Tema de control 1:

Comportamentul producatorului si reducerea

costurilor

1. TIPOLOGIA COSTURILOR DE PRODUCTIE SI IMPORTANTA LOR IN ECONOMIA

DE PIATA

In diverse lucrari de specialitate exista mai multe definitii si explicttii ale termenului de cost. Cea mai
simpla definitie considera costul de productie ca fiind „totalitatea cheltuielilor determinate de realizarea
marfurilor (produse sau servicii)”. Majoritatea definitiilor despre cost se refera la cheltuielile aparute in
relatia aprovizionare - productie - desfacere.
La nivelul organizatiilor cunoasterea si intelegerea costurilor de productie prezinta importanta din
urmatoarele motive:

 reprezinta informatii pentru calculul indicatorilor economici si financiari ai organizatiei;

 stau la baza determinarii nivelului productiei si a pretului de vanzare;
 exprima baza de referinta pentru stabilirea continutului contractelor de aprovizionare si desfacere;
 asigura informatii privind identificarea actiunilor necesare eficientizarii activitatii organizatiei;
 sunt componente de informare pentru conducerea organizatiei si stau la baza fundamentarii unor
decizii privind evolutia organizatiei.

Culegerea si prelucrarea informatiilor privind costurile de productie, cat si utilizarea lor in procesul

decizional presupune cunoasterea modului de desfasurare in timp si spatiu a productiei. Din punct de
vedere a timpului, productia ofera conducerii conceptul de perioade de gestiune.
Acest concept exprima intervalul de timp in care se desfasoara procesul de productie, se efectueaza
cheltuielile si se calculeaza costurile de productie. Desfasurarea in spatiu a productiei pune in discutie
notiunea de loc generator de costuri care reprezinta, de fapt, expresia tehnico-economica a structurii
organizatorice in care se desfasoara operatii tehnologice sau activitati distincte din punct de vedere
structural-informational,locurile generatoare de costuri se impart in patru categorii: centre de
productie;locurile de productie; sectii sau ateliere de productie; sectoare de cheltuieli (activitati de
aprovizionare, administrative, desfacere).
O alta clasificare care imparte organizatia in diviziuni fictive si care are ca scop identificarea mai usoara
a costurilor de productie directe si indirecte scoate in evidenta doua categorii ale locurilor generatoare
de costuri: centre de analiza (sau de activitati) si centre de responsabilitate. Apreciata ca forma concreta
de materializare a activitatii desfasurate si generatoare de costuri productia utilizeaza in acest sens
conceptul de purtatori de costuri care reprezinta de fapt „un produs, o lucrare executata sau un serviciu
concret”.
O abordare sistematica a costului a impus o clasificare astfel:

 Costurile individuale reprezinta categoria de informatii care exprima cheltuielile efectuate de

organizatie pentru realizarea unui produs sau serviciu bine definit.
 Costurile sociale exprima totalitatea cheltuielilor rezultate privind problemele sociale din
activitatea organizatiei si care afecteaza atat performantele acesteia, cat si echilibrul financiar.
  Costurile curente se refera la producerea si inregistrarea consumului de mijloace de productie si
de munca dintr-o anumita perioada de timp.
 Costurile preliminate sunt determinate atunci cand nu a avut consumul respectiv fiind necesare
pentru evaluaera unei situatii reale.
 Costurile anticipate sunt determinari de cheltuieli care se refera la costuri ale perioadelor
urmatoare de realizare a produselor/serviciilor.

 Costurile neproductive exprima cheltuielile care depasesc limitele cadrului normativ stabilit

pentru realizarea produselor/serviciilor si care sunt consecinta unor disfunctionalitati ale
desfasurarii activitatilor organizatiei.
 Costurile productive reprezinta cheltuielile determinate de desfasurarea procesului de realizare
a produselor si dotarea tehnica existenta.

 Costurile directe arata posibilitatea identificarii in momentul efectuarii lor si a masurarii pe

fiecare produs/serviciu in vederea repartizarii imediate asupra acestuia.
 Costurile indirecte reprezinta tipuri de cheltuieli determinate de executarea intregii productii sau
a prestarii serviciilor ele fiind distribuite asupra produselor/serviciilor pe baza unor criterii
conventionale dupa ce au fost colectate pe locurile de cheltuieli care le-au ocazionat.

 Costurile complete se refera la cheltuielile prilejuite de fabricarea unui produs sau prestarea
unui serviciu.
 Costurile partiale cuprind doar o parte a cheltuielilor ocazionate de realizarea unui produs sau
prestarea unui serviciu. Acestea pot fi :variabile, marginale, directe etc.

 Costurile produselor/serviciilor sunt cheltuielile prilejuite cu produsele fabricate sau cumparate

pentru a fi vandute, respectiv revandute, cat si pentru serviciile prestate.
 Costurile perioadei se refera la cheltuielile care influenteaza rezultatul, fara a avea legatura cu
vanzarile si celelalte venituri, cum sunt: cheltuielile generale de administratie, cheltuielile de
desfacere, cheltuielile financiare si cheltuielile exceptionale.

 Costurile de aprovizionare cuprind cheltuielile referitoare la procurarea si stocarea capitalului

circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie etc.
 Costurile de distributie se refera la ansamblul cheltuielilor de tipar de la finalizarea productiei
pana la ajungerea acesteia la beneficiari.
 Costuri de productie

Microeconomia se ocupa, in special, de costul de productie care reprezinta expresia baneasca a

consumului factorilor de productie necesari realizarii unui volum stabilit de produse/servicii.
Costul de productie, fiind in stransa legatura cu evolutia nivelului productiei, este considerat in literatura
de specialitate ca o functie a volumului fizic al productiei. Deci:
C = f(Q), in care Q este volumul productiei.
De asemenea, costul de productie este, totodata, si un factor determinant in stabilirea marimii preturilor
sau al alegerii politicii de pret. Deosebirea intre costul de productie (numit in unele parti din lucrare si
cost) si cheltuiala se exprima prin faptul ca prin cheltuiala se asigura plata factorilor de productie necesari
organizatiei pentru realizarea unei marfi, iar costul, asa cum s-a mentionat, este expresia baneasca a
consumului factorilor de productie.
In practica, pentru cunoasterea si intelegerea fenomenelor microeconomice la nivelul producatorului si al
ofertei acestuia, exista urmatoarea tipologie a costurilor de productie:
dupa orizontul temporal si variatia volumului productiei:

 costuri variabile ;
 costuri conventional-constante.
dupa folosirea alternativa a resurselor:

 costuri contabile;
 costuri economice (de oportunitate).

dupa volumul productiei folosit ca baza de calcul:

 costuri medii;
 costuri marginale.

Pornind de la tipologia costurilor prezentate anterior se pot face urmatoarele aprecieri:

Costuri variabile
Costurile variabile reprezinta categoria de costuri care se modifica sub influenta schimbarii nivelului
productiei. Trebuie subliniat ca pe termen lung toate costurile sunt considerate variabile. Pe termen scurt
doari o parte din costuri pot fi variabile. In aceasta categorie se pot include costurile referitoare la
consumul de materii prime, materiale, combustibil si energie pentru necesitati tehnologice, salariile
personalului direct productiv si aditionalele la salarii etc.
Relatia dintre costuri si volumul productiei se exprima prin indicele de variabilitate, si anume:

unde:
Iv = indicele de variabilitate;
Ci, Co = costurile de productie din perioada curenta si de baza;
Qi, Q0 = volumul productiei in perioada curenta si de baza.
Raportate la indicele de variabilitate (Iv), costurile variabile pot fi:

 costuri proportionale;
 costuri nonproportionale.

Costurile proportionale reprezinta categoriile de costuri ale caror modificari sunt influentate direct si in
acelasi sens (deci proportional) de catre schimbarea nivelului volumului de productie.
Costurile proportionale au Iv = 1.
Multiplicarea volumului productiei determina o crestere in aceeasi proportie a costurilor. Grafic, relatia
dintre costuri si volumul productiei se prezinta astfel (figura 1.1):
 Figura 1.1 Costuri proportionale
In practica, proportionalitatea se pastreaza pe anumite intervale de timp, cand sub influenta unor factori
(cum ar fi modificarea normelor, preturilor, etc.) se schimba nivelul acesteia (figura 1.2 pentru intregul
volum al productiei si figura 1.3 pe unitatea de produs).

Figura 1.2 Modificarea proportionalitatii

 Figura 1.3 Modificarea proportionalitatii
Costurile nonproportionale reprezinta categoriile de costuri al caror nivel se modifica diferit fata de
schimbarea volumului productiei. Costurile nonproportionale se impart in urmatoarele categorii:

 costuri progresive;
 costuri degresive;
 costuri regresive;
 costuri flexibile.

a) Costurile progresive se caracterizeaza prin faptul ca nivelul creste in proportie mai mare si mai rapid
decat volumul productiei. Costurile progresive au Iv > 1
Relatia dintre costurile progresive, atat pe total, cat si pe unitatea de produs, se exprima grafic astfel
(figura 1.4):
 Figura 1.4 Costuri progresive
In figura 1.4 se poate observa ca la o dublare a volumului productiei (de la Q1 la Q2) are loc o crestere de
3 ori a costurilor (de la C1 la C3).
b) Costurile degresive (cunoscute si sub denumirea de costuri subproportionale) se particularizeaza prin
faptul ca ele cresc in proportie mai mica decat creste volumul productiei.

Costurile degresive au Iv < 1

Reprezentarea grafica a costurilor degresive pentru intreaga productie (figura 1.5) arata un raport diferit al
cresterii celor doua elemente (productia avand o modificare superioara costurilor degresive), iar pe
unitatea de produs (figura 1.6) exprima faptul ca la inceput curba costurilor este mai accentuata ca efect
al degresiunii costurilor conventional-constante, dupa care scade mai lent, ele afectand un numar mai
mare de produse fabricate.
Figura 1.5 Costuri degresive pentru intreaga productie

Figura 1.6 Costuri degresive pe unitatea de produs

Costurile degresive (din care se pot mentiona cheltuielile cu intretinerea si functionarea utilajelor,
salariile muncitorilor din sectiile auxiliare etc.), desi fac parte din categoria costurilor variabile, au totusi o
structura fixa si variabila (atunci cand este luat in consideratie intregul volum al productiei realizate). In
acest caz, relatia de calcul a costurilor degresive este urmatoarea:

Cd = cv·Q + CF
unde:
Cd = costul degresiv (total)
cv = costul variabil unitar
Q = volumul productiei dintr-o perioada viitoare de gestiune
CF = costul conventional-constant
Relatia de calcul mentionata anticipeaza nivelul costurilor degresive dintr-o anumita perioada de timp
(numita si perioada viitoare de gestiune) iar determinarea elementelor componente se realizeaza cu
ajutorul procedeului de maxim si minim care cuprinde urmatoarele faze: 1) Stabilirea costului variabil
unitar (cv) din perioada curenta cu ajutorul formulei:

unde:
C1, C0 = costurile de productie din perioada curenta si perioada de baza;
Q1,Q0 = volumul productiei din perioada curenta si perioada de baza.
C1 si C0 sunt considerate cost maxim (Cmax) si respectiv cost minim (Cmin), iar Q1 si Q0 productia
maxima (Qmax) si productia minima (Qmin). In aceasta situatie, formula de calcul devine:

c) Costurile regresive au Iv < 1 .

In categoria costurilor regresive se includ cheltuielile cu intretinerea si functionarea utilajului, cheltuielile
comune ale sectiei, costurile in siderurgie cand prima sarja preia cele mai mari costuri cu incalzirea
cuptorului.
Costurile regresive (atat pe total, cat si pe unitatea de produs) se prezinta grafic astfel (figura 1.7):
 Figura 1.7 Costuri regresive
d) Costurile flexibile reprezinta categoria de costuri care variaza aleator sub influenta schimbarii
volumului productiei si a altor factori. Ca urmare, in anumite perioade de timp costurile flexibile pot avea
caracteristici ale costurilor proportionale, degresive, regresive, sau progresive (figura 1.8):

Figura 1.8 Costuri flexibile

In schimb, in cazul costurilor flexibile pe unitatea de produs, nivelul minim al acestora este in punctul de
transformare a costului degresiv in cost progresiv (figura 1.9).

Figura 1.9 Relatia cost degresiv – cost progresiv

Costuri conventional-constante.
Costurile conventional-constante ( numite, in practica organizatiei, costuri fixe) reprezinta categoria de
costuri care nu-si schimba marimea sau si-o schimba nesemnificativ sub influenta modificarii
volumuluiproductiei (figura 1.10).
Aceasta categorie de costuri (cum ar fi cele referitoare la amortizarea masinilor, instalatiilor, cladirilor sau
salariile personalului din structura de conducere) trebuie suportate de organizatie chiar daca intr-o
anumita perioada nu realizeaza productie.
 Figura 1.10 Costuri conventional - constante
Costurile conventional-constante se impart in doua categorii:

 costuri fixe care raman constante in raport cu modificarea (cresterea, descresterea) volumului

productiei;
 costuri relativ-fixe care se modifica in proportie neinsemnata fata de variatia volumului
productiei.

In timp, costurile conventional-constante cunosc o evolutie in salturi ascendente sau descendente

(figura 1.11), dupa cum se manifesta influenta diversilor factori interni (dotarea tehnica, normele de
consum etc.) sau externi (modificari legislative etc.).

Figura 6.11 Modificarea costurilor conventional - constante

Pe unitatea de produs graficul costurilor conventional-constante prezinta o curba descendenta (figura
1.12) care este influentata de urmatorii factori:
  nivelul costurilor fixe totale;
 gradul de incarcare a capacitatilor de productie;
 nivelul productiei realizate.

Figura 1.12 Costurile conventional – constante sub influenta unor factori

Costurile conventional-constante (CF) impreuna cu toate categoriile de costuri variabile (CV)
formeaza costul total (CT).

CT = CF +CV

Costuri contabile
Costurile contabile reprezinta expresia baneasca a consumurilor de resurse
determinate de fabricarea si desfacerea unor marfuri.
Costurile contabile prezinta cateva caracteristici:

 sunt costurile reale, constante si inregistrate in evidenta contabila a organizatiei;

 exprima efortul producatorului pentru a achizitiona factori de productie necesari realizarii unor
marfuri si pentru asigurarea nivelului consumurilor din fazele de fabricatie ale acestora;
 nu au in vedere folosirea alternativa a capitalului organizatiei si a fortei de munca in alte afaceri.
In practica organizatiei folosirea acestor categorii de costuri impune adaugarea la denumirea unor
indicatori economici a termenului de „contabil” (de exemplu profit net si brut contabil etc.)
.

Costuri economice (de oportunitate)

Costurile economice (sau de oportunitate) reprezinta expresia baneasca a
optiunii pentru producerea sau desfacerea unor marfuri in detrimentul altor
marfuri.
Costurile economice (de oportunitate) prezinta, la randul lor, o serie de caracteristici:

 stau la baza calculelor previzionate ale costurilor;

 asigura corectarea si adaptarea costurilor calculate in contabilitate;
 exprima daca un producator a selectat decizia optima de a produce o marfa, pornind de la
valorificarea cea mai buna a resurselor disponibile.

Intre costurile economice si costurile contabile se poate pune semnul egalitatii daca se corecteaza
costurile contabile cu pierderile rezultate din nefolosirea capitalului si a fortei de munca in alte alternative
de afaceri (desfasurate in cadrul organizatiei sau in afara acesteia).
Ca si in cazul costurilor contabile, aceasta categorie de costuri adauga la denumirea unor indicatori
economici termenii „normal” sau „economic” (de exemplu, profit normal, profit economic etc.). Astfel, daca
din profitul net contabil se scade profitul normal, se poate obtine profit/pierdere economic/economica.

Costuri medii
Costul mediu exprima categoria de cost stabilita pe unitatea de marfa (produs,
serviciu) ca urmare a raportarii costului (de productie) la volumul productiei.
Formula de calcul utilizata:

Cm = C/Q
unde:
Cm = costul mediu;
C = costul de productie;
Q = volumul productiei.
In literatura de specialitate se utilizeaza urmatoarele categorii de costuri medii (dupa tipologia costului
folosit):
 cost conventional-constant mediu;
 cost variabil mediu;
 cost total mediu (numit cost unitar).
Costul mediu este folosit in analiza marimii economice a productiei organizatiei (MEP), cat si in
exprimarea economiilor de scara.
Costuri marginale
Costurile marginale reprezinta categoria de costuri care exprima cu cate unitati
creste sau scade costul total atunci cand volumul productiei variaza (creste sau
scade) cu o unitate sau cu un numar de unitati bine determinate.
Ca urmare, formulele de calcul sunt urmatoarele:
a) pe unitatea de produs:

unde:
ΔCT = modificarea absoluta a costurilor totale;
ΔQ = modificarea absoluta a volumului productiei;
CT1, CT0 = costurile totale in doua perioade de evolutie (numite curenta si de baza);
Q1, Q0 = volumul productiei in doua perioade de evolutie (numite curenta si de baza);
CM = costul marginal.
b) pe numar de unitati de productie bine determinate:

CM = ΔCT = CT1-CT0
Costul marginal se caracterizeaza prin faptul ca:

 exprima rata cresterii sau descresterii costurilor totale;

 este independent de costul conventional-constant, deoarece acesta nu influenteaza volumul
productiei;
 este in mod necesar pozitiv intrucat costul variabil reprezinta, in general, functie crescatoare de
volumul productiei.

Costul marginal poate fi utilizat si in determinarea altor categorii de costuri, cum sunt: costul proportional
total si costul conventional-constant. Astfel, pentru stabilirea costului proportional total se foloseste
formula de calcul:

Cpt = Q x CMu
unde:
Cpt = costul proportional total;
Q = volumul productiei obtinut intr-o anumita perioada de timp stabilita;
CMu = costul managerial pe unitatea de produs.
Fig. 1.13 Comportamentul costurilor unitare si marginale

      2.  MODALITATI DE REDUCERE A COSTURILOR IN NOUA ECONOMIE

Activitatea de reducere a costurilor poate fi desfasurata numai acolo, unde exista rezerve in acest sens,
respectiv numai atunci cand se cunosc natura si volumul acestor rezerve, precum si factorii care ar putea
conduce la mobilizarea lor
Cea mai importanta dintre finalitatile analizei costurilor este cresterea eficientei consumurilor de resurse
in procesele interne de creare a valorii. Aceasta inseamna reducerea consumurilor de resurse in conditiile
mentinerii valorii create, sau, ideal, a cresterii acesteia.
Micsorarea costurilor necesita ridicarea nivelului de calificare a lucratorilor, perfectionarea
echipamentelor tehnice de productie, a tehnologiilor de fabricatie, a activitatii de administrare, de gestiune
si conducere, stimulare materiala, cresterea productivitatii

Caile de reducere a costurilor de productie:

a)     Reducerea consumurilor specifice (tehnologice). Consumul specific este cantitatea de materie

prima, materiala, combustibil in expresie fizica etc. utilizata pentru executarea unei unitati de produs finit
sau a unei unitati de prestare. Reducerea consumurilor specifice constituie principala cale de reducere a
costurilor.
b)     Utilizarea intensiva a capacitatilor de productie are ca rezultat scaderea partii de amortizare pe
unitatea de produs si implicit reducerea costului de productie;
c)     Accelerarea vitezei de rotatie a capitalului circulant, prin imbunatatirea aprovizionarii tehnico-
materiale, scurtarea ciclurilor de productie, accelerarea desfacerii produselor fabricate etc,;
d)     Cresterea productivitatii muncii in conditiile in care indicele productivitatii muncii devanseaza indicele
salariului mediu;
e)     Reducerea cheltuielilor administrative - gospodaresti in conditiile cresterii volumului productiei se
poate asigura prin realizarea unei proportii optime intre personalul productiv si cel auxiliar, prin
mecanizarea lucrarilor de calcul si evident etc.;
f)      Reducerea stocurilor de materiale si in special a stocurilor supranormative, care imobilizeaza
resursele banesti;
g)     Reducerea cheltuielilor de desfacere si de publicitate comerciala

3. ECONOMII DE SCARA – DEFINITIE, TIPURI, EFECTE ALE ECONOMIILOR DE

SCARA
Economiile de scara apar atunci cand costurile marginale de productie ale firmei scad. Acestea pot
rezulta din modificari la nivel macroeconomic, cum ar fi costurile reduse ale imprumuturilor sau
infrastructura noua, sau de la imbunatatiri la nivel de intreprindere. Aceasta inseamna ca o firma poate
uneori sa realizeze economii de scara sau dezavantaje de scara bazate pe variabile aflate in afara
controlului sau.
Economistul din secolul al nouasprezecelea, Alfred Marshall, a fost primul care a distins intre economiile
interne de scara, controlate de firma, si economiile de scara externe, care au impact asupra industriei in
ansamblu. Marshall a argumentat ca economiile externe de scara genereaza efecte externe pozitive si
contribuie in mare masura la cresterea economica. Inventia pe Internet a creat economii de scara externe
pentru intreprinderile de toate tipurile prin reducerea costurilor si a timpului necesar pentru colectarea de
informatii; sa comunice cu consumatorii si partenerii; si accelerarea operatiunilor.
Economiile interne de scara pot aparea din mai multe surse diferite. Teoria economica sugereaza ca
economiile de scara apar deoarece firmele incep sa se specializeze in operatiunile lor. Aceasta
specializare se poate intampla in procesul de productie, in procesul administrativ sau in procesul de
distributie. De exemplu, intr-un sens foarte mic, angajatii care folosesc o tastatura isi pot mari
productivitatea marginala, devenind dactilografisti mai buni, ceea ce reduce costul sau timpul fiecarui
cuvant suplimentar tastat.
Economiile economice de scara pot fi obtinute prin imbunatatirea echipamentelor de capital si a
proceselor de productie pe care le utilizeaza o firma. Cand Henry Ford a introdus linia de asamblare la
uzina de productie a automobilelor sale, el a imbunatatit semnificativ economia companiei de scara. Pana
cand alte intreprinderi au inceput sa adopte procesul de productie mai eficient, linia de asamblare sa
mutat de la o economie interna de scara la una externa.
Unele intreprinderi mari si reputate pot realiza economii interne de scara prin imprumutarea fondurilor cu
dobanzi mai mici decat concurentii lor. Ratele mai mici reduc costurile dobanzilor la expansiunea
capitalului. Acest lucru permite obtinerea de unitati suplimentare cu costuri de intrare mai mici. Pe o scara
mai agregata, economiile externe financiare de scara pot aparea ori de cate ori rata dobanzii de pe piata
scade si costurile de imprumut scad in intreaga economie.
Globalizarea a determinat intreprinderile mari sa realizeze economii de scara mai mari, permitandu-le sa
urmareasca resurse mai ieftine din intreaga lume. Poate fi mai ieftin, de exemplu, sa angajeze forta de
munca intr-o tara in curs de dezvoltare bogata in forta de munca decat in Statele Unite. Aceste economii
de scara nu se extind doar la munca; orice resursa de intrare obtinuta la un cost mai mic poate contribui
la reducerea costurilor marginale, presupunand ca costurile de gasire, transport sau incorporare nu scapa
nici un castig.Teoretic, globalizarea permite maximizarea productivitatii lumii, permitand o specializare
sporita, o diviziune a muncii si economii de scara proportionale cu resursele combinate ale globului .

4. RELATIA DINTRE COST SI PRODUCTIVITATE

Productivitatea oglindeste eficienta cu care sunt folosite resursele umane, naturale si financiare de care
dispune firma.
Unitatea economica trebuie sa aiba in vedere ca resursele alocate sa fie de asa natura
gestionate, incat maximizarea productiei sa aiba loc prin marirea randamentului, nu apelandu-se la
suplimentarea consumului de factori. De asemenea, este vorba de optim sau gestiune optimala, atunci
cand se urmareste ca un volum de productie dat sa se realizeze cu costuri minime.
Realizarea optimului producatorului presupune existenta unor alegeri posibile, intr-un anumit
cadru de miscare. Optimul producatorului este considerat, totodata stare de echilibru, deoarece, in acest
caz, producatorul nu mai este nevoit sa caute alta solutie.
Practic, productivitatea oglindeste un dublu proces:
- marirea cantitatii de produse si servicii ce se obtin la fiecare unitate de efort
- micsorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecarei unitati de produs sau serviciu.
Astfel, sporirea productivitatii muncii da expresia concentrata perfectionarilor ce au loc in
conditiile de productie.
La sporirea productivitatii muncii concura un numar variat de factori.
Principalele categorii sunt:
1) Factorii tehnici care au in vedere nivelul atins de stiinta, tehnica, tehnologie la un moment dat
2) Factorii economici si sociali sunt cei legati de organizarea productiei si a muncii atat la nivel micro
cat si la nivel macroeconomic, conditiile de munca si viata.
3) Factorii umani si psihologici, cei legati de pregatirea scolara, nivelul de cultura, adaptabilitate la
conditiile de munca, satisfactia pe care le-o ofera aceasta, viata de familie, influenta religiei si a traditiei in
alegerea meseriei.
4) Factori naturali referitori la conditiile de clima, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor
naturale.
5) Factori de structura care influenteaza nivelul productivitatii muncii prin schimbarile survenite in
structura pe ramuri si subramuri a economiei nationale.
Dintre caile de marire a productivitatii muncii, cele mai importante sunt: automatizarea,
robotizarea, promovarea tehnicilor noi, innoirea productiei, perfectionarea organizarii productiei si a
muncii, pregatirea si perfectionarea resurselor umane, cointeresarea materiala a muncii.

Automatizarea robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esentiale ale progresului tehnic
contemporan. Acestea atrag dupa sine sporirea productivitatii deoarce asigura obtinerea unei
productivitati mai mari cu aceleasi cheltuieli de munca, favorizeaza diminuarea celorlate cheltuieli pe
produs si in general, realizarea de economii.

Modernizarea capacitatilor de productie existente, consta in imbunatatirea parametrilor sai tehnico

functionali, in vederea reducerii consumului de materii prime si energie electrica, ridicarea gradului de
siguranta in exploatare, cresterea vitezei de lucru.

Innoirea productiei prin perfectionarea caracteristicilor constructive, functionale, estetice, ergonomice, in

vederea satisfacerii la un nivel inalt calitativ are implicatii si asupra cresterii productivitatii muncii. Masinile
si utilajele este recomandabil a se innoi la 5-6 ani in medie. Mentinerea in fabricatie a unor produse cu un
nivel tehnic scazut, realizate cu tehnologii invechite conduce la scaderea gradului de competitivitate.

Perfectionarea organizarii productiei si a muncii reprezinta un proces complex, cu caracter dinamic si de

continuitate, care presupune adaptarea de catre conducerile unitatilor economice a unui ansamblu de
masuri si folosirea de metode si tehnici stabilite pe baze de studii. Presupune calcule tehnico-economice,
care tin seama de noile descoperiri ale stiintei, pentru asigurarea unui cadru optim functional. Asigurarea
unor fluxuri continue de fabricatie, sincronizarea efectuarii in timp a diferitelor activitati, incarcarea optima
a utilajelor, folosirea rationala a timpului de lucru, buna organizare a activitatilor cu caracter auxiliar,
imbunatatirea activitatii de reparatie si intretinere, perfectionarea activitatii de transport intern si
depozitare, etc, sunt doar cateva aspecte care ar putea conduce la cresterea productivitatii.

Pregatirea si perfectionarea pregatirii resurselor umane. Formarea profesionala si perfectionarea

continua, reprezinta principala cale de autovalorificare si dezvoltare a factorului uman, de valorificare
superioara a potentialitatilor creative si anticipative ale omului. De aceasta depinde receptivitatea si viteza
de adaptare la nou.

Cointeresarea materiala conditioneaza veniturile populatiei de rezultatele lor in munca. In aceasta

directie, o importanta deosebita o are aplicarea unui sistem de repartitie care, pe de o aprte, sa determine
cat mai corect marimea salariului fiecarui lucrator, adica ceea ce i se cuvine dupa munca depusa si, pe
de alta aprte, sa asigure un sistem de norme de munca in pas cu progresul, prin care sa se stabileasca
aportul fiecaruia la activitatea generala a firmei. Orice neglijare in acest domeniu se va reflecta
intotdeauna nefavorabil mai devreme sau mai tarziu, in sensul unei insuficiente cointeresari.

Intr-o economie de piata scopul oricarei activitati economico-financiara este obtinerea de profit,
adica activitatea respectiva sa fie rentabila.
Rentabilitatea apare astfel ca un instrument hotarator al mecanismului economiei de piata atat in
orientarea activitatii de productie cat si in orientarea utilizarii resurselor materiale, umane si financiare.
Profitul este scopul si ratiunea actiunii economice, mobilul principal al investirii capitalului, fiind
criteriul principal de analiza al eficientei economice. Maximizarea profitului constituie motivatia agentului
economic de a actiona intr-un anumit domeniu de activitate lucrativa, deci este un criteriu de
fundamentare a optiunii sale, privind orientarea capitalului si restructurarea productiei.
 Profitul stimuleaza eforturile agentului economic in vederea perfectionarii activitatii sale si are o
semnificatie deosebita pentru societate, deoarece prin prelevarea unei parti din venit la buget sunt
satisfacute nevoi sociale generale privind invatamantul, sanatatea, cultura, administratia de stat si
apararea.
Profitul (beneficiul), ca indicator absolut (de marime) al rentabilitatii, constituie premisa si
consecinta a unei “afaceri”. Ca premisa, se are in vedere faptul ca initierea unei afaceri implica o anumita
investitie, iar consecinta o constituie rezultatul asteptat de investitor. Cu cat acest rezultat este mai mare,
cu atat se formeaza noi surse disponibile pentru alte investitii. Analiza rentabilitatii se realizeaza pe baza
“contului de profit si pierdere”, care arata modul in care s-a ajuns la o anumita stare patrimoniala finala,
care au fost fluxurile de venituri si cheltuieli.
De aceea, analiza pragului de rentabilitate este esentila pentru orice firma comerciala.
Pragul de rentabilitate este numit de unii analisti punct de echilibru sau punct critic.
El arata acea dimensiune a productiei de bunuri, servicii etc., unde costurile totale sunt egale cu
incasarile, deci beneficiul este nul.
Este evident ca activitatea economica devine rentabila peste acest prag, iar sub acest prag
activitatea inregistreaza pierderi.
Astfel analiza acestui indicator este necesara pentru:
 stabilirea nivelului productiei;
 adoptarea programelor de modernizare sau retehnologizare (pentru micsorarea
cheltuielilor);
 stabilirea necesarului de vanzari.

5. PRAGUL DE RENTABILITATE SI OPTIMUL PRODUCATORULUI

Stabilirea indicatorului de rentabilitate poate fi facuta pentru intreaga activitate a firmei sau doar
pentru unul sau mai multe produse.

I. Analiza pragului de rentabilitate la nivelul intregii activitati.

Pragul este atins in conditiile in care:
CA = CT, unde:
CA = cifra de afaceri;
CT = cheltuielile totale.
CT = CF + CV, unde:
CF = cheltuielile fixe;
CV = cheltuielile variable.
Cu cat cifra de afaceri este mai mare, departandu-se de pragul de rentabilitate, se poate spune
ca firma este mai stabila financiar.
Din punct de vedere al stabilitatii financiare, firma se poate afla intr-una din situatiile urmatoare:
 Instabila cand cifra de afaceri depaseste cu pana la 10% pragul de rentabilitate;
 Relativ stabila cand procentul este intre 10% si 20%;
 Confortabila cand procentul depaseste 20%.
Acest procent de depasire a cifrei de afaceri fata de pragul de rentabilitate este numit marja de
siguranta (MS)
Valoare majei de siguranta este un element de baza in relatiile financiare ale firmei cu institutiile
bancare in privinta creditarii firmei de care banci. Acesta deoarece bancile la acrodarea creditelor tin cont
de stabilitatea financiara a firmei.

II. Stabilirea pragului de rentabilitate pe produs

Acest prag poate fi stabilit prin metode grafice sau prin calcule.
Modul de stabilire a pragului tine cont de evolutia costurilor si a veniturilor in functie de volumul
productiei.
Cheltuielile variabile se reprezinta grafic ca o dreapta ce trece prin origine deoarece ele sunt
proportionale cu nivelul productiei.
 Cheltuielile fixe adunate cu cele variabile (CF + CV), tinand cont ca cheltuielile fixe nu depind de
nivelul productiei se reprezinta ca o dreapta paralela cu dreapta cheltuielilor variabile si este situata
deasupra ei.
Cifta de afaceri se reprezinta ca o dreapta cu o panta mai mare decat dreapta CT = CF + CV.
La intersectia celor doua drepte se afla punctul E care are abscisa QE, care arata pragul de
rentabilitate adica nivelul productiei in cazul in care CA = CF + CV ( profitul Pr = 0).
Pentru determinarea lui QE prin relatii matematice se pot scrie relatiile:
QE ¿ P = CF + QE ¿ cv, unde:
P = pretul unui produs
cv = cheltuielile variabile pentru un produs.
CF
Se obtine in final relatia QE = P−cv .
Este evident ca profitul Pr poate fi crescut prin reducerea costurilor (CV + CF).
Reducerea costurilor fixe se poate realize prin:
 utilizarea unor utilaje cu consum specific mai redus;
 reducerea cheltuielilor cu personalul TESA;
 reducerea cheltuielilor cu combustibilul.
Reducerea costurilor varabile se poate realize prin:
 diminuare consumurilor specifice de materii prime si materiale;
 achizitionarea de materiale, materii prime mai ieftine;
 organizarea mai buna a procesului de munca.
Cresterea veniturilor adica cresterea pretului produsului se poate face prin marirea calitatii si
competitivitatii produsului.
In concuzie rezulta ca stabilirea pragului de rentabilitate este un indicator foarte important care
sta in atentia conducerii firmelor. Determinarea pragului de rentabilitate este de o importanta majora in
dimensionarea profitului pe care il realizeaza firma respectiva.
Economia de piata pune problema eficientei economice la nivelul fiecarei firme, deoarece
ineficienta activitatii duce la eliminarea acesteia de pe piata, punand-o in situatia de faliment.
Falimentul este situatia determinata de mecanismele pietei si sanctionata juridic, pentru ca agentul
economic nu mai are nici o posibilitate reala de continuarea a activitatii respective.

6. STUDIU DE CAZ: REDUCEREA COSTULUI

Dupa cum arata acest studiu de caz de automatizare Order-to-Cash, factorii declansatori in

gasirea unei solutii pentru automatizare sunt platile intarziate si timpul indelungat necesar pentru
onorarea comenzilor.
E-Boda este un producator si distribuitor de produse electronice din Romania. E-Boda acopera
majoritatea categoriilor de produse electronice, de la smartphone-uri la hoverboard-uri electrice.
Cu un venit mai mare de 10 milioane de euro in 2017, E-Boda este un jucator important pe piata
de electronice, cu distributie catre majoritatea retailerilor, atat in mediul online cat si in
magazine.
Avand o echipa mica de aproximativ 30 de angajati, cautarea unei solutii de automatizare Order-
to-Cash a fost o prioritate pe agenda lor. In 2014, E-Boda a fost abordata de catre echipa
DocProcess cu o propunere de automatizare a procesului lor Order-to-Cash. Beneficiile au fost
vizibile instantaneu: rata redusa de erori, eliminarea sarcinilor manuale si plati primite la timp.

Order-to-Cash – un proces vital pentru cresterea companiei

Order-to-Cash este procesul care cuprinde vanzarile, livrarile si platile pentru bunurile sau
serviciile vandute. Acesta implica mai multe sub-procese:
  Gestionarea creditului clientilor
 Managementul comenzilor
 Onorarea comenzilor
 Distributia de bunuri
 Facturarea si reconcilierea

Gestionarea vitezei si a acuratetei acestor procese – cu alte cuvinte, automatizarea acestora – este
esentiala pentru dezvoltarea companiei si reducerea costurilor. Capgemini Consulting a estimat
ca un proces electronic O2C, cu facturare electronica, a redus costul asociat trimiterii si
procesarii documentelor cu 65%.

Business-ul inainte de automatizare

Inainte de automatizarea procesului O2C, angajatii E-Boda introduceau si procesau comenzi
manual. Acestea soseau intr-o varietate de formate si canale: hartie, fisiere pdf, e-mail, xls si
trebuiau introduse manual in ERP. Pentru un singur comerciant, E-Boda are o medie de 500 de
comenzi pe luna, fiecare cu mai multe coduri de produs (SKU). O complicatie suplimentara este
faptul ca majoritatea retailerilor realizeaza comenzi pe departament, nu centralizat pe magazin.
Acest lucru genereaza cantitati masive de date care trebuie gestionate de diversi angajati ai E-
Boda.
Copierea datelor din comenzi in ERP dura cateva minute pentru fiecare comanda si includea si
cateva apeluri telefonice pentru a clarifica codurile produselor sau cantitatile lor.
Pe partea de facturare, inainte de trecerea la facturarea electronica, E-Boda trebuia sa astepte
cateva zile inainte de a sti daca o factura a fost emisa corect si acceptata de cumparator. Acest
lucru conducea la intarzieri in efectuarea platilor si la previziuni slabe privind fluxul de numerar.

Business-ul dupa automatizare

DocProcess a sugerat producatorului un proces complet de procesare electronica a acesui flux.
Astfel, comenzile ajung direct in ERP-ul E-Boda. Managerii de vanzari aproba apoi comenzile si
confirma primirea comenzii. Odata ce marfa este pregatita pentru expediere, avizul de expeditie
electronic este trimis catre magazine, pentru a realiza pregatirea de receptie. E-Boda primeste
apoi avizul de receptie (NIR) electronic in ERP si emite factura electronica. Toate aceste
documente si mesajele de status sunt livrate electronic intre ERP-ul E-Boda si ERP-ul fiecarui
cumparator.
Reducerea ratei de eroare a fost observata imediat. „Atunci cand reprezentantul serviciului
pentru clienti introduce manual comenzile, este mare probabilitatea ca el sa introduca date
gresite. Pot introduce gresit codurile de produs sau cantitatile.”, spune Marius Ungureanu, Key
Account Manager la E-Boda. „Este foarte usor sa gresesti, dar acum acest lucru a fost eliminat”.
Cu platforma de automatizare DocProcess P2P si O2C, E-Boda beneficiaza acum de:

Costuri mai mici

Eliminarea costurilor de management al hartiei (imprimare, expediere, duplicare), precum si

sarcinile manuale asociate, e-mailurile de clarificare si apelurile telefonice, au condus la o
scadere semnificativa a costurilor cu managementul clientilor. Estimam o scadere cu aproximativ
70% a costurilor.
Cicluri de vanzari mai rapide

Daca inainte procesarea dura cateva minute bune pentru fiecare comanda, acum acest proces este
finalizat in doar cateva secunde. Platforma DocXchange poate procesa si imbogati documente in
milisecunde, mai repede decat orice roboti front-end.

Plati mai rapide si prognoze imbunatatite ale fluxului de numerar

Comenzile, avizele de expeditie si facturile sunt validate in functie de regulile specifice de

business ale fiecarui cumparator, inainte de a ajunge in sistemele de management ale
cumparatorului. Astfel, E-Boda poate evita erorile din documente, erori ce ar conduce la facturi
respinse si plati intarziate.

Nivele imbunatatite de servicii pentru clienti

Prelucrarea comenzilor si a facturilor in mod corect si la timp mentine cumparatorii fericiti – atat
managerii magazinelor, cat si personalul departamentului de control factura-furnizor. In
ansamblu, interactiunea cu cumparatorii a scazut pe partea de prelucrare. Acest lucru a permis
celor E-Boda sa aloce mai mult timp pentru dezvoltarea vanzarilor.

Pasii pentru proiectul Order-to-Cash

DocProcess initiaza un proiect O2C cu o evaluare completa a proceselor, sarcinilor si
documentelor schimbate intre vanzatori si cumparatori. In decurs de o saptamana, consultantii
nostri pot analiza situatia actuala si pot organiza interviuri cu departamentele de finante, logistica
si vanzari cu privire la punctele dificile si la situatia dorita.
Urmatorul pas este simplificarea procesului O2C, eliminand pasii fara valoare adaugata.
Automatizarea sarcinilor gresite nu face decat sa inrautateasca lucrurile mai rapid. In aceasta
etapa, consultantii configureaza regulile de afaceri pe care toate documentele de intrare si iesire
trebuie sa le respecte. De exemplu, daca exista cumparatori care au acces numai la un subset al
portofoliului de produse sau au o cerinta minima de cantitate de comanda, DocProcess poate
configura robotii DocXchange pentru a le verifica.
Documentele primite (comenzi, avize de primire) sunt verificate din punct de vedere al tipului
(hartie, pdf, xls, xml etc.), formatului si canalului de intrare – apoi transformate in formatul dorit
pentru ERP-ul vanzatorului. In acest fel, niciuna dintre parti nu trebuie sa-si modifice procesele
sau tehnologia.
In cele din urma, se adauga un modul de facturare electronica pentru atingerea obiectivelor finale
ale unui proiect de automatizare O2C: reducerea facturilor neincasate si reducerea costului de
procesare a creantelor.

Recomandari
Procesul de automatizare a comenzilor este gradual, asa cum arata acest studiu de caz de
automatizare Order-to-Cash. In 2014, automatizarea comenzilor era inca o noutate in
operatiunile intre companii. In prezent insa, aceasta castiga teren in operatiunile de retail, cele
bancare, de asigurari si de productie, unde mii de documente sunt transferate electronic intre
parti. Robotic Process Automation este o solutie eleganta in acest scop, in special robotii care
lucreaza in backend, unde tranzactiile au o rapiditate extraordinara si trebuie sa tina cont de
validarile dorite de parti.
 Bibliografie:

 Mecu, Constantin; Daniela Paşnicu,” Microeconomie, Tipuri fundamentale de

pieţe”,  Editura Fundaţiei România de  Mâine, Bucureşti, 2011
 Ioan Bulborea, “Microeconomie”
 Gheorghe Gorincu, “Mic dictionar al economiei de piata”, Editura Porto –
Franco, 1991
 Eric A. Helfert, “Tehnici de analiza financiara”, Eeditura BMT Publishing House,
2007
 Dorel Ailenei, Elena Balan, ”Economie”, Edutura Humanitas, 2008
 http://ro.wikipedia.org/
 http://www.google.ro/