Numele, prenumele: Sambriș Elisaveta

Itemul 1

Nume cercetător Anul Definișie

Grigore Tăbăcaru 1979 enumerând principiile psihologice ale învăţării, aşază la loc de
frunte principiul "învăţământului atrăgător şi plăcut"făcând elogiul
teoriei jocurilor "susţinute de pedagogia lui Platon şi Aristotel"
Dănilă I. 2000 Este vorba, evident, de o juvenilizare în spirit, deşi sfera mai largă
de cuprindere a jocurilor are repercursiuni benefice asupra întregii
dezvolţări fizice şi intelectuale a individului. Prelungirea duratei
acestui gen de activităţi este determinaţă şi de modificările
apărute în bugetul de timp liber, cu tendinţa de a se mări în
condiţiile săptămânii de lucru reduse. Dincolo de toate acestea,
acceptă, opinia lui Verza: "...jocurile, în primul rând, dar într-un
anumit fel şi distracţiile, însoţesc omul pe tot parcursul vieţii sale,
din copilăria cea mai mică şi terminând cu perioada vârstnică".
Claparede, E., 1970-1975 -Studiile moderne de psihologia dezvoltării, pedagogie preşcolară
1975, Chateau, J., şi şcolară, psihosociologie, care abordează problematica jocului din
1980, Piaget, J., perspective variate şi care au adus contribuţii valoroase pentru
1973, Vâgotski, înţelegerea valenţelor complexe ale conduitei, admit în
L.S., 1971, unanimitate şi susţin cu argumente specifice faptul că în copilăria
Huizinga, J., 1998, mică şi mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate,
Roşca, Al., Chircev, adică forma de activitate care susţine în cel mai înalt grad
A., 1970, Şchiopu, dezvoltarea spihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială,
U., 1970, intelectuală şi afectivă
T. Kent 2000 apreciază jocul ca fiind un nou mod de educaţie, iar "învăţarea prin
Stan, C., 2000 joc", (...), "o opţiune uşoară", întrucât cel care se joacă percepe
mai uşor anumite noţiuni. Prin joc, copilul este modelat, îi sunt
insuflate conceptele standard de viaţăa, de care el nu-şi va da
seama decât mai târziu, când va fi capabil să înţeleagă ce este
lumea, ce este viaţa, ş.a.m.d. Deocamdată, el le priveşte doar ca
pe nişte jocuri, dar aceste jocuri sunt educative, antrenante,
dechizătoare de percepţii. Ele dezvoltă capacitatea copilului (şi, de
aici, a omului, în general) de a lucra în grup, de a ştii să se
comporte în colectivitate, dezvoltă sociabilitatea lui (a copilului
normal), nelăsându-l să devină izolat şi să se închidă în e
Karl Gross 1993 a clasificat jocurile în jocuri experimentale, jocuri cu funcţii
Stanley Hall generale, jocuri senzoriale, jocuri motorii, jocuri intelectuale, jocuri
afective şi jocuri de voinţă. Chiar dacă ultimele cinci categorii
menţionate au drept criteriu o componentă de personalitate
prioritar vizată, primele categorii nu se încadrează în aceeaşi
taxonomie, purtând implicit şi o denumire ambiguu formulată, fără
a acoperi un domeniu ludic strict definit.
Pedagogul Eduard 2000 inspirându-se din lucrările predecesorului său K. Gross, a împărţit
Claparede jocurile în jocuri cu funcţii generale şi jovuri cu funcţii speciale sau
specifice. Astfel, în prima categorie, nu neapărat, foarte clar, a
inclus ca subgrupe jocurile senzoriale (antrenând toate capacităţile
senzoriale), motorii şi psihice. Între primele menţionate se numără
jocurile cu trâmbiţe, fluiere, şi/sau orice obiect care produce
zgomot, cutii muzicale, caleidoscoape, inclusiv mâzgălelile cu
creioane colorate sau vopsele. În categoria jocurilor motorii sunt
incluse jocurile cu mingea, gimnastica, aruncatul cu praştia, iar în
 ultima categorie se regăsesc jocurile intelectuale şi cele afective
Andre Demarbre face o clasificare a jocurilor în funcţie de vârsta copilului care se
joacă, precum şi în funcţie de efortul solicitat de joc.
J. Piaget J. Piaget contribuie la teoria problemelor jocului, fiind un derivat al
studiului psihologului francez Chateau, îl face asupra genezei şi
evoluţiei inteligenţei, definindul ca „pol al exerciţiilor funcţionale
în cursul dezvoltării individului”, şi celălalt pol fiind „exerciţiile
neludice, când subiectul învaţă să înveţe într-un context de
adaptare cognitivă şi numai joc”.5
S. Freud atribuie jocului unei tendinţe refulate ce îşi găseşte concretizarea
prin intermediul acestei modalităţi de exprimare. Adepţii acestei
teorii consideră jocul ca o formă maladivă de activitate, eliberând
Eul prin compensare
A. Adler apreciază jocul ca o formă de exprimare a „complexului de
inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de
a se afirma în viaţă.
Maria Montessori porneşte de la o concepţie formalistă şi de aceea exclude jocul de
creaţie din categoria mijloacelor de dezvoltare intelectuală
A. N. Leontiev consideră jocul ca o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor
în evoluţia copilului constând în reflectarea şi reproducerea vieţii
reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenţei
dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan
imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării
aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copiilor
Pedagogul K. D. 1973 a definit jocul ca o formă de activitate liberă prin care copilul îşi
Uşinski (1973) dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă să-şi cunoască
posibilităţile proprii. Acelaşi 3 Zlate, Ş.,2003, p. 47 4 Idem 3
pedagog a mai arătat că pentru a fi atractiv, pentru a trezi
interesul, jocul trebuie să fie original, să fie creat de copilul însuşi.
Numai jocurile care sunt produsul imaginaţiei şi sunt accesibile
copilului devin atractive şi contribuie la dezvoltarea lui psihică.

Itemul 2-Geneza, natura şi funcţiile jocului se regăsesc în taxonomiile specifice domeniului ludic.
Abordarea teoretică a jocului ne dezvăluie o activitate fundamental umană, specifică copilăriei, o activitate
spontană, independentă, motivată intrinsec, însoţită de plăcere şi fantezie.

Domeniul ludic îşi are sorgintea în terminologia engleză ("game" sau "play") şi dezvăluie astfel faptul că
jocul este o activitate spontană, independentă, motivată intrinsec, însoţită de plăcere, satisfacţie şi fantezie
care se desfăşoară după anumite reguli.

Pornind de aici, şi de la teoriile binecunoscute ale jocului (vezi tema anterioară, tema nr. 1), să precizăm şi
faptul că există mai multe încercări de clasificare a jocului, după un criteiru sau după mai multe criterii,
respectiv vârstă, scopuri şi obiective, având la bază scheme de sondaj longitudinal sau de sondaj
transversal.

Aşadar, la copilul mic, jocul este un exerciţiu (ludic, de plăcere) de formare a unor aptitudini cognitive şi
fizice. Copiii fac din joc preocuparea lor principală; prin joc găsesc, fără să caute în mod special, soluţie de
adaptare la realitatea înconjurătoare. De aceea, în perioada preşcolară, caracteristice sunt jocurile de
construcţie (pentru dezvoltarea reprezentărilor spaţiale), jocurile fictive, simbolice, fanteziste, jocurile de
rol şi jocurile cu partener (ultimele menţionate fiind utilizate pentru dezvoltarea competenţelor lingvistice
şi sociale). Apoi, mai există jocuri în cerc, jocuri cu versuri şi cânt şi jocuri de mişcare care contribuie la
constituirea contactelor mentale şi sociale între copii.
Itemul 3-Jocul poate fi definit şi analizat la nivel de activitate psihică şi de metodă didactică. Perspectiva
pedagogică implică valorificarea celor două niveluri de referinţă în contextul în care jocul are o finalitate
recreativă, realizabilă prin căi de acţiune specifice. În calitate de activitate psihică, jocul este specific
vîrstelor copilăriei, evoluînd la niveluri superioare în perioada preşcolarităţii.

Funcţia sa recreativă este prezentă însă şi la nivelul altor vîrste psihologice. Preadolescentul, adolescentul,
chiar adultul o valorifică în asociere cu funcţiile altor activităţi care devin predominante – învăţarea, munca
şi creaţia – şi cu anumite domenii artistice, sportive, tehnologice etc.

Ca metodă didactică, jocul este utilizat, în mod special, în învăţămîntul preşcolar şi primar. În învăţămîntul
preşcolar, jocul dobîndeşte statut de strategie de instruire prin faptul că integrează în structura sa mai
multe metode şi forme de organizare tipice procesului didactic preşcolar, fiind aplicată în situaţii multiple,
în context formal şi nonformal.

În învăţămîntul primar, jocul este o metodă didactică utilizată, îndeosebi, în cadrul unor discipline şcolare
bazate pe acţiune practică (educaţie fizică, desen, lucrări practice). În acelaşi timp, este un procedeu
didactic integrat în structura metodelor angajate în realizarea obiectivelor disciplinelor şcolare pentru
învăţămîntul primar

Itemul 4

Teoria Jocului Descriere

Teoria pre-exerciţiului pentru viaţă Astfel, privind destul de nediferenţiat
comportamentul de joc la specia animală şi cea
umană, Karl Gross biologizează esenţă socială a
jocului, arătând că jocul este un exerciţiu
pregătitor pentru viaţa adultului, prin exersarea
predispoziţiilor native în scopul maturizării. Autorul
mai sus menţionat nu reuşeşte să identifice
prezenţa sentimentului sau a ficţiunii în jocul
copiilor.
Teoria exerciţiului complementar sau a Teoria lui Gross este completată de concepţia lui H.
compensaţiei Carr care formulează ipoteza conform căreia jocul
nu se referă la perfecţionarea instinctelor deja
existente. Cele două concepţii se conciliază în
ideea argumentării convingătoare a tendinţei
ludice ereditare.
Teoria recreaţiunii În această categorie se înscrie cea mai veche teorie
explicativă a jocului, a cărei esenţă persistă în
mentalitatea comună: teoria recreaţiunii, a cărui
autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii, lui
fiindu-i atribuite exclusiv funcţii recreative. Teoria
lui Lazarus explică jocul ca mijloc de satisfacere a
necesităţii de repaus, de recreere. Explicaţia este
simplistă şi îngustează aria de manifestare a
comportamentului ludic al copilului pentru care
jocul este activitatea fundamentală. Deşi această
teorie are valabilitate pentru jocurile şi distracţiile
adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria odihnei
active care demonstrează că activitatea ludică este
mai reconfortantă decât odihna pasivă şi are
importante funcţii de recuperare.
Teoria atavismului
Teoriei repetiţiuni
Teoria surplusului de energie
Teoria plăcerii funcţionale
Teoria dezvoltării psihofizică
Teoria trezirii personalității
Prin intermediul jocului, copilul achiziţionează
informaţii, concepte, noţiuni necesare înţelegerii şi
integrării lumii reale. Investigând realităţi fizice
diverse, manipulează, alege, ordonează, clasifică,
măsoară, se familiarizează cu proprietăţile
diverselor lucruri şi dobândeşte cunoştinţe despre
greutate, duritate, înălţime, volum, textură,
categorii, serii şi familii de obiecte, legile lumii
fizice, etc. În reflectarea realităţii sociale, exersează
statusuri, roluri, limbaje şi reguli specifice, a căror
învăţare sistematică, necontextualizată ar fi în
mare parte imposibilă la această vârstă.
Stanley Hall împărtăşeşte şi ideile teoriei mai sus
descrie, preluând cunoscuta idee a lui Haeckel,
conform căreia ontogeneza repetă filogeneza şi
formulând concepţia conform căreia activitatea
ludică este o repetare inerţială a unora din
manifestările primitive ale vieţii (Barbu, H.,
Popescu, E., Ştefan, F., 1993). Aceasta înseamnă că,
în copilărie, jocurile sunt similare cu acţiunile
întreprinse ulterior pe scara evoluţiei umanităţii,
ceea ce presupune "dispariţia funcţiilor jocului" la
vârstă adultă
formulată de Fr. Schiller, şi împărtăşită de Herbert
Spencer, conform căreia jocul este o simplă
modalitate de cheltuire a surplusului de energie
neutilizat în alte activităţi.
O teorie similară este aceea a lui Ch. Buller, teoria
plăcerii funcţionale, pe care copilul o simte în
timpul jocului şi care este un mobil pentru
manifestarea acestuia. Însă nici aceasta nu este
aplicabilă în explicarea tuturor situaţiilor de joc,
ştiut fiind faptul că unele jocuri sunt repetate de
copii, chiar dacă ele provoacă neplăceri.
Astfel, în concepţia lui Ed. Claparede funcţia
principală a jocului este aceea de a permite
individului să-şi realizeze Eul, să-şi manifeste
personalitatea într-un cadru care îi permite acest
lucru. El recunoaşte şi funcţiile de divertisment,
relaxare, agent de manifestare socială şi de
transmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o
generaţie la alta. Referindu-se la relaţia joc-
învăţare, afirmă că prin scurtcircuitul şcolar copilul
este condus brusc din domeniul jocului inferior în
cel al muncii forţate
J. Chateau apreciază că la vârsta mică,
antepreşcolară, jocul funcţional constituie motorul
de declanşare a comportamentului ludic şi anunţă
trezirea personalităţii. Chateau subliniază că
pentru copil contează antrenarea funcţiei. Un rol
important în activitatea de joc sunt: regula, ordinea
şi disciplina în grup, formele de joc, specificitatea
grupurilor de joc pe vârste si genuri
Funcţiile jocului ca activitate instructiv – educativă, specifică vârstei timpurii,:

 Funcţia adaptivă ce se manifestă prin asimilarea realităţii fizice şi sociale şi prin acomodarea Eu-lui la
realitate;

 Funcţia formativă – jocul preşcolarului este un mobil al dezvoltării cognitive, afectiv - emoţionale,
psihomotorii şi de modelare a personalităţii;

 Funcţia informativă – prin intermediul jocului, copilul acţionează informaţii, noţiuni, concepte necesare
înţelegerii lumii reale;

 Funcţia de socializare – presupune exersarea prin joc şi asimilarea în plan comportamental al exigenţelor
vieţii sociale;

Jocul activează la copii funcţii mintale şi motrice, funcţia principală fiind realizarea Eu – lui, manifestarea
personalităţii. Funcţiile secundare au rolul de divertisment, de element odihnitor, de relaxare. Jocul este o
formă de manifestare socială şi agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor de la o generaţie la alta.

Itemul 5
Conceptul de joc poate fi definit, înţeles şi analizat pedagogic în sens tradiţional, modern şi postmodern.

 În sens tradiţional, în pedagogia premodernă, jocul reprezintă un set de ”acţiuni proprii copilului”.
Este limitat la nivelul activităţii copilului care imită prin joc rolurile adultului. Este promovată
spontan ca metodă de instruire, utilizată în familie şi în instituţii specializate în educaţia copilului.
 În pedagogia modernă, jocul reprezintă o activitate psihosocială cu finalitate recreativă prezentă în
toate etapele vieţii, nu numai în copilărie. Este asociată cu vîrsta adultului la nivelul interacţiunii
dintre scopul recreativ al jocului şi cel productiv al muncii. Implică elemente proprii activităţii
estetice şi sportive, reflectate specific în raport de relaţiile sociale existente în anumite etape de
evoluţie istorică.
 În pedagogia postmodernă, jocul reprezintă ”acea formă de activitate umană în care relaţiile
sociale dintre oameni se recreează” într-o modalitate specifică, diferită de condiţiile utilitare proprii
muncii nemijlocite” (D. B. Elkonin, 1980, p. 20). Este diferit şi de condiţiile didactice, intrinseci
învăţării şcolare, formale. Efectul psihosocial angajat este determinat de procesul de convertire
pedagogică a scopului util, tehnologic în scop plăcut, estetic. La acest nivel, jocul constituie nu
numai o activitate psihosocială (cu scop specific recreativ), , relevantă, alături de învăţare (cu scop
specific didactic), muncă (dominată de un scop specific productiv) şi creaţie (cu scop inventiv,
inovator)relevantă, alături de învăţare (cu scop specific didactic), muncă (dominată de un scop
specific productiv) şi creaţie (cu scop inventiv, inovator).