COSTUL DE PRODUCŢIE

Definirea, tipologia şi funcţiile costurilor

De reţinut:
Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea cheltuielilor corespunzătoare
consumului de factori de producţie pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi
vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii.

Prin urmare:
a) costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de mijloace materiale şi de forţă
de muncă, atât în producerea de bunuri materiale cât şi în domeniul serviciilor;
b) costul de producţie include tot ceea ce înseamnă cheltuială, consum de factori, suportat de către
producători, atât pentru producerea propriu-zisă de bunuri, cât şi pentru desfacerea lor;
c) exprimarea bănească, unitară a tuturor cheltuielilor independent de mărime şi importanţă permite
aducerea la un numitor comun a consumului de factori de producţie diferiţi şi pe această bază, devin posibile
măsurarea şi compararea lor.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului de producţie,
participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Consumul factorului capital diferă pe cele două componente ale sale : capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat, fiind supus unui proces
normal de uzură. Corespunzător uzurii capitalului fix are loc amortizarea acestuia.

De reţinut:
Prin amortizare se înţelege recuperarea treptată a cheltuielilor cu achiziţionarea capitalului
fix (concretizat în preţul acestuia) prin includerea în costul produsului, la a cărui fabricare
participă, a unei părţi din aceste cheltuieli.

Consumul capitalului circulant presupune includerea integrală în formă materială-iniţială sau

transformată şi bănească a bunurilor din care este format în rezultatele producţiei, în cadrul fiecărui ciclu de
producţie.

De reţinut:
Cantitatea consumată de capital circulant, în expresie fizică, pentru obţinerea unui bun
economic se numeşte consum specific sau tehnologic.

Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor, ca agenţi

activi ai producţiei, potrivit specialităţii şi nivelului lor de calificare. Acesta poate fi exprimat fizic prin timpul
de muncă cheltuit pentru obţinerea unui bun economic sau a întregii producţii, şi valoric prin ceea ce
cheltuieşte întreprinzătorul pentru factorul de muncă angajat.
Consumul factorului natură (pământ) în activitatea economică este evident şi semnificativ, dar este
foarte greu de relevat – uneori chiar imposibil – sub aspect fizic. De aceea, se urmăreşte numai valoric, prin
ceea ce se plăteşte pentru a-l dobândi şi utiliza.
Importanţa cunoaşterii costului de producţie
Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea în considerare a relaţiei dintre acesta şi
preţul de vânzare. Costul de producţie (CT) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (PV), şi anume
numai ceea ce înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul
preţului de vânzare peste costul producţiei reprezintă profitul (p) sau beneficiul, a cărui maximizare este
scopul urmărit de către agenţii economici. În aceste condiţii, costul se poate determina şi ca diferenţă între
preţul de vânzare şi profitul obţinut. Astfel, pentru fiecare unitate de produs, sunt valabile egalităţile:
P.U.V.= CTM + pU
CTM = P.U.V. - pU
unde P.U.V. = preţ unitar de vânzare;
CTM = cost unitar;
pU = profit unitar.
 Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largă sferă de utilizare; calcularea lui are
loc la nivelul unităţilor producătoare de bunuri materiale, precum şi în cele care prestează servicii. Autonomia
economică şi financiară a agenţilor economici impune şi o activitate riguroasă de măsurare şi cunoaştere
permanentă a costurilor.
Totodată, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii
activităţii. Prin raportarea rezultatelor la costuri, se poate cunoaşte eficienţa folosirii resurselor alocate.
De reţinut:
Funcţiile economice ale costurilor:
- cunoaşterea reală a necesarului de resurse pentru obţinerea unei anumite producţii;
- influenţare a rentabilităţii şi eficienţei, fiind element principal în toate calculele de eficienţă,
atât la nivel micro cât şi macroeconomic;
- criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.

Evoluţia costurilor pe termen scurt

În cele ce urmează, ori de câte ori ne vom referi la costuri, vom avea în vedere expresia bănească a
resurselor care se consumă cu producerea şi desfacerea bunurilor.
1) Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. În
cadrul acestuia se disting următoarele tipuri de costuri:
a) costul fix (CF) desemnează acele cheltuieli care privite în totalitatea lor, sunt independente de
volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile
personalului din activităţile general-administrative ale întreprinderii, etc.).
b) costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, variază în funcţie de
cantitatea de produse obţinute (cheltuieli cu materii prime, combustibilul şi energia pentru producţie, salariile
directe ale personalului ocupat în producţie etc.).
c) costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. De asemenea, costul total reprezintă şi
suma cheltuielilor materiale şi salariale.
CT = CF + CV
unde: CT = costul total;
CF = costuri fixe;
CV = costuri variabile
sau: CT = c + s
CT = A + Kc + s
unde: c = cheltuieli materiale;
s = cheltuieli salariale;
A = amortizarea (valoarea capitalului fix consumat);
Kc = valoarea capitalului circulant consumat.
2) Costul mediu sau unitar reprezintă costurile pe unitate de produs sau pe unitate de efect util. Se
disting trei tipuri de costuri medii:
a) costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix total la cantitatea de produse. Pe
termen scurt, costul fix mediu depinde de evoluţia volumului producţiei.

unde: CF = costul fix;

Q = producţia realizată.
b) costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil total la cantitatea de produse.
În dinamica sa, costul variabil mediu depinde atât de cheltuielile variabile, cât şi de evoluţia producţiei.

CV = costul variabil;
c) costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse. În
dinamica sa, pe termen scurt, costul total mediu depinde de evoluţia costurilor variabile şi de evoluţia
producţiei.
 unde: CT = costul total;
Atunci când este vorba despre costul mediu, şi costul fix devine variabil deoarece el scade pe măsura
creşterii cantităţii de produse sau, dimpotrivă, se măreşte atunci când producţia obţinută se micşorează.
3) Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de produs, la un moment dat.

deoarece ΔCF = 0 =>

unde: = costul marginal; CT = creşterea costului total;

Q = creşterea producţiei fizice.
Mărirea volumului producţiei determină modificarea tuturor costurilor medii (inclusiv a costu lui fix
mediu), precum şi a costului marginal. Costul fix mediu se micşorează deoarece volumul total (constant) al costului fix se
raportează la o cantitate crescătoare a producţiei obişnuite. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a
costului marginal încep prin descreştere în condiţiile creşterii volumului producţiei, trecând printr-un minim, după care
cunosc, şi ele, o tendinţă de creştere, datorită faptului că mărirea producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil
total şi a costului total. Curba costului marginal trece prin punctul minim al curbei costului total mediu.
De reţinut:
În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece există condiţii de cost diferite,
atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta.
Condiţiile de cost diferite sunt prezentate prin :
a) înzestrarea inegală cu factori de producţie (echipament tehnic, calitatea profesională a
lucrărilor etc.);
b) randamentul sau eficienţa diferită în utilizarea factorilor de producţie;
c) metode diferite de organizare şi conducere, de gestiune şi de stimulare a lucrătorilor etc.

De reţinut:
Relaţia cost mediu-cost marginal: pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal
este mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o unitate suplimentară contribuie la
scăderea costului mediu unitar; invers, pentru un cost marginal mai ridicat decât cel mediu, orice
dezvoltare a producţiei determină creşterea costului mediu. În aceste condiţii, costul marginal
trebuie să treacă prin minimul costului mediu.

Exemple rezolvate:
1. La baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi variabile se află criteriul:
a) eficienţa economică;
b) mărimea întreprinderii;
c) legătura lor cu producţia;
d) raritatea resurselor.

2. Costurile fixe nu includ:

a) salariile personalului administrativ;
b) amortizarea capitalului fix;
c) materiile prime;
d) combustibilul pentru încălzit.
R: 1. c; 2. c.

Evoluţia costurilor pe termen lung

 De reţinut:
Pe termen lung, toate costurile au caracter variabil. Evoluţia costurilor pe termen lung
este determinată de fenomene economice de scară care, pe măsura dezvoltării capacităţilor de
producţie, conduc la reducerea costului mediu al producţiei. Aceasta înseamnă că randamentul
creşte mai repede decât costurile totale. În acelaşi timp, se înregistrează o descreştere a costului pe
unitatea de produs şi o creştere a venitului care depăşeşte costul producţiei. Rezultă deci că
economiile de scară înseamnă scăderea costurilor medii pe termen lung în condiţiile menţinerii
constante a preţurilor factorilor de producţie. Dacă minimul costului mediu scade când creşte
dimensiunea producţiei, se spune că firma înregistrează economie de scară; dacă acest minim creşte
odată cu dimensiunile firmei, apar dezeconomii. Acestea se manifestă atunci când minimul costului
mediu aferent unei dimensiuni se situează deasupra minimului de cost specific dimensiunii
anterioare a firmei.

Minimizarea costului înseamnă reducerea cheltuielilor pe unitate de efect util sau pe unitate de
rezultat.

De reţinut:
Căile de reducere a costului vizează:
a) preţurile factorilor de producţie utilizaţi;
Preţul factorilor de producţie depinde în mică măsură de agentul economic, deoarece piaţa îi
impune acestuia preţul de cumpărare a acestora. Singura cale de reducere a costului pe seama preţului
factorilor de producţie o constituie studierea pieţei factorilor de producţie şi aprovizionarea din acele
segmente ale pieţei cu cele mai mici preţuri. Evoluţia preţurilor factorilor de producţie se află sub
incidenţa următorilor factori:
- raportul dintre cererea şi oferta factorilor de producţie pe diferite pieţe;
- uşurinţa sau dificultatea procurării capitalurilor necesare producţiei;
- spaţiul ce separă agentul producător de agenţii furnizori de factori de producţie şi de agenţii
cumpărători, când firma se implică în distribuţia mărfurilor şi efectuează cheltuieli în acest scop.
b) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs;
Reducerea acestuia se poate realiza pe două căi şi anume:
- reducerea cheltuielilor cu factorul muncă;
- reducerea cheltuielilor materiale de capital.
.

Exemple rezolvate:

1. Reprezintă element de cost fix:

a) cheltuielile cu salariile directe;
b) cheltuielile cu energia pentru producţie;
c) cheltuielile cu dobânzile bancare;
d) cheltuielile cu materiile prime.

2. Când producţia creşte:

a) costurile fixe scad;
b) costurile variabile rămân constante;
c) costurile fixe medii cresc;
d) costurile variabile cresc.

3. Care din elementele de mai jos fac parte din costurile variabile:
a) amortizarea capitalului fix;
b) cheltuielile cu combustibilul pentru încălzit;
c) motorina folosită la lucrările agricole:
d) salariile economiştilor.

4. Când producţia este zero:

 a) CF = 0; c) CT = 0;
b) CV = 0; d) CT = CV.

5. Costurile materiale includ:

a) consumurile de materii prime;
b) consumurile de energie;
c) amortizarea capitalului fix;
d) toate cele de mai sus.

6. Costul marginal depinde în principal de:

a) volumul costurilor fixe;
b) calitatea bunurilor;
c) volumul producţiei;
d) utilitatea marginală a bunurilor produse.

7. Atunci când costurile variabile cresc mai rapid decât creşte producţia, pe termen scurt, costul fix mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) determină sporirea costului total mediu.

8. Dacă producţia unui întreprinzător creşte:

a) costul fix mediu se reduce;
b) costul variabil creşte;
c) costul fix nu se modifică;
d) toate cele de mai sus.

9. Dacă costurile variabile totale scad mai încet decât scade producţia, atunci costul total mediu:
a) scade;
b) rămâne constant;
c) creşte;
d) este nul.

10. La o creştere a producţiei cu 20% şi a costurilor variabile cu 10%:

a) costul variabil mediu scade cu 8,33%;
b) costul marginal scade cu 50%;
c) costul fix mediu scade cu 20%;
d) costul total mediu creşte cu 10%.

11. Se dă următoarea funcţie a costului total: CT= 500 + Q 3 + 2Q2 + 3Q, unde Q reprezintă producţia. Dacă
producţia este de 2 unităţi, atunci:
a) costul fix este 500;
b) costul variabil este 22;
c) costul variabil mediu este 11;
d) toate cele de mai sus.

Problemă rezolvată

1. Un agent economic a achiziţionat capital fix în valoare de 500 milioane u.m. pe care îl va amortiza în 10
ani. Dacă pentru a produce 19.500 bucăţi dintr-un bun el dispune de capital circulant reprezentând 25% din
valoarea capitalului fix şi are cheltuieli salariale de 20 milioane u.m., determinaţi costul întregii producţii şi
costul mediu.
Kf = 500 milioane u.m.
T = 10 ani
Kc = 25% Kf
s = 20 milioane u.m.
Q = 19.500 bucăţi
CT = ?, CTM = ?
Kc = Kf Kc = x 500 milioane = 125 milioane u.m.

A= A= = 50 milioane u.m.,
CT = A + Kc + s
CT = 50 milioane + 125 milioane + 20 milioane = 195 milioane u.m.
CTM = CTM = = 10000 u.m./ bucată