ori se imită unul pe celălalt. Din această
activitate de imitaţie se iscă uneori conflicte. Spre exemplu, copilul îşi vede colegul de lângă el jucându-
se cu o jucărie şi îşi doreşte să facă şi el tot atunci acelaşi lucru, cu aceeaşi jucărie.
Jocul cooperativ: copiii îşi propun o ţintă si îşi fixează o regulă de care ţin seama pentru atingerea ţintei.
De exemplu: Regula este fiecare la rândul său – Un copil aruncă mingea, apoi o aruncă şi colegul său.
Dupa 3 ani acest tip de joc este primordial în viaţa copilului. Împărţind şi aşteptând, amânând un impuls,
se antrenează pentru a-şi forma autocontrolul.
Jocul funcţional: copilul asociază un obiect cu funcţia pe care obiectul o are. Ia telefonul, îl pune la
ureche şi vorbeşte. În acest fel învaţă sensul lucrurilor din jur şi înţelege semnificaţia acestora.
Jocul de construcţii: în care copilul suprapune cuburi, aranjeaza formele, execută o construcţie pe care
o şi denumeşte
Jocul dramatic: în care unul sau mai mulţi copii se joacă ceva imaginar sau pretind că fac o acţiune –
mergem la cumpărături,de exemplu.
Jocul cu roluri: copiii se joacă împreună, urmând un plan mintal şi o regulă. De exemplu, fiecrae joacă
un rol din viaţa reală (doctor, pacient; mama şi tata etc.)
Jocul simbolic - copilul stă nemişcat şi pretinde că este un turn
Jocul de autosimulare - în care copilul pretinde, de exemplu că bea, ducând paharul gol la gură, sau se
preface ca doarme strângând ochii.
Jocul de simulare:
 - în grup - în care copiii se angajează în activităţi pretinzând că hrănesc păpuşa,ursuleţul etc.
 - combinat – în care copiii se implică în acţiuni înlănţuite: merg la cumpărături, se întorc acasă şi
încep să pregătescă o prajitură, o coc şi apo o mănâncă. Adică: ne facem că…
 Clasificarea jocurilor după E. Claparede
1. Jocuri ale funcţiilor generale
- Jocuri senzoriale (care antrenează capacităţi senzoriale: auz, văz, gust etc.)
- Jocuri motorii (care dezvoltă coordonarea mişcărilor (jocuri de îndemânare: jocurile cu bile, cu
mingi, aruncarea la ţintă); dezvoltă forţa şi promptitudinea (gimnastica, alergarea, săritura,
aruncarea cu obiecte; dezvoltă vorbirea copiilor (mişcarea gurii, buzelor etc. de redare a unor
sunete, cuvinte)
- Jocuri psihice (care dezvoltă intelectul şi afectivitatea)
a. jocuri intelectuale
b. jocuri afective.
c. jocurile de inhibiţie
 Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere, pe asociaţie prin asonanţă („ala,
bala, portocala”-rime date), pe raţionament (şah, lego), gândire sau inventivitate (enigme,
ghicitori, rebusuri), pe imaginaţie creatoare (născocirea poveştilor), pe curiozitate.
 Jocurile afective fac o deosebită plăcere copiilor prin emoţiile plăcute sau dezagreabile pe care
le provoacă. Uneori, chiar si durerea sau frica amuză, cu condiţia să fie acceptate de bunăvoie
(cufundarea într-o baie cu apă rece ori frica provocată prin jocul „de-a bau-bau”).
 Jocurile de inhibiţie constau dintr-o oprire voluntară, o reprimare a mişcărilor, prin care copiii
trebuie să înveţe să se stăpânească (stăpânirea râsului, a anumitor gesturi sau mişcări voluntare
2. Jocuri care exersează unele funcţii speciale
- jocuri de luptă (luptele corporale, luptele spirituale (în întreceri, în discuţii, jocuri de noroc).
- jocuri de vânătoare (jocurile de urmărire, „de-a v-aţi ascunselea”, descoperirea cuiburilor,
alergarea după fluturi, culesul florilor, colecţionarea de obiecte.
- jocuri sociale (plimbările în comun, pe jos sau cu bicicleta, drumeţiile, organizarea taberelor, a
micilor societăţi de copii, sporturile colective)
- jocuri familiale (jocul cu păpuşa, de-a mama şi tata, bucătăria etc.)
- jocuri de imitaţie (imită un animal, spre exemplu, ca să se distreze sau imită ceea ce observă în
jur şi îi place)
Tipuri de jocuri desfăşurate în cadrul activităţii didactice
1. După obiectivele prioritar urmărite: jocuri senzoriale (auditive, vizuale, tactile, etc.), jocuri de
observare, jocuri de dezvoltare a limbajului
2. După conţinutul instruirii: jocuri matematice, jocuri muzicale, literare, sportive
3. După forma de exprimare: ghicitori, jocuri de orientare, jocuri conceptuale, jocuri simbolice
4. După resursele utilizate: jocuri materiale, jocuri orale şi/sau interogative, jocuri pe computer
5. După regulile instituite: jocuri cu reguli transmise prin tradiţie, jocuri cu reguli inventate, jocuri
spontane
6. După competenţele psihologice stimulate: jocuri de mişcare, de observare, de atenţie, de memorie,
de gândire, de creaţie, de limbaj
7. După complexitate şi responsabilităţile asumate: jocuri de roluri, de competiţie, de arbitraj.
 Clasificarea jocurilor la vârsta preşcolară (după Glava, A., Glava, C., 2002)
 Jocul de creaţie
 Jocul de construcţii
 Jocul de creaţie prin rol
 Jocul cu reguli
 Jocul de mişcare
 Jocul didactic
Evoluţia jocului
Evoluţia jocului trebuie analizată în paralel cu dezvoltarea personalităţii copilului.
La 3 ani, copiii sunt capabili:
 - să fugă, să sară, să se urce, să escaladeze, să meargă pe vârfuri
 - să înşire obiecte cu orificiu mare, să coase
 - să picteze, utilizând pensule mari
 - să se descurce mai bine în anumite micromişcări (tăiatul cu foarfeca)
 - să se implice în jocuri de rol de scurtă durată
 - să denumească şi să recunoască culori (fundamentale)
 - să modeleze o cocă
 - să construiască utilizând obiecte mari (cutii cu cuburi)
 - să solicite compania altor copii, să împartă anumite lucruri cu aceştia
 - să aleagă un partener de joacă din rândul jucăriilor sau un partener imaginar.
La 4 ani, copiii sunt capabili:
 să se urce în pomi sau pe balustrade, să fugă pe vârfuri
 să meargă pe tricicletă
 să adune de pe jos obiecte foarte mici
 să îşi confecţioneze lănţişoare/brăţări din obiecte foarte mici
 să ţină corect instrumentele de scris (creion, carioca)
 să mănânce, să se spele pe mâini şi pe dinţi singuri
 să se joace din ce în ce mai bine cu alţi copii, împărţindu- şi fără nici un fel de probleme
obiectele de joc
 să solicite spaţiu şi obiecte foarte diferite pentru realizarea unor construcţii ingenioase
 să solicite prezentarea unui număr cât mai mare de poveşti, de cărţi pe care să le răsfoiască
singuri sau împreună cu adulţii
 să manifeste preferinţe pentru jocurile muzicale şi cele în care îşi utilizează propriile degete.
La 5 ani, copiii:
 au un excelent control corporal; stau într-un picior
 pot să introducă un fir de aţă în ac; au precizie în a înşira obiecte cu diametrul foarte mic
 le place să deseneze foarte mult ; modelează plastilina
 coordonarea ochi-mână este foarte bine reprezentată; pot face mişcări foarte precise
 se îmbracă singuri
  au nevoie de un timp mai lung şi neîntrerupt pentru joacă
 au nevoie de alţi copii, ca parteneri de joacă
 solicită materiale cât mai diverse pentru confecţionarea diferitelor obiecte
 învaţă să folosească în mod corect obiectele casnice şi de bucătărie.

Etape ale evoluţiei jocului, la copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani

 diversificarea jocului de la copilul sugar până la copilul mic
 modificarea structurii jocului, de la jocuri de repetiţie până la jocuri de rol
 trecerea de la acţiuni disparate la acţiuni bine structurate, în care jocul se integrează în mod
organic
 trecerea de la reflectarea externă a acţiunii indivizilor, fără semnificaţie majoră, la reflectarea
internă a acţiunilor care au semnificaţie interpersonală şi socială
 trecerea de la atitudinea de identificare a planurilor real-imaginar la atitudinea de disociere şi
opunere
 apariţia conştientizării situaţiei de joc.

Jocul didactic
Jocul didactic - o formă de activitate accesibilă copilului, prin care se realizează o parte din sarcinile
instructiv-educative şi formative ale activităţilor obligatorii din grădiniţă, dar şi a celor liber alese, într-o
atmosferă distractivă, antrenantă şi motivantă.
Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfăşurării lui, copilul are ocazia să-şi
aplice cunoştinţele dobândite în diverse tipuri de activităţi, să îşi exerseze priceperile şi deprinderile în
cadrul unei activităţi plăcute, în care sarcina şi condiţiile de învăţare sunt stabilite de cadrul didactic, dar
elementul ludic este prezent prin integrarea unor momente de surpriză, aşteptare, încercare a
capacitaţilor personale şi întrecere între copii.
O primă clasificare a jocurilor didactice:
Jocuri didactice care urmăresc explicit dezvoltarea fizică şi motrică (pot îmbrăca adesea forma unor
jocuri de mişcare, jocuri sportive, jocuri-concurs/ întrecere)
Jocuri didactice care urmăresc explicit dezvoltarea psihică
a. Jocul psihomotor care vizează dezvoltarea mobilităţii generale şi fine
• jocuri de construcţie, asamblare sau dezasamblare
• jocuri de manipulare a anumitor obiecte, urmărindu-se coordonarea mişcărilor
• jocuri de stimulare senzorială (de discriminare cromatică, muzicale etc.)
• jocuri de mişcare creativă (dansul)
• jocuri de căţărare şi/sau escaladare
b. Jocul de stimulare intelectuală
• jocuri lingvistice: de comunicare, gramaticale, de exersare a ascultării active, jocuri de cuvinte
• jocuri de cunoaştere a mediului înconjurător: de explorare, de investigaţie, de rezolvare a
anumitor probleme
• jocuri logico-matematice: cu numere, de numărare, de comparare, analiză, descriere, clasificare,
de perspicacitate
• jocuri de creativitate: de imagerie mintală, de reprezentare estetică
c. Jocul de dezvoltare socio-emoţională
• jocuri de comunicare, cooperare
 • jocuri de autocontrol: de imobilitate, de tăcere
• jocuri de exersare a empatiei: interpretarea unor poveşti, redarea unui personaj, imitaţie
• jocuri de prezentare de sine
• jocuri de competiţie
• jocuri terapeutice.

Proiectarea, organizarea şi conducerea jocurilor didactice în grădiniţă

1. Proiectarea jocului didactic presupune anticiparea elementelor structurale, în care se includ: scopul
didactic, sarcina şi conţinutul ludic.
Scopul didactic al jocului, dat de finalitatea instructiv-educativă şi formativă vizată, trebuie astfel
formulat încât să facă referire nemijlocită la obiectivele specifice ariei de conţinut în care se înscrie
conţinutul jocului.
Sarcina didactică a jocului reprezintă problema de gândire şi/sau de acţiune pusă în faţa copilului (de a
compara, de a descrie, de a ghici, indica, măsura sau parcurge un anumit traseu). Aceasta se regăseşte în
formularea cerinţei de joc şi trebuie precizată cât mai clar, în termeni operaţionali.
Gradul de complexitate al sarcinii jocului trebuie să fie optim, astfel încât cerinţa acestuia să motiveze şi
să susţină desfăşurarea acţiunii.
Conţinutul jocului este alcătuit din ansamblul cunoştinţelor şi capacităţilor obţinute în diversele activităţi
instructiv-formative, care sunt activate în funcţie de sarcina jocului ce presupune reactualizarea,
completarea, aplicarea lor practică. Sarcina educatoarei este aceea de a solicita în cadrul jocului nu doar
activităţi de recunoaştere sau reproducere a informaţiei pe care copiii au achiziţionat-o, ci şi activităţi de
reorganizare a cunoştinţelor pentru rezolvarea unor situaţii-problemă sau chestiuni aplicative. Oricum,
la un conţinut identic, educatoarea poate ataşa sarcini diferenţiate şi chiar individualizate.
2. Organizarea jocului didactic presupune:
• Formularea de către educatoare, în mod explicit, a regulilor jocului, astfel încât ele să fie
aplicabile pentru perioada derulării întregului joc şi pentru toţi participanţii, chiar dacă sarcinile
trasate sunt diferenţiate. Regulile jocului trebuie să vizeze asigurarea unui comportament corect
şi disciplinat pe parcursul activităţii, dar au şi rolul de a descrie cadrul de rezolvare a sarcinii
jocului;
• asigurarea materialului de joc - acesta (respectiv jetoane, fişe, echipamente, jucării etc.)
trebuie elaborat şi proiectat în conformitate cu particularităţile de vârstă şi individuale ale
copiilor, fiind în acelaşi timp stimulativ şi diferit de materialele folosite în activităţile obişnuinte
de învăţare.
• Succesul jocului didactic este asigurat şi de stabilirea prealabilă a grupelor de joc şi a
succesiunii acţiunilor ludice, dar şi de organizarea spaţio-temporală a activităţii.
3. Conducerea jocului didactic presupune:
• crearea atmosferei propice jocului, prin observarea comportamentului copiilor şi asigurarea
respectării regulilor
• încurajarea implicării tuturor participanţilor
• temperarea unor tendinţe interpesonale negative şi oferirea de feed-back continuu.
• Oferirea de asistenţă permanentă copiilor
• La finalul jocului, educatoarea face aprecieri cu privire la comportamentul copiilor, analizând
măsura în care au fost respectate regulile, corectitudinea şi originalitatea îndeplinirii sarcinilor
de joc.
 • În anumite situaţii, se pot discuta şi alte modalităţi de continuare sau de complicare a jocului,
care ulterior urmează să fie puse în aplicare.
Jucăria
• este un obiect care imită realitatea, confecţionat în mod special
• reproduce realitatea pe bază de obiecte în miniatură
• este concepută de către adulţi pentru a oferi substitute ale realităţii, pentru a înţelege şi învăţa
anumite lucruri cât mai bine
• oferă copilului condiţii sigure de dezvoltare a numitor abilităţi
• este confecţionată din material adecvat vârstei căreia i se adresează; mărimea se raportează la
talia copilului
• trebuie să nu fie tăioase sau ascuţite
• culorile să fie pe cât posibil cele reale, fără a contrazice în mod flagrant realitatea şi să nu
depăşească vârsta copilului.
Jocul didactic în şcoală
Jocul didactic are un rol important, deoarece putând fi inclus în structura lecţiei, se poate realiza o
îmbinare între activitatea de învăţare şi cea ludică, îmbinare care facilitează procesul de consolidare a
cunoştinţelor. Eficienţa lui depinde de cele mai multe ori de felul în care cadrul didactic-utilizatorul ştie
să asigure o concordanţă între tematica, sarcina jocului şi resursele materiale disponibile, de felul în care
ştie să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a elevilor spre joc, prin întrebări, răspunsuri, indicaţii,
explicaţii, aprecieri ş.a.m.d.
Pentru elevii din clasele primare, un joc didactic bine pregătit şi organizat constituie un mijloc de
cunoaştere şi familiarizare a elevilor cu viaţa înconjurătoare, deoarece în desfăşurarea lui cuprinde
sarcini didactice care contribuie la exersarea anumitor deprinderi, consolidarea cunoştinţelor şi la
valorificarea lor creatoare. Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de activitatea care se
desfăşoară;
Cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi primesc mai multă încredere în propriile
capacităţi, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsurile pe care le elaborează.
Datorită conţinutului şi a modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de
activizare a întregului colectiv al clasei de elevi, dezvoltând spiritul de echipă, de într-ajutorare; De
asemenea, se formează şi se dezvoltă unele deprinderi practice elementare şi de muncă organizată.
Pentru a o cât mai eficientă şi o cât mai largă aplicabilitate a jocului didactic, acesta poate fi folosit fie ca
activitate organizată complementară lecţiei, fie ca secvenţă a unei anumite lecţii, fie ca moment pentru
fixarea cunoştinţelor la sfârşitul unei lecţii. În acest caz, problema care se ridică este aceea a timpului
dedicat efectiv dimensiunii ludice a activităţii, dat fiind faptul că accentul cade adesea pe secvenţa de
dobândire nemijlocită a noilor cunoştinţe. Deseori, jocul didactic este folosit cu succes în acele tipuri de
lecţii care sunt dedicate recapitulării, constituind şi un reper de evaluare pentru învăţător.
Folosirea jocului didactic ca activitate organizată este eficientă cu deosebire pentru elevii din clasele
pregătitoare, I şi a II-a, dar şi pentru elevii celorlalte clase, atât pentru elevii şcolilor de masă, precum şi
pentru elevii din şcolile speciale.
Exemple de categorii de jocuri didactice în şcoală:
• A. Jocuri didactice dedicate dezvoltării competenţelor comunicative şi consolidării cunoştinţelor
în domeniul literar
• B. Jocuri didactice dedicate formării şi consolidării cunoştinţelor ştiinţifice, specifice ambientului
imediat
 • C. Jocuri didactice dedicate formării şi dezvoltării competenţelor matematice
• D. Jocuri didactice dedicate dezvoltării globale a personalităţii elevilor, cu specific de logică şi
perspicacitate

Jocul de rol ("role playing“)

• formă de aplicare în învăţământ a psihodramei, metodă psihoterapeutică creată de J.I. Moreno
în anul 1921 şi intrată în circulaţie cu deosebire după anul 1934.
• metodă activă de predare-învăţare, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi,
fenomene, sisteme etc.
• Elevii devin "actori" ai vieţii sociale pentru care se pregătesc; având în vedere faptul că ei vor
ocupa în societate anumite poziţii sau statusuri profesionale, culturale, ştiinţifice etc., este util să
"joace" rolurile corespunzătoare acestora, adică să- şi formeze anumite competenţe, abilităţi,
atitudini, convingeri etc.
Obiective generale vizate prin jocul de rol:
• facilitarea inserţiei sociale a indivizilor, graţie interpretării unor roluri specifice
• formarea şi modelarea comportamentală, cu verificarea corectitudinii comportamentelor deja
formate, validarea celor învăţate corect şi invalidarea celor eronate
• învăţarea anumitor moduri cognitive şi afectiv-atitudinale
• dezvoltarea capacităţii empatice
• formarea spiritului de rezolvare a situaţiilor problematice, dificile
• perfecţionarea aptitudinilor de activitate în grup.
Etape şi cerinţe metodice ale proiectării şi valorificării jocului de rol
• Identificarea situaţiei interumane ce urmează a fi simulată
• Modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului
• Alegerea partenerilor şi instruirea lor relativ la specificul şi exigenţele jocului de rol
• Învăţarea individuală a rolului de către fiecare participant
• Interpretarea rolurilor sau desfăşurarea propriu-zisă a jocului de rol
• Dezbaterea colectivă a modului de interpretare a rolurilor şi reluarea secvenţelor în care nu s-au
obţinut comportamentele prefigurate
Cerinţe metodice care trebuie avute în vedere la nivelul jocului de rol
• în repartizarea status-urilor şi a rolurilor, coordonatorul activităţii trebuie să ţină seama de
aspiraţiile, aptitudinile şi preferinţele fiecărui participant la joc
• înainte de interpretarea propriu-zisă a rolurilor, e bine să se realizeze exerciţii individuale sau în
grup, să se discute unele cazuri similare
• să se asigure o atmosferă plăcută de lucru, pentru evitarea blocajelor cognitive şi emoţionale,
chiar a anumitor conflicte
• interpreţii să fie ajutaţi să nu se abată de la rolul distribuit
• pentru formarea unor comportamente complexe, trebuie să se utilizeze seturi cu roluri de
complexitate crescândă, pe baza cărora să se poată asigura generalizarea şi transferul
comportamentelor în alte situaţii similare.
Tipuri de jocuri de rol
1. Jocuri de rol cu caracter general
 • Jocul de reprezentare a structurilor (ajută la înţelegerea funcţionării unor structuri
organizatorice, aparţinând ca tematică domeniului socio-economic sau socio-cultural
(întreprinderi, instituţii de orice fel). În calitate de joc de rol este util în predarea-învăţarea unor
discipline colare de genul istorie, economie, manegement ş.a.).
• Jocul de decizie (constă în simularea unor contexte în care elevii se confruntă cu o situaţie
decizională importantă şi în urmărirea modului de soluţionare a problemei).
• Jocul de arbitraj (facilitează înţelegerea şi dezvoltarea capacităţilor de soluţionare a problemelor
conflictuale care apar între două sau mai multe persoane, sau la nivelul microgrupurilor, chiar al
instituţiilor.
• Jocul de competiţie (vizează obţinerea anumitor performanţe, învingerea unui adversar, real sau
imaginar şi reliefarea unor situaţii variate. Este un tip de joc util în predarea şi învăţarea
disciplinelor şcolare menţionate la fiecare din categoriile anterioare de jocuri.
2. Jocuri de rol cu caracter specific
• Jocul "De-a ghidul şi vizitatorii" – prezent în învăţarea limbilor străine
• Jocul de negociere – constând în simularea operaţiilor de vânzare-cumpărare, a tranzacţiilor
comerciale şi financiare
• Jocul "De-a profesorul şi elevii".
Principalele avantaje ale jocului de rol
• - activizează elevii din punct de vedere cognitiv, motric-acţional şi afectiv, punându-i în situaţia
de a interacţiona
• interacţiunea participanţilor asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor
• prin dramatizare se asigură problematizarea secvenţei de instruire, crescând gradul de
înţelegere şi participare activă a elevilor
• se pune în evidenţă modul corect sau incorect comportamental şi/sau acţional în anumite
situaţii
• este favorizată formarea rapidă şi corectă a comportamentelor, abilităţilor, atitudinilor,
convingerilor etc.
Limite ale jocului de rol
• jocul de rol este dificl de aplicat, întrucât coordonatorul activităţii trebuie să deţină nu numai
aptitudini pedagogice, ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti
• deşi activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ puţin (aproximativ o oră), proiectarea ei
solicită timp şi efort suplimentar din partea cadrului didactic
• la unii participanţi pot să apară blocaje emoţionale care afectează derularea jocului
• există chiar şi riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerării sale ca modalitate
puerilă din partea participanţilor.
Jocul de creaţie
Jocurile de creaţie stimulează atât potenţialul intelectual cât şi sfera afectiv-voliţională a personalităţii.
Conduc la dezvoltarea fluidităţii şi flexibilităţii gândirii
dezvoltă capacitatea cognitivă de analiză şi sinteză;
dezvoltă imaginaţia creatoare
dezvoltă spiritului de observaţie
dezvoltă imaginaţia
Jocuri pentru dezvoltarea creativităţii
Gunoiul
Copiii stau în semicerc şi fiecare dintre ei va trebui să completeze fraza: ”În coşul de gunoi am găsit...” şi
să încheie fraza cu un obiect oarecare ce ar putea fi aruncat – cum ar fi un peşte stricat sau un prăjitor
de pâine defect. După care trebuie să răspundă, cât mai repede cu: ” ... care ar putea fi utilizat, ar putea
fi utilizat la/ ca/ pentru....”, descriind un mod nou de reciclare a obiectului respectiv. De exemplu,
prăjitorul de pâine ar putea fi demontat, iar piesele folosite pentru a crea o sculptură; peştele ar putea fi
atârnat undeva în grădină pentru îndepărtarea hoţilor.

Conectează-deconectează ( pentru dezvoltarea inteligenţei şi creativităţii)

Pe rând, fiecare copil, spune un cuvânt care are într-un fel legătură cu cuvântul spus de persoana
anterioară. De exemplu, primul cuvânt ar putea fi ”albastru”, urmat de ”cer”, apoi ”nori” şi aşa mai
departe. Ideea e ca să se găsească cât mai multe cuvinte care să aibă legătură.
Titluri hazlii
Participanţii formează echipe a câte 4-6 persoane. Fiecărei echipe îi corespunde o rubrică diferită a unui
ziar – internaţional, sport, criminal, reportaj, cultură, divertisment etc. Fiecărei echipe i se oferă câteva
pagini de ziar (nu din rubrica lor). Sarcina echipelor este să creeze câteva titluri hazlii pentru rubrica lor,
din cel puţin 4 cuvinte. Participanţii vor decupa şi vor lipi diferite cuvinte, alcătuind noi titluri hazlii.
Gasiţi cât mai multe cuvinte formate din: 1, 2, 3, 4 sau 5 silabe, care să conţină: na, tru, mi, me, sa, ga,
ma, gra, di, ca, ne, trou, rea, zi, bas.
Creaţi un text utilizând următoarele cuvinte şi găsiţi un titlu: cadouri, gheată, a pleca, iarna, brad, s-a
gândit, alba, spiriduşi, copiilor, moş.
Desene nonfigurative:
• Ce poţi desena într-un oval?
• Ce poţi desena pornind de la un punct?
• Ce poţi desena dintr-o linie curbă?
Găseşte un număr cât mai mare de soluţii pentru fiecare din următoarele cerinţe:
• Enumeră cât mai multe obiecte de culoare alba.
• Enumeră toate obiectele sau lucrurile care pot zbura.
• Enumeră tot ceea ce este dulce.
• Enumeră toate produsele lactate.
Picturi neîndemânatice
Oferim participanţilor un set de materiale de colorat: acuarele, creioane colorate, creioane cerate sau
carioci şi foi de hârtie. Conducătorul jocului spune participanţilor să-şi folosească mâna nedominantă
pentru a crea un desen: dacă sunt dreptaci, vor folosi stânga şi vice-versa. Nu contează ce vor desena
sau picta, dacă doresc pot face doar stropi şi pete colorate pe foaie. Scopul folosirii mâinii nedominante
este de a se elibera de responsabilitatea de a desena ceva identificabil – oricum nu-şi pot controla mâna,
aşa că vor fi mai puţin pretenţioşi. Dacă observăm că unii încearcă din greu să deseneze ceva „bun”
identificabil, organizatorul va spune acestui participant să pună hârtia pe podea şi să-şi folosească
piciorul!

Probă de tip imaginativ

Obiective urmărite: - construirea de imagini semnificative, pornind de la o linie curbă, poziţionată diferit
pe foaia suport;
• - nivelul de dezvoltare a componentelor creativităţii.
Materiale folosite: foi pentru desen, creioane colorate
Copiii primesc foi pentru desen, pe care se află mai multe linii curbe diferite, amplasate pe întreg spaţiul
foii şi creioane colorate. Sarcina lor este aceea de a continua, completa aceste linii, astfel încât să obţină
figuri semnificative, cât mai variate şi mai originale.
Lucrările realizate vor fi evaluate şi notate astfel:
• - 1 punct pentru lucrările asemănătoare (figurile desenate de copii să aibă o frecvenţă mare);
• - 2 puncte pentru variantele întâlnite de 2-3 ori;
• -3 puncte pentru lucrările singulare (figurile desenate de un copil nu se repetă şi la altul)

Probă de tip combinat

Obiective urmărite: - ilustrarea plastică a unor personaje din poveşti sau din imaginaţie;
• - dezvoltarea laturii imaginative a gândirii.
Materiale folosite: foi pentru desen, acuarele, penson, apă
Propunem copiilor să se gândească cum ar arăta un prieten imaginar, pentru că asta vor trebui să
picteze. Copiii vor avea libertate totală în a-şi alege culorile şi celelalte elemente de limbaj plastic, modul
de organizare al lucrării.
Evaluarea şi notarea se vor face după următorii itemi:
• - 1 punct – realizează lucrarea cu puţine detalii în ceea ce priveşte forma, foloseşte o singură
culoare;
• - 2 puncte – foloseşte mai multe culori şi nuanţe, dar nu organizează elementele pe suprafaţa
dată;
• - 3 puncte – realizează o compoziţie figurativă folosind o gamă variată de culori şi nuanţe,
organizează corect spaţiul lucrării.

Nevoi şi perspective ludice în domeniul educaţional

Este necesară lărgirea cadrului de manifestare a ludicului în domeniul educaţional, cu nuanţări şi
eventuale retuşuri, abordări inter- şi extradisciplinare, puneri în practică la nivel programatic şi nu
sporadic, aleatoriu.
Cert este că jocul rămâne activitatea pe care o putem folosi la orice vârstă pentru a învăța,
pentru a ne dezvolta, pentru a ne analiza, pentru a progresa. Chiar și un adult are nevoie uneori să se
coboare la stadiul de copil și să învețe prin joc, învățarea fiind mai plăcută, mai eficientă și informațiile
sunt reținute cu efort mai puțin și pe termen mai lung. Jocurile generațiilor actuale sunt necesar a fi
folosite pentru a le stimula preșcolarilor/elevilor curiozitatea, atenția și pentru a intra „în lumea lor” prin
stimuli bogați, audio-vizuali, dar totodată să nu uităm de valoroasele jocuri ale copilăriei din generațiile
trecute pe care le putem folosi în pauze, în timpul lecțiilor, ca momente de energizare, cooperare,
interacțiune directă, relaxare etc. Această varietate de jocuri aduce succesul în activitățile de
învățare/educare, cunoașterea avantajelor și dezavantajelor, beneficiilor și minusurilor este un lucru
important pentru a ști să ne ferim de extreme, îmbinarea acestor tipuri de jocuri, în funcție de situație,
duce la dezvoltarea armonioasă a personalității copiilor.