TEMA 4: Contabilitatea de gestiune a costurilor

1. Contabilitatea costurilor producţiei de bază.

1.1 Contabilitatea costurilor directe de materiale şi modul de includere a lor în costul de
producţie
1.2 Contabilitatea costurilor directe privind salarizarea şi modul de includere a lor în costul
producţiei.
1.3 Contabilitatea şi repartizarea costurilor indirecte de producţie.
2. Contabilitatea costurilor activităţii auxiliare.
3. Contabilitatea pierderilor de producţie
4. Evaluarea şi contabilitatea producţiei în curs de execuţie
-1-
Prin activitatea de bază a unei entități cu caracter productiv se subînţelege producţia care formează
obiectul activităţii principale a entității şi constă din:
- producţia finită;
- semifabricate;
- lucrări şi servicii cu caracter productiv, care se desfăşoară în secţiile principale de
producţie şi care, în special, este destinată vînzării către alte unităţi sau persoane, ca de exemplu:
producţia de maşini şi utilaje în industria constructoare de maşini, producţia firelor şi ţesăturilor în
industria textilă, etc.
Această producţie se realizează în mai multe faze de fabricaţie succesive, organizată în mai multe
secţii de producere, în care se fabrică mai multe produse sau comenzi.
Contabilitatea costurilor producţiei de bază se organizează cu ajutorul contului de activ 811
„Activităţi de bază”. Acest cont serveşte pentru generalizarea informaţiei privind costurile pentru
fabricarea produselor, prestarea serviciilor şi determinarea costului lor efectiv. El este un cont de
calculaţie.
În debitul acestui cont se reflectă:
1. soldul producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune, care se trece din contul
contabilităţii financiare 215 „Producţie în curs de execuţie”.
2. costurile pentru fabricarea produselor în perioada de gestiune.
În creditul acestui cont se reflectă:
1. soldul producţiei în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune, care se trece la sfîrşitul perioadei
de gestiune în debitul contului 215„Producţie în curs de execuţie”;
2. costul efectiv al produselor fabricate şi serviciilor prestate, rebutului definitiv şi deşeurilor
recuperabile.

Dt 811 „Activităţi de bază” Ct

Soldul producţiei în curs de execuţie la începutul
În perioada de gestiune:
perioadei de gestiune - costul efectiv al rebutului definitiv
Costurile pentru fabricarea produselor în perioada - costul efectiv al deşeurilor recuperabile
de gestiune: Soldul producţiei în curs de execuţie la finele
perioadei de gestiune
CDM,
CDS, Costul efectiv al produselor fabricate şi serviciilor
CASM, prestate, lucrărilor executate
CIP.
Rulaj Dt Rulaj Ct
Nu are sold final.

1
 -1.1-
Pentru o gestionare eficientă a materiei prime şi materialelor se folosesc coduri sau număr nomenclator,
care pot fi alcătuite din 7 sau 9 semne:
2113204, unde:
211 – contul sintetic „Materiale”
3 – subcontul „Combustibil”
2 – tipul combustibilului solid
04 – nr. de ordine „Cărbune”
Documentarea consumului materialelor
Costurile de materiale se reflectă în contabilitate în baza documentelor primare, în care sunt indicate
direcţiile concrete de utilizare a materialelor.
Aceste documente sunt:
1) Fişa limită de consum – utilizată pentru eliberarea sistematică a materialelor în producţie în baza
limitelor prevăzute. Se întocmeşte în 2 exemplare: de către secţia Aprovizionare sau secţia Planificare,
reieşind din necesităţile planificate de materiale, în care obligatoriu se arată limita stabilită. Un
exemplar se transmite secţiei consumatoare, iar al 2-lea – depozitului. În fişa secţiei semnează şeful
depozitului, iar în fişa depozitului semnează şeful secţiei, asigurîndu-se astfel un control reciproc
privind veridicitatea înregistrărilor efectuate în aceste fişe.
2) Eliberarea materialelor peste limita prevăzută sau pentru înlocuirea unor materiale cu altele este
permisă numai cu autorizaţia conducătorului entității sau inginerului şef. În asemenea cazuri se
întocmeşte Bon de înlocuire (eliberare suplimentară) de materiale care se eliberează pentru un singur
fel de materiale ( în 2 exemplare).
3) Dispoziţie de livrare a materialelor (mişcare internă) se utilizează pentru evidenţa mişcării
materialelor în interiorul entității şi eliberării acestora către subdiviziunile structurale ale entității
plasate în alte teritorii ( în 2 exemplare).
4) Bon de consum – se întocmeşte pentru eliberarea de o singură dată a materialelor consumate pentru
necesităţile generale ale entității ( în 2 exemplare).
Metodele de repartizare a costurilor materiale
În majoritatea ramurilor, costurile directe de materiale se includ în mod direct în costul producţiei,
adică nemijlocit pe baza datelor din documentele primare, fără efectuarea unor calcule suplimentare. Însă,
includerea directă a costurilor materiale în costul produselor nu este întotdeauna posibil.
De ex: în unele ramuri complexe ale industriei unde din unul şi acelaşi material se fabrică câteva
tipuri de produse, materialele utilizate se repartizează pe tipuri de produse indirect în baza următoarelor
metode:
a) Proporţional consumului normat de materiale
Această metodă se utilizează în entități care fabrică din acelaşi material produse neomegene: la
entități constructoare de maşini, la fabrici de mobilă, încălţăminte, etc.
Conform acestei metode, se parcurg următoarele etape:
1. se stabilesc costurile normate totale de materiale prin înmulţirea volumului de producţie cu
costurile normate pe unitate de produs pentru fiecare tip de produs fabricat din aceeaşi materie
primă.
2. se stabileşte coeficientul de repartizare prin raportul dintre cantitatea totală de materiale efectiv
consumată şi consum normativ total de materiale.
3. se determină costurile efective de materiale pe fiecare tip de produs prin înmulţirea
coeficientului de repartizare cu consumul normativ de materiale.
b) Metoda coeficienţilor de echivalenţă
Această metodă se aplică la entități care fabrică din acelaşi material câteva tipuri de produse foarte
asemănătoare, dar care diferă printr-un parametru (lungime, lăţime, densitate, procentaj de grăsime, etc.).
Ramurile în care se aplică metoda respectivă: industria alimentaţiei, textilă, fabricarea sticlei, etc.

2
 Algoritmul metodei:
 se alege un criteriu (un parametru tehnico-economic) cu ajutorul căruia se calculează coeficienţii de
echivalenţă. De ex: consumul de materie primă, greutatea, lungimea, greutatea moleculară, densitatea,
puterea calorică;
 se alege produsul, sortul sau dimensiunea cea mai reprezentativă, care îndeplineşte rolul de produs
etalon. De ex: prod. A
 se calculează coeficientul de echivalenţă prin raportarea mărimii criteriului de echivalenţă
corespunzător fiecărui produs la mărimea criteriului corespunzător produsului etalon.
Pentru produsul etalon, coeficientul de echivalenţă = 1.
În ex: pentru A: Ke = 1;
B: Ke = 4/8 = 0,5 (4, 8 – normele de consum pe produse).
 se exprimă întreaga producţie fabricată în unităţi echivalente prin înmulţirea volumului efectiv de
producţie pentru fiecare produs fabricat cu coeficienţii de echivalenţă;
 se calculează consumul de materiale efectiv consumate pe o unitate echivalentă prin raportarea
totalului cantităţii de materiale efectiv consumate la totalul volumului producţiei în unităţi
echivalente.
 se determină consumul efectiv de materiale pentru fiecare produs prin înmulţirea consumului efectiv
de materiale / unit. echivalente cu producţia în unit. echivalente.
Entitățile care folosesc în procesul de producţie semifabricatele procurate, ca regulă folosesc metoda
directă de includere a lor în cost, pe baza documentelor primare.
Costurile de combustibil tehnologic sunt stabilite în baza aparatajului tehnic instalat în locurile de
utilizare a lui. Pentru aceasta se duce evidenţa în registre speciale pe secţii, iar mai apoi costurile se
repartizează pe tipuri de produse, în baza următoarelor metode:
a) proporţional normelor de consum a combustibilului calculate la volumul efectiv de
producţie;
b) proporţional cantităţii materiei prime prelucrate;
c) proporţional maşinilor - ore de funcţionare a utilajelor de producţie.
Cantitatea de energie electrică folosită în procesul tehnologic se determină în baza contoarelor
instalate la locurile de utilizare a ei. În lipsa contoarelor sau a altor aparate de măsură, consumul de
energie electrică se repartizează pe tipuri de produse, proporţional numărului de ore de lucru a utilajului
de producţie sau a altor mecanisme electrice.
Consum de materiale auxiliare (ambalaj, piese) se includ în costul producţiei indirect. Pentru
aceasta ca bază de repartizare se utilizează normele de consum sau cantitatea de producţie fabricată.
Contabilitatea costurilor directe de materiale

Dt 811 – la suma totală a costurilor directe de materiale utilizate în procesul de producţie.

Ct 211 – consumul materiei prime, materialelor de bază, combustibilului, semifabricatelor
achiziţionate.
Ct 521, 544 – consumul energiei electrice, apei, aburului în scopuri tehnologice achiziţionate de la
furnizori.
Ct 522 - consumul energiei electrice, apei, aburului în scopuri tehnologice achiziţionate de la entități
– fiice, entități – asociate.
Evidenţa analitică a costurilor directe de materiale se ţine pe produse în borderoul (situaţia) de
repartizare a costurilor directe de materiale pe produse deschise pe secţii.
În cazul costurilor directe de materiale trebuie acordată o atenţie sporită şi luată în consideraţie şi
deşeurile, care apar, în mod firesc, în rezultatul procesului tehnologic.
De exemplu:
Deşeuri – resturile de materii prime şi materiale sau semifabricate, care apar în procesul transformării
materiilor prime în produs finit, care şi-au pierdut total sau parţial calităţile de materie
primă (proprietăţile fizice sau chimice).

3
 Pentru contabilitatea corectă a deşeurilor urmează ca acestea să nu fie confundate cu resturile
(rămăşiţele) de materii prime şi materiale. Deşeurile, în conformitate cu operaţiunile procesului
tehnologic, sunt transmise în alte secţii în calitate de materii prime şi materiale de bază pentru fabricarea
altor detalii, servicii, produse.
În contabilitate, deşeurile, în funcţie de destinaţie se grupează în două grupe:
 recuperabile – care pot fi utilizate în continuare în activitatea entității. Ex: în industria vinicolă –
tescovina, drojdiile de vin etc.
 nerecuperabile – care nu mai pot fi utilizate în continuare în activitatea entității. Ex: în industria
vinicolă – ciorchini strugurilor, etc.
La rândul său, deşeurile recuperabile în funcţie de modalitatea de utilizare, se clasifică în deşeuri
care:
 pot fi utilizate pentru producţia de bază sau auxiliară;
 nu pot fi utilizate – acestea se folosesc în calitate de combustibil pentru alte activităţi sau
sunt realizate la terţi.
Deşeurile recuperabile se scad din costul produselor fabricate, indiferent de modalitatea de utilizare
ulterioară, din aceste considerente ele urmează a fi măsurate cantitativ şi valoric. Cantitatea deşeurilor se
determină în baza documentelor primare, de ex. în industria vinicolă – „Actele de prelucrare a
strugurilor”. Ulterior, în contabilitate deşeurile recuperabile sunt evaluate la valoarea realizabilă netă,
prin întocmirea următoarei formule contabile:
Dt 211 Ct 811
Dacă entitatea prelucrează doar un singur produs, atunci valoarea deşeurilor recuperabile urmează a
fi repartizată în raport cu consumul de bază a materiei prime.
Deşeurile nerecuperabile, de regulă, sunt măsurate doar cantitativ. Aşa cum acestea nu mai pot fi
utilizate, ele urmează a fi nimicite. În practică cheltuielile legate de evacuarea sau nimicirea deşeurilor
sunt neînsemnate şi se contabilizează în componenţa cheltuielilor perioadei.

-1.2-
La momentul de faţă salarizarea angajaţilor din economia naţională se înfăptuieşte în baza Legii
salarizării adoptată de Parlamentul RM nr. 847-XV din 14.02.2002 şi Codul Muncii al RM cu
modificările şi completările ulterioare.
Se cunosc 2 factori interdependenţi ce contribuie la organizarea stabilirii salariului:
1. sistema tarifară
2. formele de retribuire.
Baza organizării remunerării muncii o constituie sistemul tarifar ce include 3 elemente:
1. indicatorii tarifari de calificare;
2. reţeaua tarifară unică de salarizare;
3. salariu tarifar.
Indicatorii tarifari de calificare se elaborează aparte pentru fiecare ramură a economiei naţionale.
Reţeaua tarifară serveşte pentru stabilirea relaţiilor în retribuirea muncii între categoriile de muncă şi
categoriile de muncitori.
Salariul tarifar pentru categoria I de salarizare a Reţelei tarifare unice serveşte drept bază pentru
stabilirea, în contractele colective şi individuale de muncă, a salariilor tarifare şi de funcţie concrete.
Formele de salarizare ocupă un rol important în sistemul de salarizare şi utilizarea eficientă a forţei
de muncă. În conformitate cu Codul Muncii şi Legea salarizării „munca muncitorilor şi funcţionarilor este
retribuită:
a) pe unitate de timp ( în regie);
b) pe unitate de produs ( în acord).
Salarizarea pe unitate de timp sau în regie e forma de salarizare prin care plata forţei de muncă
se face în funcţie de timpul lucrat ( oră, zi, săptămînă, lună, etc) fără să se precizeze cantitatea de muncă
pe care el trebuie s-o depună în unitatea dată de timp.

4
 Forma de retribuire după timp include 2 sisteme de salarizare:
a) sistemul simplu;
b) sistemul premial.
Sistemul simplu de salarizare pe unitate de timp prevede calcularea salariului numai în dependenţă de
numărul de ore, zile lucrate. Salariul se determină:
Salariul = tarif pe oră * numărul de ore lucrate.
Sistemul premial de salarizare pe unitate de timp prevede în afară salariului calculat după timpul
lucrat şi un premiu stabilit în dependenţă de coeficientul participării în muncă sau de calitatea muncii
efectuate. Acest sistem de salarizare se foloseşte pentru stimularea şi cointeresarea lucrătorilor.
În acest sistem salariul se calculează în felul următor:
Salariul = salariul tarifar lunar + suma premiilor stabilite în % faţă de salariul tarifar
Lucrătorilor ce fac parte din personalul administrativ şi de conducere salariul se determină conform
tarifelor lunare. Dacă lucrătorul a lucrat întreaga lună, atunci lui i se atribuie salariul întreg. În cazul
absenţei de la lucru din diferite motive salariul se determină după timpul efectiv lucrat.
Salariul în acord (pe unitate de produs) este forma de salarizare potrivit căreia remunerarea
lucrătorilor se face în raport cu cantitatea de bunuri produse sau cu numărul de operaţii executate în
unitate de timp.
În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii şi de interesul stimulării mai puternice a unor
laturi cantitative sau calitative ale activităţii, acordul poate îmbrăca următoarele sisteme:
 acord direct – prevede calcularea salariului doar în funcţie de cantitatea de bunuri produse sau de
numărul de operaţiuni executate.
Salariul = tarif pe unitate de produs * nr de unităţi efectiv fabricate.
 acord indirect – se utilizează pentru remunerarea muncii muncitorilor auxiliari (lăcătuşi, mecanici,
sudori etc.), care deservesc locurile în care activează muncitorii de bază. Conform acestui sistem
salariul se determină în % faţă de salariul muncitorilor de bază sau se stabileşte un salariu fix lunar, ce
se modifică în funcţie de îndeplinirea normelor de producţie.
 (acord premial – prevede în afară de plata salariului de bază şi plata unor premii pentru îndeplinirea
sau supra îndeplinirea normei de producţie.
 acord progresiv – constă în faptul că producţia fabricată în limita normei de producţie va fi
remunerată la un tarif de piaţă obişnuit, iar producţia fabricată peste norma de producţie – la un tarif
majorat în anumite proporţii stabilite progresiv, adică cu cît gradul de îndeplinire a normei este mai
înalt, cu atît mai mult se majorează tariful pe o unitate de produs.
În funcţie de posibilităţile de organizare a evidenţei rezultatelor muncii prestate acordul poate fi:
1. individual
2. colectiv sau global
Acordul individual se aplică atunci cînd se poate stabili cu exactitate cantitatea de produse sau operaţii
executate pe fiecare muncitor în parte.
Acordul colectiv se foloseşte în cazul în care la fabricarea unor produse sau la executarea unor lucrări
participă un colectiv de mai mulţi muncitori cu aceeaşi calificare sau calificări diferite.
Salariul fiecărui muncitor se determină reieşind din timpul lucrat de fiecare dintre ei şi nivelul de
calificare a lor. Repartizarea salariilor între membrii brigăzii se face prin 2 metode:
1. metoda coeficient-oră
2. metoda salariului tarifar.
Termenul coeficient-oră reprezintă produsul dintre orele lucrate şi coeficientul tarifar corespunzător
categoriei. Repartizarea salariului între membrii colectivului prin metoda coeficient-oră se face în felul
următor:
 se determină numărul de coeficienţi-oră pe fiecare membru al colectivului şi în întregime
pe brigadă, apoi numărul de ore lucrate se înmulţeşte cu coeficientul tarifar;
 suma totală a salariului colectivului se împarte la numărul total de coeficienţi –ore al
colectivului şi se determină costul unui coeficient-oră;

5
  costul unui coeficient-oră se înmulţeşte la numărul de coeficient-ore pe fiecare muncitor şi
se determină mărimea salariului.
Repartizarea salariului prin metoda salariului tarifar se face în felul următor:
 se determină suma salariului tarifar pe fiecare muncitor prin produsul numărului de ore lucrate la
salariul tarifar pe oră;
 se calculă coeficientul de plată prin raportul salariului cîştigat de colectiv către suma totală a salariului
tarifar;
 se determină suma salariului fiecărui muncitor în parte prin produsul coeficientului de repartizare şi a
salariului tarifar.
Comparând calculele ambelor metode observăm că rezultatele repartizării salariului trebuie să fie
întocmai aceleaşi, dar se cere să fie aleasă cea mai efectivă reieşind din condiţiile concrete a muncii.
În afară de formele de salarizare sus menţionate salariaţii în baza Codului Muncii mai primesc şi alte
plăţi suplimentare.
Compensaţia pentru munca prestată în condiţiile nefavorabile se stabileşte în mărimi fixe pentru
salariaţi de orice calificare, care muncesc la locul de lucru respectiv. Mărimea sporului la salariul este
stabilită prin convenţia colectivă de muncă a Hotărîrii Guvernului nr. 1 din 3.02.04.(Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 30-34 din 20.02.04). Conform acestei convenţii angajaţilor care prestează muncă
în condiţii nefavorabile li se stabileşte în funcţie de starea reală a condiţiilor spor de compensare.
Retribuirea muncii suplimentare. În cazul retribuirii muncii pe unitate de timp, munca
suplimentară (mai mult de 8 ore pe zi), pentru primele 2 ore, se retribuie în mărime de cel puţin 1,5
salarii tarifare (salarii lunare) stabilite salariului pe unitate de timp, iar pentru orele următoare - cel puţin
în mărime dublă.
În cazul retribuirii muncii în acord, pentru munca suplimentară se plăteşte un adaos de cel puţin 50 la
sută din salariul tarifar al salariatului de categoria respectivă, remunerat pe unitate de timp pentru primele
2 ore, în mărime de cel puţin 100 la sută din acest salariu tarifar - pentru orele următoare.
Compensarea muncii suplimentare cu timpul liber nu se admite.
Compensaţia pentru munca prestată în zilele de repaus şi în cele de sărbătoare nelucrătoare
este retribuită:
a) salariaţilor care lucrează în acord - cel puţin în mărime dublă a tarifului în acord;
b) salariaţilor a căror muncă este retribuită în baza salariilor tarifare pe oră sau zi - cel puţin în mărime
dublă a salariului pe oră sau pe zi;
c) salariaţilor a căror muncă este retribuită cu salariu lunar – cel puţin în mărimea unui salariu pe unitate
de timp sau a remuneraţiei de o zi peste salariu, dacă munca în ziua de repaus sau cea de sărbătoare
nelucrătoare a fost prestată în limitele normei lunare a timpului de muncă şi cel puţin în mărime
dublă a salariului pe unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi peste salariu, dacă munca a fost
prestată peste norma lunară.
La dorinţa salariatului care a prestat munca în ziua de repaus sau în cea de sărbătoare nelucrătoare,
acestuia i se poate acorda o altă zi liberă. În acest caz munca prestată în ziua de sărbătoare nelucrătoare,
este retribuită în mărime ordinară, iar ziua de repaus nu este retribuită.
Retribuirea muncii de noapte. Pentru munca prestată în program de noapte (conform Codului
Muncii 22.00-6.00) se stabileşte un adaos în mărime de cel puţin 0,5 din salariul tarifar (salariul funcţiei)
pe unitate de timp stabilit salariatului.
Modul de retribuire a muncii în caz de neîndeplinire a normelor de producţie. În caz de
neîndeplinire a normelor de producţie:
 din vina angajatorului, retribuirea se face pentru munca efectiv prestată de salariat, dar nu mai
puţin decît în mărimea unui salariu mediu al salariatului calculat pentru aceeaşi perioadă de
timp;
 fără vina salariatului sau a angajatorului , salariatului i se plătesc cel puţin 2/3 din salariul
tarifar;
 din vina salariatului, retribuirea se efectuează potrivit muncii prestate.

6
 Modul de retribuire a muncii în caz de producere a rebutului. Rebutul produs fără vina
salariatului este retribuit la fel ca şi articolele bune. Rebutul total din vina salariatului nu este retribuit.
Rebutul parţial din vina salariatului este retribuit în funcţie de gradul de utilitate a produsului, conform
unor tarife reduse, care se stabilesc în contractul colectiv de muncă.
Modul de retribuire a timpului de staţionare. Retribuirea timpului de staţionare produsă fără vina
salariatului ori din cauze ce nu depind de angajator sau salariat, cu excepţia perioadei şomajului tehnic
(imposibilitatea temporară a continuării activităţii de producţie de către angajator pentru motive
economice obiective), în cazul cînd salariatul a anunţat în scris angajatorul despre începutul staţionării, se
efectuează în mărimea unui salariu minim pe unitate de timp, stabilit de legislaţia în vigoare, pentru
fiecare oră de staţionare. Modul de înregistrare a staţionării produse fără vina salariatului şi mărimea
concretă a retribuţiei se stabilesc în contractul colectiv şi/sau în cel individual de muncă. Orele de
staţionare produse din vina salariatului nu sunt retribuite.
Documentele primare aferente calculului salariului
Printre documentele primare utilizate la calcularea salariului pot fi enumerate:
a) „Tabelul de pontaj” – serveşte ca bază pentru evidenţa timpului de muncă prestat. Acest
document se deschide lunar de către fiecare secţie, sector într-unităţile de cercetare-dezvoltare
singur exemplar, şi se completează zilnic, indicându-se prezenţele, numărul de ore lucrate,
absenţele şi cauzele acestora. Înregistrările se fac pentru fiecare salariat în parte. Abaterile se
înregistrează prin semne convenţionale: incapacitate temporară de muncă – B; deplasare – D; zile
de odihnă – O; concediul legal – LCŞPE, etc. Menţiunile privind cauzele absenţelor se fac în baza
documentelor corespunzătoare, de exemplu „Certificat medical”, „Ordin de acordare a
concediului”.
Pentru utilizarea corectă a fondului de salariu este necesară evidenţa veridică a producţiei fabricate
de fiecare lucrător.
b) În funcţie de caracterul producţiei şi a procesului tehnologic pentru evidenţa producţiei se
utilizează diverse documente primare. Ele servesc ca bază pentru obţinerea datelor privind
producţia fabricată de muncitori şi calcularea salariilor, controlul mişcării articolelor în procesul
de producţie, evidenţa îndeplinirii planului de producţie. La entități cu caracterul de producţie în
masă şi în serie, când muncitorii îndeplinesc operaţii omogene, se întrebuinţează „Raport de
fabricaţie”. Acesta este un document centralizator pe schimb, câteva zile, decadă, lună. În acest
bon la începutul lucrului se indică sarcinile stabilite, timpul efectuării, cantitatea şi alţi indicatori,
iar după finisarea schimbului maistru preia producţia fabricată. Acest raport este semnat de către
maistru, normator, controlor de calitate, contabil-şef.
c) În producţie individuală şi în serii mici care se caracterizează prin aceea că muncitorii îndeplinesc
diferite lucrări sau operaţii neomogene pentru evidenţa producţiei şi salariului se îndeplineşte
„Bonul de lucru în acord”. Bonul se completează pentru un anumit cod de cheltuieli a unui
muncitor (comandă individuală) sau pe colectivul muncitorilor (în dependenţă de comandă). În
acest document se indică: numărul, conţinutul comenzii, locul îndeplinirii, executorii şi numărul
de pontaj, categorie, timpul normat şi tariful pe o unitate de lucru, precum şi totalul de ore normă
şi suma retribuţiei. După finisarea lucrului în bon se indică cantitatea bună a producţiei finite, a
rebutului (cu precizarea rebutului plătit şi % de plată). Pe bonul de brigadă se determină suma
totală a remunerării, apoi ea se repartizează între membrii brigăzii. Pentru aceasta pe partea verso
a bonului sînt indicate criteriile necesare pentru repartizarea salariului.
d) „Foaia de parcurs” se întocmeşte în cazul producţiei în serie. Se deschide pentru o partidă de
detalii, pe care le însoţeşte pe tot parcursul prelucrării, începând cu prima şi finisând cu ultima
operaţie. Acest document se foloseşte şi pentru controlul mişcării şi înregistrării detaliilor în
procesul de producţie.
Aceste documente primare din secţii se transmit în contabilitate pentru calcularea salariului.
Costurile privind salarizarea muncitorilor de bază se includ direct în costul de producţie în baza
documentelor primare. Costurile privind salarizarea muncitorilor auxiliari se includ în cost în baza

7
salariilor muncitorilor de bază. Premiile şi adaosurile la salarii de bază se includ în mod indirect,
proporţional salariilor de bază.
Evidenţa costurilor directe de salarizare
Dt 811 – la suma totală a costurilor directe salariale
Ct 531 – calculul salariului muncitorilor de bază
Ct 533 – calculul contribuţiilor privind asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie (în cazul
în care salariul calculat în luna curentă este achitat în luna respectivă) în mărimile stabilite
de legislaţie
Ct 538 – formarea provizioanelor pentru plata concediilor muncitorilor de bază.
Evidenţa analitică a costurilor directe salariale se ţine pe produse în borderoul (situaţia) de
repartizare a costurilor directe de materiale pe produse deschise pe secţii.
Evidenţa sintetică se ţine în:
- Borderoul 8.11 „Activităţi de bază”;
- Registrul 7.8 „Cheltuielile şi costurile entității” la nivelul entități.

Calculul şi contabilitatea concediului anual de odihnă

Conform Codului Muncii orice salariat care lucrează în baza unui contract individual de muncă
beneficiază de dreptul la concediul de odihnă anual. Tuturor salariaţilor li se acordă anual un concediu de
odihnă cu durata minimă de 28 zile calendaristice cu excepţia zilelor de sărbătoare nelucrătoare. Însă
există cazuri în care pentru unele categorii de salariaţi din diferite ramuri ale economiei naţionale
(învăţămînt, ocrotirea sănătăţii) prin lege se stabileşte o altă durată a concediului de odihnă anual.
Concediul de odihnă poate fi împărţit la cererea lucrătorului în părţi mai mici doar cu condiţia că o parte
nu poate fi mai mică decăt 12 zile lucrătoare. Conform Codului Muncii concediul anual de odihnă poate
fi amînat sau prelungit în cazul aflării salariatului în concediul medical sau în alte cazuri. Din motive
familiare la prezentarea documentelor corespunzătoare lucrătorilor li se acordă concedii corespunzătoare
în următoarele cazuri:
1) în cazul căsătoriei lucrătorului (3 zile ).
2) în cazul căsătoriei copiilor lucrătorului (1 zi ).
3) în cazul de moarte a părinţilor, soţului, soţiei, copiilor (3 zile ).
4) femeilor care au copii în clasa i sau a ii se acordă concediu o zi de la începutul anului şcolar.
5) în cazul recrutării la serviciul medical (1 zi ) membrilor familiilor.
Conform legislaţiei în vigoare a RM calculul indemnizaţiilor pentru concediul anual de odihnă se face
în baza salariului mediu pe o zi calendaristică aplicîndu-se perioade de decontare de 3 luni. Trebuie de
avut în vedere că la calcularea concediului anual de odihnă din zilele calendaristice se scad zilele de
sărbătoare nelucrătoare: 1 ianurie – Anul Nou, 7-8 ianarie – Crăciunul, 8 Martie – Ziua internaţională a
femeii, prima şi a doua zi de Paşti, a două zi de Paştile Blăjinilor, 1 Mai – Ziua internaţională a
solidarităţii oamenilor muncii, 27 august – Ziua republicii, 31 august – „Limba noastră”, ziua Hramului
bisericii din localitatea respectivă.
9 Mai – Ziua Victoriei,
Reflectarea calculului salariul pentru concediul anual:
a) varianta cu formarea provizioanelor (utilizarea provizionului pentru plata concediilor)
Dt 538 Ct 531
b) varianta fără formarea provizioanelor
Dt 811 Ct 531

= 1.3 =
Pentru evidenţa costurilor indirecte de producţie este destinat contul de activ 821 „Costuri
indirecte de producţie”, care este şi un cont de colectare-repartizare.
În debitul acestui cont se reflectă pe parcursul perioadei de gestiune costurile indirecte de producţie,
colectate pe articole stabilite la întreprindere.

8
 În creditul acestui cont se reflectă repartizarea costurilor indirecte de producţie colectate pentru
includerea acestora în costul producţiei fabricate sau serviciilor prestate, serviciilor prestate se activităţile
auxiliare sau raportate la cheltuielile perioadei.

Contabilitatea costurilor indirecte de producţie:

Dt 821 – la suma totală a costurilor indirecte de producţie
Ct 211 – consumul de materiale pentru întreţinerea, exploatarea utilajului de producţie, clădirilor cu
caracter productiv;
Ct 113 – calculul amortizării activelor nemateriale cu caracter productiv;
Ct 124 – calculul uzurii mijloacelor fixe cu caracter productiv;
Ct 213 – costuri OMVSD cu valoare unitară mai mică de 500 lei pentru necesităţile secţiilor de
producţie;
Ct 214 – calculul uzurii OMVSD cu valoare unitară mai mare de 500 lei consumate pentru necesităţile
secţiilor de producţie;
Ct 521 – consum energie electrică, termică achiziţionate de la furnizori în scopuri generale ale
secţiilor de producţie;
Ct 522 – consum energie electrică, termică achiziţionate de la entitățile-fiice,
entitățile asociate în scopuri generale ale secţiilor de producţie;
Ct 531 – calculul salariului muncitorilor care deservesc utilajul de producţie şi clădirile de producţie,
lucrătorilor tehnici din secţiile de producţie (deriticătoare, paznici) precum şi administrarea
secţiei de producţie;
Ct 533 – calculul contribuţiilor privind asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie aferentă
salariului calculat, etc.
La sfîrşitul perioadei de gestiune, totalul costurilor indirecte de producţie se repartizează pe tipuri de
produse fabricate în cadrul unei secţii de producţii concrete. În acest scop se pot utiliza următoarele baze
de repartizare:
 proporţional valorii de vînzare a fiecărui produs fabricat;
 proporţional salariilor de bază a lucrătorilor de producţie;
 proporţional numărului de ore-om lucrate;
 proporţional numărului de ore-maşini de lucru a utilajului;
 proporţional costurilor directe de materiale;
 proporţional costurilor directe totale (materiale + salariale).
La repartizarea costurilor indirecte de producţie este necesar de calculat coeficientul de repartizare a
acestora.
Coeficientul de Total CIP (R Dt)
repartizare a CIP Total baza de repartizare
Fiecare întreprindere urmează să-şi aleagă o bază de repartizare a costurilor indirecte de producţie
însă trebuie de avut în vedere ca baza de repartizare aleasă să fie într-o relaţie de cauzalitate cu costurile
indirecte supuse repartizării. De exemplu, pentru repartizarea CIP ale unei secţii robotizate se va alege ca
bază de repartizare numărul de maşini-ore de funcţionare a utilajului sau consumul de materie primă, dar
nu se va alege salariul lucrătorilor sau numărul de om-ore lucrate.
Datorită modului de variaţie a costurilor constante pe o unitate de produs, SNC 2 „Stocurile de
mărfuri şi materiale” prevede că pentru a repartiza şi a include în cost costurile indirecte de producţie este
necesar de a stabili valoarea costurilor indirecte de producţie variabile şi valoarea costurilor indirecte de
producţie constante din totalul costurilor indirecte de producţie colectate la sfîrşitul unei perioade de
gestiune.

9
 Sunt considerate costuri indirecte de producţie variabile, costurile efectuate pentru întreţinerea şi
funcţionarea utilajului de producţie, consumul materialelor auxiliare pentru reparaţia curentă a utilajului
de producţie etc.
Costuri indirecte de producţie constante cuprind costurile efectuate pentru necesităţile generale ale
secţiei de producţie, cum sunt: combustibilul consumat pentru încălzirea secţiei de producţie, consum de
materiale auxiliare pentru reparaţia curentă a clădirii secţiei de producţie, uzura mijloacelor fixe cu
destinaţie de producţie, primele de asigurare a mijloacelor fixe cu caracter productiv etc.
Valoarea costurilor indirecte de producţie variabile se include integral în costul producţiei
fabricate, indiferent de nivelul utilizării efective a capacităţii de producţie, iar costurilor indirecte de
producţie constante se include în costul producţiei în baza capacităţii normative a utilajelor de producţie.
Capacitatea normativă – nivelul producţiei care poate fi atins în mediu pe parcursul a cîtorva perioade
sau sezoane, în cazul unor circumstanţe normale (condiţii normale de lucru), luîndu-se în considerare
pierderile aferente capacităţilor rezultate din executarea lucrărilor tehnice-planificate.
De obicei, capacitatea normativă se stabileşte de către entități la începutul fiecărui an pentru fiecare
tip de produs în parte. Capacitatea normativă poate fi egală, mai mică sau mai mare ca capacitatea
efectivă de producţie.
Dacă capacitatea efectivă este egală sau mai mare decât capacitatea normativă de producţie, atunci
CIP constante se includ integral în costul de producţie, iar în cazul când capacitatea efectivă este mai
mică decât capacitatea normativă de producţie, atunci CIP constante se includ în costul de producţie în
baza gradului de utilizare a capacităţii de producţie, care se determină în baza următoarei relaţii de calcul:
Grad de utilizare a capacităţii de Capacitatea efectivă x 100%
producţie Capacitatea normativă
Suma rămasă a CIP constante, care n-a fost inclusă în costul de producţie, se consideră drept
cheltuieli ale perioadei de gestiune în care a fost suportate.
O asemenea repartizare a CIP impusă de către SNC 2 prezintă o mare importanţă deoarece:
a) pune în evidenţă utilizarea integrală a capacităţii de producţie;
b) evită denaturarea valorii stocurilor în sensul supraevaluării lor şi, respective, a rezultatului
financiar al perioadei de gestiune, în sensul subevaluării lor, deoarece cota-parte a CIP
corespunzător capacităţii de producţie neutilizate este considerată cheltuială a perioadei şi
afectează venitul în scopul calculării profitului.
Contabilitatea repartizării costurilor indirecte de producţie:
Dt 811 Ct 821 - reflectarea repartizării CIP în costul producţiei fabricate
Dt 714 Ct 821 - reflectarea CIP constante nerepartizate în costul producţiei

=2=
Activitatea auxiliară este organizată în scopul ajutării producţiei bază să se desfăşoare în mod
normal, inclusiv obţinerea unor anumite produse ajutătoare, cum sunt: producţia de scule, energie
electrică, termică, ambalaje, reparaţii, transporturi şi altele. Această producţie se obţine în secţii auxiliare
şi este destinată în principal, pentru nevoi interne, proprii ale entității şi uneori poate fi livrată şi în afară.
Pentru evidenţa costurilor activităţii auxiliare se utilizează contul de activ 812 „Activităţi auxiliare”,
care este un cont de calculaţie.
În debitul acestui cont se reflectă:
a) soldul producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune preluat din contul 215;
b) costurile de producţie în perioada de gestiune;
În creditul acestui cont se reflectă:
c) costul efectiv al producţiei fabricate, serviciilor prestate, rebuturilor definitive şi al deşeurilor
recuperabile;
d) soldul producţiei în curs de execuţie trecut la finele perioadei în debitul contului 215.
Contabilitatea costurilor activităţii auxiliare:
Dt 812 – la suma totală a costurilor activităţii auxiliare

10
 Ct 211 – consum de materiale;
Ct 521 – consum energie electrică, termică achiziţionate de la furnizori;
Ct 522 – consum energie electrică, termică achiziţionate de la entitățile-fiice, entitățile asociate;
Ct 531– calculul salariului muncitorilor secţiei auxiliare
Ct 533 – calculul contribuţiilor privind asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie aferente
salariului calculat;
Ct 821 – repartizarea costurilor indirecte de producţie aferente secţiei auxiliare în costul producţiei
auxiliare, etc.
La sfârşitul perioadei de gestiune, pe baza costurilor colectate în Debitul contului 812, se
calculează costul efectiv al producţiei auxiliare. Procedura de calculaţie a costului producţiei auxiliare
este similară procedurii de calculaţie a costului producţiei de bază, cu deosebirea că în cazul calculaţiei
costului producţiei auxiliare se ţine cont de serviciile reciproce primite şi prestate între secţiile auxiliare.
Astfel, pentru simplificarea evidenţei este necesar de ţinut cont:
- serviciile reciproce dintre secţiile auxiliare se estimează la costuri normate,
- serviciile livrate de către secţiile auxiliare către alţi consumatori (secţii de bază, sector administrativ,
terţi etc.) se evaluează la cost efectiv.
Costul efectiv al producţiei auxiliare se calculează în baza următoarelor relaţii:
Total costuri de producţie + VSP -VSL
Cost efectiv = Total Q fabricată – Q reciproc livrată (inclusiv Q consumată de însăşi secţia producătoare)
unde: VSP – valoarea serviciilor reciproc primite;
VSL - valoarea serviciilor reciproc livrate;
Q – cantitatea.
Contabilitatea costului efectiv al activităţilor auxiliare:
1) Reflectarea costului efectiv al serviciilor prestate de către secţiile auxiliare pentru:
a) secţia de bază: Dt 821/secţia de bază, 811 Ct 812;
b) secţia auxiliară: Dt 821/secţia auxiliară Ct 812
sau Dt 812/serv.prim. Ct 812/serv. livrate
c) sector administrativ: Dt 713 Ct 812.
d) subdiviziune comercială: Dt 712 Ct 812.
e) terţi: Dt 711, 714 Ct 812.
2) Reflectarea costului efectiv al:
a) materialelor fabricate Dt 211 Ct 812
b) instrumentelor fabricate Dt 213 Ct 812
c) produselor fabricate: Dt 216 Ct 812.
3) Reflectarea costului efectiv al deşeurilor recuperabile obţinute în cadrul activităţii auxiliare:
Dt 211 Ct 812.
4) Reflectarea costului efectiv al rebuturilor definitive depistate în cadrul activităţii auxiliare:
Dt 7148 Ct 812.
Evidenţa analitică a costurilor activităţii auxiliare se ţine în diverse rapoarte întocmite de către fiecare
secţie auxiliare în parte, în care se indică: cantitatea totală fabricată, repartizarea acesteia pe consumatori,
costul unitar şi valoarea produsului sau serviciului prestat.

=3=
Din componenţa pierderilor din producţie fac parte:
1) rebuturile din producţie;
2) pierderile din staţionări.
Rebuturile reprezintă produsele, semifabricatele care nu corespund cerinţelor standardelor
tehnologice şi de calitate şi care nu pot fi utilizate conform destinaţiei iniţiale sau
necesită costuri suplimentare pentru corectarea lor.
Clasificarea rebuturilor:

11
 1) în funcţie de tipul defectelor:
a) rebuturi definitive – care tehnic nu pot fi corectate sau nu este raţională corectarea lor;
b) rebuturi corectabile – care tehnic pot fi corectate şi corectarea lor este raţională.
2) după locul de depistare:
a) rebuturi interne – depistate în interiorul entității
b) rebuturi externe – depistate în afara entității ( după ce au fost efectuate livrările)
3) după cauzele apariţiei:
a) materie primă necalitativă;
b) greşeala muncitorilor;
c) defectarea utilajului.
De regulă, rebuturile nu se planifică. Însă în unele ramuri ale industriei el poate fi prevăzut conform
normelor tehnologice ( metalurgie, sticlă, fabricarea porţelanului, ceramicii). Acesta este legată de faptul
că în aceste ramuri nu poate fi lichidată integral apariţia rebuturilor, chiar şi în condiţiile actuale ale
dezvoltării tehnicii.
Este foarte important ca după depistarea rebutului, de stabilit tipul lui, costurile legate de fabricarea
acestuia şi posibilitatea de corectare. Rebuturile sunt depistate de către lucrătorii secţiei CTC şi de însăşi
muncitori trecând de la o reparaţie tehnologică la alta. Posibilitatea de corectare a rebuturilor o stabilesc
lucrătorii din secţiile tehnice şi tehnologice ale entității.
Pentru evidenţa rebuturilor se întocmeşte:
a) ca document primar – „Proces verbal privind rebutul” – se întocmeşte pentru fiecare caz
de depistare a rebutului definitiv în care se indică: denumirea produsului şi a operaţiei
economice la care a fost depistat rebutul respectiv, cauza şi persoana vinovată de apariţia
acestui rebut, costul rebutului, costurile suportate cu fabricarea produsului rebutat, suma ce
urmează a fi recuperată de la persoana vinovată. El este întocmit de lucrătorul secţiei CTC,
şeful secţiei, maistru, după care este transmis în contabilitate pentru calculul costului
rebutului.
b) ca document centralizator – „Borderoul de evidenţă a rebuturilor”, în care se reflectă
toate cazurile de rebuturi depistate în cursul unei perioade de gestiune.
Pentru determinarea mărimii costurilor aferente producţiei rebutate sunt necesare efectuarea unor
calcule suplimentare. Astfel, costul rebutului definitiv intern include : mărimea costurilor efective
suportate privind fabricarea producţiei rebutate de la prima operaţiune tehnologică pînă la operaţiunea în
care acesta a fost depistat. Însă, pentru că mărimea efectivă costurilor suportate este, deseori dificil de
stabilit, se permite ca în unele ramuri ale industriei cu un nomenclator variat de produse să se stabilească
costul rebuturilor în baza costurilor normative. Pentru aceasta, numărul produselor rebutate se înmulţeşte
cu normele de consum a materiei, salariu şi a CIP.
Costul rebutului definitiv extern se formează din costul efectiv al produsului rebutat + cheltuielile
pentru înlocuirea şi transportarea pînă la cumpărător şi înapoi. Cu valoarea rebutului extern se reduce
volumul producţiei fabricate şi vîndute din luna în care a fost primită şi acceptată pretenţia
cumpărătorului privind rebutul.
Pentru determinarea costului rebutului definitiv în contabilitate se întocmeşte o situaţie specială,
numită „Calculaţia costului rebutului definitiv”, în care se indică locul depistării, denumirea produsului
rebutat, costurile materiale, salariale, CASM, CIP, preţul probabil de vînzare a rebutului, reţinerile de la
persoanele vinovate.
Contabilitatea rebuturilor
1) reflectarea costului efectiv al rebuturilor definitive depistate în secţia de bază.
Dt 714 Ct 811
2) reflectarea costului efectiv al rebuturilor definitive depistate în secţia de auxiliară.
Dt 714 Ct 812
3) reflectarea costurilor pentru corectarea rebuturilor:
Dt 714 – la suma totală a costurilor efectuate

12
 Ct 211 – costuri materiale pentru corectarea rebuturilor
Ct 531 – calculul salariului muncitorilor ce corectează rebuturile
Ct 533 – calculul CAS,PAM din salariul muncitorilor ce remediază rebuturile
Ct 812 – prestarea unor servicii auxiliare necesare pentru colectarea rebuturilor.
4) valoarea materialelor recuperate din rebuturile depistate
Dt 211 Ct 612
5) Dt 226 recuperarea daunei materiale de la persoane vinovate de obţinere a rebut.
Ct 612
Ct 535 - recuperarea daunei se face în perioade ulterioare mai mică de 1 an

Staţionarea de producţie reprezintă inactivitatea forţată a muncitorilor şi utilajelor de producţie.

Staţionările pot avea loc din cauze interne şi externe. Cauzele interne apar în rezultatul existenţei
lacunelor în organizarea procesului de producţie. Ex: lipsa instrumentelor de lucru, lipsa schemelor de
asamblare, deteriorarea utilajului, absenţa muncitorilor. Cauzele externe sunt determinate de întreruperea
energiei electrice de către furnizori, livrarea întîrziată a materiei prime şi a materialelor, etc. În toate
cazurile în care durata staţionării este mai mare de 15 min. urmează să se perfecteze „Fişa
întreruperilor”, iar cazurile de sistare a activităţii secţiei sau a entității în ansamblu se perfectează printr-
un „Proces verbal privind staţionarea”.
Componenţa pierderilor din staţionări

Nr. Articole de calculaţie Staţionări interne Staţionări

externe
1 Salariul muncitorilor de bază * *
2 Adaos pînă la salariul mediu * *
3 Consum de combustibil, energie electrică în timpul staţionării * *
4 CAS calculat din salariul de bază şi cel suplimentar * *
5 CIP - *
Total
* se includ în costul pierderilor de producţie.
Pierderile din staţionările interne se reflectă în Dt contului 821, iar pierderile din staţionările externe în
Dt contului 713.
– 5–
În vederea stabilirii producţiei în curs de execuţie se pune problema determinării şi separării din
totalul costurilor de producţie a celor aferente producţiei în curs de execuţie. Astfel stabilirea costului
efectiv a producţiei în curs de execuţie se poate determina prin următoarele metode:
1) metoda directă (metoda inventarierii);
2) metoda indirectă (metoda contabilă)
Metoda directă presupune stabilirea producţiei în curs de execuţie prin inventariere. Inventarierea
prevede constatarea faptică a producţiei în curs de execuţie la faţa locului de către comisia de inventariere
ce asigură înscrierea cantităţilor de producţiei în curs de execuţie în listele de inventariere.
Evaluarea cantităţilor de producţiei în curs de execuţie din listele de inventariere se face prin câteva
procedee cum ar fi:
a) evaluarea în raport cu gradul de finisare tehnică, ce presupune stabilirea de către comisia de
inventariere a % de finisare a producţiei în curs de execuţie cu ocazia inventarierii acesteia.
Ulterior % de finisare se înmulţeşte cu costul planificat sau cu cel efectiv din perioada precedentă a
fiecărui produs inventariat.
b) evaluarea pe piese şi operaţii prevede valorificarea datelor din „Fişele tehnologice” ce conţin
informaţii privind costurile de materii prime, materiale, salarii corespunzătoare stadiilor de finisare.
Cantităţile producţiei în curs de execuţie stabilite la inventariere se înmulţesc cu costurile de
producţie pe unitate conţinute în fişele tehnologice rezultând astfel producţia în curs de execuţie

13
 evaluată la costuri directe, după care se adaugă cota CIP - ului preluată fie din calculele planificate,
fie din calculele efective ale perioadei precedente.
Metoda indirectă prevede determinarea şi evaluarea producţiei în curs de execuţie pe baza datelor
din contabilitate. Astfel costurile înregistrate pe anumite comenzi neterminate la sfîrşitul perioadei de
gestiune se consideră în întregime consum cu producţiei în curs de execuţie, datele fiind preluate din
conturile de calculaţie 811, 812.
Dacă comenzile au fost terminate parţial şi au fost predate beneficiarului sau la depozitele de
producţie finită, are loc decontarea acestora prin scăderea din totalul costurilor de producţie a costurilor
aferente producţiei terminate evaluate la cost planificat sau la cost efectiv din perioada precedentă.
Valoarea producţiei în curs de execuţie = Total costuri de producţie – Costul planificat al produselor
finite.
După cum a fost menţionat, contabilitatea producţiei în curs de execuţie se ţine în contul 215
„Producţia în curs de execuţie”. Acest cont este destinat generalizării informaţiei privind existenţa şi
mişcarea produselor în curs de execuţie într-o perioadă de gestiune. Este un cont de activ, soldul este
debitor, reprezintă existenţa produselor şi serviciilor în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune şi
se reflectă în capitolul 2 „Active curente” în Bilanţul contabil.
În debitul acestui cont se reflectă suma produselor şi serviciilor în curs de execuţie la finele
perioadei de gestiune, iar în credit – casarea sumei producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei
de gestiune.
Înregistrările contabile aferente producţiei în curs de execuţie:
1. Reflectarea valorii de bilanţ a producţiei în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune,
aferente:
a) produselor sau serviciilor din secţiile de bază
Debit 215 Credit 811
b) produselor sau serviciilor din secţiile auxiliare
Debit 215 Credit 812
2. Casarea valorii de bilanţ a producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune,
aferente:
a) produselor sau serviciilor din secţiile de bază
Debit 811 Credit 215
b) produselor sau serviciilor din secţiile auxiliare
Debit 812 Credit 215
3. Reflectarea divergenţelor constatate cu ocazia inventarierii aferente producţiei în curs de
execuţie:
a) Constatări în plus
Debit 215 Credit 612
b) Constatări de lipsuri şi pierderi
Debit 714 Credit 215
Evidenţa analitica al producţiei în curs de execuţie se ţine pe tipuri de produse în „Fişele da calculaţie
a costurilor”, care se deschid pe tipuri de produse.

14