UNIVERSITATEA CRESTINA “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE STIINTE JURDICE SI ADMINISTRATIVE

MASTER: DREPT EUROPEAN SI INTERANATIONAL

DIPLOMATIE EUROPEANA

LUCRARE PERSONALA

TEMA LUCRARII: TEHNICI DE NEGOCIERE

INDRUMATOR:

CONF. UNIV. DR. MADALINA TOMESCU

MASTERAND:

BUCURESTI

2011-2012

1
 CUPRINS

Rezumat ..................................................................................................................................... 3

Capitolul I – Tehnici de negociere

1.1. Conceptul de negociere ................................................................................................... 4

1.2. Semnificatia negocierilor in afacerile economice international ...................................... 6
1.3. Pregatirea negocierii ........................................................................................................ 8
1.4. Comunicarea – problema esentiala a comunicarii ........................................................... 9
1.5. Tehnici de negociere .......................................................................................................11

Capitolul II – Studiu de caz - Negocierile diplomatice purtate in cadrul conflictului Arabo-

Israel........................................................................... ................................................................13

2.1. Noua geopolitica a orientului mijlociu.............................................................................13

2.2. Formarea statului evreu....................................................................................................14
2.3. Razboaiele arabo-israeliene..............................................................................................17
2.4. Suprematia OEP si noul context international..................................................................21
2.5. Epoca negocierilor............................................................................................................27

Capitolul III – Concluzii ...........................................................................................................33

Bibliografie .................................................................................................................................34

2
 Rezumat

Conceptul de negociere

Negocierea este un mod de a gândi, o atitudine, un comportament, o ştiinţă, o filosofie. „Totul

este negociabil“ a spus Gavin Kennedy, în timp ce Bill Scott în ultima lucrare „ Art of
negotiation“ a reluat o afirmaţie unanim acceptată, şi anume: „Niciodată nu primeşti ceea ce meri
ţi, primeşti ce negociezi“.

Semnificatia negocierilor in afacerile economice international

Complexitatea deosebita a vietii social-economice si politice contemporane, faptul ca

participarea la relatiile economice internationale a devenit o cerinta indinspensabila a progresului
economic al fiecarei natiunii se reflecta si in intensificarea preocuparilor pentru asigurarea, prin
dialog si conlucrare, a unui cadru cat mai adecvat de desfasurare pe baza unor principii corecte,
echitabile, a relatiilor dintre state precum si a celor dintre firme.

Pregatirea negocierii

Pregatirea negocierii presupune cateva componente distincte si anume: intocmirea unor studii
macroeconomice si microeconomice prin culegerea de informatii pentru situarea cat mai corecta
a viitoarei afaceri economice internationale in contextul real al pietei interne si externe; definirea
si delimitarea cat mai exacta a obiectivelor proprii; identificarea obiectivelor partenerilor;
alegerea tehnicilor manageriale pentru urmatoarele afaceri care umeaza a fi negociate.

Comunicarea – problema esentiala a comunicarii

Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje, care pot fi procese mentale sau
expresii fizice. Oamenii preiau mesaje, le prelucreaza spre a le intelege si lanseaza mesaje pentru
a-si atinge anumite scopuri.

Tehnici de negociere

Tehnicile de negociere reprezinta procedee, metode utilizate de negociatori în abordarea

procesului de negociere. Spre deosebire de strategie care da o anumita viziune generala asupra
situatiei si procesului, având rolul sa orienteze demersurile si comportamentele partilor, tehnicile
se refera la proceduri de lucru în desfasurarea interactiunii. De asemenea, spre deosebire de
strategie, au un caracter contextual mai precis, de metoda de rezolvare a unei anumite sarcini.

Cuvinte cheie:tehnici de negociere, comunicare in negociere, strategii in negociere.

3
 Capitolul I – Tehnici de negociere

1.1. Conceptul de negociere

Negociereaeste un mod de a gândi, o atitudine, uncomportament, oştiinţă, o filosofie.

„Totul este negociabil“a spusGavin Kennedy, în timp ce Bill Scott în ultima lucrare „ Art of
negotiation“a reluat o afirmaţie unanim acceptată,şi anume: „Niciodată nu primeşti ceea ce meri
ţi, primeşti ce negociezi“. În literatura de specialitate găsim o serie de definiţii alenegocierii. În
general, acestea se referăla:

a) un ansamblu de tehnici utilizate de cel puţin doi parteneri pentru a ajunge la un consens;
b) un dialog între doi sau mai mulţi parteneri în scopulatingerii unui punct de vedere comun
asupra unei probleme aflate îndiscuţie;
c) suma discuţiilor purtate între doi sau mai mulţi parteneri în legăturăcu un deziderat
economic comun, cum ar fi: tranzacţiilecomerciale, cooperarea economică, acordarea
reciprocăde facilităţifiscale sau comerciale, aderarea la diferite instituţii sau organizaţii
etc.
d) o formăde colaborare între două sau mai multe părţi, înscopul ajungerii la o înţelegere
care poate fi consemnatăîntr-un tratat,acord etc.
e) un proces competitiv desf ăşurat pe baza dialogului participanţilor la negociere, în scopul
realizării unei înţelegericonform intereselor comune ale părţilor.[1]

Aparitia a mii si mii de firme romanesti care desfasoara activitati de comert exterior , ar
trebui sa conduca in mod logic si la aparitia unei noi meserii : cea de negociator. Totusi, pe nici o
carte de vizita nu scrie “negociator”. La noi inca se minimizeaza rolul acestei activitati esentiale.
Am putea spune ca negocierea este varful de lance al unei afaceri. De succesul negocierii
depinde succesul afacerii si perpetuarea relatiilor de afaceri.

În viata în general, daca stapânesti arta negocierii, ai o sansa în plus sa câstigi mai mult si
sa mai si pastrezi o relatie buna cu partenerul. Când negociezi bine poti sa orientezi, sa
influentezi si sa manipulezi partenerul pentru a-l face sa coopereze. Secretul consta în a reusi sa-l
antrenezi într-un joc de-a „Hai sa câstigam împreuna!”

Oamenii rezonabili înteleg repede ca nu-si pot impune vointa în mod unilateral si cauta
solutii în comun, adica solutii negociate.

Indiferent unde si între cine sunt purtate, negocierile apeleaza la retorica, la logica si la
elemente de teoria argumentarii. Uneori, folosesc tehnici de comunicare si manipulare
performante, precum Analiza Tranzactionala, Programarea Neuro-Lingvistica etc. Notiuni
precum oferta, cererea, pozitia, pretentia, obiectia, compromisul, concesia, argumentul,
tranzactia, argumentatia, proba etc, pot interveni frecvent în procesul de negociere.

[1] Nirenberg Gerard - Fundamentals of Negociating, Hawton Books, New York, 1974, p.50.

4
 Totodata elementele de comunicare non-verbala, precum fizionomia, mimica, gestica,
postura, îmbracamintea, aspectul general s.a. pot avea o importanta care nu trebuie neglijata.
Cultura partenerilor si puterea de negociere a partilor negociatoare sunt alte elemente de care
trebuie sa tina seama.

Elementele de tactica si strategie, capcanele si trucurile retorice ca si cunostintele de

psihologie a perceptiei pot juca un rol decisiv în obtinerea de avantaje mari în schimbul unor
concesii mici.

În lumea afacerilor contemporane, negocierea si negociatorul dobândesc o importanta

considerabila. Niciodata în istorie, tranzactiile comerciale nu au fost mai multe si nu s-au purtat
la valori mai mari. Pentru producator, importator sau distribuitor en-gross, un negociator bun
poate face în trei ceasuri tot atât cât fac zece sau o suta de executanti în câteva saptamâni sau
luni. Un negociator slab poate pierde la fel de mult. O marja de câteva procente la pret, la
termenul de garantie, la conditiile de livrare si transport, la termenul de plata sau o marja de
câteva procente, la comision sau dobânda, ramân oricând negociabile. În marile tranzactii, pe
piata industriala, unde se negociaza contracte cu valori de miliarde de lei, aceasta marja
negociabila poate însemna sume de zeci sau sute de milioane. De pe pozitia fiecareia dintre parti
acestea pot fi pierdute sau câstigate.

Complexitatea vietii social-economice si politice contemporane, derularea diverselor

afaceri între agentii economici, impun negocierea drept unul dintre cele mai pretioase atribute ale
vietii contemporane.

În acest context, negocierile sunt chemate sa raspunda problemelor complexe ce deriva

din nevoia obiectiva a dezvoltarii continue a relatiilor interumane, în general, a celor economice
si diplomatice, în special.

Mediul international de afaceri, supus tendintelor de globalizare si schimbare rapida,

gaseste în negociere o sursa de solutii pentru toate problemele, o modalitate de adaptare si
ajustare si un cadru optim de operare.

În prezent, rolul esential al negocierii este amplificat de o serie de factori economici si

social-politici:

- existenta unor probleme complexe, cu implicatii globale ce deriva din nevoia de

cooperare între firme si tari;
- adâncirea diviziunii mondiale a muncii care face sa creasca numarul si diversitatea
tipologica a partenerilor de afaceri;
- mondializarea si consecinta imediata, cresterea puternica a contractelor de afaceri si a
contradictiilor între spatii geografice si culturale distincte;
- tendintele integrationiste care impun armonizari reciproce ale politicilor, legislatiilor si
cadrului institutional;

5
 - intensificarea concurentei internationale;
- posibilitati numeroase de alegere a modurilor de contractare si derulare a afacerilor date
de dezvoltarea tehnicilor si instrumentelor comerciale, financiare si de management;
- tertiarizarea economiei si internationalizarea serviciilor împreuna cu largirea
considerabila a nomenclatoarelor de produse datorita progresului tehnico-stiintific;
- necesitatea alocarii optime a resurselor rare într-o colaborare reciproc avantajoasa;
- influentarea puternica a cadrului general de relatii internationale prin tripolarizarea
economiei mondiale (triunghiul puterii economice: S.U.A., Japonia, Uniunea Europeana)
si raspândirea modului vestic de viata si gândire în paralel cu un proces de revalorizare a
traditiilor culturale proprii;

Negocierea este un talent, un har înnascut, dar si o abilitate dobândita prin experienta,
formare si învatare. Meseria de negociator este una de elita, în afaceri, în diplomatie, în politica.

Negocierile au constituit dintotdeauna calea optima de rezolvare a problemelor. Dreptul

international a consacrat negocierea ca fiind prima cale de solutionare la care se recurge în cadrul
unui diferend.

Avantajele pe care le ofera recurgerea la negociere sunt considerabile: costurile si

eforturile sunt mai mici, rezultatele pun în acord viziuni diferite si armonizeaza creativ viziuni
divergente, relatiile de lunga durata între parteneri sunt îmbunatatite, creste implicarea si
sentimentul de responsabilitate al partenerilor de afaceri, resursele sunt alocate rational printr-un
mod de decizie colectiv, amiabil, posibilitatea aparitiei unui conflict se reduce.

Eficienta activitatii umane si cea a activitatii economice în special, creste în cazul în care
se actioneaza unitar, organizat. Consensul este cel care raspunde nevolilor indivizilor si
grupurilor de a decide, de a finaliza discutiile, de a delimita ceea ce este permis de ceea ce este
interzis.

Astfel, calea de realizare a acordurilor de vointa este negocierea, un proces organizat, o

suma de contacte, de initiative, de discutii, toate cu finalitatea precisa de a reunifica treptat
interese diferite.

Negocierea este calea armoniei, formula magica care transforma interesele opuse în interese
complementare si asigura succesul afacerilor si cooperarea durabila între state.[2]

1.2. Semnificatia negocierilor in afacerile economice internationale

Complexitatea deosebita a vietii social-economice si politice contemporane, faptul ca

participarea la relatiile economice internationale a devenit o cerinta indinspensabila a progresului
economic al fiecarei natiunii se reflecta si in intensificarea preocuparilor pentru asigurarea,

[2] Bretton, Ph. – Les negociation internationales, Pedone, Paris, 1984

6
prin dialog si conlucrare, a unui cadru cat mai adecvat de desfasurare pe baza unor principii
corecte, echitabile, a relatiilor dintre state precum si a celor dintre firme.

Afirmarea si cresterea importantei dialogului, a negocierilor se datoreaza unor factori economici

si social politici:

- negocierile servesc intr-o cat mai mare masura, eforturilor de a da raspunsuri la

problemele complexe ce deriva din nevoia obiectiva a adancirii coopararii dintre firme si
dintre tari;
- diversificarea diviziunii internationale a muncii, cresterea numarului de parteneri de
afaceri, amplasati in zone geografice cat mai intense si diversificate;
- posibilitatea alegerii dintr-un numar sporit de tehnici concrete de contractare si de rulare
a schimburilor comerciale externe;
- inasprirea concurentei in conditiile in care intr-un mare segment al pietei oferta depaseste
cererea de marfuri;
- in conditiile existentei unor diferente si limitari in ceea ce priveste dotarea cu resurse a
tarilor lumii, accesul la resursele deficitare este posibil printr-o colaborare reciproc
avantajoasa pe baza negocierii.

Caracteristicile de baza ale negocierii sunt:

- este un fenomen social care constituie un instrument si o metoda de conlucrare, de

colaborare ce implica consensul de vointa;
- este un proces competitiv, partenerii urmarind satisfacerea atat a unor interese comune,
cat si a unor interese contradictorii, care reclama in mod logic eforturi spre un
compromis;
- evita confruntarea si vizeaza ajungerea la solutii reciproc avantajoase;
- presupune comunicarea, deci si o cunoastere in profunzime a comportamentului uman.

Clasificarea negocierii.

- tinand cont de nivelul judidico-politic al partilor negocierile pot fi: interstatale sau
neguvernamentale;
- in functie de numarul participantilor, negocierile sunt: bilaterale si multilaterale.

Etapele negocierii ca activitati complexe sunt:

- prenegocierea – care are ca punct de plecare prima discutie sau comunicarea, cand
viitorii parteneri lasa sa se inteleaga ca ar fi interesati in abordarea, impreuna a unei
probleme;
- negocierea propiu-zisa – care demareaza cu declansarea oficiala a interesului partilor de
a solutiona in comun in problema, de a realiza unele obiective si care se concretizeaza in

7
 incheierea unei intelegeri de regula scrise ce contine prevederile si masurile ce trebuie
intreprinse pentru realizarea obiectivului comun;
- postnegocierea – care incepe in momentul adoptarii intelegerii si include ansamblul de
obiective ce vizeaza punerea in aplicare a prevederilor acesteia;
- protonegocierea – care presupune desfasurarea in paralel cu negocierile, a unei activitati
sustinute si permanente de armonizare tacita a intereselor, a puncteler de vedere si consta
in acte unilaterale ce pot fi luate in considerare de parteneri ca semnale fie marjatoare fie
demarjatoare.

1.3. Pregatirea negocierii

Pregatirea negocierii presupune cateva componente distincte si anume: intocmirea unor studii
macroeconomice si microeconomice prin culegerea de informatii pentru situarea cat mai corecta
a viitoarei afaceri economice internationale in contextul real al pietei interne si externe; definirea
si delimitarea cat mai exacta a obiectivelor proprii; identificarea obiectivelor partenerilor;
alegerea tehnicilor manageriale pentru urmatoarele afaceri care umeaza a fi negociate.

Principalele motivatii ale unei pregatiri temeinice sunt:

- concurenta accentuata – care caracterizeaza piata mondiala contemporana, in unele

segmente ale acesteia competitia capatand un caracter foarte dur fie si numai datorita
faptului ca oferta depaseste cererea;
- mobilitatea specifica economiei de piata contemporane – antreneaza folosirea unor
instrumente si metode de negociere si contractare, variate si complexe pentru mentinerea
pe tot parcursul derularii afacerii a echilibrului avantajelor dintre parteneri;
- politicile economice nationale si internationale diversificate – uneori puternic
diferentiate, ceea ce situeaza partenerii de negociere in situatii contradictorii;
- diversificarea considerabile in ultimele decenii a tehnicilor manageriale de afaceri
economice internationale – fapt care necesita analize aprofundate pentru selectari
corecte ale acestor tehnici, pentru folosirea in mod conjugat a doua sau mai multe dintre
ele.

In aceste conditii negocierea, ca o improvizatie bazata numai pe valorificarea experientei si a

flerului, lasa din ce in ce mai mult loc celei temeinic pregatite, fie si numai din dorinta de a evita
sau a diminua cat mai mult riscul datorat factorilor imprevizibili ai elementelor surpriza care pot
aparea in afacerile economice internationale.[3]

[3] Puiu, Alexandru – Tehnici de negociere, contractare si derulare in afaceri economice internationale, Ed.
Tribuna Economica, Bucuresti, 1997

1.4. Comunicarea – problema esentiala a comunicarii

8
 Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje, care pot fi procese mentale
sau expresii fizice. Oamenii preiau mesaje, le prelucreaza spre a le intelege si lanseaza mesaje
pentru a-si atinge anumite scopuri.

O analiza a comunicarii presupune urmatatoarele componente:

- categorizarea – odata memorate datele sunt interpretate, primesc sensuri noi;

- conceptualizarea – sensurile noi reprezinta si moduri noi de exprimare a continutului;
- simbolizarea – noile simboluri sunt adaptate la contextul social in functie de selectarea
cadrului de relatii;
- organizarea – dupa definitivare urmeaza transmiterea mesajului intr-o forma fizica;
- operationalizarea – indiferent daca scopul in sine al actului de comunicare este de a
intelege , de a influenta, de a consolida sau de a transmite, procesul ramane in general
acelasi.

Rolul comunicarii verbale in negocieri.

Comunicarea verbala are un rol primordial atat din punt de vedere al segmentului de negociere
pe care il ocupa: etapa de selectie, tratativele propiu-zise, perioada de redactare a clauzelor
contractuale, cea de derulare, activitata post negociere, cat si din punct de vedere al continutului,
elementele esentiale ce fac obiectul negocierilor stabilindu-se prin dialog direct.

Comunicarea verbala permite un joc logic al intrebarilor si raspunsurilor intr-o derulare spontana
flexibila lucru care este posibil atunci cand negocierile au loc prin scris sau prin alte tehnici.

Prin comunicarea verbala sunt realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea de

informatii; elaborarea unor propuneri; exprimarea unor opinii, convergente sau divergente;
stabilirea acordului si incheierea afacerilor sau a dezacordului, cu efectele sale de blocare a
negocierilor sau de amanare a acestora.

Repetarea si sublinierea aspectelor convenite. In negocierile verbale este necesara repetarea si

sublinierea aspectelor convenite; orice acord negociat verbal trebuie confirmat in scris in cel mai
scurt timp posibil.

Limbajul in tratative. Negocierea presupune in primul rand o buna comunicare intre partenerii de
tranzactii, o deosebita importanta prezentand-o limbajul tratativelor. Intelepciunea gandirii si
eleganta limbajului, doua caracteristici umane interdependente, trebuie sa fie folosite pe deplin in
tratativele economice si evident, diplomatice.

Negocierile incep si se termina cu declaratiile generale, care au ca obiect: asigurarea partenerului

si a opiniei publice asupra bunei intentii; compatibilitatii pozitiei cu intrega conceptie exprimata;
a seriozitatii intentiilor, a durabilitatii angajamentelor.

9
Conversatia in functie de tipologia negociatorilor. In conducerea conversatiei apar diferite
tipologii de negociatori:

- predominat analitic–genul care este un talent vorbitor dar si un ascultator atent; motto-
ul sau este „asculta...”
- predominant vizual – genul care in momentul in care percepe ceva real cu „ochii mintii”
imagineaza solutii pe care le transmite prin forme vizuale: schite, grafice, adnotari etc;
motto-ul sau este „ati vazut...”
- predominant kinestezic - genul care isi intareste mesajele in gesturi largi, incearca sa
atinga interlocutorul, foloseste probe materiale, motto-ul sau este „probeaza doar...”.

Ca atare, o premisa esentiala pentru realizarea unei comunicari valabile, in vederea desfasurarii
unor tratative performante o constituie decodarea corecta a partenerului sub aspectul social-
cultural comportamental, individual.

Comunicarea nonverbala in negociere.

Limbajul nonverbal se uneste cu limbajul verbal pentru comunicarea unui mesaj complet. Studiul
acestui limbaj nonverbal vine sa dea forta, sa reimprospateze cunostintele intuitive pe care le
avem despre un individ sau un grup.

In comunicarea nonverbala apar numeroase exigente care incep de la tinuta vestimentara, un

element important esential al „primei impresii” a modului de a privii si de a te purta cu persoana
din fata ta.

Pozitia corpului este esentiala in „educarea” si formarea unei frumoase tinute si nu trebuie omis
ca cele mai mici detalii pot fi studiate si observate de persoana cu care avem o intrevedere.

Gesturile cu mana trebuie sa fie stapanite si sa aiba un anumit scop. Pana si actorii in teatrul
modern nu mai exagereaza in gesticulatie.

Comportamentul negociatorilor in desfasurarea tratativelor. Viata dovedeste ca o educatie buna

si sanatoasa cat si capacitatea de a te comporta cu oamenii asigura o mare parte din succes.[4]

[4] Voiculescu, Dan – Negociere, tehnica de comunicare in relatiile interumane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991

1.5. Tehnici de negociere

10
 Tehnicile de negociere reprezinta procedee, metode utilizate de negociatori în abordarea
procesului de negociere. Spre deosebire de strategie care da o anumita viziune generala asupra
situatiei si procesului, având rolul sa orienteze demersurile si comportamentele partilor, tehnicile
se refera la proceduri de lucru în desfasurarea interactiunii. De asemenea, spre deosebire de
strategie, au un caracter contextual mai precis, de metoda de rezolvare a unei anumite sarcini.

În ceea ce priveste linia demarcatiei dintre strategie, tehnica si tactica, acesta este destul
de estompata, aprecierea putându-se face mai mult în functie de rolul imediat si de caracterul de
stabilitate al interventiei. În principiu strategia are un caracter mai stabil, tehnica de negociere
reprezinta o forma de strategie procedurala iar tactica este mai putin stabila, fiind utilizata într-un
anumit moment, în functie de situatie. Prin urmare, o interventie are caracter strategic daca
vizeaza desfasurarea de ansamblu a negocierii si un caracter tactic daca vizeaza numai rezolvarea
unei situatii de moment.

Dintre tehnicile de negociere, putem aminti urmatoarele:

- tehnica mandatului limitat – care urmareste trezirea spiritului de cooperare a

partenerului ca urmare a unei anumite pozitii adoptate;
- tehnica „scurt-circuitarii – ce consta in „ocolirea” unui negociator dificil;
- tehnica abaterii atentiei – care presupune schimbarea subiectului, amanarea luarii
deciziei, crearea de confuzii;
- tehnica negocierii sterile – care urmareste solicitarea de concesii imposibile invocandu-
se motive de forta majore, reglementari administrative etc.;
- tehnica negocierii in spirala – adica reluarea negocierii la un nivel superior;
- tehnica „ostatecului” – prin care sunt oferite instalatii fara piese de schimb, asistenta de
specialitate, service etc. pentru care se negociaza ulterior, separat de pretul discutat
initial;
- tehnica obosirii partenerului - prin alegerea unei sali de discutii zgomotoase, folosirea
unui mobilier neconfortabil, sesiuni de negocieri prelungite, cazare necorespunzatoare
etc.;
- tehnica ultimatumului – care consta in avansarea de propuneri de a caror acceptare este
conditionata continuarea negocierii.

Exista si alte tehnici mai putin folosite denumite "subsidiare":[5]

- globalizarea - negociatorii convin asupra unui "plic" ce contine un cumul de puncte

detinute în negociere si vor negocia doar valoarea acestui plic si repartitia sa. Se
substituie astfel o serie de utilitati partiale printr-o utilitate globala, încercându-se gasirea
numitorului comun apt de a evalua rezultatul net al negocierii;
- tehnica pivotilor falsi - introducerea unor pretentii exagerate care vor fi retrase în fata
refuzului partenerului, în schimbul unor avantaje care erau în realitate adevaratele
obiective ale negociatorului;

11
 - tehnica "bilantului" - negociatorul face comparatia între avantajele si inconvenientele
sale si cele a partenerului. Acest "bilant" al avantajelor nete este prezentat astfel încât
situatia partenerului sa para mult mai avantajoasa decât a initiatorului;
- tehnica "celor patru trepte" - consta în ierarhizarea solutiilor conform propriului
interes si a sanselor de acceptabilitate din partea partenerului.

Pentru o strategie data anumite tehnici sunt mai potrivite decât altele. Negociatorul
trebuie sa tina cont de aceasta logica, dar este în acelasi timp adevarat ca o tehnica nu este
imuabila si ca aceasta poate fi abandonata în timpul negocierii si poate fi chiar combinata cu alte
tehnici (de exemplu un pachet complet printr-o largire).[6]

Evident ca tehnicile de negociere pot fi folosite atât în vederea sustinerii unor strategii
constructive de a grabi, de a finaliza, de a amplifica avantajele, cât si în scopuri distructive,
pentru încetarea tratativelor, pentru a obtine avantaje unilaterale exaggerate etc.

Tehnica de negociere va fi întotdeauna mai putin stabila decât o strategie, dar are un grad de
stabilitate mult mai ridicata decât o tactica, care este esentialmente punctuala.

Negocierile se particularizeaza atat in functie de specificul produselor, al serviciilor, al

tehnicilor de comercializare, al momentelor conjucturale, cat si al particularitatilor fiecarei firme
si pateneri de negociere. Astfel, se poate afirma ca tactica aplicata in negocierea cu un partener,
nu poate fi folosita cu aceleasi rezultate in tratativele cu alta firma, chiar daca exista conditii
foarte asemanatoare in ceea ce priveste perspectivele afacerii economice vizate.

Mai mult, aceste tactici cunosc imbunatatiri sensibile de la o perioada la alta chiar in
relatiile de negociere cu acelas partener. Intradevar, in aceasta lume foarte mobila a sfarsitului
secolului nostru, flexibilitatea se impune ca o virtute a numeroase activitati, inclusiv sau
indeosebi in ceea ce priveste negocierea.[7]

[5]Dupont, C. - "La negociation- conduite, theorie, applications", Dalloz, Paris, 1994

[6]Caraiani, Gheorghe; Georgescu, Toma - "Negocierea interculturala în tranzactiile comerciale internationale",

Universul Juridic, Bucuresti, 2006.

[7] Vasile, Dragos – Tehnici de negociere si comunicare, Ed. Expert, Bucuresti, 2000

Capitolul II – Studiu de caz

Negocierile diplomatice purtate in cadrul conflictului Arabo-Israel

12
2.1. Noua negociere a orientului mijlociu

Este dificil de rezumat in cateva pagini istoria a peste cincizeci de ani de infruntari
complexe intre statul Israel, fondat in 1948, si popoarele arabe, in special cel Palestinian, conflict
- sau mai degraba conflicte, care s-au situat aproape permanent in fruntea discutiilor politice
internationale ca si a celor mediatice. Originea sa esentiala se afla in revendicarea unui teritoriu:
acela al Palestinei. Plecand de la argumente religioase si pana la cele politice, evreii si
palestinienii incearca fiecare sa dovedeasca legitimitatea lor absoluta asupra acestui pamant, si
care sa excluda pretentiile celeilalte parti, iata pe scurt o prezentare a cadrului istoric a ceea ce s-
a intamplat in Palestina si care este luat ca sustinere de cele doua traditii ce se infrunta in virtutea
unei afirmate intaietati teritoriale.

In primul rand, cei care vor popula Palestina vor fi evreii. Conform traditiei biblice,
Abraham se stabileste in Canaan si intemeiaza poporul evreu, din porunca unui Dumnezeu cu
care face mai apoi un pact care-i afirma statutul de popor ales si caruia i se acorda un pamant
sfant. Ideea aceasta va deveni mai apoi una dintre temele fundamentale ale teologiei si actiunii
politice iudaice, fiind reconfirmata prin mesajul lui Moise. Urmeaza mai apoi in istoria evreilor
perioada de aur a regatului lui David si Solomon, a celor doua regate: Iuda si Israel, cucerirea de
catre Nabucodonsor (673 i.e.n.) si exilul, reintoarcerea pe pamantul sfant si dominatia elenistica,
domnia hasmoneilor si in final cucerirea romana. Datorita revoltelor evreiesti, romanii distrug in
70 e.n. templul din Ierusalim iar dupa cea din 135 evreii sunt expulzati din tara si Ierusalimul
este distrus. Acesta este anul decisiv care marcheaza sfarsitul statului evreu: de acum ei vor fi
lipsiti de o entitate teritoriala si politica proprie, fiind risipiti in intreaga lume. Ca atare,
reintoarcerea pe pamantul sfant devine treptat unui dintre temele majore ale traditiei iudaice
medievale, corelata cu motivul mesianic: cel care va strange iarasi poporul evreu in Eretz Israel
va fi insusi Mesia. Odata cu epoca moderna se trece de la aceasta perspective nuantat religioasa
si sentimentala la una politica.

In ceea ce priveste teritoriul Palestinian in sine, dupa 135 ramane populat de putini evrei,
recunoscuti insa pentru cultura lor teologica. El intra sub stapanirea Imperiului bizantin pana in
636 cand o noua putere - arabii, si o noua religie - islamul il vor ocupa. In 638 califul Omar intra
in Ierusalim, al treilea oras sfant al musulmanilor dupa Mekka si Medina. Acesta este anul care
marcheaza pentru arabi inceputul stapanirii de drept a acestor teritorii, in care evreii erau aproape
absenti. De acum istoria lor se leaga de cea a califatelor islamice: impreuna cu Liban, Iordania si
Siria, Palestina formeaza provincia Siria (Sam), aflata consecutiv sub conducere aabbasizilor,
fatimizilor, cruciatilor, ayyubizilor si in cele din urma sub cea amamelucilor(1250-1517). In tot
acest timp, evreii si crestinii au beneficiat de o situatie multumitoare. Ea se va mentine si dupa
ocuparea Siriei si Egiptului de catre statul otoman (1517) care le-a transformat in provincii
conduse de la centru.

Importanta populatiei arabe in timpul stapanirii otomane este insa minima: turcii s-au
straduit permanent sa le infranga orgoliile nationale.

13
 Sfarsitul secolului XIX marcheaza insa aparitia a doua fenomene asemanatoare si
decisive pentru evolutia ulterioara din Palestina. Primul este aparitia miscarii sioniste in Europa,
in jurul lui Theodor Herzl, care in lucrarea „Statul evreu" (1897) propune ca rezolvare a
problemelor evreiesti acordarea Palestinei ca stat al evreilor. Intre timp, o emigrare masiva a
evreilor si are loc, dar venind din Rusia unde antisemitismul capata forme violente. Ajunsi in
Palestina, ei vor intemeia colonii agricole. Al doilea fenomen este reprezentat de formarea
nationalismelor arabe - si a unuia Palestinian, care declara public inca din 1891 dorinta lor de
identitate nationala si statala.

Primul razboi mondial marcheaza realizarea partiala a dezideratului arabilor: prin

Conferinta de la San Remo (1920), pe locul fostului imperiu otoman din Orient iau nastere state
noi: Irak, Siria, Arabia Saudita, Transiordania, Liban si Palestina. Aceasta din urma se afla sub
mandat britanic, adoptat in 1922 de Liga Natiunilor si implementat oficial in septembrie 1923.
Cartea alba care prevedea conditiile guvernarii britanice incorpora si principiile vestitei declaratii
Balfour, care deschidea calea unei migratii evreiesti nerestrictionate spre Palestina.[8]

2.2. Formarea statului evreu

In 2 noiembrie 1917, lordul Arthur Balfour, ministrul britanic al afacerilor externe,

trimite o scrisoare lordului W. Rothschild, reprezentant de seama al miscarii de emancipare a
evreilor, prin care anunta disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor in
Palestina. La momentul respectiv, declaratia urmarea fara indoiala sa atraga capitalul evreilor si
ajutorul lor in contextul primului razboi mondial. Imediat dupa mandatarea Angliei asupra
Palestinei, in 1922, principiile declaratiei sunt puse in aplicare: intr-un deceniu populatia
evreiasca a crescut cu 100.000 de locuitori, majoritatea din Polonia si Rusia. Ei se organizau sub
forma unor colonii agricole (Kibbut), dar apar treptat si orase proprii (Tel Aviv - 1909). In 1929
se constituie Agentia Evreiasca, care serveste de acum ca reprezentant al evreilor pe langa
englezi, in locul Congresului Mondial Sionist si care indeplineste functiile unui guvern.

La inceput, relatiile dintre arabi si noii veniti au fost pasnice, chiar amiabile. Treptat insa,
pe masura ce se configureaza ideea formarii unui stat national arab, ei vad mandatul britanic si
imigratia crescanda, ca o piedica evidenta. Conflictul creste dupa afluxul masiv de evrei dintre
1932-1936, veniti din Germania nazista. Segregarea dintre cele doua populatii devine tot mai
mare: evreii isi constituie cu repeziciune structuri proprii, ajutati de Diaspora.
[8]
Corm, Georges, Orient §i Occident; Dacia, 1999

Intre 1936-1939 izbucneste o revolta militara a arabilor din Palestina, impotriva

englezilor si evreilor, reprimata cu violenta de mandatari si forte evreiesti inarmate. Situatia
devenea mai mult decat dificila si tindea sa scape de sub control. In aceste conditii, si datorita
presiunii statelor arabe, al caror petrol devenea esential, in 17 mai 1939, guvernul britanic

14
proclama o noua Cate alba (prima fiind cea din 1922). Aceasta limita drastic imigratia evreiasca,
respingea ideea formarii unui stat evreu dar si a proclamarii unuia Palestinian, insa se afirma ca
peste 10 ani, in 1 949, Palestinei i se va acorda independenta. cu o conducere araba si evreiasca.
Declaratia a lovit in ambele parti aflate in conflict, urmarind de fapt consolidarea puterii
britanice in Orientul Mijlociu.

Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a accentuat criza. Evreii germani incearca sa
emigreze clandestin in Palestina, dar multi vor pieri pe drum, englezii opunandu-se pentru a nu
supara pe arabi. In acest context au loc numeroase actiuni antibritanice in Palestina.
Conducatorul Agentiei Evreiesti, David Ben Gurion creeaza trupe speciale clandestine, cea mai
renumita fiind Hagana, care lupta impotriva mandatariior, dar cu care ei vor colabora in timpul
operatiunilor militare antigermane din Orientul Mijlociu.

In 1942, are loc la New York primul congres al evreilor americani. care elaboreaza un
nou program pur sionist in problema Palestinei: aceasta nu mai trebuie sa fie un „camin national"
cum prevedeau vechile declaratii, ci chiar un stat evreiesc integrat in „noua structura a lumii
democratice". Agentia Evreiasca va i autorizata sa coordoneze imigrarea evreilor, care nu mai
trebuie restrictionata in nici un fel. Programul nu va lua insa in discutie situatia locuitorilor arabi,
cu mult superiori ca numar evreilor.

Odata cu terminarca razboiului, situatia devine si mai dificila. Crearea unui stat evreu
incepe sa fie sustinuta de Statele Unite, la Yalta, apoi, dupa 1945, de noul presedinte Harry
Truman. Englezii pastreaza inca prevederile Cartii albe din 1939, incercand sa ramana stapani pe
situatia din zona, in ciuda presiunilor americane. Ca atare, Ben Gurion porunceste declansarea
unui razboi de gherila impotriva mandatariior britanici. Haganei se alatura doua grupari
extremiste: Irgun (al lui Menahem Begin) si Stern, care vor face o serie de atentate teroriste. In
aceste conditii, in iulie 1946, Marea Britanie modifica Cartea alba si propune un plan de
impartire al Palestinei in doua provincii autonome. Imediat dupa, la Congresul sionist de la Paris,
Ben Gurion accepta ideea formarii unui stat evreu doar pe o parte a Palestinei. In septembrie, are
loc la Londra o conferinta tripartita britanica, sionista si araba, care se termina insa cu un esec.

Intre timp, arabii palestinieni isi vor constitui si ei structuri proprii. Dezorganizati dupa
represiunile revoltelor din 1936-1939, ei se vad repede depasiti de evrei, care desi minoritari,
sunt activi si bine organizati. Dupa razboi, vazand ca politica sionista pare a-si realiza scopurile,
arabii incep sa actioneze si ei. In 22 martie 1945, ia fiinta, la Cairo, Liga Statelor Arabe, formata
din Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudita, Yemen si Palestina. In noiembrie,
Consiliul Ligii constituie „Comitetul suprem arab" din Palestina, format din reprezentantii
partidelor palestiniene, sub conducerea lui Hajj Amin al-Husseini, inlocuit in 1946 de un „Inalt
Comitet Arab", care devine reprezentantul comunitatii arabe palestiniene.

Dupa esecul de la Londra si datorita confruntarilor tot mai violente cu evreii, Marea
Britanie hotaraste sa mute problema Palestinei la Organizatia Natiunilor Unite. In cele din urma,

15
dupa ce o comisie de ancheta a studiat situatia, are loc in 29 noiembrie 1946 Adunarea Generala
a O.N.U. unde cele 56 de tari trebuiau sa hotarasca statutul Palestinei. Cu o majoritate de doua
treimi, Adunarea generala adopta, dupa indelungi dezbateri, rezolutia 181, prin care se stabilea
partajarea Palestinei in doua entitati distincte, independente: un stat evreu si un stat arab,
Ierusalimul beneficiind de un regim international sub controlul O.N.U. Harta anexata rezolutiei
impartea teritoriul Palestinian in opt parti distincte: trei arabe, trei evreiesti, enclava araba Jaffa
pe teritoriu evreiesc si Ierusalimul, toate legate prin zone de comunicare. Partajarea teritoriala
atat de complexa, incerca sa pastreze pozitionarea comunitara a celor doua etnii. Ea era insa de
departe favorabila evreilor, atat ca suprafata cat si ca impotanta strategica si economica. Dupa
vot, Marea Britanie hotaraste ca incheierea mandatului sa aiba loc in 15 mai 1948, dupa care
O.N.U. trebuia sa vegheze la aplicarea planului de partajare.

Dificultatile incep insa abia acum. Arabii palestinieni nu vor sa accepte nici o partajare si
incep o serie de actiuni antievreiesti. La randul lor, evreii din lrgun pledeaza pentru un Israel
integral. Izbucneste astfel un razboi de gherila arabo-israelian vreme de mai multe luni, cu
atentate si masacre din partea ambelor tabere, precum vestitul masacru al satului arab Deir Yasin
in 10 aprilie 1948.

In seara de 14 mai, in timp ce trupele engleze paraseau tara, Ben Gurion anunta
renasterea statului evreu sub numele de Israel, fara sa mai astepte vreo interventie a O.N.U. asa
cum era prevazut: „in vitutea dreptului natural si istoric al poporului evreu, proclamam
intemeierea statului evreiesc in Tara Sfanta. Acest stat va purta numele de Israel". Desi decizia a
surprins prin rapiditatea sa, ea a fost recunoscuta imediat de SUA si URSS si mai apoi si de alte
state.

Replica araba nu s-a lasat insa asteptata. in 15 mai armatele a cinci tari (Egipt, Siria,
Liban, Transiordania si Irak) intra in Palestina pentru a lua locul vechii autoritati mandatare pe
teritoriul cuvenit prin partajare si pentru „a restabili pacea si securitatea si de a stabili ordinea in
Palestina.

Conducerea armatei o avea regele Abdallah al Transiordaniei. incepe astfel primul razboi
dintre statul Israel si arabi. in ciuda aparentelor, armata evreiasca era mult mai puternica si bine
echipata decat trupele arabe. in urma confruntarilor militare, in anul 1948 Israelul reuseste sa
ocupe si sa anexeze 6700 km" din teritoriul ce revenea palestinienilor, conform planului de
patajare. Cum acest plan nu era acceptat in principiu nici de Liga Statelor Arabe, nici de
conducatorii sionisti, evreii nu considerau ca se incalca legislatia internationala in fata
suprematiei Israelului, Egiptul propune un armistitiu, care se va incheia in 13 ianuarie pe insula
Rodos. Conform acestuia, teritoriul Gaza trece sub administrate egipteana, dar regiunea Neghev
ocupata de Israel va ramane de acum acestuia. Urmeaza acordul cu Libanul (23 martie) apoi in 3
aprilie cel cu Regatul Transiordaniei, care controla, impreuna cu armata irakiana, o parte
importanta din Palestina. in urma negocierilor, de la care Irakul s-a retras, malul vestic al
Iordanului, Cisiordania (West Bank) care cuprindea cea mai mare parte a teritoriului destinat

16
statului Palestinian, precum si Ierusalimul de est, vor intra in componenta Transiordaniei, care se
va numi de acum Regatul Hasemit al Iordaniei. in 20 iulie se semneaza armistitiul cu Siria, care-
si retrage trupele din Palestina. in urma acestui razboi, si a tratatelor incheiate, statul evreiesc va
ajunge sa ocupe nu 56% cat ii revenea din Palestina, ci 78%.

O noua problema, care nu s-a solutionat nici astazi definitiv, apare insa acum: aceea a
refugiatilor palestinieni. Ca urmare a luptelor si a politicii evreiesti, peste jumatate din populatia
araba (800.000) a fost nevoita sa plece din locurile natale. Dintre acestia, jumatate s-au stabilit in
taberele de refugiati de pe malul vestic al Iordanului, 130.000 in Gaza iar restul in tarile arabe
vecine.

In decembrie 1949, O.N.U. adopta rezolutia 194 care proclama "dreptul de reintoarcere"
sau dreptul la o indemnizatie a refugiatilor palestinieni. Autoritatile israeliene nu au permis dupa
razboi decat unui numar neinsemnat de arabi sa se reintoarca.

In 11 mai 1949 Israelul devine membru al O.N.U., fiind o republica parlamentara. in

schimb, ideea de stat Palestinian a murit in fasa: el nu exista ca entitate politica ci teritoriul sau
este impartit intre Iordania si Egipt. Prima infruntare se termina cu victoria Israelului, dar acesta
nu e decat inceputul.[9]

2.3. Razboaiele arabo-israeliene

Anii imediat urmatori constituirii Israelului contin cateva schimbari semnificative in

geopolitica regiunii. Israelul se dezvolta continuu, economic, militar si diplomatic, beneficiind de
ajutoare generoase din Occident. Schimbarea esentiala se produce insa in Egipt. in 1953, in urma
unei revolutii conduse de gruparea „Ofiterii liberi", monarhia este rasturnata si este proclamata
Republica Araba Egipt, primul presedinte fiind generalul Neguib, inlocuit in martie 1954 de
colonelul Gamal Nasser.

Razboiul din 1956 este declansat de mai multe evenimente succesive. Mai intai, in 24
februarie 1955 se semneaza „Pactul de la Bagdad", o alianta intre Turcia, Irak, Pakistan, Iran si
Marea Britanie, sub autoritatea S.U.A., in care Nasser vedea o amenintare la adresa libertatii
statelor arabe.

[9]
Ayad, Christophe, Geopolitique de L'Egypte; Editions Complexe, 2001

Ca urmare refuzului francezilor, englezilor si americanilor de a finanta barajul de la

Assuan, Egiptul decide o blocada navala si aeriana asupra golfului Akaba. Apoi, in 26 iulie,
Nasser anunta nationalizarea Companiei Canalului de Suez, ai carei actionari erau statele
occidentale. Ca urmare a acestui demers, Franta si Anglia semneaza un acord (10 august) prin
care se prevedea atacarea Alexandriei si ocuparea orasului Cairo. Urmeaza apoi acorduri

17
politico-militare intre francezi si israelieni. In 29 octombrie, trupele israeliene ocupa in intregime
fasia Gaza, aflata sub control egiptean si se indreapta spre Sinai. Apoi, in 5 noiembrie, englezii si
francezii intervin asupra Canalului, dar la amenintarile sovietica si insistentele americane,
agresiunea inceteaza a doua zi. in 12 noiembrie, o decizie O.N.U. Tnsarcineaza ,,Castile albastre"
sa inlocuiasca trupele engleze si franceze, care s-au retras pana in 22 decembrie. A urmat
retragerea israelieni lor din Sinai, intre decembrie 1956 - matie 1957. Soldatii O.N.U. se vor
instala in Gaza si la granitele israelo-egiptene pastrand linistea pana in 1967. Iesit invingator din
„tripla si lasa agresiune", Nasser castiga prestigiu in lumea araba, dar si Israelul reuseste sa
obtina drept de libera navigate prin stramtoarea Tiran.[10]

Dupa criza Suezului, Israelul continua sa-si dezvolte armamentul. In 1963 guvernul dur al
lui Ben Gurion este inlocuit de moderatii condusi de Levi Eskhol, care abandoneaza cursa
inarmarilor. In lumea araba, anul 1958 marcheaza aparitia a doua federatii: in 1 februarie,
Egiptul si Siria formeaza Republica Araba Unita, iar Iordania si lrakul formeaza in 14 februarie o
federatie cu regele Feisal al II-lea ca si conductor. Aceasta nu dureaza decat in 14 iulie, cand
revolutia condusa de generalul Abdul Kassem proclama republica si ucide pe rege. Mai apoi, in
19 iulie, Irakul semneaza un pact cu R.A.U. Disputele in interiorul structurii se accentueaza insa
repede, astfel ca in iulie 1963, conducatorul sau Nasser anunta dizolvarea sa, pe baza conflictelor
cu patidul Ba'th, proaspat instalat la conducere in Siria. De asemenea, in 15 septembrie, la
Bagdad, se pun bazele Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.) care, la acea data,
avea un caracter pur economic.

Anul 1959 marcheaza aparitia pe scena Orientului Mijlociu a miscarii Fatah, intemeiata
la Kuweit de Yasser Arafat. Dupa 1965, actiunile teroriste se manifesta cu tarile impotriva
Israelului, incurajate de Irak si Algeria, dar si de Siria care devine tot mai evident rivala
Egiptului nasserian. In ceea ce priveste problema palestiniana, ea este inca considerata de
competenta statelor arabe vecine Israelului. In 1959, presedintele irakian Kassem lanseaza ideea
unei guvernari palestiniene in Gaza si Cisiordania. in replica, in 1964, Nasser, la Summitul
tarilor arabe, anunta reprezentarea, in Liga araba, a „entitatii palestiniene" si de asemenea crearea
unui Comandament arab unificat care va controla unitatile palestiniene armate. In schimb,
administratorul Cisiordaniei, regele Hussein, nu reuseste sa se faca recunoscut de Liga ca si
suveranul tuturor palestinienilor, ci noua Organizatie pentru Eliberarea Palestinei (OEP) va fi
abilitata ca observator pe langa Consiliul Ligii.

[10]
Carre, Olivier, L' Orient arabe aujord'hui; Editions Complexe, 1991

Se creeaza o Armata de Eliberare a Palestinei (ALP), tot sub autoritatea Ligii arabe, care
are drept de recrutare de pretutindeni unde se afla palestinieni, adica mai ales din Iordania. Nu
dupa mult timp, tensiunile dintre acest stat si noile grupari palestiniene cresc, atingand apogeul in
timpul ciocnirilor din 1970. La inceput, OEP este sustinuta masiv de Nasser, care o insarcineaza
cu realizarea unei „actiuni revolutionare arabe". In replica, Siria ba'thista acorda sprijin gruparii
18
Fatah, in actiunile acestuia impotriva Israelului de nord. Astfel, se poate considera ca din 1 964
organizatiile palestiniene de rezistenta sunt utilizate de cele patru tari arabe rivale: Egipt, Siria,
Iordania si Irak. In ciuda disputelor, scopul prioritar ramane totusi lupta pentru cauza
palestiniana.

In acest context, izbucneste al treilea razboi intre Israel si tarile arabe, eel din 1967, numit
si „razboiul de sase zile". Cauzele si pretextele au fost multiple si au inceput cu un an mai
inainte. In noiembrie 1966 are loc o violenta incursiune militara israeliana in orasele iordaniene
de granita, urmata de puternice manifestari de strada palestiniene la Hebron, Naplousa,
Ramallah, Ierusalim. Represiunea acestora de catre iordanieni conduce la o ruptura intre regele
Hussein si OEP. in 18 mai 1967, Egiptul cere O.N.U. retragerea "castilor albastre" din Gaza si
golful Akaba, dar este refuzat. In 20 mai insa, trupele egiptene evacueaza toate fortele de
securitate stationate in Gaza si Sinai, in 22 mai. Nasser inchide golful Akaba pentru navele
israeliene. in 30 mai are loc reconcilierea dintre Iordania si OEP si semnarea unui pact de aparare
mutuala egipteano-iordanian, la care adera si Irakul in 4 iunie.[11]

In acest context, simtindu-se amenintat, Israelul trece la ofensiva. Mai inainte, vestitul
general Moshe Dayan este numit in 1 iunie ministrul apararii, deci se preconiza o actiune
militara, care si este adoptata in 3 iunie. Aceasta incepe in dimineata zilei de 5 iunie printr-un
masiv atac aerian asupra aerodromurilor militare egiptene, apoi siriene si iordaniene. Simultan,
trupele israeliene intra in Sinai si Ierusalimul de Est. In 7 iunie, Israelul ocupase deja intreg
malul vestic al Iordanului - Cisiordania, iar in aceeasi zi Iordania anunta ca accepta incetarea
focului. Desi Consiliul de Securitate al O.N.U. a cerut inca din 5 iunie oprirea ostilitatilor,
acestea vor continua in zilele urmatoare. in Sinai, luptele dintre armata egipteana si israeliana
erau in desfasurare, cu o suprematie evidenta a Israelului. In 8 iunie Egiptul anunta la O.N.U. ca
accepta incetarea focului imediat si neconditionat. Mai ramanea Siria, de care trupele israeliene
se vor ocupa in 9 iunie, punand stapanire cu rapiditate pe inaltimile Golan, in 1 0 iunie, Israelul
anunta ca accepta rezolutiile Consiliului de Securitate. Dar deja razboiul era gata, cu o infrangere
zdrobitoare a statelor arabe. Pe langa miile de morti, acestea pierdusera peste 70.000 km" de
teritoriu: intreaga peninsula Sinai - cu exploatarile petroliere de la Marea Rosie, fasia Gaza,
inaltimile Golan si Cisiordania. Imediat incepe colonizarea acestora si consecvent, un nou efort
masiv de palestinieni.

[11]
Gilbert, Maurice, The arab-israelian conflict; New York, 1992

Desi terminat cu victoria Israelului, razboiul de sase zile a schimbat profund datele
geopoliticii Orientului Mijlociu, reactivand conflictul care parea, din 1956, a se fi linistit. in
primul rand, infrangerea comuna si pierderea de teritorii a condus la refacerea unitatii arabe si la
o solidaritate accentuata a tarilor petroliere, in frunte cu Arabia Saudita. in plus, creste
preocuparea pentru inarmare. in al doilea rand - si cel mai impotant, infrangerea statelor care se
considerau protectoarele poporului Palestinian a condus la transferarea increderii acestuia spre
19
gruparile de rezistenta palestiniene. Acestea au decis in iulie 1967 sa continue singure ostilitatile
impotriva Israelului, nu printr-un razboi conventional ci printr-o gherila dublata de un „razboi al
poporului, de lunga durata". In 1-4 februarie are loc Reuniunea celui de-al cincilea Consiliu
national Palestinian al OEP in urma caruia, seful Fatah, Yasser Arafat, devine presedintele
Comitetului executiv al OEP, iar actiunea antiisraeliana devine de acum comuna diferitelor
miscari palestiniene.

Totusi, statele arabe cauta deocamdata o solutie politica. Atat ele cat si Israelul accepta
rezolutia 242 a O.N.U. din 22 noiembrie 1967, care impunea „retragerea fortelor armate
israeliene din teritoriile ocupate in timpul recentului conflict" si „respectarea si recunoasterea
suveranitatii si integritatii teritoriale si a independentei politice a fiecarui stat din regiune".
Datele acestei rezolutii nu vor i insa respectate si aplicate de Israel.[12]

Incepand din 1968 Nasser intreprinde un razboi de uzura asupra canalului de Suez
impotriva trupelor israeliene. in iulie 1 970 insa, Egiptul si Iordania accepta planul de pace al
secretarului de stat american W. Rogers, referitor la aplicarea rezolutiei 242 si la incetarea
focului, plan acceptat in august si de Israel. OEP si Yasser Arafat resping insa aceste acorduri ca
si orice formula de compromis cu Israelul, ceea ce a agravat si mai mult relatiile cu Iordania.

Efectivele Rezistentei palestiniene duc o lupta de gherila impotriva Israelului in teritoriile

ocupate, iar in Gaza si la frontiera libaneza au loc numeroase atentate teroriste. Incepe acum
epoca de glorie a terorismului arab si Palestinian, insa atunci cand Egiptul si Iordania accepta
planul Rogers, care prevedea suprimarea actiunilor teroriste palestiniene, ele nu mai pot tolera
aceasta lupta militara a gruparilor militare palestiniene din Iordania. Datorita numarului mare de
refugiati din aceasta tara, practic puterea era impartita, inca din 1968, intre o pate iordaniana si
una a rezistentei palestiniene. In cele din urma au loc grave infruntari intre OEP si armata
israeliana in septembrie 1970 la Amman.

Regele Hussein, controlat de un comitet desemnat de Liga Araba, primeste dreptul de a

suprima puterea paralela palestiniana. Ca urmare a confruntarilor foarte violente, vor exista peste
4000 de victime, iar in 1971 OEP va fi expulzat din Iordania, stabilindu-se in Liban.

In ceea ce priveste Israelul, desi accepta planul Rogers, pune mereu o serie de conditii
care amana aplicarea sa si in final se ajunge la un esec.
[12]
Corm, Georges, Le Proche-Orient delate: 1956-1991; Gallimard, 1991

Ultimul razboi dintre Israel si tarile arabe, cel de „Yom Kippur", din 1973, reprezinta o
incercare a Siriei si Egiptului de a-si recupera teritoriile pierdute in 1967, beneficiind acum si de
sprijinul indirect al tarilor petroliere din Golf. Iordania insa, va refuza sa se implica in acest
conflict. El incepe in 6 octombrie, cand fortele siro-egiptene lanseaza o ofensiva conjugata
impotriva trupelor israeliene din Sinai si Golan. Atacul egiptean le ia prin surprindere si
reputeaza un mare succes. De asemenea, trupele siriene elibereaza o pate impotanta din Golan.

20
Contraofensiva israeliana din 8 octombrie reocupa Golanul, iar in 17 octombrie, in Sinai, o parte
a armatei israeliene va ocupa o pozitie inaintata pe partea occidentala a Suezului, incercuind
armata a III-a egipteana, langa Ismailia. in 16 octombrie, la Kuweit, reprezentantii tarilor arabe
din OPEC hotarasc declansarea embargoului petrolier si ridicarea pretului la baril pana la
evacuarea completa a teritoriilor ocupate de Israel in 1967. Dupa mai multe convorbiri si
deplasari in regiune, secretarul de stat american H. Kissinger a reusit sa obtina respectarea unei
incetari a focului . in 22 octombrie, Consiliul de Securitate al O.N.U. voteaza rezolutia 338,
referitoare la aceasta incetare, dar razboiul va continua. In 24 octombrie Egiptul cere trupelor
americane si sovietice sa intervina pentru respectarea rezolutiei. Americanii au refuzat, dar
afirmarea disponibilitatii URSS de a interveni a condus la o adevarata alerta nucleara a Statelor
Unite. In cele din urma, O.N.U. voteaza rezolutia 340, in 26 octombrie, prin care se trimite o
forta de urgenta pe frontul din Suez pentru a asigura stabilitatea in zona si incetarea focului.

La insistentele SUA, Israelul accepta un acord cu Egiptul in 11 noiembrie. In 21

decembrie, se deschide la Geneva Conferinta de Pace in problema Orientului Mijlociu, la care
paticipa Egiptul, Siria, Iordania, Israel, URSS si SUA. Ea nu a reu§it impunerea unui tratat de
pace ci doar acorduri de incetare a focului intre Egipt si Siria pe de o parte si Israel pe cealalta.
Mai tarziu se vor semna acorduri de dezangajare progresiva a fortelor militare israeliene, in 18
ianuarie 1974 si 4 septembie 1975, cu Egiptul, prin care se redau acestuia o pate din Sinai, iar in
31 mai 1974 cu Siria, care-si recupereaza zonele ocupate de israelieni in 1973 si o mica
pate din Golan.

Astfel se poate considera ca, in urma razboiului de Yom Kippur, Egiptul si Siria vor
obtine o victorie partiala. El a marcat insa, mai inainte de toate, o dubla ascensiune: cea a OPEC-
ului, care devine un factor de influenta decisiva in zona, si cea a OEP-ului, care incepe sa ia
recunoscut tot mai mult de palestinieni ca reprezentantul lor, pe fondul slabiciunii statelor arabe.
Totusi dialectica relatiilor dintre OEP si tarile arabe urmeaza un traseu excesiv de fluctuant,
urmand logica apropierilor sau disputelor permanente dintre aceste state. De multe ori,
organizatia palestiniana incearca sa ie folosit! ca instrument al acestora in relatiile internationale,
fiind dezavuata sau chiar atacata atunci cand demersurile sale nu mai sunt conforme cu linia
dorita, sau dimpotriva devenind un partener admis cu drepturi egale alaturi de celelalte state
arabe. Istoria sa este de aceea una foate ambigua si conjuncturala.[13]

[13]
Ionescu, Craciun, Corespondent in Orientul Mijlociu; Ed. Politics, 1987

2.4. Suprematia OEP si noul context international.

Lipsit de patrie si aflat sub o administrate egipteana si iordaniana, apoi ocupat de armata
israeliana dupa 1967, poporul Palestinian si-a constituit treptat o serie de grupari politice si
militare care sa-i reprezinte sa sa-i apere interesele.

21
 In primul rand se impune Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Ea a fost
infiintata in mai 1964, cand reprezentantii palestinienilor din Iordania si din celelalte tari arabe s-
au intrunit din initiativa Ligii Arabe in Ierusalimul de Est, pentru a pune bazele unei organizatii
care sa-i reprezinte. Primul presedinte al Comitetului Executiv a fost ales Ahmed Shukeiri. Acest
OEP, creat ca instrument al statelor arabe, nu este recunoscut insa de celelalte miscari
palestiniene militante: Fatah, Miscarea Nationals Arabs si inaltul Comitet Arab al notabilitatilor.
infrangerea sustinatorilor sai, statele arabe, va antrena insa si o decadere a vechii conduceri. La
sfarsitul lui 1967, Shukeiri va demisiona, iar OEP incepe sa fie preluata - pe fondul cresterii
miscarii de rezistenta palestiniana in Cisiordania ocupata, de catre gruparile militare, in special
Fatah.

Harakat al Tahrir al Watani al Falastini - Miscarea de Eliberare nationala a Palestinei:

H.A.T.A.F. - a carei citire inversa da numele de Fatah, a fost iniintata in 1959 de catre Yasser
Arafat. Nascut in Jerusaiim in 1929, el se remarca inca de tanar in luptele din 1948. Se refugiaza
mai apoi in Gaza si urmeaza facultatea de inginerie din Cairo, in 1952 este ales presedinte al
Asociatiei studentilor palestinieni din Cairo si paticipa la campania din Suez ca ofiter. In 1957
pleaca in Kuweit unde, doi ani mai tarziu pune bazele gruparii Fatah alaturi de cei care vor
deveni conducatori secunzi: Abu Ayad, Abu Yussef, Abu Jihad. Grupare militara, Fatah creeaza
intre 1959 si 1 965 celule in orasele si asezarile din Cisiordania si Gaza, ca si in taberele de
refugiati, si instruieste trupe de gherila. Prima actiune armata impotriva Israelului are loc in 1
ianuarie 1965, data care a devenit pentru palestinieni „Ziua Revolutiei". Ocuparea Cisiordaniei si
a Gazei de catre Israel in 1967 a provocat un nou exod si cresterea autoritatii si a fortelor Fatah,
care au numeroase ciocniri cu trupele evreiesti (Karameh -1948).[14]

Marele adversar al Fatahului si al lui Arafat a fost Miscarea Nationalista Araba, a carei
sectiune palestiniana era condusa de doctorul crestin Georges Habache. Fondata la Beirut in
1951, cu deviza „Razbunare, nationalism, unitate", ea era marcata de doctrina nationalista araba
socialista a patidului Ba'th care ajunge la conducere in Siria si Irak, in 1967, Habache, alaturi de
alte doua mici grupari de rezistenta palestiniene, transforma MNA in Frontul Popular de
Eliberare a Palestinei (FPLP). Adept al unei doctrine bazata pe violenta, acesta va deveni unui
dintre cei mai renumiti promotori ai terorismului.

[14]
Lemarchand, Philippe, Israel/Palestine demain; Editions Complexe, 2000

Dupa stabilirea OEP in Liban, din 1971, actiunile israeliene se vor indrepta in aceasta
directie. Inevitabil, aproape imediat incep ciocnirile la granita cu Libanul.

Incepand cu anul 1973, OEP castiga treptat autoritate in lumea araba. in noiembrie 1973,
Summitul arab din Alger recunoaste OEP ca „singurul reprezentant al poporului Palestinian",
decizie la care Iordania nu adera. La cel de-al 12-lea Consiliu National Palestinian, se propune
ideea unei autoritati nationale asupra „intregii parti eliberate a Palestinei". Cateva saptamani mai

22
tarziu, se creeaza, in replica, Frontul de Refuz, condus de FPLP. Totusi, Summitul arab de la
Rabat din 26-28 octombrie 1974 proclama public ca de acum „OEP este singurul reprezentant
legitim al poporului Palestinian pe intreg teritoriul Palestinian eliberat". Iordania se aliaza
punctului de vedere majoritar si recunoaste OEP, si se abtine de la orice revendicare de teritoriu
dupa evacuarea israeliana. OEP intra astfel treptat in legalitate. in acelasi an, in 13 noiembrie,
Arafat sustine in fata Adunarii Generale a O.N.U. vestitul sau discurs moderat, in care ideea de
stat Palestinian democratic apare configurata doar ca un ideal de atins. Natiunile Unite recunosc
„drepturile inalienabile ale poporului Palestinian in Palestina" care includ: dreptul la
autodeterminare fara interferenta exterioara, dreptul la independenta si suveranitate nationala. Se
observa, incepand cu acest moment, ca pe masura ce cauza Palestiniana se discuta la nivel
O.N.U., revendicarile OEP devin tot mai moderate si precise.

Se creeaza acum un comitet O.N.U. pentru drepturile inalienabile ale palestinienilor, prin
intermediul caruia Natiunile Unite accepta un plan precis, in noiembrie !976: evacuare israeliana
din teritoriile ocupate, apoi control al O.N.U. asupra acestora pana la instalarea unei guvernari
palestiniene. La inceputul lui 1977, in ianuarie, intr-o scrisoare adresata cancelarului austriac
Kreisky, OEP precizeaza ca statul Palestinian ar trebui sa cuprinda malul occidental al
Iordanului, fasia Gaza, enclavele Hama (Siria) si Anja (Egipt). Acest plan este trimis de
secretarul O.N.U. guvernului israelian. in mai 1978, OEP dezvolta o mare ofensiva diplomatica
in favoarea unui stat Palestinian, garantat si controlat de SUA si URSS, stat neutru, dupa model
austriac, cu un Ierusalim arab neseparat de cel evreiesc.

Toate aceste actiuni politice sunt insa amenintate acum de doua evenimente. Primul este
reprezentat de cresterea actiunilor teroriste in Israel si in afara sa, datorate grupurilor din Frontul
Palestinian de refuz si manipulate adesea de Libia, Irak sau Siria. Nu de putine ori ele sunt o
contestare violent! a atitudinii moderate a OEP, dar, pe de alt! pate ele ofera o motivatie perfecta
Israelului de a refuza propunerile O.N.U. si in plus distrug si o pate din capitalul de simpatie
castigat de OEP in plan extern.

Al doilea eveniment, razboiul civil libanez, inceput in 1975, se datoreaza in pate luptei
din interiorul OEP intre tendinta revolutionara si cea nationala. El incepe printr-o confruntare
armata intre dreapta maronitilor crestini si Rezistenta Palestiniana instalata in Liban. in 1976,
maronitii, pentru a se debarasa de palestinieni, sunt dispusi chiar sa imparta tara, dara cum intra
in scena armata siriana, care patrunde in mai in Liban. Atat scopul sirienilor, cat si al dreptei
maronite si al israelienilor este acela de a evacua fortele palestiniene din Libanul de sud, devenite
incomode tuturor partilor. In 14 matie 1978, Israelul invadeaza Libanul dar nu reuseste alungarea
palestinienilor. Se semneaza un acord de pace intre OEP, Israel si maroniti, creandu-se o forta de
securitate palestiniana pentru a-1 realiza, dar situatia ramane ambigua si trupele israeliene se
retrag treptat din Liban.[15]

Mijlocul anilor '70 marcheaza cotitura istorica facuta de Egipt in relatiile cu Israelul.
Acesta este pregatit de planul de pace propus de Itzhak Rabin dupa alegerea sa ca premier in

23
1974. In 1977 insa, pentru prima oara in Israel, dreapta nationalista si religioasa castiga alegerile
si Menahem Begin ajunge premier. El elaboreaza un plan referitor la teritoriile din Cisiordania,
dar potrivit parerii sale, acestea nu se supun juridic rezolutiei 242 a O.N.U., caci Cisiordania nu
apartine legal nici unui stat si deci nu este „ocupata" de Israel dupa 1967. De vreme ce arabii au
respins si rezolutia de patajare 181 din 1947, afirma el, rezulta ca, mai intai, Conferinta de la
Geneva asupra teritoriilor ocupate nu se aplica in acest caz, si mai apoi ca rezolutia 242 nu
implica nici evacuarea totala si nici respectul fata de o entitate palestiniana. Si nu in ultimul rand,
populatia evreiasca si coloniile agricole implantate in Cisiordania sunt legale. Practic aceasta
recunoaste legitimitatea efoturilor de colonizare sustinute de Blocul credintei si de Liga evreiasca
a rabinului Meir Kahana.

Acesta este contextul in care se pun bazele acordurilor de la Camp David. Ele au fost
pregatite de spectaculoasa vizita a lui Anwar al-Sadat, presedintele Egiptului, in Israel
(noiembrie 1977). Anul urmator, in 1 7 septembrie 1 978, sub autoritatea SUA, se incheie la
Camp David primul tratat intre Israel si Egipt, urmat in martie 1979 de cel de la Washington.
Initiativa singulara a Egiptului a ridicat impotriva sa aproape toate statele arabe si musulmane. In
noiembrie 1 978 este condamnat de Summitul arab din Bagdad, si in acelasi an este exclus din
Liga Statelor Arabe. Cu toate acestea, acordurile cu Israelul urmareau o rezolvare a acelorasi
probleme pe care le doreau toate statele arabe. in primul rand, Egiptul reuseste sa obtina o
restituire a intregului Sinai, in trei ani. Mai apoi, in problema Palestinians, se prevedea instalarea
unei „autoritati de guvernare", dupa o retragere progresiva, din Cisiordania si Gaza, pentru o
durata interimara de cinci ani. In al treilea an interimar, se vor angaja negocieri intre Israel,
Egipt, Iordania si reprezentantii palestinieni, care vor permite definirea „statutului definitiv al
malului vestic si al fasiei Gaza", statut care va i mai apoi supus votului de reprezentantii alesi din
cele doua teritorii.

Acordul-cadru de la Camp David referitor la Cisiordania si Gaza se demarca de planul

Begin prin mai multe aspecte, printre care, cel mai important este interventia „reprezentantilor
poporului Palestinian" care vor paticipa la negocieri si la aplicarea sa, deci se impune perspectiva
unei autodeterminari palestiniene.

[15]
The Middle East, Congressional Quarterly Inc., Washington D.C., 1995

Summitul arab de la Tripoli va respinge insa ideea unui stat sau putere palestiniana, daca
aceasta obliga la recunoasterea Israelului si la abandonarea restului Palestinei. OEP nu este
satisfacut de ideea de autonomia administrativa vreme de cinci ani, pe care o considera o alta
forma de ocupatie israeliana, ce duce in final la o anexare deghizata si nu la o independenta
nationala Palestiniana. Autodeterminarea palestiniana i se pare formulata ambiguu: desi in
acordul cadru de la Camp David se vorbeste de suveranitate egipteana asupra Sinaiului, nu se
afirma deloc o suveranitate palestiniana in Gaza si Cisiordania.

24
 Insasi actiunile lui Begin intaresc opozitia araba fata de acest acord. Pentru el,
suveranitatea israeliana este revendicata si aplicata pe teritoriul Cisiordaniei si Gazei, autonomia
neprivind decat pe locuitorii arabi. Astfel ca, in cele din urma, o pate din acordurile de la Camp
David sunt respinse atat de israelieni cat si de arabi. OEP-ul, in ciuda declaratiilor oficiale si a
studiilor referitoare la un stat Palestinian alaturi de cel evreu, nu renunta inca in mod net la ideea
unei Palestine integrale, inclusiv pe teritoriul Israelului. in schimb, palestinienii din Israel si din
teritoriile ocupate exercita o presiune, chiar violenta, pentru o independenta a statului lor propriu
In Cisiordania si Gaza.[16]

In 1982 izbucneste al doilea razboi din Liban. in 6 iunie trupele israeliene intra pe
teritoriul acestuia si in cateva zile partea sudica este ocupata. Toate bazele palestiniene sunt
distruse. Luptele ajung la Beirut unde fortele fedainilor palestinieni rezista pana in 20 august.
Apoi, conducatorii OEP sunt nevoiti sa piece si sunt evacuati, sub protectia unei forte
multinationale, in Tunis, unde se afla, din 1979, sediul Ligii Arabe. In toata aceasta perioada
trupele siriene nu au intervenit si nu au infruntat armata israeliana decat de trei ori.

Din decembrie 1 982 pana in mai 1983 au loc negocieri directe israelo-libaneze in
vederea retragerii trupelor libaneze din jumatatea sudica a Libanului. Retragerea israeliana
unilateral - sirienii ram an in Bekaa si Libanul de nord, se incheie aproape total in iulie 1985, in
profitul fortelor druze si apoi al militiilor shi'ite Amal. Totodata, Damascul provoaca, in Siria si
in zona libaneza sub ocupatie, o dizidenta Palestiniana anti-Arafat in chiar interiorul Fatahului, la
care le raliaza FPLP, PDLP si alte fronturi palestiniene traditionale prosiriene, toate formand un
front Palestinian de salvare nationala (FSN). Arafat si unitati arabe loialiste, revenii clandestin in
Libanul de nord, provoaca, in riposta la actiunea Damascului, o miscare islamica sunnita pro-
iraniana si antisiriana, numita Tawhid (unificare), aliata gruparilor shi'ite extremiste Hezbollah si
Amal. Toate trei asigura protectia Fatahului si a OEP in fata ofensivelor siriene directe din
Tripoli, de la sfarsitul lui 1983, in urma carora Arafat pleaca din nou cu o protectie franceza.

Intre timp, statutul OEP se consolideaza. Summit-urile arabe din Fes (septembrie 1982) si
Casablanca (1985) recunosc din nou, in opozitie cu Siria ce voia impunerea FSN, pe OEP ca
reprezentantul unic si legitim al poporului Palestinian si cheama la crearea unui stat Palestinian
independent.
[16]
Ionescu, Craciun, Zile fierbinti in Orient; Ed. Politics, 1988

Ele adopta termenii planului de pace propus de regele Fahd al Arabiei Saudite: potrivit
acestuia reprezentarea palestiniana este infatisata din nou in sanul unei delegatii iordaniene.

In februarie 1985 se semneaza la Amman un acord iordano-palestinian, ce preconiza o

confederate iordano-palestiniana. in cele din urma, presiunile Siriei si a palestinienilor radicali,
impiedica realizarea acestor acorduri. [17]

25
 Un plan cincinal 1986-1991 de ajutor si dezvoltare economica in Cisiordania si Gaza este
decretat de o factiune proiordaniana din Fatah cu o finantare internationala si cu acordul tacit al
autoritatilor israeliene si impotriva avizului OEP dar nu si al reprezentantilor palestinieni din
teritorii. in februarie, 1987 se reiau din nou relatiile dintre Arafat si Iordania, beneficiind de
sustinere egipteana. Se produce o noua reconciliere araba: Summitul arab din noiembrie 1987
reintegreaza oficial Egiptul in organizatiile musulmane de unde fusese exclus. Mai inainte, in
aprilie, Consiliul national Palestinian reuseste reunificarea, la congresul din Alger, a gruparilor
divergente (Fatah, FPLP, FDLP, PCP).

In Israel, guvernul Begin demisioneaza si alegerile din 1984 aduc la putere un guvern de
uniune nationala condus de S. Peres si I. Shamir. Peres, ca premier (1984-1986), apoi ca ministru
de externe (1986-1988) intreprinde cu precautie o relansare a negocierilor cu Iordania si
palestinienii. El evacueaza Libanul, cu exceptia unei „zone de securitate". Totusi, patidul Likoud
al lui I. Shamir impune continuarea politicii de colonizare in teritorii respingerea oricarei
negocieri, chiar indirecte, cu OEP. Majoritatea israelienilor refuza ideea unui stat Palestinian in
teritoriile ocupate. Peres continua insa sa pregateasca o conferinta internationala pentru o pace
israelo-araba fara referire la obiectivele de la Camp David; el elaboreaza un plan de negociere cu
Iordania si cu palestinienii in cadrul acestei conferinte, pe baza reconcilierii dintre OEP si
Iordania din 1987.

In ceea ce priveste marile puteri, SUA desi accepta ideea unei conferinte internationale in
cadrul O.N.U., vrea o anumita hegemonie, pe linia Camp David si respinge inca legaturile cu
OEP catalogata ca miscare terorista. URSS-ul lui Brejnev si indeosebi Andropov acorda sprijin
Siriei, pe care o Inarmeaza si careia ii impun chiar liniile de negociere. Venirea lui Gorbaciov
schimba insa situatia. El se apropie de Israel, iar din 1 986, URSS ia in mod public pozitie pentru
Arafat si OEP, in defavoarea Siriei si a ramurii Habache.

La sfarsitul lui decembrie 1987, izbucneste insa in teritoriile ocupate o revolta

palestiniana spontana, numita Intifada. Ea se caracterizeaza prin greve si revolte neinarmate, iar
miza este suveranitatea asupra Cisiordaniei si Gazei, si nu asupra intregului Israel. Se cere deci
perspectiva unui mini-stat Palestinian, Israelului mai intai, dar si tarilor arabe.

[17]
Israel's foreign relations: selected documents; Ierusaiem, 1976-1990

Acestea incearca inca din ianuarie 1988 sa deturneze miscarea in proitul lor. in final insa,
OEP-ul lui Arafat reuseste sa ia conducerea, insa atat Israelul cat si Siria isi manifesta opozitia
fata de aceasta noua forma de cerere a unui stat Palestinian autonom. Actiunile palestinienilor
incearca sa respecte regulile democratiei: violenta limitata, greve generale si demisii ale
functionarilor palestinieni, etc.

26
 Administratia civila si militara israeliana reactioneaza prin arestari, represiuni armate
violente. In 16 aprilie, un comando israelian asasineaza pe nr. 2 al OEP, Abu Jihad, responsabilul
cu actiunile din teritoriile ocupate. in vara lui 1988, in Gaza incepe sa actioneze insa Miscarea de
rezistenja islamica, Hamas, de inspiratie extrema, care face concurenta Conducerii unificate a
Intifadei.

Revolta palestinienilor a tulburat viata politica a Israelului, care se gaseste divizat intre
doua optiuni: restituirea Cisiordaniei sau anexarea teritoriilor. La alegerile din 1988 se formeaza
o coalitie care adera la tendinta conservatoare: nici o negociere cu OEP, nici un stat Palestinian.
Aceasta atitudine alimenteaza in continuare Intifada si represiunea sa dura.

Intre timp, SUA propune planul Schultz de realizare foate rapida a dispozitiilor de la
Camp David: autonom ia Gazei si Cisiordaniei din mai pana in noiembrie si negocieri asupra
statutului definitiv al acestor teritorii intre 1 decembrie 1988 si 30 noiembrie 1989 in cadrul unei
conferinte de pace israelo-arabe cuprinzand si o delegatie iordano-palestiniana. Acest plan este
insa respins de OEP, care vrea sa paticipe ca atare la o asemenea conferinta, si de palestinienii
Intifadei si de guvernarea israeliana. Intifada recunoaste ca si conducator al palestinienilor pe
Arafat.

In 31 iulie are loc un eveniment cu consecinte importante: regele Hussein al Iordaniei

anunta renuntarea la suveranitatea asupra Cisiordaniei. In pofida consecintelor economice si
financiare imediate, in special anularea planului cincinal al teritoriilor, Conducerea unificata a
Intifadei vede aici ocazia de a se impune ca interlocutor unic al Israelului. Astfel ca, in timpul
sesiunii extraordinare a Consiliului national Palestinian din 15 noiembrie 1988 din Alger, OEP
proclama independent unui stat Palestina, vecin cu Israelul, si a unui guvern provizoriu al
Palestinei. Declaratia adoptata cu aceasta ocazie recunoaste rezolutiile O.N.U.:181 (1947) asupra
partajarii Palestinei, 242 (1967) si 338 (1973) referitoare la frontierele sigure si recunoscute ale
Israelului. Aceasta acceptare a rezolutiilor care fusesera integral respinse pana atunci, modifica
substantial Chata nationala Palestiniana din1 868, care excludea partajarea din 1847 si deci
existenta statului Israel.

Confirmandu-si optiunea politica si pacifista, Arafat este primit la O.N.U. in13 decembrie
1988, la Geneva si nu New York - datorita opozitiei americane. El sustine un discurs in fata
Adunarii generale in care reia declaratia facuta in noiembrie la Alger si condamna terorismul sub
toate formele sale. SUA sfarsesc prin a accepta deschiderea unor discutii oficiale cu OEP. la
Tunis, in 1989. Statul Palestinian proclamat de OEP este recunoscut de 16 state. In Israel,
Intifada si alegerile din 1988 au produs o serie de modificari. Aripa dominanta ramane cea
conservatoare a Likoud-ului. In 6 aprilie. Premierul I. Shamir propune un plan ca raspuns la
planul Schultz si la Declaratia de independenta a OEP. Acesta seamana cu cel de la Camp David
in varianta Begin, adica alegeri locale in Cisiordania si Gaza sub control israelian. Chiar daca
OEP nu vrea alegeri decat dupa evacuarea militara israeliana si sub control O.N.U., planul noului
secretar de stat J.Baker este in final acceptat de Israel, Egipt si OEP, in decembrie 1989: un

27
dialog direct israelopalestinian cu o mediere americana si egipteana, la Cairo, in 1990, in vederea
acestor alegeri si a unei ulterioare autodeterminari in teritorii pentru statutul lor deinitiv. insa, in
20 iunie, dupa tentativa de debarcare a unui comando Palestinian in Israel, G.Bush anunta
suspendarea dialogului americanopalestinian.[18]

2.5. Epoca negocierilor

Deceniul 9 produce cateva schimbari majore in situatia Orientului Mijlociu. In primul

rand modificarea contextului international: caderea statelor comuniste si in special a URSS -
principalul sustinator al arabilor. Consecvent, odata cu deschiderea granitelor, zeci de mii de
evrei de aici vor pleca in Israel.

Inca din 1989, lrakul incepe sa duca o politica de sustinere puternica a problemei
palestiniene si a OEP. In 28-30 mai 1990, are loc Summitul de la Bagdad, axat pe discutarea
statutului Intifadei, a stagnarii procesului de pace si pe instaurarea unei „noi ordini arabe" care sa
limiteze rolul Americii in Orientul Mijlociu. Arafat devine un sustinator asiduu al presedintelui
irakian. chiar si in timpul crizei din Golf, inceputa odata cu invadarea Kuweitului in august 1990.
Saddam Hussein chiar propune o retragere din Kuweit in schimbul retragerii Israelului din
Cisiordania, Gaza si Libanul de sud. insa SUA si aliatii sai arabi resping orice plan personal al
presedintelui irakian, de rezolvare a conflictului arabo-israelian.[19]

Infrangerea zdrobitoare a Irakului de catre coalitia condusa de Statele Unite, schimba

geopolitica regiunii. Discreditata in timpul Summitului de la Bagdad, SUA ajunge dupa razboi
factorul extern decisiv in problemele Orientului Mijlociu iar doctrina Bush implies hegemonia
strategica americana in aceasta zona. Ca urmare, OEP este nevoit de acum inainte sa devina un
patener al politicii SUA. incepe perioada acordurilor de pace si reconcilierea treptata intre Israel
si vechii sai dusmani arabi, cu toata opozitia care se manifesta in ambele tabere fata de aceasta
noua orientare.

[18]
Laurent, Auguste, Guerres secretes au Liban; Paris, 1987
[19]
Proche-Orient, la dechirure, supliment Le Monde Diplomatique, 2001

Imediat dupa sfarsitul razboiului din Golf, secretarul de stat J. Baker face mai multe
calatorii in regiune, reusind ca in vara lui 1 991 sa convinga Israelul si partile majore aflate in
conflictul arabo-israelian sa participe la o conferinta de pace. Ea va fi stabilit pentru 30
octombrie, cu participarea presedintilor SUA si URSS. In aceasta data, la Madrid, se deschid
lucrarile conferintei, la care erau prezenti Egiptul, Libanul, Iordania, Siria. Israel si palestinienii
din teritoriile ocupate. Au loc o serie de convorbiri si negocieri intre Israel si fiecare pate araba,

28
care vor continua mai apoi, cu o serie de dificultati, in decembrie 1991 si februarie 1992, pentru
a se incheia la Moscova.

Cu toate ca nu s-a marcat nici un mare proces diplomatic in cadrul acestor intalniri, totusi
ele au deschis un precedent care nu a mai existat pana atunci. in timpul negocierilor separate cu
delegatia Palestiniana se contureaza posibilitatea unei legaturi directe cu OEP. Acest lucru devin
mai evident odata cu alegerile din Israel din iunie 1992, cand linia dura a lui Shamir este
inlocuita de partidul muncii condus de Y. Rabin. El este adeptul unei diplomatii mai relaxate.
Prima sa realizare ca premier este infatisarea unei „retrageri limitate" din Golan, in schimbul
unei „paci totale cu Siria".[20]

De la Madrid pana in august 1993 au loc unsprezece runde de negocieri intre delegatitile
arabe si israeliene. La sfarsitul lunii insa, se afla cu surprindere existenta unor intalniri si
negocieri secrete intre reprezentantii guvernului israelian si OEP. Tinute intr-un strict secret, in
diferite localitati de langa Oslo, acestea grupeaza laolalta partile moderate ale celor doua tabere.
in urma lor vor i realizate doua mari acorduri.

Primul este semnat de Arafat in Tunis, in 10 septembrie, si de Rabin cateva ore mai
tarziu. Prin acesta se stabileste recunoasterea formala de catre OEP a dreptului Israelului la
existenta in pace si securitate, renuntarea la utilizarea terorii si violentei si stergerea din clauzele
Chatei OEP a acelora care cer eliminarea Israelului ca stat. in schimb, Rabin recunoaste OEP-ul
ca reprezentantul legitim al poporului Palestinian.

Acest acord istoric deschide calea celui de-al doilea: Declaratia de principii asupra
aranjamentelor interimare de autoguvernare, semnat in 13 septembrie 1933 la Washington de
catre Yitzhak Rabin si Yasser Arafat, in prezenta lui Bill Clinton. Cunoscut ca planul „Gaza -
Ierihon intai", el infatiseaza un plan cincinal in care Israelul isi va retrage gradual ocupatia
militara din teritoriile ocupate, autoguvernarea Palestiniana stabilindu-se mai apoi treptat in
aceste teritorii. Intr-o prima etapa, ambele parti au convenit asupra unei implementari initiale a
acordului mai intai in Gaza si Ierihon, incepand cu 13 decembrie 1993. in 6 octombrie, Arafat se
intalneste din nou cu Rabin, in Cairo, pentru a discuta detaliile autoguvernarii.

[20]
Reich, Bernard, Quest for peace -United States - Israel relations and the Arab-Israeli conflict, New Jersey, 1977

Acestea prevedeau ca atunci cand Consiliul Palestinian, ales in iulie 1994, va incepe sa-si
asume responsabilitatea pentru sarcinile de guvernare in teritorii, fotele armate israeliene vor
incepe retragerea din orasele si satele majore arabe din teritorii. Negocierile inalte referitoare la
statutul definitiv al teritoriilor se vor desfasura la sfarsitul celor cinci ani de autonomie, deci in
decembrie 1998.

29
 Insa, in 13 decembrie 1993, fortele israeliene nu se retrag din Gaza si Ierihon asa cum
prevedeau acordurile, datorita unor discutii de detaliu pe marginea acestora. in 9 februarie,
ministrul de externe S. Peres si Y.Arafat semneaza Documentul Cairo, cu detaliile procedurii de
securitate privitoare la transferul de putere asupra autoritatii palestiniene.

Acordul dezvaluie si marile obstacole care mai exista in calea implementarii

autoguvernarii in Gaza si Ierihon. in cele din urma insa, in 4 mai, Arafat si Rabin semneaza la
Cairo acordul de implementare a autoguvernarii palestiniene in fasia Gaza si lerihon.

Aceste compromisuri sunt insa respinse de grupari din ambele tabere. Linia dura din
Israel ii denunta pe Rabin ca tradator care semneaza acorduri cu dusmanii. Muki israelieni il vad
inca pe Arafat ca primul inamic al statului Israel si omul responsabil cu uciderea a sute de evrei.
in tabara palestiniana, membrii miscarii Hamas se opun compromisului lui Arafat si cheama la
continuarea luptei prin terorism si violeta US. in ciuda acestor dificultati, aplicarea acordurilor va
incepe. In 13 mai 1994, trupele israeliene se retrag din Ierihon si sunt inlocuite de politia
Palestinians, iar in 18 mai se retrag si din fasia Gaza.

In 1 iulie, Arafat se intoarce in triumf in Gaza, dupa douazeci si sapte de ani de exil, si
este ales la Ierihon ca presedinte al Autoritaii Nationale Palestiniene. Primele sale decizii privesc
problemele economice. SUA si alte tari occidentale acorda peste 2,2 miliarde de dolari pentru
dezvoltarea economica pe viitorii cinci ani. In 14 octombrie 1994, Y. Arafat, S. Peres si Y. Rabin
primesc premiul Nobel pentru pace.

A doua mare realizare a lui Rabin a fost incheierea acordului de pace intre Israel si
Iordania. Acesta va i semnat in 26 octombrie 1994 de Y. Rabin si primul ministru iordanian
Abdul-Salam al Majali, in prezenta lui Bill Clinton, presedintele Israelului Weizman, regele
Hussein al Iordaniei, etc. tratatul, al doilea semnat de Israel cu o tara araba, dupa cel cu Egiptul,
normalizeaza relatiile intre cele doua tari, la nivel economic, teritorial si de securitate.[21]

[21]
Armand Colin, Renouvellements du monde arabe: 1952 - 1982, 1987

In anul urmator, in 28 septembrie, in ciuda unor atentate care pareau a complica iarasi
situatia, Arafat si Rabin semneaza la Washington, in prezenta lui B. Clinton, a presedintelui
egiptean H. Moubarak si a regelui Hussein al Iordaniei, acordurile asupra extinderii autonomiei
palestiniene asupra intregii Cisiordanii cunoscute si sub numele de acordurile Oslo II.
Cisiordania era impartita in trei zone: zona A: cuprinde 2%din Cisiordania si 20% din
palestinieni. Aceste localitati vor fi evacuate de armata israeliana (inainte de sfarsitul lui 1995) si
trec sub controlul autoritatii palestiniene; zona B, care cuprinde 26% din teritoriu si marea

30
majoritate a celor 450 de localitati palestiniene. Ea va trece partial sub Autoritatea palestiniana,
dar guvernul israelian continua sa-si asume aici responsabilitatea securitatii si lupta impotriva
terorismului; zona C, care acopera 72% din Cisiordania dar are putini palestinieni (90% din
populatia Cisiordaniei se afla in A si B). Guvernarea israeliana va continua sa asigure aici
intreaga stapanire a zonei, ocupata esentialmente de colonisti.

In conformitate cu prevederile acordurilor, pana in decembrie 1995 Israelul termina

retragerea din orasele palestiniene, mai putin Hebronul. In 20 ianuarie 1996 Arafat este ales
presedinte al Autoritatii palestiniene si partizanii sai castiga doua treimi din cele 88 de locuri ale
Consiliului Palestinian de autonomie, care se numeste de acum Consiliul Legislativ, dispunand
de puteri legislative si executive. Mai apoi, tot in conformitate cu prevederile de la Oslo II, in 24
aprilie, Consiliul national Palestinian, reunit pentru prima oara in Palestina, la Gaza, elimina din
Charta sa toate aticolele care pun in discutie dreptul la existenta al statului Israel.

Pe partea israeliana insa, venirea la putere a dreptei, a extremei drepte si a partidelor

religioase, sub conducerea lui B. Netanyahu pare a stagna procesul de conciliere. Deschiderea de
catre municipalitatea evreiasca a Ierusalimului, in 29 septembrie, a unui tunel pe sub esplanada
moscheilor - loc sfant pentru musulmani, este considerata ca o blasfemie. Violentele care
urmeaza acestui gest sunt cele mai grave din teritoriile ocupate de dupa sfarsitul Intifadei (76 de
moti). Totusi programul tratativelor este respectat si continua, in 1 5 ianuarie 1997 cu Protocolul
de acord asupra redesfasurarii israeliene in orasul Hebron si referitor la transferul anumitor puteri
catre Autoritatea palestiniana.

Caracterul extremist al guvernului israelian nu se dezminte insa. In februarie, el anunta

decizia de construire a unei colonii evreiesti pe colina din Har Homa, in partea araba a
Ierusalimului. Desi se incalcau astfel acordurile de la Oslo, SUA se opune unei rezolutii a
Consiliului de Securitate care invita Israelul sa renunte la construirea acestor locuinte. In partea
palestiniana, politia palestiniana autonoma duca o lupta sustinuta impotriva gruparii Hamas, desi,
la presiunea Iordaniei, Israelul elibereaza pe liderul spiritual Hamas, seicul Ahmed Yassine, care
va i primit triumfal in Gaza in 6 septembrie.

Un alt acord urmeaza in 1998 (23 octombrie), cel de la Wye River. Conform acestuia,
autoritatea palestiniana ar trebui sa recupereze in trei luni inca 13% suplimentar din teritoriul
Cisiordaniei (din care 1% in suveranitate deplina si 12 % intr-o suveranitate impatita cu Israelul),
in schimbul unei represiuni de catre politia israeliana a miscarilor ostile pacii; CIA supervizeaza
planul de Jupta impotriva terorismului". In 4 mai 1999 ar fi trebuit sa ia sfarsit perioada de
autonomie palestiniana prevazuta de Declaratia de principii din 13 septembrie1993. Avand in
vedere insa angajamentul luat de presedintele Clinton, intr-o scrisoare catre Arafat, de a face
totul pentru ca negocierile asupra statutului final al Cisiordaniei si fasiei Gaza sa se sfarseasca cu
o amanare de un an, Consiliul central al OEP accepta sa se amane proclamarea Statului
Palestinian independent.

31
 In alegerile din Israel, din 17 mai, ajunge la putere candidatul muncitoresc Ehud Barak,
in 4 septembrie, se semneaza intre acesta si Arafat Acordul de la Charm el-Cheikh, care
redefineste calendarul de aplicare a acordurilor de la Wye River pentru retragerea suplimentara a
armatei israeliene, deschiderea a doua „treceri sigure" intre Gaza si Cisiordania, eliberarea
prizonierilor si acordul definitiv asupra problemelor ramase in suspensie, care trebuie sa fie
incheiate cel tarziu in 13 septembrie 2000. Controlul exclusiv israelian asupra Cisiordaniei
trebuie sa se reduca de la 72% la 59% din teritoriu. Autoritatea palestiniana trebuie sa controleze
11% suplimentar din Cisiordania.

Acordul prevede trei faze ale retragerii israeliene: ele corespund celei de-a doua etape a
retragerii initiale prevazute de acordul Oslo II. Nici o punere de acord nu se face asupra celei de-
a treia etape prevazute initial.

In 11-24 iulie au loc din nou negocieri, la Camp David intre Ehud Barak, presedintele
Autoritatii palestiniene Y. Arafat si Bill Clinton. Obiectivul acestora era ajungerea la un acord
asupra statutului final al teritoriilor palestiniene ocupate. Dosarele luate in discutie fiind foarte
delicate (statutul final al frontierelor, Ierusalimul, dreptul de reintoarcere al refugiatilor
palestinieni, apa), numeroase divergente au opus punctele de vedere israelian si Palestinian , in
special asupra Ierusalimului, si au impiedecat semnarea unui acord de pace.

In 28 septembrie insa, izbucneste una dintre cele mai grave crize. Ea a fost provocata de
conducatorul partidului Likoud, Ariel Sharon, care se duce pe esplanada moscheilor din
Ierusalim, al treilea loc sfant al Islamului. Aceasta provocare declanseaza manifestari
palestiniene violent suprimate de politia israeliana. In ziua urmatoare, ele devin si mai puternice,
si se vor raspandi in intreaga Cisiordanie si Gaza, ca si la arabii din Israel, conducand la
represiuni dure. In cele din urma, dupa indelungi insistence ale ONU si SUA, israelienii si
palestinienii accepta sa se intaineasca din nou, la Charm El-Cheikh in 16-17 octombrie.

Dupa 24 de ore de incetitudine, un acord oral in trei puncte este in final gasit: „sfarsitul
violentei", punerea in aplicare a unei „comisii de ancheta" asupra infruntarilor si reluarea
negocierilor in cadrul procesului de pace. La al 25-lea Summit arab de la Cairo insa, in prezenta
a 40 de sei de state arabe, Israelul este acuzat ca duce „un razboi impotriva poporului
Palestinian", dar nu adopta nici o masura drastica impotriva statului evreu. In 1 noiembrie are loc
o noua intalnire intre Peres si Arafat, pentru a gasi o soluie pentru oprirea violentelor. In 28
noiembrie, deputatii Knesset-ului adopta o motiune prin care se convoaca alegeri anticipate, in 6
februarie 2001.[22]

In 21 decembrie, are loc o relansare a procesului de pace la initiativa lui Bill Clinton, dar
Summitul din 28 decembrie, de la Charm El-Cheikh, unde trebuiau sa se intalneasca Barak,
Arafat, Clinton si Moubarak este anulat. Cele doua tabere isi exprima mai multe rezerve fata de
pozitiile americane. Israelul se opune unei suveranitate palestiniene pe esplanada moscheilor, iar
palestinienii refuza sa renunte la principiul unui drept de reintoarcere pentru refugiati.

32
 In 4 ianuarie, 2001, se reiau negocierile israelo-palestiniene, la Washington, dar Clinton
esueaza in efoturile sale in vederea unei stabiliri a unui acord definitiv de pace intre Israel si
palestinieni. Cateva zile mai tarziu, are loc o puternica manifestare israeliana (peste 100.000 de
persoane) care se afirma impotriva unei eventuale divizari a Ierusalimului si cer mentinerea
totala a orasului sub suveranitatea israeliana.

Nici convorbirile de la Taba, in Egipt, din 21-27 ianuarie nu se incheie cu un acord de

pace. Nu dupa mult timp, in 6 februarie, candidatul dreptei, si unui dintre adeptii cei mai
consecventi ai liniei dure din Israel, Ariel Sharon, castiga alegerile, si devine premier. De acum,
convorbirile par ai mult mai dificile, stiuta fiind intransigenta acestuia, dar istoria ne ofera
permanente surprize.[23]

[22]
Roger, Louis (ed.), Suez 1956. the Crisis and its consequences, Oxford University Press, 1991
[23]
Salame, Ghassan, Proche-Orient: les exigences de la paix, Editions Complexe, 2000

Capitolul III

Concluzii

33
 Complexitatea vietii social-economice si politice contemporane, diversitatea relatiilor si
activitatilor de toate felurile pe care le deruleaza oamenii fac ca negocierea sa se impuna drept
unul din cele mai pretioase atribute ale vietii cotidiene. în aceste context, negocierile sunt
chemate sa raspunda problemelor complexe ce deriva din nevoia obiectiva a dezvoltarii continue
a relatiilor interumane în general, a celor diplomatice,economice,in special.

In viata omul este un negociator continuu, fara insa a realiza efectiv acest lucru. Zilnic
omul se implica intr-o confruntare continua cu motivatiile semenilor, ale societatii si, de ce nu,
chiar cu ale lui insusi. Negocierea inseamna comunicare intre parti, esteo forma principala de
comunicare în relatiile interumane si presupune transferul reciproc de informatii (mesaje) prin
intermediul limbajului.

Negocierea, ca metoda de dialog, ca mod de armonizare a vietii oamenilor, în cele mai

diverse domenii are radacini în vremuri foarte indepartate. Ea a fost folosita fie în scopul
rezolvarii unor diferende aparute intre indivizi sau grupe de indivizi, fie în scopul incheierii unor
contracte de casatorie sau cu caracter comercial, fie în scopul crearii unor conditii prielnice
pentru o mai stransa colaborare în variate domenii intre tari si popoare (stiinta, cultura, arta,
sport, etc.).

Bibliografie

1. Nirenberg, Gerard - Fundamentals of Negociating, Hawton Books, New York, 1974, p.50.
2. Bretton, Ph. – Les negociation internationales, Pedone, Paris, 1984
3. Puiu, Alexandru – Tehnici de negociere, contractare si derulare in afaceri economice
internationale, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 1997

34
4. Voiculescu, Dan – Negociere, tehnica de comunicare in relatiile interumane, Ed. Stiintifica,
Bucuresti, 1991
5. Dupont, C. -"La negociation- conduite, theorie, applications", Dalloz, Paris, 1994
6. Caraiani, Gheorghe; Georgescu, Toma -"Negocierea interculturala în tranzactiile comerciale
internationale", Universul Juridic, Bucuresti, 2006.
7. Vasile, Dragos – Tehnici de negociere si comunicare, Ed. Expert, Bucuresti, 2000
8. Corm, Georges, Orient §i Occident; Dacia, 1999
9. Ayad, Christophe, Geopolitique de L'Egypte; Editions Complexe, 2001
10. Carre, Olivier, L' Orient arabe aujord'hui; Editions Complexe, 1991
11. Gilbert, Maurice, The arab-israelian conflict; New York, 1992
12. Corm, Georges, Le Proche-Orient delate: 1956-1991; Gallimard, 1991
13. Ionescu, Craciun, Corespondent in Orientul Mijlociu; Ed. Politics, 1987
14. Lemarchand, Philippe, Israel/Palestine demain; Editions Complexe, 2000
15. The Middle East, Congressional Quarterly Inc., Washington D.C., 1995
16. Ionescu, Craciun, Zile fierbinti in Orient; Ed. Politics, 1988
17. Israel's foreign relations: selected documents; Ierusaiem, 1976-1990
18. Laurent, Auguste, Guerres secretes au Liban; Paris, 1987
19. Proche-Orient, la dechirure, supliment Le Monde Diplomatique, 2001
20. Reich, Bernard, Quest for peace -United States - Israel relations and the Arab-Israeli
conflict, New Jersey, 1977
21. Armand, Colin, Renouvellements du monde arabe: 1952 - 1982, 1987
22. Roger, Louis (ed.), Suez 1956. the Crisis and its consequences, Oxford University Press,
1991
23. Salame, Ghassan, Proche-Orient: les exigences de la paix, Editions Complexe, 2000

35