Costurile de producţie ale unei întreprinderi

13
COSTURILE DE PRODUCŢIE
ALE UNEI ÎNTREPRINDERI

13.1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul acestora

Toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului de producţie

(cheltuieli cu munca vie şi materializată) reprezintă costul de producţie al unei
unităţi de producţie industrială; această categorie economică este obţinută în urma
executării unui anumit volum de producţie şi pune în evidenţă gradul de eficienţă a
folosirii mijloacelor fixe.
Cunoaşterea costurilor de producţie permite întreprinderii industriale
urmărirea reducerii lor în mod sistematic, în scopul obţinerii unui profit cât mai
mare.
Dimensionarea costurilor de producţie conduce la elaborarea unei secţiuni
a planului de dezvoltare economico-socială a întreprinderii industriale, intitulată
„Costuri de producţie”.
Această secţiune cuprinde următoarele planuri principale:
a) cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă;
b) cheltuieli materiale maxime la 1.000 lei producţie marfă;
c) costul producţiei marfă industriale;
d) cheltuieli comune ale secţiilor de producţie;
e) cheltuieli generale ale întreprinderii;
f) costul unitar al produselor;
g) planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă.
Dimensionarea corectă a costurilor de producţie trebuie să aibă la bază
următoarele consideraţii:
• pentru reducerea costurilor de producţie în mod permanent, acestea
trebuie stabilite pentru fiecare elemente de cheltuială în parte atât pentru
perioada de plan cât şi pentru perioada de bază;
• pentru evitare dublelor înregistrări, se va face o distincţie clară între
gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli şi cea pe
articole de calculaţie;
• diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de bază, de cea
auxiliară şi de servire;
• asigurarea unei evidenţe clare şi complete a tuturor cheltuielilor
efectuate în întreprindere;
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

• fundamentarea nivelului costurilor de producţie prin luarea în

considerare a efectelor ce pot apare în urma aplicării unor măsuri
tehnico-economice.

13.2 Planurile componente ale secţiunii „Costuri de producţie”

13.2.1 Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă”

Cu ajutorul acestui instrument întreprinderea de producţie industrială

stabileşte nivelul cheltuielilor ce vor fi efectuate, ţinând seama de strategia adoptată
în domeniul reducerii cât mai mult posibil a costurilor de producţie.
Acest plan cuprinde următorii indicatori:
a) valoarea producţiei marfă exprimată în costuri;
b) valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
c) cheltuieli de producţie la 1.000 lei producţie marfă.
Pentru stabilirea nivelului acestor indicatori, în primul rând, se va face o
evaluare a producţiei marfă realizată de întreprindere exprimată atât în costuri
(valoarea producţiei marfă exprimată în costuri), cât şi în preţuri.
Indicatorii „Cheltuieli de producţie la 1.000 lei producţia marfă” exprimă
cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea unei producţii de 1.000 lei
exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia va fi exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia va fi exprimată mărimea acestui indicator este:
n

∑ qi ⋅ ci
i =1
Ch m 1.000leiPM = n
× 100 ,
∑i =1
qi ⋅ pi

unde:
qi – cantitatea din produsul i;
ci – costul unitar al produsului I;
pi – preţul unitar al produsului i.

Dacă în etapele în care se face evaluarea acestui indicator, nivelul

preţurilor a fost modificat, pentru comparabilitatea datelor, abaterile valorice vor fi

modificate cu ajutorul coeficientului de inflaţie.

Costurile de producţie ale unei întreprinderi

13.2.2 Planul „Cheltuielilor materiale maxime la 1.000 lei producţie

marfă”

Nivelul de eficienţă a activităţii unei întreprinderi de producţie industrială

poate fi apreciat şi după modul în care producţia este realizată cu un anumit nivel al
cheltuielilor materiale.
De aceea indicatorul specific al acestui plan, „Cheltuielile materiale
maxime la 1.000 lei producţie marfă” trebuie să se încadreze în nivelurile adoptate
pentru strategia întreprinderii sau a holdingului ori corporaţiei din care face parte.
Acest indicator pune în evidenţă nivelul cheltuielilor cu materiile şi
materialele faţă de valoarea producţiei exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia se exprimă acest indicator este:
n

∑q
i =1
i ⋅ C mi
Ch m 1.000lei = n
× 1.000;
∑q
i =1
i ⋅ pi

unde:
- Cmi – cheltuielile materiale pe unitatea de produs i;
- celelalte variabile îşi păstrează semnificaţia din paragraful anterior.
Şi în acest caz, atunci când datele nu sunt comparabile de la o perioadă la
alta, se vor aduce la acelaşi nivel prin corectarea lor cu coeficientul de inflaţie.

13.2.3 Planul „Costul producţiei industriale”

întocmirea acestui plan se face printr-o fundamentare riguroasă a

cheltuielilor componente, grupate după criteriul „elemente primare de cheltuieli”.
Potrivit acestui criteriu, cheltuielile se împart în două grupe:
a) cheltuieli materiale;
b) cheltuieli cu munca vie.
Grupa cheltuielilor materiale cuprinde următoarele elemente primare de
cheltuieli:
• materii prime, materiale de bază şi auxiliare (din afară), din care
semifabricate prin cooperare;
• combustibil (din afară);
• energie şi apă (din afară);
• amortizarea mijloacelor fixe;
• alte cheltuieli materiale.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

a) Cheltuielile cu materii prime şi materiale cuprind consumurile din

aceste elemente de cheltuieli în expresie valorică (inclusiv cheltuielile
ocazionate de aducerea lor de la depozite atunci când sunt aduse de
către terţi). Mărimea acestor cheltuieli se determină ţinând cont de:
• felul consumului pentru care acestea se utilizează;
• cantitatea din fiecare produs în parte;
• norma de consum pentru fiecare fel de produs;
• preţul unitar al materiilor şi materialelor.
b) Cheltuieli cu combustibilul din afară cuprind cheltuielile ocazionate de
consumul de combustibil adus din afară pentru nevoi tehnologice sau
gospodăreşti din afară pentru nevoi tehnologice sau gospodăreşti.
c) Cheltuielile cu energie şi apa din afară include cheltuieli ocazionate de
consumul de energie electrică, aer comprimat, apă şi abur cumpărate de
la unităţi specializate în producerea acestora şi utilizate pentru aceleaşi
nevoi ca şi combustibilul.
a) Cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind cheltuielile
ocazionate de amortizarea mijloacelor fixe proprii întreprinderii,
determinate pe baza normelor legale ale fiecărui mijloc fix în parte.
b) Alte cheltuieli materiale sunt formate dintr-un ansamblu de cheltuieli,
din care mai important sunt:
• cheltuieli de editare a unor buletine sau cataloage;
• cheltuieli pentru prelucrarea informatizată a documentelor;
• cheltuieli pentru plata telefonului, telegrafului şi serviciilor poştale;
• plata chiriilor;
• plata abonamentelor;
• plata licenţelor etc.
Grupa cheltuielilor cu munca vie cuprinde următoarele elemente de
cheltuieli:
Ö fondul de salarii;
Ö CAS-ul şi cota de protecţie socială;
Ö alte cheltuieli cu munca vie.
a) Fondul de salarii cuprinde sumele ce urmează să fie plătite întregului
personal al întreprinderii pentru activitatea depusă în cadrul acesteia.
b) CAS-ul şi cota de protecţie socială se determină prin aplicarea unei cote
asupra fondului de salarii conform normelor legale în vigoare.
c) Alte cheltuieli cu munca vie sunt formate dintr-o serie de cheltuieli cum
ar fi:
¾ cheltuieli de cercetare ştiinţifică;
¾ cheltuieli pentru deplasări în interes de serviciu;
¾ dobânzi bancare;
¾ impozite;
¾ taxe;
¾ amenzi;
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

¾ penalizări;
¾ cheltuieli pentru expertize tehnice şi contabile;
¾ cheltuieli pentru asistenţa tehnică etc.
Cele două grupe de cheltuieli se constituie ca fiind prima parte a planului
„costul producţiei industriale”. În cea de-a doua parte a sa, acest plan conţine date
de fundamentare. Acestea sunt următoarele:
• valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
• mărimea costurilor marfă exprimată în preţuri;
• mărimea costurilor totale şi materiale;
• mărimea cheltuielilor materiale şi totale la 1.000 lei producţie marfă.

13.2.3.1 Alte metode de elaborare a costului producţiei industriale

Atunci când se justifică acest lucru, planul „Costul producţiei industriale”

se poate întocmi folosind şi alte metode cum ar fi:
⇒ metoda planurilor de cheltuieli pe secţii;
⇒ metoda coeficienţilor.
a) Metoda planurilor de cheltuieli pe secţii se foloseşte în acele
întreprinderi care au un proces de fabricaţie complex, cum sunt cele din industria
siderurgică, petrochimică etc.
Prin aplicarea acestei metode se vor întocmi planuri de cheltuieli pe secţii
sau faze de proces tehnologic, prin însumarea cheltuielilor pe elemente primare cu
cheltuielile cu caracter complex (circulaţia internă din întreprindere).
În acest caz, cheltuielile pe elemente primare include;
• cheltuieli cu materii prime şi materiale de bază;
• cheltuieli cu combustibilul şi energia din afară;
• cheltuieli cu salariile;
• CAS şi cota de contribuţie socială;
• cheltuieli cu amortizările;
• alte cheltuieli.
Cheltuielile complexe cuprind:
• costul serviciilor;
• costul echipamentelor tehnologice;
• costul semifabricatelor etc.
Toate aceste cheltuieli sunt ocazionate de transferul elementelor de
cheltuială menţionate anterior de la o secţie la alta (circulaţia internă a
întreprinderii).
Potrivit acestei metode se determină mai întâi costul industrial de secţie,
prin însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul secţiilor de producţie. Pentru
obţinerea costului pe elemente primare ale secţiilor, se scoate din costul industrial
de secţie volumul cheltuielilor corespunzătoare circulaţiei interne a întreprinderii.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

b) Metoda coeficienţilor se utilizează în întreprinderile în care

nomenclatorul produselor din perioada de plan este acelaşi cu cel din perioada de
bază.
Costul producţiei industriale din perioada de plan, în acest caz, se
determină prin aplicarea unui coeficient la fiecare element de cheltuială primară a
costului producţiei industriale din perioada de bază.

13.2.4 Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie”

În cadrul acestui plan sunt evidenţiate cheltuielile ocazionate de

desfăşurarea activităţii în secţiile de producţie.
Aceste cheltuieli se împart în patru grupe:
• cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
• cheltuieli generale de secţii;
• cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
• cheltuieli neproductive.

a) Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor cuprind:

¾ cheltuieli cu revizii tehnice, reparaţii curente şi întreţinerea utilajelor
şi mijloacelor de transport.
¾ cheltuieli cu reparaţiile capitale la utilajele şi mijloacele de transport
executate cu forţe proprii şi de terţi;
¾ amortizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport ale secţiei;
¾ uzura, reparaţia şi întreţinerea SDV-urilor cu destinaţia specială;
¾ energie, combustibil şi alte materiale pentru scopuri tehnologice şi
motrice.
b) Cheltuielile generale ale secţiei cuprind:
• salariile personalului de conducere şi a administrativ al secţiei;
• CAS-ul şi cota de protecţie socială aferentă;
• amortizarea clădirilor şi a celorlalte mijloace fixe ale secţiei;
• cheltuieli de cercetare, invenţii, inovaţii din interiorul secţiilor;
• cheltuieli cu protecţia muncii în secţii;
• cheltuieli pentru protecţia mediului;
• cheltuieli pentru prelucrarea informatizată a documentelor din cadrul
secţiilor;
• alte cheltuieli generale ale secţiei.
c) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti fac parte:
⇒ cheltuieli cu furnituri de birou;
⇒ cheltuieli de detaşare, transferare şi deplasare;
⇒ reparaţia şi întreţinerea clădirilor şi a altor mijloace fixe din secţii;
⇒ alte cheltuieli administrativ-gospodăreşti.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

d) În cheltuielile neproductive sunt incluse:

• pierderile din întreprinderea din cauze interne;
• pierderile din casarea mijloacelor circulante ale secţiei;
• lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante;
• alte cheltuieli neproductive.
Odată cu elaborarea planului „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie”
vor fi prevăzute şi măsurile care vor trebui întreprinse pentru reducerea în mod
sistematic a acestora.

13.2.5 Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii”

În cadrul acestui plan sunt cuprinse acele elemente de cheltuieli care

asigură condiţiile generale pentru desfăşurarea neîntreruptă a procesului de
producţie. Pentru determinarea elementelor de cheltuieli generale, acestea se împart
în trei grupe:
• cheltuieli de interes general;
• cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
• cheltuieli neproductive.

a) Cheltuieli de interes general cuprind:

9 salariile personalului de conducere, administrativ şi pază al
întreprinderii;
9 CAS-ul şi cota de producţie socială aferentă acestor salarii;
9 cota de cheltuieli generală aferentă corporaţiei sau holdingului din
care întreprinderea face parte;
9 amortizarea mijloacelor fixe de interes general;
9 cheltuielile de cercetare, investiţii şi inovaţii de interes general;
9 cheltuielile pentru protecţia muncii;
9 cheltuielile pentru prelucrarea informatizată a documentelor din
compartimentele funcţionale;
9 dobânzile bancare;
9 alte cheltuieli generale ale întreprinderii.
b) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti fac parte cheltuielile
cu:
• furniturile de birou;
• cărţile revistele şi abonamentele;
• PTTR.;
• deplasările, detaşările şi transferările;
• materialele pentru întreţinerea şi repararea clădirilor şi a altor
mijloace fixe;
• repararea clădirilor şi a altor mijloace fixe;
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

• încălzitul;
• energia electrică pentru iluminat şi forţă motrice în scopuri
administrativ-gospodăreşti;
• paza efectuată de către terţi.
c) Dintre cheltuielile neproductive pot fi amintite:
• pierderile din întreprinderi din cauze externe;
• lipsurile la inventar din mijloacele circulante ale întreprinderii peste
normele legale;
• alte cheltuieli neproductive.
Şi în acest caz, în elaborarea acestui plan, trebuie să se aibă în vedere
reducerea sistematică a acestor cheltuieli.

13.2.6 Planul „Costul unitar al produselor”

În domeniul costurilor de producţie, strategia întreprinderii trebuie să aibă

în vedere dimensionarea corectă a costului fiecărui fel de produs în parte. La
nivelul întreprinderii industriale se elaborează planul „Costul unitar al produselor”
având la bază criteriul grupării cheltuielilor pe articole de calculaţie. Cu ajutorul
acestui instrument se asigură cunoaşterea exactă a mărimii fiecărui articol de
calculaţie şi a modului în care acesta participă la formarea costului unitar al
produsului.
Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în două
grupe:
⇒ cheltuieli directe;
⇒ cheltuieli indirecte.
a) În grupa cheltuielilor directe sunt incluse cheltuielile cu:
• materii prime şi materiale directe;
• transport-aprovizionare;
• materiale recuperabile (se scad);
• salarii directe;
• CAS-ul şi cota de protecţie socială.
Aceste cheltuieli directe sunt cheltuieli ce pot fi identificate şi repartizate
direct pe unitatea de produs.
b) Grupa cheltuielilor indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot
identifica direct pe produs şi pentru repartizarea cărora se folosesc chei de
repartiţie.
Din această grupă fac parte:
Ö cheltuieli comune de secţii;
Ö cheltuieli generale de întreprindere.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

Prin planul costului unitar al produsului se determină trei categorii de

costuri şi anume:
• costul de secţie;
• costul de întreprindere;
• costul complet.

Costul de secţie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale

produsului a unei cote de cheltuieli comune de secţie.

Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a unei

cote de cheltuieli generale ale întreprinderii.

Costul complet reprezintă suma dintre costul de întreprindere şi cheltuielile

de desfacere ale produselor.
Cheltuielile de desfacere cuprind:
• cheltuielile de transport şi de încărcare-descărcare, de la depozit la
locurile de predare ale produselor către clienţi;
• salariile lucrătorilor ce prestează aceste activităţi;
• cheltuielile de ambalare;
• cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii;
• cheltuielile cu editarea unor materiale promoţionale.

13.2.6.1 Fundamentarea mărimii articolelor de calculaţie din cadrul

costului unitar al produselor

Determinarea mărimii fiecărui articol de calculaţie se face în mod

individual, după metode specifice. Astfel, de exemplu:
a) cheltuieli directe se determină pe fiecare articol de calculaţie în parte, pe
baza normelor de consum şi pe baza preţurilor acestora.
Pentru materii prime şi materiale se înmulţeşte norma de consum a
acestora, exprimată în unităţi fizice, cu preţul lor unitar. Mărimea normelor de
consum se stabileşte în planul „Aprovizionare-desfacere”. Astfel, nivelul de
mărime a cheltuielilor pentru materii prime şi materiale va fi egal cu norma de
consum a fiecărui articol înmulţită cu preţul unitar al acestora.
Pentru salarii se foloseşte timpul unitar al produselor şi salariul tarifar orar.
Prin înmulţirea acestora se obţine salariul direct pe produs.
Cota de CAS şi protecţie socială se obţine prin aplicarea unor cote legale
asupra salariilor directe.
b) cheltuielile indirecte nu se regăsesc direct pe produs şi se repartizează cu
ajutorul unor chei de repartiţie. Modul general de determinarea a acestor cheltuieli
este diferenţiat în funcţie de felul cheltuielilor indirecte care vor fi repartizate.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

Cheltuielile comune de secţie se repartizează pe produs pe baza unei chei

de repartiţie:
Total cheltuieli comune de sec ţie
K1 = × 100
Total salarii directe
Cu ajutorul acestei chei se obţine cheltuiala comună de secţie pe produs:
CCS/produs = k1 x Salariul direct/produs.
Cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizează pe produs cu ajutorul
cheii de repartiţie:
Total cheltuieli generale de întreprindere
K2 = × 100
Total cos t de sec ţie
Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI) se obţine prin
înmulţirea cheii de repartiţie K2 cu costul de secţie pe produs:
CGI/produs = K2 x costul de secţie pe produs
Cheltuielile de desfacere pe produs se obţine prin aplicarea unui procent
dinainte stabilit asupra costului de întreprindere unitar.
Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit obţine
preţul produsului.
Preţul de vânzare se obţine prin însumarea la preţ a taxei pe valoarea
adăugată (TVA).
Costul produselor determinat după metoda pe articole de calculaţie are
următoarea structură:
1. Materii prime şi materiale directe (+)
2. Materiale recuperabile (-)
3. Salarii directe (+)
4. CAS şi cota de producţie socială (+)
I. Total cheltuieli directe
5. Cheltuieli comune de secţie/produs (+)
II. Costul de secţie pe produs
6. Cheltuieli generale pe produs (+)
III. Costul de întreprindere pe produs
7. Cheltuieli de desfacere (+)
IV. Costul complet al produsului
8. Profitul unitar (+)
V. Preţul produsului
9. TVA (+)
VI. Preţul de vânzare al produsului.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

13.2.7 Planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă

comparabilă

Producţia marfă comparabilă comparabilă este producţia care a fost

fabricată şi în anii anteriori sau are caracteristici asemănătoare acesteia.
Planul de reducere cuprinde următorii indicatori de bază:
a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet de producţie marfă
comparabilă.
Relaţia de calcul ale acestor indicatori sunt:
a) E p = q1 ⋅ c 0 ⋅ q1 ⋅ e1
n n
b) E t = ∑
i =1
q i1 ⋅ c i 0 − ∑q
i =1
i1 ⋅ c i1

Ep
c) E rp = × 100
q1 ⋅ c 0
Et
d) E rt = × 100
∑ q il ⋅ c i 0
Notaţiile din aceste relaţii au semnificaţiile următoare:
Ep, Et – reducerea (creşterea) absolută pe produs şi pe total producţie;
Erp, Ert – reducerea (creşterea) relativă pe produs şi pe total producţie;
q1,q0 – cantitatea de produs din perioada de plan şi de bază;
c1, c0 – costul complet al produselor în perioada de olan şi de bază;
p1, p0 – preţurile produselor în perioada de plan şi de bază.

13.3 Fundamentarea eficienţei economice a măsurilor tehnico-

organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ
al producţiei

Pentru a acţiona în mod eficient în vederea reducerii costurilor de producţie

e recomandă elaborarea unui program concret de măsuri tehnico-organizatorice,
care, pe baza efectelor pe care le pot induce, să conducă la reducerea cheltuielilor
pe fiecare articol de calculaţie faţă de perioada de bază. În final, va rezulta o
reducere a costului complet atât pe fiecare produs în parte, cât şi pe total producţie
marfă comparabilă.
Pentru calculul unei măsuri tehnico-organizatorice se determină atât
efectele economice rezultate în urma aplicării măsurii, cât şi cheltuielile necesitate
de aplicarea acesteia.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

Efectele economice rezultate în urma aplicării unei măsuri tehnico-

organizatorice se concretizează în:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• economii la fondul de salarii;
• reducerea cheltuielilor indirecte;
• creşterea volumului de producţie etc.
Pe baza acestor elemente, calculele de eficienţă economică cuprind
următorii indicatori:
• economia la cheltuielile materiale;
• economia la fondul se salarii;
• economia la cheltuielile indirecte convenţional-constante;
• termenul de recuperare a cheltuielilor.
a) Pentru a determina economia la cheltuielile materiale ca urmare a
aplicării unor măsuri tehnico-organizatorice se foloseşte relaţia:
Em nc = (Nc0 – Nc1) ⋅ Q ⋅ P,
unde:
Nc0 şi Nc1 – norma de consum înainte şi după aplicarea măsurii;
Q – cantitatea planificată de produse;
P – preţul unitar al materiei prime.
În cazul în care pe lângă reducerea normelor de consum are loc şi o
reducere a preţului acestora de la P0 la P1, relaţia devine:
Em nc1 p = (Nc0 xP0 – Nc1 x P1) ⋅ Q,
unde variabilele au aceeaşi semnificaţie.
b) Economia la fondul de salarii pe baza reducerii normelor de timp în
urma aplicării unor măsuri tehnico-organizatorice se determină pe baza relaţiei:
S
E Fs = (N t 0 − N t1 ) × × Q,
60
unde:
Nt0, Nt1 – norma de timp a produselor înainte şi după aplicarea măsurii;
s – salariul tarifar orar al operaţiei pentru care s-a redus norma de timp;
Q – cantitatea planificată de producţie.
c) Economia la cheltuielile convenţional constante:
C C 
E cc  c − c  ⋅ Q1 ;
 Q 0 Q1 
unde:
Cc – volumul cheltuielilor convenţional constante;
Q0, Q1 – volumul producţiei înainte şi după aplicarea unei măsuri tehnico-
organizatorice.
Vor exista economii la această categorie de cheltuieli dacă Q1 > Q0.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi

d) termenul de recuperare a cheltuielilor efectuate cu aplicarea unei măsuri

tehnico-organizatorice se determină cu ajutorul relaţiei:
C
Tr = ,
( )
c p 0 − c p1 ⋅ Q + C a ⋅ n a
unde:
C – cheltuielile efectuate cu aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice;
cp0, cp1 – costul unitar al produsului înainte şi după aplicarea măsurii;
Q – cantitatea planificată de producţie;
Ca – cheltuielile de achiziţionare a utilajului folosit în aplicarea măsurii;
na – procentul de amortizare anuală a utilajului.

13.4 Posibilităţi de reducere a costului producţiei industriale

Importanţa reducerii costurilor de producţie rezultă din faptul că asigură

creşterea volumului de producţie prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de
muncă, creşterea profitului şi reducerea preţurilor produselor.
Principalele posibilităţi de reducere a costurilor de producţie sunt
următoarele:
• reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie;
• reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ;
• reducerea cheltuielilor cu penalizări, amenzi, rebuturi.