UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR

PROGRAM DE MASTERAT- MANAGEMENTUL FINANCIAR AL

MEDIULUI

ANUL I 2019-2020

IFR

FUNCȚIA FINANCIARĂ ȘI MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI

Prof. coord. : Conf.univ.dr. SCARLAT VALENTIN

Masterand: ENACHE ELENA-CRISTINA

Centrul FOCȘANI
 CUPRINS

1.Firma- caracteristici definitorii.................................................................................................... 3

2.Firma- locul și rolul în cadrul economiei naționale..................................................................... 3

3.Funcția financiară și activitatea financiară a firmei..................................................................... 5

4.Managementul financiar.............................................................................................................. 8

4.1.Atributele sau funcțiile managementului financiar................................................................... 9

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................... 14
 1. Firma – caracteristici definitorii
O largă circulație, atât în practică cât și în literatura de specialitate din ultimul timp, o au
conceptele de business, afacere, intreprinzător, investitor sau firmă.
Aceste noțiuni sunt prezentate în dicționare, enciclopedii sau lucrări de specialitate, în
mod diferit, cu diferite adrese, astfel încât imaginea obținută este adeseori contradictorie. Cea
mai succintă definiție regăsită în dicționarele englezești definește noțiunea de business ca fiind
ʺacțiunea de cumpărare în scopul revânzăriiʺ.
Caracteristicile definitorii ale noțiunii de business sau afacere, sau firmă sunt asigurate de
operațiunile de cumpărare în scopul revânzării, indiferent de faptul dacă între cele două momente
se interpun sau nu fazele de simplă depozitare sau/și de prelucrare. Scopul business-ului îl
reprezintă obținerea profitului.
Firma ar reprezenta forma organizațională, operațională a business-ului. Firmele
acționează pe piața concurențială, concurentă fiind condiționarea permanentă a funcționării ei. În
lupta concurențială este vital necesar ca fiecare firmă să urmărească obținerea unui profit cel
puțin la nivelul concurentului, dacă nu chiar mai mare (profitul raportat la capitalul investit, rata
rentabilității economice sau rata randamentului).
Firma se situează într-un mediu economico-juridic conturat prin legislația în vigoare.
Scopul funcționării ei este acela de creare a unor valori materiale și spirituale pentru
satisfacerea unei largi palete a trebuințelor consumatorilor, în vederea obținerii unui profit.
Analizată într-o viziune sistemică, firma ne apare ca un sistem economic deschis și finit.
Aceasta pentru că:
 trebuie sa fie în relații cu mediul său ambiant (caracterul deschis);
 trebuie să fie orientată spre realizarea unor obiective precise, care îi asigură
finalitatea acțiunilor sale (caracterul finit).
Îndeplinind cumulativ cele două condiții impuse de viziunea sistemică, firma se
conturează prin existența a:
a) unei frontiere, care o separă de mediul său ambiant;
b)elementelor organizatorice, care formează configurația sa structurală și care asigură
manifestarea fluxurilor materiale, a fluxurilor monetar-financiare și a fluxurilor informaționale;
c)relațiilor ce se stabilesc între elemente, asigurând funcționalitatea acestora.

2. Firma – locul și rolul în cadrul economiei naționale

Firma este unitatea de bază a oricărui complex economic național, deoarece, pentru a
produce utilitățile care îi permit să obțină profitul, antrenează totalitatea fluxurilor reale și
monetare din economie care, prin derularea lor, contribuie nu numai la formarea capitalurilor ei,
ci și la formarea tuturor celorlalte fonduri din economia națională .
Firma reprezintă celula de bază în complexul economic național, buna ei funcționare
reprezentând cheia sănătății economice și sociale a întregii societăți.
Fluxul real reprezintă mișcarea utilităților: bunuri, lucrări, servicii între participanții la
procesul economic.
 Fluxurile monetare sunt reversul fluxurilor reale, consecința imediată a acestora dar de
sens invers. Calitatea organizării și derulării proceselor de aprovizionare, fabricație, desfacere la
nivel de firmă influențează direct:
 calitatea tuturor proceselor reale din economia națională
 derularea fluxurilor monetare în strânsă concordanță cu desfășurarea fluxurilor
reale
 lichidarea riscului apariției blocajelor financiare
 folosirea cât mai eficientă a tuturor capitalurilor atrase în circuit.
Fluxurile financiare:
 apar cu ocazia procurării capitalurilor, repartizării profitului și utilizării unei părți
a profitului pentru autofinanțare.
 ocazionează procurarea capitalurilor, dar obținerea profitului care urmează a se
repartiza este condiționată de modul cum se folosesc capitalurile (adică de
rapiditatea fluxurilor monetare)
 nu este un flux monetar obișnuit (deoarece nu este reversul, de sens contrar al
unui flux real imediat anterior, nefiind condiționat ca mărime de acesta din urma).
 un flux financiar poate apărea numai dacă există, undeva în economie,
disponibilități bănești.
Acestea s-au format ca o consecință a unor fluxuri reale anterioare, în alte momente și la
alți participanți la procesul economiei naționale.
Fluxul financiar - flux monetar special
- derularea lui presupune derularea normală a fluxurilor monetare obișnuite, realizarea
constantă a încasărilor (la momentele și în parametri programați) în vederea reavansării tot la
momentele și sumele programate pentru: plata furnizorilor, plata personalului și a satisfacerii
tuturor altor obligații.
Derularea fluxurilor monetare obișnuite și a fluxurilor financiare ne conduce la ideea că
firma exercită, printre altele, o funcție financiară în legatură cu procurarea capitalului, folosirea
acestuia, obținerea profitului, repartizarea lui și acumularea unei părți a acestuia.
Funcția financiară – se constituie ca o restricție esențială a exercitării celorlalte funcții ale
firmei, condiționând: activitatea de producție, de comercializare, de cercetare și de personal.
De asemenea, și exercitarea celorlalte funcții va condiționa modul în care funcția
financiară reușește să asigure eficiența utilizării întregului capital atras în circuit.
 3. Funcția financiară și activitatea financiară a firmei

Activitatea agenților economici se realizează prin intermediul a trei funcții esențiale

interdependente, și anume: funcția de producție, funcția de comercializare și funcția financiară,
care interacționează cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice și financiare. Astfel, prin
intermediul sectorului de aprovizionare, sectorul de producție achiziționează materii prime de la
furnizori cu scopul de a le transforma în produse finite. Achiziționarea materiilor prime se
realizează pe baza resurselor financiare provenite din sectorul financiar. La rândul său, sectorul
de comercializare primește produsele finite de la sectorul productiv, în vederea vânzării lor pe
piață, acțiune posibilă cu ajutorul resurselor financiare alocate tot de către sectorul financiar. Așa
cum se observă, sectorul financiar pune la dispoziția celorlalte sectoare resurse financiare,
rezultate din comercializarea produselor și de pe piața monetară și financiară.
Funcția financiară a firmei privește ansamblul raporturilor de asigurare și repartizare a
resurselor bănești necesare desfășurării continue și eficiente a activităților, precum și a celor de
analiză și control a rezultatelor obținute. La nivelul intreprinderilor o parte însemnată a
operațiunilor bănești are un caracter specific, mijlocind formarea și utilizarea capitalului,
obținerea, repartizarea și folosirea profitului. Asemenea raporturi formează conținutul funcției
financiare a firmei.
Natura social-economică creată în țara noastră ne determină să atribuim firmei
următoarele funcții pe care le exercită în cadrul mecanismului economiei naționale:

a) funcția de producție,
b) funcția comercială,

c) funcția de cercetare-dezvoltare,

d) funcția financiar-contabilă,

e) funcția socială și de personal,

f) funcția de conducere (managerială).

Toate funcțiile luate în ansamblul lor, sau fiecare în parte, oferă o imagine concludentă
despre activitatea pe care trebuie să o desfășoare o firmă pentru a-și îndeplini menirea. În cadrul
acestor funcții se delimitează prin specificul ei, dar și prin importanța și rolul atribuit – funcția
financiară. Exercitarea acesteia presupune în mod necesar existența și manifestarea
managementului financiar ca modalitate concretă de administrare a capitalului intreprinderii.

Funcția financiară este în mod necesar implicată în politica generală a firmei influențând
permanent alegerea obiectivelor strategice și tactice ale acesteia. De aceea funcția financiară este
asimilată, adesea, cu managementul general al firmei. Confuzia este frecventă întrucât managerii
își asumă cea mai mare parte din politica financiară a firmei și în consecință iau cele mai multe
decizii cu caracter financiar. În plus, exercitarea funcției financiare nu este niciodată delegată în
întregime ramânând într-o strânsă dependență de managementul firmei.

În prezent, funcția financiară a firmei dispune de o doctrină coerentă, sprijinită pe

concepte specifice integrate în politica financiară. Aceasta funcție asigură funcționarea
sistemului intreprindere în condiții eficiente, controlând intrările și ieșirile în și din sistem.
Funcția financiară oferă permanent informații despre structura capitalului și gestiunea activelor
printr-un sistem de indicatori financiari specifici.

Potrivit accepțiunii curente s-ar părea că valențele funcției financiare sunt îndreptate în
totalitatea lor spre interiorul unității, că implicațiile exercitării ei se manifestă numai în economia
acesteia. Funcția financiară realizează însă și o legatură permanentă, variată și complexă cu
finanțele generale ale economiei naționale. Varietatea relațiilor generate de necesitatea procurării
fondurilor bănețti trebuitoare desfășurării normale a activității economice sunt tot atâtea canale
prin care se realizează legăturile dintre fondurile centralizate de mijloace bănești ale statului și
finanțele firmei. Relațiile multiple care mijlocesc repartizarea rezultatelor financiare reprezintă
legături permanente ale finanțelor firmei cu fondurile centralizate ale economiei. Deci, funcția
financiară mijlocește angrenarea organică a firmei în contextul economiei naționale. Toate
relațiile amintite mai sus, prin care se procură fonduri bănești, se reconstituie fonduri sau se
prelevă rezultate financiare la dispoziția societății, sunt în acelasi timp și pârghii de conducere și
influențare a activității firmei. Se contituie astfel, cu ajutorul funcției financiare cadrul repectiv
mobil, în limitele căruia capătă viață autonomia economico-financiară. Funcția financiară a
intreprinderii realizează deci și legătura permanentă, în expresia ei cea mai generalizată, dintre
veriga de bază și economia națională în ansamblul ei, contribuind la îmbinarea organică a
autonomiei fiecărei firme cu structura de ansamblu a economiei naționale.
 Având în vedere rolul funcției financiare a firmei, în ultimii ani literatura de specialitate a
dezbătut și a conturat obiectivul esențial al acesteia. Pentru definirea lui, la început, s-a plecat de
la teoria economică clasică care formula ca obiectiv unic al funcției financiare a
firmei maximizarea profitului.

Teoria economică a formulat în prezent drept obiectiv esențial al funcției

financiare „maximizarea valorii firmei”. Adoptarea acestui obiectiv este posibilă ca urmare a
faptului că într-o economie de piață evaluarea firmei se face pe piața financiară, prin cotarea la
bursă a acțiunilor firmei, iar cursul acestora este influențat permanent de rata rentabilității
financiare și efectul riscurilor produse în desfășurarea activităților. În plus, maximizarea valorii
intreprinderii răspunde cerințelor acționarilor, ține seama de risc și incertitudine și constituie un
obiectiv operațional prin deciziile financiare luate pe termen lung și termen scurt în
managementul financiar.

Funcția financiară a firmei are și alte obiective de înfăptuit care sunt subordonate
obiectivului esențial – maximizarea valorii firmei – și ele se realizează în practică prin activitatea
financiară.

Activitatea financiară constă într-un ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale,

înfăptuite în mod conștient, în scopul asigurării mersului optim al întregii funcții financiare.

Acesta presupune că, pe lângă deciziile și operațiunile propriu-zise aferente acestora, care
dau conținut managementului financiar să existe și alte acte sau fapte privind organizarea și
conducerea acestui tip de activități: asigurarea consumurilor materiale și energetice pe care ea le
implică, dotarea cu echipamente adecvate, recrutarea și perfecționarea profesională a forței de
muncă din acest domeniu, probleme ergonomice a muncii lor, implementarea de sisteme
informaționale etc. Altfel spus, prin intermediul activității financiare se urmărește realizarea
procedurilor financiare, respectiv totalitatea formelor și actelor înfăptuite de organul de lucru
specializat al intreprinderii – compartimentul financiar – pe parcursul exercitării atribuțiilor sale.

Organizarea și desfășurarea corectă a activității financiare într-o firmă trebuie să

îndeplinească acel rol de factor de echilibru având ca scop să tempereze solicitările exagerate ale
consumului (fondurile reclamate pentru finanțarea nevoilor producției), concomitent cu rolul de a
stimula sporirea producției, a productivității, creșterea veniturilor unitare și totale și, evident,
creșterea profitului.

Domeniile în care se concretizează organizarea internă a activității financiare pot fi

structurate prin prisma a două criterii:

a) după natura operațiilor ce se efectuează;

b) după caracterul decizional pe care îl implică.

Prin prisma primului criteriu, activitatea financiară cuprinde în structura sa următoarele

tipuri de subactivități:
  activitatea de programare și prognoză financiară
 activitatea de decontări (plăți și încasări) privind procurarea și utilizarea
fondurilor bănești, obținerea profitului și utilizarea acestuia, inclusiv cele legate
de operațiuni cu efecte comerciale;
 activitatea de analiză financiară;
 activitatea de control financiar (preventiv și gestionar);
 activitatea de trezorerie.

Prin prisma celui de-al doilea criteriu al caracterului decizional, activitatea financiară are
două componente fundamentale:

 activitatea de decizie;
 activitatea de execuție financiară.

4. Managementului financiar
Firma se manifestă în structurile pieței în concordanță cu interesele colectivității de
persoane pe care o grupează. În esența lor aceste interese sunt legate de supraviețuirea firmei în
structurile pieței, de consolidarea situației financiare a proprietarilor săi, de satisfacerea într-o
proporție mereu crescândă a cererii consumatorilor pentru utilitățile sale.

Ioan Bogdan în lucrarea ,,Tratat de management financiar bancarʺ defineşte

managementul financiar ca fiind ,,un subsistem al managementului general al firmei, având ca
scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea şi repartizarea lor profitabilă,
creşterea valorii firmei şi a siguranţei patrimoniului acesteia, îndeplinind un rol activ, pornind
de la resursele financiare mobilizate în stabilirea obiectivelor strategice şi tactice ale firmei şi în
controlul şi evaluarea îndeplinirii acestora.

În accepţiunea autorilor, managementul financiar este ştiinţa şi arta conducerii proceselor

financiare, menite să orienteze şi să organizeze activităţile firmei pentru valorificarea tuturor
resurselor financiare în vederea realizării unor obiective de performanţă şi eficienţă – creşterea
valorii întreprinderii, creşterea siguranţei patrimoniului.

Managementul financiar poate fi definit printr-un proces de planificare, de identificare şi

de conservare a resurselor financiare. El vizează mai multe dimensiuni şi anume:

 planificarea şi controlul;
 trecutul şi viitorul;
 termenul scurt şi termenul lung;
 factorii interni şi externi;
 teoria şi practica financiară.

Ca urmare, un management financiar adecvat în cadrul firmei va contribui la oferirea unor

produse mai bune la preţuri scăzute, a unor salarii mai mari, atât pentru personalul productiv, cât
şi pentru cel de conducere, şi în acelaşi timp, la realizarea unor venituri mai mari pentru
investitorii care au injectat capital în afacerea respectivă.

Managementul financiar vizează organizarea şi conducerea sistemică a activităţii financiare a

unei firme prin următoarele căi:

 prin previziunea financiară, pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli;

 prin controlul realizării obiectivelor financiare prestabilite;
 prin monitorizarea permanentă a modului de gestionare a patrimoniului în vederea
prevenirii riscului de faliment al firmei.

Desfăşurarea activităţii, de către managerii financiari, în condiţii de performanţă şi calitate

managerială prezumă existenţa următoarelor condiţii:

 condiţie primordială a conducătorilor compartimentelor financiare este aceea de a

fi instruiţi din punct de vedere managerial şi de a fi motivaţi pozitiv în realizarea
obiectivelor stabilite;
 managerii financiari trebuie să cunoască obiectivele generale ale întreprinderii;
 obiectivele particulare, stabilite la nivelul compartimentului financiar trebuie să
fie corelate şi fie convergente cu obiectivele generale ale întreprinderii, în măsură
să nu determine angajări riscante cu efecte negative în domeniul: asigurării
desfacerii, eficienţei producţiei, asigurării resurselor, calităţii debitorilor etc.;
 managerii financiari trebuie să dispună de mijloacele indispensabile (resurse
materiale - utilaje, tehnologii, resurse informaţionale, resurse umane, resurse
financiare) atingerii obiectivelor stabilite;
 alegerea celei mai bune variante de decizie presupune ca managerul financiar să
beneficieze de un anumit grad de independenţă în planul exploatării;
 în cadrul compartimentul financiar trebuie să existe anumite forme de control,
care pe de o parte să nu limiteze independenţa decizională, iar pe de altă parte să
nu producă nesiguranţă în ceea ce priveşte ,ʺ avereaʺ întreprinderii;
 angajarea comenzilor către furnizorii să ţină seama de capacitatea de plată a
întreprinderii;
 asigurarea unei părţi din active în formă lichidă sau în formă uşor lichidabilă, în
funcţie de preferinţele de plată ale furnizorilor.

4.1.Atributele sau funcţiile managementului financiar

Subliniind importanţa managementului ca resursă a dezvoltării, literatura de specialitate
evidenţiază rolul progresului în conducere, stabilind faptul că progresul social este o funcţie
dependentă de muncă, pregătirea personalului, fonduri şi dotări, progresul în conducere şi alţi
factori.
 Managementul românesc, ca şi cel internaţional, în majoritate recunosc ca atribute:

 previziunea;
 organizarea;
 coordonarea;
 antrenarea;
 control evaluarea.

Previziunea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se determină principalele

obiective ale firmei, resursele şi principalele mijloace pentru realizarea lor. Previziunea este cea
care determină obiectivele firmei.

Previziunea financiară este o componentă a previziunii generale a întreprinderii, completează

şi concretizează politica financiară.

Politica şi previziunea financiară au caracteristici distincte, astfel ele sunt inconfundabile şi

nesubstituibile.

Managementul firmei trebuie să transpună orice obiectiv strategic, chiar deciziile tactice în
venituri şi cheltuieli, încasări şi plăţi.

Previziunea financiară este o activitate complexă şi laborioasă. Totodată, este o profesie prin
care specialistul realizează o sinteză a întregii activităţi de previziune a firmei şi o ierarhizare a
obiectivelor în funcţie de resurse şi de profitul potenţial.

Previziunea financiară cuprinde:

 prognoze financiare;
 politici financiare;
 strategii financiare;
 planuri financiare;
 bugete de venituri şi cheltuieli etc.

Previziunea financiară este o prelungire şi o concretizare a previziunii de ansamblu a

întreprinderii şi asigură cu ajutorul indicatorilor de sinteză (cifra de afaceri, cost, profit, încasări,
plăţi etc.), o cuantificare în resurse financiare;

Specialistul în previziunea financiară trebuie să propună o selectarea a obiectivelor în funcţie

de sursele de finanţare. În funcţie de abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe planul
profitabilităţii activităţii firmei, prin:

 asigurarea finanţărilor obiectivelor cele mai performante ca profit şi piaţă;

 utilizarea celor mai ieftine resurse de finanţare;
 valorificarea profitabilă, temporară disponibilităţilor;
  utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de analiză şi control
corespunzătoare.

Previziunea financiară nu este o reflectare pasivă a celorlalte activităţi ale întreprinderii, ci

este un instrument de promovare a eficienţei utilizării resurselor financiare, a rentabilităţii,
lichidităţii, echilibrelor financiare şi de ţinere sub control al riscului de firmă.

Organizarea desemnează ansamblul proceselor de management prin care se stabilesc şi se

delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală, precum şi componentele lor. Cuprinde atât
organizarea de ansamblu a întreprinderii, cât şi organizarea principalelor sale componente.
Organizarea determină structurarea resurselor, structura organizatorică, structura funcţională,
sistemul informaţional.

Organizarea financiară cuprinde ansamblul activităţilor necesare îndeplinirii obiectivelor

financiare ale firmei, locul pe care îl ocupă, ca responsabilităţi, pe salariaţi, structuri
organizatorice şi statuarea acestora într-un cadru precis conturat de luare şi de urmărire a
deciziilor.

Prin intermediul acestui atribut se armonizează resursele necesare desfăşurării în bune

condiţii a activităţii şi se stabilesc raporturi optime între obiective şi resurse.

În domeniul financiar se realizează activităţile de cea mai mare importanţă pentru

întreprindere, pentru acţionari, clienţi, ca de exemplu :

 bugetul firmei;
 bilanţul contabil;
 contul de profit şi pierdere;
 evaluarea firmei;
 stabilirea preţurilor şi tarifelor;
 asigurarea capacităţii de plată a întreprinderii;
 organizarea şi exercitarea controlului şi auditului financiar,
 relaţiile întreprinderii cu bugetul public naţional;
 relaţiile întreprinderii cu acţionarii, băncile, piaţa financiară etc.

Coordonarea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi

acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale în cadrul previziunilor şi sistemului
organizatoric fiind de fapt o organizare în dinamică.

Activităţile care formează funcţia de coordonare se divid în:

 activităţi de coordonare bilaterală;

 activităţi de coordonare multilaterală.
 Pentru asigurarea unei coordonări eficiente este necesară existenţa unei comunicări adecvate
la toate nivelurile managementului firmei.

Coordonarea şi comunicarea, în domeniul financiar, trebuie să fie controlabile şi controlate.

Din acest motiv, sistemul de comunicaţii impune o construcţie care să permită o funcţionare
corectă a feed-back –ului, indispensabil oricărui proces managerial.

Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină personalul

firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor.

Antrenarea determină implicarea operaţională şi efectivă a resurselor firmei în realizarea

obiectivelor.

Motivarea personalului, împletirea armonioasă a intereselor firmei cu interesele personalului

(angajaţi, acţionari etc)constituie motorul acţiunilor de antrenare.

Scopul antrenării are un caracter operaţional, iar fundamentul său îl reprezinta motivarea,
adică corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi
sarcinilor stabilite.

Pentru o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării să fie complex, diferenţiat şi
gratuat.

Calitatea antrenării condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor de previziune,

organizare şi coordonare.

Control-evaluarea este definită ca ansamblul proceselor prin care performanţele firmei,

subsistemelor şi componentelor acesteia sunt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite
iniţial în vederea eliminării diferenţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.

Controlul şi evaluarea asigură finalitatea unui ciclu al procesului managerial şi reprezintă

rampa de lansare a ciclului următor.

Control - evaluarea determină evaluarea rezultatelor, vizează controlul preventiv şi analiza

cauză-efect.

Prin valoarea lui teoretică şi practică, acest atribut asigură evaluarea întreprinderii pe
ansamblu şi pe elemente componente.

Procesul de control - evaluare cuprinde măsurarea realizărilor, compararea lor cu nivelul

stabilit iniţial, determinarea cauzelor generatoare de abateri şi efectuarea corecturilor ce se
impun. Prin urmare, aceast atribut are un caracter preventiv şi corectiv.

Proporţiile optime în care se regăseşte aplicarea atributelor conducerii sunt:

 - previziunea 36%

- organizarea 25%

- coordonarea 16%

- antrenarea 12%

- control evaluarea 11%

Analiza funcţiilor de conducere evidenţiază o serie de caracteristici ale acestora:

 sunt specifice în ansamblul lor cadrelor de conducere cu mentiunea faptului că un

conducător face parte atât din echipa de conducere, cât şi din cea de executie;
 au caracter general - aplicându-se la toate întreprinderile, indiferent de profil;
 au conţinut şi forme de manifestare diferite în funcţie de nivelul ierarhic;
 se realizează într-o pondere diferită în funcţie de nivelul ierarhic şi de autonomia unităţii
respective;
 se aplică într-o concepţie de sistem care se referă la interdepen-denţa lor şi la legătura
unităţii cu alţi parteneri de afaceri.

Analizată în ansamblu, evoluţia procesului de management percepută ca rezultantă a

evoluţiilor funcţiilor componente este ciclică, ondulatorie iar intensităţile maxime corespund
încheierii şi începerii principalelor subdiviziuni temporare folosite în previzionarea activităţii
firmei. Iată deci că mulțimea deciziilor pe care trebuie să le adopte conducătorii firmei este
imensă si variată, nu numai după natura lor, ci și dupa momentele în care se iau.
 BIBLIOGRAFIE

1.Antoniu, N., si Bran, P., Finantele unitatilor economice, Bucuresti, Editura didactica si
pedagogica, 1976'

2.Giurgiu Aurel Ioan, Finantele firmei, Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca, 2000

3.I. Bătrâncea - Analiză financiară, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000

4.Manolescu, Gh., Managementul financiar,, Ed. Economica, Bucuresti, 1995

5.P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Brigham - Finanţe Manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998

6.Robinson, S., Management financiar, Ed. Teora, Bucuresti, 1998