CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................2

CAPITOLUL 1. ROLUL STRATEGIILOR ŞI POLITICILOR FINANCIARE ÎN

DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII.......................................................................................4

1.1. Concepte privind politicile financiare...................................................................................4

1.2 Conţinutul strategiilor financiare...........................................................................................7

1.3 Criterii de clasificare a deciziilor financiare........................................................................10

CAPITOLUL 2. SURSE DE FINANTARE A CICLULUI DE EXPLOATARE.................12

2.1. Sursele proprii.....................................................................................................................12

2.2. Sursele atrase......................................................................................................................13

2.3. Sursele împrumutate...........................................................................................................14

2.4. Politica de finantare pe termen scurt..................................................................................16

CAPITOLUL 3. EVIDENŢIEREA SURSELOR DE FINANŢARE PE TERMEN SCURT

.......................................................................................................................................................23

3.1.Prezentarea firmei................................................................................................................23

3.2. Impactul politicii de gestiune a ciclului de exploatare asupra resurselor de finantare pe

termen scurt................................................................................................................................24

3.3. Finanţarea ciclului de exploatare al întreprinderii pe baza fondului de rulment şi a

resurselor atrase.........................................................................................................................27

3.4. Corelaţiile fondului de rulment net.....................................................................................35

3.5. Elaborarea politicii fondului de rulment.............................................................................37

3.6. Metodologia de previzionare a resurselor atrase.................................................................40

Concluzii şi propuneri.................................................................................................................44
 INTRODUCERE

Intreprinderile evolueaza intr-un mediu financiar care le ofera instrumente si posibilitati

de actiune specifice, dar le impun in acelasi timp si anumite constrangeri.Aceste oportunitati si
constrangeri generate de mediul financiar permit, de altfel, definirea obiectivului gestiunii
financiare.
Problematica gestiunii financiare si continutul sau tehnic sunt strans legate de contextul
intern si mediul extern al intreprinderii.
Intreprinderea, ca entitate organizatorica, are un triplu caracter:tehnico-productiv,
economic si social, este locul de defasurare a fenomenelor si a proceselor economice cu scopul
de a produce bunuri sau a presta servicii solicitate de piata. Intreprindera este dotata cu un
potential tehnico-productiv care individualizeaza profilul sau de activitate si un potential uman
necesar derularii proceselor economice. Intreprinderea apare ca un complex de relatii de natura
interna intre structurile organizatorice si functionale proprii si cele de natura externa, cum ar fi:
furnizori, clienti, banci, desfasurate pentru atingerea obiectivului.
Prin gradul ridicat de repetabilitate al operatiilor legate de gestiunea activelor si pasivelor
circulante, cat si prin importanta legata de succesul activitatii de exploatare, gestiunea
echilibrului financiar pe termen scurt ocupa peste 50% din inteaga activitate de gestiune
financiara a intreprinderii, iar rezultatele ei, evaluate in termeni de rentabilitate si risc,
conditioneaza performantele intregii activitati.
Pentru proiectarea financiara a ciclului de exploatare conteaza, alaturi de determinarea
necesarului de finantat si implicatiile economice ale imobilizarilor in active circulante sub forma
costului formarii de stocuri in diferite faze ale procesului de productie. De aceea, economistul
trebuie sa determine, pe de o parte stocurile optime de active circulante, iar pe de alta parte, sa
aplice o politica a fondului de rulment cat mai adecvata intereselor economice si financiare ale
firmei.
Formarea de stocuri optime, mai ales in faza de aprovizionare, reprezinta o preocupare
majora pentru serviciul financiar, dar si pentru managerul intreprinderii. Imobilizarea unei parti
importante din capitalul de lucru in stocuri reprezinta o utilizare neeficienta a disponibilitatilor
proprii sau imprumutate.
In cele mai multe cazuri, stocurile mari in aprovizionare sau desfacere reprezinta un
veritabil tribut platit dezorganizarii din domeniul transporturilor, livrarilor sau al depozitarii de
mijloace circulante. Acolo unde aceste aspecte negative sunt eliminate, imobilizarea in stocuri
are un nivel foarte redus.
La formarea stocurilor contribuie in mod decisiv nivelul comenzii optime. Pentru
determinarea sa este necesar sa luam in considerare elementele de cost ale formarii de stocuri si
ale lansarii comenzii de aprovizionare. Aceste elemente stau la baza determinarii comenzii
optime.
Orice intreprindere pentru a-si atinge obiectivele propuse trebuie sa dispuna de mijloace
industriale si comerciale, adica de un anumit aparat de productie format din marfuri, utilaje,
cladiri si alte mijloace. O intreprindere are nevoie pe langa intrumentele de productie si de active
circulante.
Activele circulante, la modul general sunt formate din stocuri, creante si disponibilitati.
Ele sunt o parte din activul economic care se caracterizeaza prin transformarea parvenita a
formelor functionale,prin consumarea lor de obicei intr-un singur ciclu de exploatare si
transmiterea valorii integrale asupra productiei care se incorporeaza.
Obiectivul urmarit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricarei investitii de
capital: cea mai eficienta alocare a capitalului in conditii de diminuare a riscului.
Raportul dintre vanzari si nivelul activelor circulante care sunt neceare pentru realizarea
cifrei de afaceri este specific fiecarei intreprinderi. Datorita acestui raport se identifica trei
politici de gestiune a ciclului de exploatare si anume: politica ofensiva (agresiva), politica
defensiva si politica echilibrata (intermediara).
Functionarea normala si continua a ciclului de exploatare este aigurata prin existenta
stocurilor,care reprezinta anumite cantitati de resurse materiale si carora le corespund din punct
de vedere financiar niste fonduri.Stocurile se exprima fizic si valoric.
 CAPITOLUL 1. ROLUL STRATEGIILOR ŞI POLITICILOR
FINANCIARE ÎN DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII

1.1. Concepte privind politicile financiare

Politica financiara este o componentă a politicii generale, în care se integrează, deşi
dispune de o anumită independenţă, indiferent de nivelul de organizare sau structura funcţională
a societăţii, la care este abordată ea.
Politica financiara poate fi abordată atât la nivel macroeconomic cât şi la nivel
microeconomic.1
Particularitatea esenţială a politicii financiare la nivel macroeconomic constă în opţionalitatea de
care se bucură orice agent economic de a beneficia sau nu de facilităţile pe care legea le crează în
legatură cu utilizarea mijloacelor fixe de care dispune agentul economic.
Sistemul financiar al întreprinderii grupează ansamblul serviciilor sau al persoanelor
care contribuie la realizarea funcţiei financiare în cadrul întreprinderii şi între care se stabilesc un
anumit număr de relaţii.2
În acest sens activitatea financiară trebuie astfel organizată încât să asigure obţinerea de
venituri atât pentru acoperirea consumurilor de producţie şi de investiţii cât şi pentru creşterea
fondurilor de producţie şi circulaţie aflate la un moment dat în circuit.
Un obiectiv major al activităţii financiare îl constituie asigurarea capacităţii de plată în
scopul degajării din circuit a unui asemenea volum de disponibilităţi băneşti încât să se asigure
efectuarea neîntreruptă a plăţilor.
Îndeplinirea acestui obiectiv impune luarea unor măsuri operative cu privire la
programul de producţie, realizarea ritmică a folosirii unor instrumente de decontare care să
asigure încasarea contravalorii mărfurilor la intrevale cât mai scurte de timp.
Atribuţiile ce intră în sfera de manifestare a activităţii financiare vizează fundamentarea
necesarului de fonduri de producţie şi circulaţie a fondului de dezvoltare şi cointeresare, utilizare
a acetor fonduri cu rezultate financiare cît mai ridicate precum şi exercitarea controlului financiar
în vederea efectuării unei gestiuni financiare eficiente şi preîntâmpinării fenomenului de risipă.
În consecinţă activitatea financiară ar putea fi definită ca un ansamblu de decizii şi
acţiuni întreprinse în legătură cu formarea şi utilizarea fondurilor necesare exploatării, cu

1
Vintilă, G.- Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 321
2
Brezeanu, Petre - Gestiune financiară şi politicile financiare ale întreprinderii - Bucuresti, România de mâine, 2000
, pag. 111
obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare în condiţiile controlului financiar asupra tuturor
acţiunilor menţionate.
Toate atrbuţiile activităţii financiare nu au un caracter omogen drept urmare clasificarea
lor poate fi făcută după următoarele criterii:3
- în funcţie de conţinutul economic al operaţiei ce trebuie efectuate întâlnim atribuţii în
sfera programelor, decontărilor fără numerar, controlului financiar, analizei eficienţei utilizării
fondurilor, în legătură cu stabilirea şi evaluarea preţurilor şi tarifelor;
- după caracterul atribuţiilor întâlnim atribuţii de decizie, de execuţie financiară.
Activitatea financiară în cadrul întreprinderii vizează realizarea obiectivelor puse de
întreprindere. Teoria clasică a întreprinderii include un obiectiv unic şi anume maximizarea
profiturilor. Acest obiectiv era atins atunci când se realiza egalitatea între încasările marginale şi
costurile marginale, însă această teorie a fost criticată deoarece maximizarea profitului posibilă
din punct de vedere teoretic fie pe termen scurt, fie lung, dar nu şi în acelaşi timp şi numai în
situaţia de monopol, nu poate fi atinsă în condiţiile de risc, incertitudine, de concurenţă, în
creşterea preţului ca principal factor de sporire a profitului, este limitată de oferta concurenţei şi
de confruntarea economică.
Alte obiective care au fost propuse sunt:4
- rata profitului, care să permită conducătorilor să păstreze controlul financiar al
întreprinderii
- maximizarea cifrei de afaceri
- maximizarea în funcţie de utilitate a întreprinderii, care depinde de numeroase variabile,
precum nivelul de autofinanţare.
În prezent obiectivul întreprinderii se consideră a fi maximizarea valorii întreprinderii.
Valoarea întreprinderii este determinată în funcţie de valoarea patrimonială (activul net al
întreprinderii la un moment dat) şi în funcţie de potenţialul economic (fluxurile viitoare ale
întreprinderii), însă diferite tipuri de investiţii precum şi diferite modalităţi de finanţare a
acestora au şi impactul diferit asupra valorii unei întreprinderi. De aceea fiind vorba de
maximizarea valorii întreprinderii managerii trebuie să caute investiţiile generatoare de
profituri,şi să le ţină,mijloacele de finanţare care permit obţinerea valorii celei mai ridicate.
Strategia întreprinderii moderne se bazează pe realizarea în permanenţă de produse şi
servicii noi care să fie adoptate la cerinţele consumatorilor, producţia nefiind un scop în sine ci
un mijloc de satisfacere a utilizatorilor.

3
Brezeanu Petru “Diagnostic financiar”, Editura Economică, Bucureşti, 2003 , pag. 72
4
Istocescu, Amedeo, Burduş, Eugen (pref.) - Strategia şi managementul strategic al firmei, Bucureşti, Editura
A.S.E., 2004 , pag. 88
 Relaţia dintre strategia deciziilor financiare şi valoarea unei întreprinderi poate fi ilustrată
cu ajutorul schemei:

Strategia
întreprinderii

Deciziile financiare
Constrîngeri Constrîngeri
externe de investiţii interne
de finanţare
de dividende

rentabilitate risc

Valoarea
întreprinderii

Există trei modalităţi de manifestare a finanţelor:

- practică
- politică
- teoria
Teoria financiară vizează diferite modele, ipoteze, versificări empirice şi validări
statistice.
Practica financiră presupune analiza,dignosticul şi gestiunea financiară.
Politica financiară vizează politica de investiţii, politica de finanţare,politica de dividend
şi evaluarea înrteprinderii.
Politica financiară a întreprinderii reprezintă o parte componentă a politicii generale a
întreprinderii şi cuprinde un set de obiective financiare pe termen mediu şi are drept scop
rezolvarea problemelor legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea raţională a
acestora pe destinaţii, asigurarea echilibrilui financiar, reducerea costului capitalului-toate
acestea trebuind să fie permanent adoptate la condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi.
Politica financiară are unele trăsături caracteristice determinate de natura obiectivelor
întreprinderii, principalele fiind:
- caracterul realist al politicii financiare,deoarece ea trebuie elaborată şi înfăptuită în baza
cunoaşterii temeinice a faptelor reale existente la întrprindere, particularităţile întreprinderii, ceea
ce o deosebeşte de altele şi performanţele ei de viitor acestea trebuind să fie analizate în orice
etapă.5
- politica financiară are menirea să contribuie la promovarea intereselor sale generale,la
realizarea independenţei întreprinderii,precum şi la colaboarea şi cooperarea cu alte întreprinderi
pentru obţinerea unor profituri cît mai mari.
- politica financiară are un caracter transformator, innoitor, ea nefiind stabilită la o dată
anumită şi pentru totdeauna, ci ea evoluiază, se modifică, se perfecţionează şi se adapteză
continuu, atît ca scopuri, cît şi în ceea ce priveşte folosirea unor instrumente financiare.
- se adaptează corespunzător sarcinilor noi ivite în etapa respectivă.
- are o anumită independenţă, deoarece are obiectivele proprii şi foloseşte instrumente şi
procedee specifice de realizare a lor.
De asemenea, unul din obiectivele prioritare ale întreprinderii este căutarea căilor de
maximizare a capitalului economic prin dubla decizie de investiţii şi de finanţare. Creşterea
capitalului are implicaţii legate de costul finanţării şi în acelaşi timp aspecte legate de proporţia
dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate.
Costul capitalului se referă la cheltuielile de procurare şi folosire a tuturor mijloacelor de
finanţare, fiind un indicator ce permite managerului financiar să selecteze investiţiile şi izvoarele
de acoperire financiară a acestora6 Costul capitalului poate să scadă printr-o folosire judicioasă a
împrumutului.

1.2 Conţinutul strategiilor financiare

In categoria <<Strategii Financiare>> pot fi incadrate strategiile investitionale, cele de
relatie dintre organizatii si sistemul bancar dar si cele de expansiune externa direct legate de
activitatile financiare (raportare si control) – aceasta va fi detaliata intr-un subcapitol urmator.
Strategia Investitionala
Investitiile reprezinta suportul financiar si motorul dezvoltarii economice. Astfel
strategiile investitionale sunt cele mai importante pentru progresul organizatiilor, pentru ca toate
celelalte activitati depind de investitii in demersul evolutiei acestora.
Se poate defini ca << O multime ordonata de informatii cu caracter tehnic, economic si
financiar care pe baza unor studii, analize si simulari contribuie esential la alegerea stretategiei
globale si obiectivelor organizatiei la un anumit moment>>.
Poate fi considerata si partiala, ca integrata in strategia generala a organizatiei dar ocupa
locul central si este corelata cu celelalte strategii (de piata, tehnologice, de personal etc.)
Caracteristicile Strategiei Investitionale

5
Popa A. “Management financiar”. Bucureşti 2001 , pag. 126
6
Ana I. Gheorghe „Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor”,Ed.Economică,Bucureşti,2001,peg.54
 1- are un puternic caracter novator pentru ca asigura introducerea progresului tehnic si
tehnologic;
2- poate sta din punct de vedere financiar la baza strategiilor de redresare, consolidare sau
dezvoltare functie de puterea economica a firmei respective;
3- sunt economii la foandul de consum, adica o cheltuiala realizata azi pentru a dezvolta
ceva in viitor;
4- are la baza principiul eficientei economice, al obtinerii unui efect cat mai mare pe
fiecare unitate de efort;
Elaborarea strategiei investitionale - principii
1- Orice strategie investitionala trebuie sa rspunda unor intrebari precum: << Ce urmeaza
sa facem? Cu ce vom face? Care sunt modalitatile de realizare? Cum vor fi evaluate realizarile ?
>>
2- Stabilirea gradului de realism si eficienta al strategiei investitionale
3- Stabilirea prioritatilor si a gradului in care acestea sunt realizabile
4- Respectarea criteriului de eficienta economica max e= Efect
Efort
1- Luarea in considerare in procesul elaborarii strategiei a politicilor economico
financiare de la nivel national sau strategiei investitionale a guvernului
2- Strategia investitionala trebuie sa fie corelata cu strategia de piata deoarece nu se poate
produce ceva ce nu se vinde iar investitia odata facuta nu se mai poate recupera
3- Conteaza foarte mult si ordinea prioritatilor investitionale intr-o organizatie (de ex.
daca se produce ceva ce se vinde prioritara este modernizarea liniilor de productie, reutilarea si
abia apoi achizitia de noi capacitati de productie)
4- Investitiile se pot realiza cu efort propriu (prin reinvestirea profitului pentru dezvoltare
sau din economii) sau/si din surse externe (credite).
5- Resursele implicate nu sunt numai de natura financiara ci si materiale si umane.
6- Mediul in sens ecologic este un aspect foarte important de care trebuie sa se tina seama
in procesul elaboararii unei strategii investitionale mai cu seama pentru cele de productie sau
care utilizeaza resurse naturale.
Un alt aspect foarte important legat de strategiile investitionale il constituie <<sistemul
criteriilor de evaluare a strategiei investitionale>> reprezentat de principalii indicatori si anume
Costurile actualizate ale investitiei, Randamentul economic al investitiei, Venitul net actualizat si
Rata interna de rentabilitate. Acestia insa vor face subiectul unui alt capitol.
Strategii in relatia organizatie – sistem financiar-bancar
 Pot fi considerate tot strategii de natura financiara deoarece relatiile dezvoltate intre orice
firma si banci/institutii financiare ale statului sunt de natura financiara. Circuitul economic in
orice economie nationala este inchis de sistemul financiar – bancar.
Dezvoltarea unui sistem bancar care sa raspunda cerintelor fiecarei economii, respectiv
clientilor fie ei persoane fizice, fie persoane juridice/organizatii este necesitatea numerul 1 pentru
o economie ce se doreste a fi competitiva. Diversificarea pietei financiar – bancare si a
produselor specifice sistemului bancar, informatizarea si computerizarea serviciilor de incasari si
plati sunt esentiale pentru eficientizarea acestui domeniu astfel incat acesta sa raspunda cererii de
finantare a clientilor. 7
Daca vom combina cele doua tipuri de strategii investitionala, respectiv cea de relatie cu
sistemul bancar vom obtine:
(a)Strategiile investitionale finantate din surse externe
Finantarea economiei respectiv finantarea externa a activitatii organizatiilor se face prin
operatiunile de credit. Pentru firme foarte importante sunt creditele pentru finantarea investitiilor.
Schema de finantare a firmei este constituita din optiunile de politica financiara ale acesteia,
conditiile de creditare, doabanda si rambursare a creditelor si de costurile pe piata de capital.
Sunt firme care au nevoie de surse externe chiar si pentru finantarea activitatilor curente << asa
numitele credite de exploatare>>.
(b)Strategii de modificare a capitalului social
Implica modificari ale raportului actionari – firma si presupun interactiunea cu sistemul
bancar, pentru ca dupa cum este cunoscut cresterea capitalului se poate face prin aport de
numerar care trebuie subscris si depus intr-un cont bancar iar modificarile de alta natura ce
intervin in speta retragerea de capital sau amortizarea sa presupun interactiunea cu acelasi
sistem bancar.
(c)Strategii de optimizare a sistemului de decontari si plati
Aceste strategii presupun asigurarea la timp a mijloacelor de plata – fructificarea
disponibilitatilor bancare in perioada dintre incasari si plati pe de-o parte iar pe de alta eliminarea
situatiilor de imposibilitate de plata. In politica financiara a firmei solvabilitatea este de
asemenea un element de referinta.
(d)Strategii de Inginerie Financiara
Organizatiile cu o activitate constant pozitiva si care inregistreaza profit trebuie sa
gaseasca solutii de valorificare a disponibilitatilor lor pe termen scurt, mediu sau lung prin
intermediul depozitelor sau investitiilor financiare.

7
Stancu Ion „Finanţe: teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară”, Editura
Economică, Bucureşti, 2001 , pag. 177
 Portofoliul de disponibilitati financiare trebuie utilizat corespunzator si diversificat.
Acestea sunt activitati de inginerie financiara si implica multa responsabilitate din partea
managerilor care decid asupra politicii financiare a firmei. Daca acestia au dubii legate de
plasamentele financiare pe care ar trebui sa le faca este chiar indicat sa consulte specialistii in
inginerii financiare.8

1.3 Criterii de clasificare a deciziilor financiare

Pentru a-şi îndeplini misiunea la nivel microeconomic, managementul financiar se
bazează pe un ansamblu diversificat de decizii financiare. Acestea reprezintă produsul final al
procesului de conducereînfăptuit în planul acţiunilor financiare ale firmei şi se iau în funcţie de
situaţiile concrete care apar în planul vieţii cotidiene. Decizia financiar necesită un efort de
gândire din partea managerilor cu astfel de responsabilităţi, pentru a alege cea mai bună variantă
de acţiune din mai multe posibile.
Varietatea situaţiilor care sunt luate şi aplicate generează o multitudine de decizii
financiare, iar clasificarea acestora poate fi făcută pe mai multe criterii. Ele se împart în doua
critrii de bază , care pun în evidenţă cele mai reprezentative decizii financiare ale firmei, astfel:
a) după natura obiectivelor urmărite , se disting trei categorii de decizii financiare:
 Decizii strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare amploare, având
un conţinut complex şi un rol determinant în evoluţia firmei. Ele stabilesc coordonatele majore
ale strategiei financiare promovate pe termen lung.
 Decizii tactice corespund realizării operaţiunilor financiare curente, sunt subordonate
deciziilor strategice, reprezentând continuarea logică a acestora, pe care le vor detalia şi
segmenta. Ele sunt mai numeroase, dar mai simple prin conţinut şi mai precis conturate. Aceste
decizii se refera la întocmirea bugetelor sau la politica de aprovizionare.
 Decizii operaţionale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea unei
probleme de oprire a producţiei, ca urmare a defectării unui utilaj sau a unor disfuncţionalităţi
în aprovizionare. Aceste decizii solicită un număr redus de informaţii, dar au o importanţă
deosebitâ, întrucât de rapiditatea cu care se adoptă depind eficacitatea şi productivitatea firmei.
Tipul deciziei Incidenţă Numărul Luarea deciziilor
financiare informaţiilor
necesare

Strategică Termen lung Ridicat Lentă

Tactică Termen mediu Limitat Lentă

Operaţională Termen scurt Limitat Rapidă

8
Toma Mihai “Finanţele şi gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 1998 , pag. 44
 Tabelul nr. 1. Clasificarea deciziilor financiare ale întreprinderii după natura obiectivelor
urmărite

b) după natura activităţii care generează fluxurile financiare, deciziile financiare sunt de
trei tipuri:
 Decizii de investiţii care au o influenţă directă asupra structurii activelor firmei, deci
asupra gradului lor de lichiditate;
 Decizii de finanţare care determină structura pasivului şi exercită modificări în gradul
de exigibilitate al pasivelor şi în costul capitalului;
 Decizii de repartizare a profitului care influenţează modalităţile de repartizare a
dividentelor, exercitând implicaţii directe asupra investiţiilor şi autofinanţării.
Indiferent de nivelul la care se adoptă, deciziile financiare necesită informaţii complexe,
deoarece firma nu-şi poate permite să lucreze în condiţii de incertitudine. Pentru a se asigura o
eficienţă maximă, deciziile financiare trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie fundamentate ştiinţific;
- să fie adoptate de compartimentele sau persoanele care au competenţa/împuternicirea
legală în acest sens;
- să fie formulate clar şi concis pentru a putea fi bine recepţionate;
- să fie luate şi transmise în timp util.
Un rol fundamental revine calităţii comunicării care, în condiţiile economiei de piaţă, a
devenit la fel de importantă ca şi informaţia. Comunicarea este considerată “materia prima” a
deciziei şi se derulează în primul rând între oameni, apoi între servicii şi compartimente, precum
şi între firme şi mediu.9

9
Onofrei Mihaela, Management financiar, Ed. C.H. Beck, 2006 , pag. 52
 CAPITOLUL 2. SURSE DE FINANTARE A CICLULUI DE
EXPLOATARE

Decizia de finantare a ciclului de exploatare finalizeaza echilibrul financiar dintre nevoia

de finantare a activelor circulante si susele imobilizate pentru finantarea acesteia.
Sursele de finantare a ciclului de exploatare sunt:10
a. surse proprii
b. surse atrase
c. surse imprumutate

2.1. Sursele proprii

Reinnoirea permanenta a stocurilor si creantelor pentru asigurarea continuitatii productiei
si ritmicitatii vanzarilor determina o nevoie de capital cvasipermanenta. In acest context, se pune
problema existentei unor surse permanente pentru finantarea acestor nevoi. Aceasta sursa este
fondul de rulment.
Fondul de rulment reprezinta surplusul de resurse permanente degajat din finantarea pe
termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de
exploatare si al trezoreriei. Acest surplus reprezinta o marja de siguranta pentru activitatea de
exploatare care beneficiaza de o sursa sigura de capital mobilizat pe termen mai lung, si pentru
care nu exista preocupare de a fi reinnoita.11
Fondul de rulment global (FRG) = Capitaluri proprii + Datorii financiare pe termen

lung - Imobilizari
Fondul de rulment propriu (FRP) = Capitaluri proprii – Imobilizari
Fond de rulment imprumutat (FRI) = Fond de rulment global - Fondul de rulment
propriu
In gestiunea activelor circulante trebuie sa existe preocupare de a fundamenta o marime
optima a fondului de rulment,adica o marime strict necesara care sa angajeze costuri de capital

10
Bistriceanu Gheorghe (coord.) – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001 , pag. 94
11
Bucătaru Dumitru – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2004 , pag. 112
minime (dividende pentru FRP si dobanzi pentru FRI ) si sa ofere siguranta echilibrului
financiar.
O data cu reannoirea stocurilor se produce si reannoirea in proportii aproximativ egale a
datoriilor de exploatare (salariati, furnizori, stat, etc.). Caracterul reannoibil al stocurilor si
creantelor, pe de o parte, si al datoriilor din exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia neta de
capitaluri pentru finantarea ciclului de exploatare sa se manifeste la nivelul diferentei dintre
nevoia de finantare a ciclului de exploatare si datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de
fond de rulment (NFR):
NFR = NFCE – Datorii de exploatare
Pentru acesta nevoie suplimentara, cvasipermanenta ar trebui a existe un fond de rulment
acoperitor (care permite si degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfarsitul exercitiului viitor).
Marimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia in functie de previziunile
bugetului investitiilor si ale bugetului productiei. Fiind o sursa permanenta de capital si tabila
pentru anul de plan, fondul de rulment va avea o marime constanta pentru fiecare trimestru al
anului de previziune.12

2.2. Sursele atrase

Sursele atrase provin din relaţiile contractuale ale întreprinderii cu „terţii (care asigură
furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul (către care întreprinderea
are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe), cu personalul (către care datorează plata
salariilor) sau avansuri primite de la clienţi. Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor,
serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către stat, personal sau clienţi şi până la
momentul plăţii efective a acestei datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri,
furnizată, de aceşti terţi, în mod gratuit".13
Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, întreprinderea ar putea
profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii (angajarea lor) şi prin amânarea termenului
efectiv de plată. Cum, însă, angajarea acestor datorii este reglementată prin contracte sau prin
legile de impozitare, întreprinderea va fi penalizată prin depăşirea termenului de plată.
Cu toate acestea, amenzile şi penalităţile pentru amânarea plăţii furnizorilor fie că nu se
aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea plăţii furnizorilor să
devină un fenomen real şi critic, în economia românească.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu scadenţe
relaxate (întinse în timp), în raport cu încasările pentru care se va căuta să se realizeze foarte
repede. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datorii de exploatare mai mari decât stocurile şi

12
Hoanţă Nicolae – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003 , pag. 125
13
Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii,Editura Meteor Press, Bucureşti, 2003 , pag. 139
creanţele întreprinderii, el va reuşi să relizeze un necesar de fond de rulment negativ, adică să
aibă un surplus de pasive circulante, un surplus de trezorerie, provenită gratuit de la terţi (este
adesea, cazul întreprinderilor de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul).
În literatura de specialitate sursele atrase de capitaluri circulante sunt denumite pasive
stabile, respectiv datorii ale întreprinderii către terţi (furnizori, personal, stat etc.), minime şi
atrase pe o perioadă de timp cvasipermanentă, ca urmare a reînnoirii continue a acestora.
Sursele atrase sunt neoneroase, dar nesigure. Evoluţia lor este strâns legată de evoluţia şi
caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât mărimea datoriilor de exploatare, cât şi
durata lor de exigibilitate.

2.3. Sursele împrumutate

În completarea surselor proprii şi atrase, întreprinderea apelează la credite bancare pe
termen scurt. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducerea nevoii de capitaluri
circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase de capitaluri circulante.
Deşi utilizarea creditului pe termen scurt este, în general, mai riscantă decât utilizarea
creditului pe termen lung, creditul pe termen scurt are unele avantaje. În cele ce urmează
prezentăm avantajele şi dezavantajele14 creditului pe termen scurt.
1) Flexibilitatea
Dacă necesarul de fonduri este sezonier sau ciclic, este posibil ca firma să nu dorească să
se angajeze întru-un contract de credit pe termen lung pentru a-şi finanţa activele curente, din
următoarele motive:
a) Costurile sunt, în general, mai mari decât cele pentru creditul pe termen lung;
b) Cu toate că un credit pe termen lung poate fi rambursat mai repede decât la scadenţă,
dacă contractul de credit are prevăzută o astfel de clauză, penalităţile care se plătesc în unele
cazuri, când această clauză de ramburs în avans nu este prevăzută în contract, pot fi destul de
mari. În plus, existenţa în contract a unor astfel de prevederi face ca şi costul creditului să fie mai
mare, tocmai datorită oferirii acestei flexibilităţi suplimentare. În consecinţă, atunci când o firmă
prevede că necesarul de fonduri va descreşte în viitorul apropiat, sau prevede ca posibilă o astfel
de probabilitate, atunci această firmă poate alege finanţarea prin credit pe termen scurt, tocmai
datorită flexibilităţii pe care acesta o oferă;
c) Contractele pentru credite pe termen lung includ, în mod obişnuit, prevederi restrictive
care specifică, de exemplu, că rata curentă trebuie să se menţină peste o anumită valoare, că nu
se poate face o altă emisiune de credit, şi că trebuie să se transmită regulat informaţii asupra
stării financiare a firmei, deţinătorilor de obligaţiuni. Aceste restricţii constrâng echipa

14
Halpern Paul – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag 232
managerială, într-o măsură mai mică sau mai mare, în conducerea firmei. Contractele de credit
pe termen scurt sunt, în general, mai puţin restrictive.15
2) Costul creditului pe termen lung comparativ cu costul creditului pe termen scurt
Cheltuielile cu dobânzile pentru fonduri, obţinute prin credite pe termen scurt, sunt mai
mici decât cheltuielile cu dobânzile pentru aceleaşi fonduri obţinute prin credite pe termen lung.
Totuşi o firmă care împrumută pe termen lung evită riscul fluctuaţiei ratelor dobânzilor specific
creditului pe termen scurt, şi riscul de refinanţare a creditului în condiţii adverse apărute pe piaţa
monetară sau de capital.
3) Riscul firmei care face împrumutul
Chiar dacă, în general, creditul pe termen scurt este mai ieftin decât acela pe termen lung,
utilizarea creditului pe termen scurt are un grad mai mare de risc pentru firma care face
împrumutul. Acest risc suplimentar există din două motive:
 Riscul ratei dobânzilor. Dacă o firmă împrumută pe termen lung, cheltuielile cu
dobânzile vor fi fixe şi deci stabile de-a lungul timpului, dar dacă firma împrumută pe termen
scurt cheltuielile cu dobânzile vor fluctua destul de mult uneori ajungând să fie destul de ridicate.
 Riscul perioadei de maturitate. Dacă o firmă împrumută foarte mult pe termen scurt,
iar după aceea, cifra de vânzări scade datorită unei perioade de recesiune economică sau altor
schimburi economice, care pot fi specifice numai companiei respective, aceasta se poate găsi în
situaţia de a nu-şi putea onora datoria, şi de a fi într-o poziţie financiară, atât de delicată, încât să
nu poată face refinanţarea creditului; aceasta poate duce la faliment.
Chiar în situaţia în care costul creditului pe termen scurt este mai scăzut decât acela al
creditului pe termen lung, utilizarea primului implică un grad mai mare de risc.
Sursele împrumutate prezintă principalul avantaj al mobilităţii lor, pentru a amortiza
diferenţa, continuu fluctuantă, dintre necesarul de finanţat şi sursele proprii şi atrase de capitaluri
circulante. În funcţie de context, această diferenţă variază fie în acelaşi sens, fie în sensuri
contrare. Dar pe lângă, caracterul oneros, acestea determină creşterea gradului de îndatorare a
întreprinderii.16
O companie îşi poate schimba politica de finanţare, trecând de la o politică conservatoare
la una agresivă şi invers. Companiile, care au utilizat mult finanţarea prin credite pe termen
scurt, pot decide să treacă la utilizarea de credite pe termen lung pentru a beneficia de ratele
favorabile ale dobânzilor, dacă se asteaptă o creştere a acestor rate.

15
Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii,Editura Meteor Press, Bucureşti, 2003 , pag. 149

16
Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003 , pag.
138
 „O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează
relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii,
folosire ce este însoţită de o rigiditate în finanţarea nevoilor mai mari decât cele minime şi
permanente) şi necesitatea apelării la surse mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile
temporare şi să vină în completarea surselor proprii (apelare care este îsoţită de o intensificare a
controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării lor). Decizia
este, astfel, destul de complexă, dar criteriul de optim va fi realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului” 17

2.4. Politica de finantare pe termen scurt

Finanţarea pe termen scurt presupune decizii curente, care sunt subordonate deciziilor
strategice (pe termen mediu şi lung). Aceste decizii sunt denumite generic gestiune de trezorerie
(gestiune financiară pe termen scurt).
Alături de mijloace fixe, întreprinderea, pentru a exista, are nevoie de active circulante
(active pe termen scurt, sau active sub un an). Prin urmare, pe lângă stabilirea necesarului de
active circulante, pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice, o influenţă
deosebită o are şi decizia privind modul de finanţare a acestora.
Finanţarea pe termen scurt, în mod curent, se face pe baza creditului pe termen scurt,
care înseamnă orice datorie plătibilă în decurs de un an.
După provenienţa lor, sursele de finanţare pe termen scurt (a activelor circulante) sunt
surse proprii, surse atrase (pasivele stabile), surse împrumutate şi alte surse.
A) Sursele proprii, implică participarea acţionarilor şi asociaţilor la proprietatea firmei
şi la distribuirea profitului net. Această sursă este considerată cea mai sigură cale de finanţare,
determinând autonomia financiară şi eliminarea riscului.18
B) Surse atrase de capital (pasivele stabile), reprezintă, practic, împrumuturi pe termen
scurt care se creează prin decalajul, în timp, între momentul vânzării produsului sau prestării
serviciului şi momentul în care beneficiarul plăteşte contravaloarea aceastuia (decalajelor dintre
apariţia datoriei, obligaţia de plată şi stingerea ei efectivă).
Aceste surse generează obligaţii faţă de terţi, stat şi salariaţi, iar pe durata de timp de la
apariţie până la stingere, sunt folosite pentru finanţarea pe termen scurt a activelor circulante. Din
cadrul surselor atrase (pasivele stabile), menţionăm următoarele:
a) Salariile şi impozitele de plătit - reprezintă un credit repetabil şi continuu pe termen
scurt, care creşte pe măsura dezvoltării firmei, reprezentând o sursă „gratuită” de credit, pentru

17
Stancu Ion – Finanţe, Ediţia a-III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002 , pag. 173

18
Stancu Ion – Finanţe, Ediţia a-III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002 , pag. 148
că nu există o rată a dobânzii la acest tip de credit.
b) Creditul comercial (efectele comerciale de plătit) - este cea mai importantă categorie
de credit pe termen scurt, care apare spontan, ca rezultat al achiziţiilor de materii prime şi
materiale pe credit. Acesta este o importantă şi convenabilă sursă de finanţare, mai ales pentru
firmele mici, care nu pot recurge la finanţarea bancară.
Creditul comercial are o dublă semnificaţie pentru firmă, şi anume: este o sursă de credit
pentru finanţarea achiziţiilor şi este o utilizare de fonduri în măsura în care firma finanţează
vânzările pe credit către proprii săi clienţi. Diferenţa dintre cele două categorii de credite
comerciale poartă denumirea de „credit comercial net”:

Ccn = Ccp - Cepl

în care:
Ccn - credit comercial net;

Ccp - efecte comerciale de primit;

Cepl - efecte comerciale de plătit.

C) Surse împrumutate - finanţarea bancară pe termen scurt apare în situaţiile în care

nevoile de finanţare sunt superioare surselor proprii şi a celor atrase de capitaluri circulante.
Aceste surse apar în bilanţurile contabile la poziţia „credite pe termen scurt” şi sunt a doua formă
de finanţare pe termen scurt, în ordinea importanţei, după creditul comercial.
Principalele forme de împrumuturi pe termen scurt pe care le oferă băncile firmelor
interesate sunt:
a) Împrumuturi operaţionale (linie de credit operaţională, sau pur şi simplu linie de credit
- pentru o perioadă de 1 an). Acordul de împrumut (numit şi facilitate de împrumut) specifică o
sumă maximă care poate să fie împrumutată, iar utilizatorul împrumutului poate să folosească
această sumă până la maximum, fără alte pretenţii din partea băncii, cu respectarea anumitor
condiţii - concepute pentru a limita gradul de risc la care se expune banca, dacă sănătatea firmei
se deteriorează pe perioada împrumutului. Aceste împrumuturi sunt garantate în mod obişnuit cu
stocurile şi efectele comerciale de primit. Împrumuturile operaţionale sunt de două tipuri: la
cerere (rambursarea împrumutului către bancă se face la cererea acesteia) şi la termen
(rambursarea se face la scadenţa stabilită, sau înainte de termenul scadenţei, dacă debitorul nu a
respectat termenii din acordul de credit).
b) Împrumuturi de tip „credit de legătură” - permit utilizarea fondurilor din surse, cum
ar fi vânzarea unui activ sau o emisiune de obligaţiuni sau acţiuni, înainte ca aceste fonduri să fie
efectiv disponibile. Aceste împrumuturi se fac, de obicei, pentru un timp foarte scurt, ele
numindu-se şi „finanţare intermediară”.
c) Creditele de trezorerie - stau la baza acoperirii nevoilor ce apar ca urmare a decalajelor
existente între cheltuielile şi încasările din exploatare, determinate de caracterului ciclului de
exploatare. În cazul acestor credite banca este interesată de bonitatea debitorului şi de
solvabilitatea pe termen scurt a acestuia. Volumul creditelor se stabileşte pe baza situaţiei de
trezorerie întocmită de agentul economic.
d) Scontul - este operaţiunea de credit prin care banca pune la dispoziţia unui client o
sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet de ordin, etc.), înainte ca acesta să
ajungă la scadenţă, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse şi a unui comision.
D) Alte surse se referă la: efecte de comerţ (hârtii de comerţ); finanţarea cu ajutorul
stocurilor (garanţia cu stocuri); finanţarea pe baza clienţilor neîncasaţi (finanţarea prin efecte
comerciale de primit) ş.a.
a) Efectele de comerţ sunt negarantate, fiind emise de firmele cu situaţie financiară foarte
bună. Deşi costul efectului de comerţ este mai mic decât costul împrumutului bancar, perioada de
scadenţă pentru efectul de comerţ este scurtă, de obicei sub 90 de zile.
Efectele de comerţ sunt tranzacţionate pe piaţa monetară de către dealerii de investiţii,
care achiziţionează aceste instrumente la preţ redus şi apoi le vând sau le păstrează în stoc.
b) Împrumutul pe termen scurt garantat. Un împrumut garantat este acela care se
bazează pe o garanţie (gaj). Cel care face împrumutul gajează pentru acesta unele active
specificate, şi care, în caz de neplată, vor trece în proprietatea celui care a oferit împrumutul.
Cu excepţia efectelor de comerţ, toate celelalte tipuri de împrumuturi pot fi garantate,
dacă aşa se doreşte sau dacă este necesar. Adesea sunt preferate împrumuturile fără garanţii,
deoarece costurile contabile ale împrumuturilor cu garanţii sunt deseori ridicate.
Un foarte mare număr de credite pe termen scurt este garantat prin stocuri. În practica
economico-financiară sunt cunoscute mai multe metode de garantare prin stocuri, şi anume:
- garanţii asigurate (acoperite) de stocuri, care oferă un drept asupra oricăror active
deţinute la momentul respectiv sau achiziţionate ulterior, şi asupra cărora nu mai există un alt
drept;
- primirea în gaj, instrument care stipulează că cel care a făcut împrumutul deţine
bunurile gajate în gestiune şi le gestionează în beneficiul ofertantului de credit. Acest mod de
garanţii se face în baza recipisei de credit, care este trimisă ofertantului de credit de către
beneficiarul împrumutului, în momentul primirii fondurilor;
- garantarea cu stocuri prin recipisa de depozit (varanturi), care presupune depozitarea
stocurilor într-un depozit public, care reprezintă un terţ independent, ce se implică în depozitarea
şi păstrarea bunurilor.
Datorită răspunderii limitate a unei societăţi, în cazul nerambursării împrumutului
creditorul nu poate să ridice pretenţii asupra proprietăţii personale a debitorului. Una din
modalităţile de rezolvare a acestei probleme, mai ales pentru împrumuturile acordate micilor
companii, este aceea de a-i determina pe principalii acţionari să semneze o garanţie personală
pentru împrumut, care să garanteze rambursarea datoriei (atât a sumei iniţiale, cât şi a dobânzii).
Cea mai comună garanţie personală este ipotecarea bunurilor personale reprezintă ipotecarea
unui bun mobil proprietate personală (automobil, utilaj, etc.); ipoteca obişnuită cere întotdeauna
un bun imobil.
c) Finanţarea prin efecte comerciale de primit, care implică fie gajarea acestora, fie
vânzarea lor (procedeul de factoring).
Gajarea efectelor comerciale de primit se caracterizează prin faptul că cel care oferă
creditul nu are numai dreptul asupra acestor efecte comerciale de primit, dar, dispune şi de drept
de recurs la adresa celui care se împrumută. Dacă persoana (firma) care a cumpărat bunurile nu
plăteşte, firma vânzătoare trebuie să suporte pierderea. Cu alte cuvinte, riscul de neplată a
efectelor comerciale gajate trebuie să fie suportat de către firma care face împrumutul, şi nu de
către ofertantul de credit. Dacă contabilizarea şi încasarea efectelor comerciale de primit rămâne
în grija firmei care se împrumută, procedeul poartă numele de „finanţare nenotificată”
(cumpărătorul bunurilor nu are cunoştinţă despre gajarea efectelor comerciale de primit ale
firmei vânzătoare), pe când „finanţarea notificată” presupune că ofertantul de credit preia şi
responsabilităţile de contabilizare şi de încasare a efectelor comerciale de primit, iar
cumpărătorul bunurilor trebuie să fie informat despre gajarea efectelor comerciale de primit ale
firmei vânzătoare.19
Vânzarea efectelor comerciale de primit sau procedeul de „factoring” implică
achiziţionarea acestor efecte comerciale de primit de către ofertantul de credit fără ca acesta să
aibă drept de recurs asupra celui care se împrumută (firma vânzătoare). Cumpărătorul bunurilor
este informat asupra transferului şi efectuează plata direct la ofertantul de credit. Deoarece firma
de factoring ia asupra sa riscul de neplată al clienţilor rău platnici şi ca urmare are dreptul să
efectueze un control asupra termenelor şi standardelor de credit comercial acordat şi asupra
încasărilor de la cei care întârzie plăţile.
La baza alegerii surselor de finanţare pe termen scurt stau mai multe criterii, printre care
armonizarea, costul, disponibilitatea şi flexibilitatea. Conform principiului armonizării,
întreprinderea trebuie să decidă cât de mult poate să rişte dacă doreşte ca finanţarea activelor
circulante să se facă cu resurse temporare. Costul creditului reprezintă, de asemenea, un criteriu

19
Stancu Ion – Finanţe, Ediţia a-III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002 , pag. 162
esenţial în selectarea finanţării pe termen scurt. De aceea, trebuie determinate costurile pentru
surse alternative ale diferitelor surse de finanţare şi alegerea celei mai eficiente. Trebuie ţinut
seama, de asemenea, de costurile de oportunitate. Disponibilitatea creditului se referă atât la
mărime, cât şi la condiţiile impuse de finanţarea pe termen scurt. Flexibilitatea creditului se
referă la capacitatea firmei de a achita datoriile legate de un credit, de a păstra capacitatea de a
reînnoi şi a creşte acest credit, precum şi la uşurinţa cu care societatea poate garanta sau creşte
finanţarea pe termen scurt.
Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a gestiunii financiare a
intreprinderii, deoarece presupune doua domenii complementare de activitate:20
 Determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creante, lichiditati), deci a
nevoilor ciclice, temporare de capital;
 Determinarea modalitatii de finantare a necesarului de active circulante, respectiv
atragerea surselor temporare pentru nevoile ciclului de exploatare
Prin gradul ridicat de repetabilitate al operatiilor legate de gestiunea activelor si pasivelor
circulante, cat si prin importanta legata de succesul activitatii de exploatare, gestiunea
echilibrului financiar pe termen scurt ocupa peste 50% din inteaga activitate de gestiune
financiara a intreprinderii, iar rezultatele ei, evaluate in termeni de rentabilitate si risc,
conditioneaza performantele intregii activitati.
Pentru proiectarea financiara a ciclului de exploatare conteaza, alaturi de determinarea
necesarului de finantat si implicatiile economice ale imobilizarilor in active circulante sub forma
costului formarii de stocuri in diferite faze ale procesului de productie. De aceea, economistul
trebuie sa determine, pe de o parte stocurile optime de active circulante, iar pe de alta parte, sa
aplice o politica a fondului de rulment cat mai adecvata intereselor economice si financiare ale
firmei.
Formarea de stocuri optime, mai ales in faza de aprovizionare, reprezinta o preocupare
majora pentru serviciul financiar, dar si pentru managerul intreprinderii. Imobilizarea unei parti
importante din capitalul de lucru in stocuri reprezinta o utilizare neeficienta a disponibilitatilor
proprii sau imprumutate.
In cele mai multe cazuri, stocurile mari in aprovizionare sau desfacere reprezinta un
veritabil tribut platit dezorganizarii din domeniul transporturilor, livrarilor sau al depozitarii de
mijloace circulante. Acolo unde aceste aspecte negative sunt eliminate, imobilizarea in stocuri
are un nivel foarte redus.

20
Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000 , pag.
25
 La formarea stocurilor contribuie in mod decisiv nivelul comenzii optime. Pentru
determinarea sa este necesar sa luam in considerare elementele de cost ale formarii de stocuri si
ale lansarii comenzii de aprovizionare. Aceste elemente stau la baza determinarii comenzii
optime.
Orice intreprindere pentru a-si atinge obiectivele propuse trebuie sa dispuna de mijloace
industriale si comerciale, adica de un anumit aparat de productie format din marfuri, utilaje,
cladiri si alte mijloace. O intreprindere are nevoie pe langa intrumentele de productie si de active
circulante.
Activele circulante, la modul general sunt formate din stocuri, creante si disponibilitati.
Ele sunt o parte din activul economic care se caracterizeaza prin transformarea parvenita a
formelor functionale,prin consumarea lor de obicei intr-un singur ciclu de exploatare si
transmiterea valorii integrale asupra productiei care se incorporeaza.
Din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare in care e gasesc activele
circulante,pot fi:
 Active circulante care tin de sfera aprovizionarii (materii prime, materiale,
combustibili);
 Active circulante care tin de sfera productiei propriu-zise;
 Active circulante care tin de sfera productiei (produse finale).
Cresterea eficientei activelor circulante reclama, intre altele stabilirea nivelului optim al
stocului. Stocurile reprezinta cantitati fizice de materiale, de produse sau de marfuri necesare
fiecarei faze a ciclului de exploatare pentru a asigura desfasurarea continua si ritmica a activitatii
de exploatare.
Din punct de vedere financiar, stocurile reprezinta alocari de capital ce nu pot fi
recuperate pana cand aceste stocuri nu parcurg intregul ciclu de exploatare.
Conducerile unitatilor, indiferent de nivelul lor ierarhic, sunt tot mai interesate in a-si
insusi metode si tehnici necesare pentru cresterea eficientei activelor de exploatare pe care
acestea pot sa o aduca la imbunatatirea propriei munci, a intregului colectiv, la cresterea
contributiei lor.
Obiectivul urmarit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricarei investitii de
capital: cea mai eficienta alocare a capitalului in conditii de diminuare a riscului.
Raportul dintre vanzari si nivelul activelor circulante care sunt neceare pentru realizarea
cifrei de afaceri este specific fiecarei intreprinderi. Datorita acestui raport se identifica trei
politici de gestiune a ciclului de exploatare si anume: politica ofensiva (agresiva), politica
defensiva si politica echilibrata (intermediara). 21
Functionarea normala si continua a ciclului de exploatare este aigurata prin existenta
stocurilor,care reprezinta anumite cantitati de resurse materiale si carora le corespund din punct
de vedere financiar niste fonduri.Stocurile se exprima fizic si valoric.

21
Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000 , pag.
160
 CAPITOLUL 3. EVIDENŢIEREA SURSELOR DE FINANŢARE PE
TERMEN SCURT

3.1.Prezentarea firmei

Societate Comerciala S.C. TEHNODOMUS SA ARAD inregistrata la Registrul

Comertului al judetului Arad cu nr. J02/581/1994, avand un capital social de 604 milioane lei,
are ca obiect de activitate executia lucrarilor de constructii hidrotehnice,imbuna tatiri funciare,
constructii civile si industriale, constructii edilitare, drumuri, instalatii sanitare,instalatii electrice,
instalatii de incalzire si centrale termice; izolatii termice, hidrofuge si antiacide; restaurare si
consolidare cladiri vechi si monumante de arhitectura.
Societate Comerciala S.C. TEHNODOMUS SA ARAD dispune de personalul calificat
necesar: aproximativ 630 de angajati, de utilaje si echipamente necesare pentru a executa in
conditii optime si de calitate orice lucrare similara cu cele prezentate anterior.

Tabel nr. 1 Evoluţia surselor de finanţare la S.C. TEHNODOMUS SA ARAD în perioada

2007-2009 exprimat în unităţi monetare (mii lei )
Nr. Indicatori Sume
crt. 2007 2008 2009
1 Capital permanent 177763660 63956494 1232943902
Capital propriu 55202960 -140494371 1232943902
Datorii la termen (mediu şi lung) 122560700 204450865 0
2 Resurse de trezorerie 150836624 159214384 241627778
Credite - furnizor 150836624 155214384 195845233
Credite bancare pe termen scurt 0 4000000 45782545
Surse: Bilanţurile pe anii 2007-2009 ale S.C. TEHNODOMUS SA ARAD

După cum se poate observa din Tabelul nr. 1, în perioada 2007-2009 capitalul
permanent al firmei s-a diminuat datorită scăderii capitalului propriu, care înregistrează în 2008
o valoare negativă. Valoarea negativă a capitalului propriu se datorează faptului că, în această
perioadă datoriile firmei, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt au crescut, şi s-a apelat la
capitalul propriu pentru ca firma să-şi achite obligaţiile.
 În perioada 2008-2009, capitalul permanent a înregistrat o creştere destul de mare,
datorită creşterii capitalului propriu, ca urmare a contribuţiilor externe primite, pe de o parte,
precum şi scăderii la 0 a datoriilor la termen, pe de altă parte. Întreprinderea, în această perioadă,
şi-a onorat obligaţiile pe termen lung, iar în paralel a apelat mai mult la credite pe termen scurt.
În ceea ce priveşte resursele de trezorerie în perioada 2007-2009, după cum se observă şi
din tabel, atât sursele atrase, cât şi cele împrumutate au crescut de la un an la altul. Această
situaţie reflectă o stare de dezechilibru financiar care poate deveni critică, sub aspectul nevoii de
rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au asigurat finanţarea imobilizărilor înainte ca
acestea să intre in funcţiune şi să-şi dovedească eficienţa scontată prin degajarea unui surplus
monetar de vânzări. În acelaşi timp se ridică problema costului ridicat de procurare a creditelor
pe termen scurt, renegociabile în mod constant, dar de regulă în condiţii mai puţin avantajoase
decât cele pe termen lung, din punct de vedere al nivelului dobânzii, precum şi al condiţiilor de
garantare şi rambursare.
Pentru a face faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie să-şi procure
lichidităţi fie prin vânzarea unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze existenţa, fie prin
încercarea de a obţine din partea creditorilor săi amânări la plată cu consecinţe nefavorabile
asupra credibilităţii în faţa partenerilor de afaceri, fie va apela la noi împrumuturi diminuându-şi
astfel autonomia financiară. Pentru a evita astfel de situaţii, întreprinderea trebuie să manifeste
prudenţă şi să se preocupe în a dispune în permanenţă de active uşor lichidabile pe care să le
transforme în disponibilităţi. Astfel, se pot evita blocajele, se poate restabili cu uşurinţă
echilibrul, iar credibilitatea în afaceri nu poate fi alterată.

3.2. Impactul politicii de gestiune a ciclului de exploatare asupra resurselor de

finantare pe termen scurt
Gestiunea ciclului de exploatare reprezintă cea mai importantă secţiune a gestiunii
financiare a întreprinderii. „Relevanţa gestiunii ciclului de exploatare este determinată, în primul
rând, de ponderea ridicată (de peste 50%) a activelor (şi pasivelor) circulante, în totalul bilanţului
întreprinderilor. În al doilea rând, operaţiile ciclului de exploatare sunt cotidiene cu un mare grad
de repetabilitate şi cu o reflectare imediată asupra situaţiei financiare, asupra rentabilităţii
întreprinderii. Problematica datorilor pe termen scurt preocupă din ce în ce mai mult gestiunea
financiară a întreprinderilor” 22.
Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei investiţii de
capital: cea mai eficientă alocare a capitalului, în condiţii de diminuare a riscului. Armonizarea
relaţiei rentabilitate-risc se realizează, în cea mai mare parte, în cadrul echilibrului dintre
necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea acestuia. Pentru a răspunde
22
Stancu Ion – op.cit., pag. 965
nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmăreşte realizarea ciclului de exploatare
cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmăreşte cel mai redus
cost al procurării capitalurilor necesare. Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului,
gestiunea activelor circulante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi,
preocupare însoţită de creşterea costurilor de exploatare şi de diminuarea rentabilităţii. În
privinţa pasivelor circulante se urmăreşte permanenţa surselor de finanţare, autonomia financiară
a ciclului de exploatare, preocupări însoţite de creşteri ale costului procurării capitalurilor
necesare.
În mod concret, având în vedere cerinţele de optimizare a relaţiei rentabilitate-risc,
gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii complementare de activitate:
(1) determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de creanţe si de
lichidităţi) şi (2) determinarea modalităţii de finanţare a necesarului de active circulante (a
fondului de rulment; a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori etc.; a concursurilor bancare:
credite de trezorerie, credite de scont etc.).
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora şi, deci,
posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor plasamente de
trezorerie şi a păstrării unei rezerve lichide în cont şi în casă. Există un raport specific fiecărei
întreprinderi între vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor necesare pentru realizarea
acestora. Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de
exploatare, cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului:
1. o politică agresivă care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime.
Rentabilitatea ridicată, intenţionată prin această politică, este însoţită de riscuri mari legate de
lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii;
2. o politică defensivă care îsi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi
lichidităţi ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de costurile suplimentare ale
prudenţei în asigurarea cu stocuri a continuităţii activităţii de exploatare;
3. o politică echilibrată (intermediară) este cea care armonizează relaţia contradictorie
dintre rentabilitate şi risc.
În ceea ce priveşte finanţarea activelor circulante, într-o politică agresivă (1) accentul
cade, în principal, pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare etc.) care au
cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină şi o preocupare stresantă de a reînnoi
creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital.
Politica defensivă (2) are în vedere finaţarea activelor circulante, în principal, din surse
permanente (fondul de rulment), care au costuri de procurare mult mai mari dar şi o acoperire
suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei dobânzii.
 O politică neutră (3) constă în sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi
pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea şi riscul, ce ar însoţi formarea activelor şi pasivelor
circulante, au sensuri contrare şi se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul de rulment ar
reprezenta marja de siguranţă pentru finanţarea activelor circulante şi pentru autonomia
financiară a întreprinderii.
Plasamentele în active circulante (active de exploatare) au un caracter continuu, chiar
dacă imobilizările de capital nu au durata investiţiilor în active fixe, întrucât necesarul de finanţat
corespunzător stocurilor şi creditelor acordate clienţilor este mereu prezent. Cu toate că activele
circulante reprezintă stocuri şi creanţe, care apar şi dispar în scurt timp, noi stocuri şi creanţe le
înlocuiesc pe cele precedente, dând naştere astfel unui necesar de finanţare cu caracter
permanent.
Realizarea ciclurilor de exploatare generază fluxuri reale aferente celor trei categorii de
stocuri fizice (materiale) – materii prime şi materiale, producţie neterminată şi produse finite,
cărora le corespund fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare sub forma creanţelor şi
datoriilor.
Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele consecinţe financiare:
întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite furnizor), ceea ce
reprezintă un mijloc de finanţare din afară;
din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul vânzării produselor
finite, întreprinderea imobilizează (blochează) o parte din capitalul său în stocuri create în fazele
ciclului de exploatare (materii prime, producţie neterminată, produse finite), astfel că acestea
generează un prim, şi cel mai important, necesar de finanţare a activelor circulante (de
exploatare);
întreprinderea se află deseori în situaţia de a acorda amânări la plată clienţilor (credite
clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume aflate în curs de încasare.
Multe societăţi comerciale înregistrează variaţii însemnate ale volumului activităţii
economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante
să fie finanţat, în măsura posibilităţilor, din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în
perioade de vârf de activitate să fie finanţate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu
uşurinţă nevoilor reale ale exploatării. O asemenea strategie a finanţărilor pe termen scurt
permite folosirea judicioasă a resurselor proprii, atrase şi împrumutate, cu efecte favorabile pe
linia economicităţii şi rentabilităţii.
Disponibilitatea fiecărei surse de finanţare depinde de mărimea, de gradul de risc şi de
profitabilitatea companiei. Costurile finanţării pe termen scurt diferă de la companie la companie
şi după tipurile de fonduri obţinute de pe pieţele monetare. Companiile mari pot să angajeze
persoane a căror unică responsabilitate este obţinerea de fonduri pe termen scurt la cele mai
avantajoase rate ale dobânzii, dar micile companii nu pot să îşi permită acest lucru. Ca urmare, se
poate înâmpla ca astfel de companii să împrumute la rate ale dobânzilor mai mari decât cele ale
competitorilor, sau să folosească instrumente financiare nepotrivite.

3.3. Finanţarea ciclului de exploatare al întreprinderii pe baza fondului de rulment

şi a resurselor atrase
Ciclul de exploatare determină o imobilizare de capital pentru finanţarea stocurilor
necesare desfaşurării activităţii şi acoperirea financiară a datoriilor clienţilor până la plata lor.
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicitaţii vânzărilor, este necesară
înnoirea permanentă a stocurilor şi a creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În
acest context, se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor
permanente. Această sursă financiară a întreprinderii este fondul de rulment numit, uneori,
capital de lucru.
Fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care garantează
solvabilitatea întreprinderii. Aşadar, în cazul apariţiei unor probleme comerciale sau de natură
financiară (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăţilor către clienţi, accelerarea plăţilor
către furnizori etc), fondul de rulment asigură independenţa financiară a întreprinderii faţă de
creditorii săi.
Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor circulante
reprezintă fondul de rulment (FR). El reprezintă “partea din capitalurile avansate la termen
pentru finanţarea ciclului de exploatare” 23.
Fondul de rulment serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care rezultă
din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen
scurt. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt
asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi fondul de rulment desemnează
fondul de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.
Fondul de rulment este, totodată, şi un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment
este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor
circulante.
O decizie importantă de politică financiară constă în alegerea unui anumit nivel al
fondului de rulment şi finanţarea complementară a necesarului financiar al exploatării prin
resurse de trezorerie.

Neagoe Ion – op.cit, pag. 253 ; citat după Josette Pilverdier – Latreyete, Finance d' entreprise avec etudes de cas et
23

corriges detailles, Editura Economică, 5 éme édition, Paris, 1990, pag. 82

 Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele
prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare.
Este vorba de fondul de rulment net/permanent24 pe de o parte şi fondul de rulment
propriu, pe de altă parte. Alte forme ale fondului de rulment sunt: fondul de rulment brut (total)
şi fondul de rulment străin. Calculul formelor fondului de rulment se realizează pe baza Figurii
nr. 3, astfel:

Figura nr. 3 Formele fondului de rulment

Legendă: FRN = fond de rulment net
FRP = fond de rulment propriu
FRS = fond de rulment străin
Cp = capital propriu
CP = capital permanent (capital social + amortizare + profit net nedistribuit + rezerve)
FRN se determină prin două modalităţi echivalente, fie abordând partea de sus a
bilanţului (specifică ţărilor Europei continentale), fie abordând partea de jos a bilanţului
(modelul anglo-saxon):
1. FRN = CP – Ai
2. FRN = Ac – Rt
A doua formă a fondului de rulment, relevantă pentru analiza financiară, o reprezintă
fondul de rulment propriu (FRP). FRP se calculează prin diferenţa (excedentul) dintre capitalul
propriu şi activele imobilizate şi caracterizează starea de echilibru pe termen lung realizat pe
seama resurselor proprii.
Tabel nr. 2 Evolutia fondului de rulment net şi a fondului de rulment propriu în perioada
2007-2009 exprimat în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Sume
Crt. 2007 2008 2009
24
Aceşti indicatori sunt prevăzuţi şi în legislaţia românescă. A se vedea în acest sens, Ordinul Ministerului
Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli de
către agenţii economici, Monitorul Oficial al României nr. 286/26.06.2000. În literatura de specialitate fondul de
rulment net se mai numeşte fond de rulment financiar sau fond de rulment lichiditate.
 1 Capital permanent (rd. 177763660 63956494 1232943902
2+ rd.3)
2 Capital propriu 55202960 -140494371 1232943902
3 Datorii pe termen lung 122560700 204450865 0
4 Imobilizări 513471293 581671830 2263913919
5 Fondul de rulment net
(rd.1-rd.4) -335707633 -517715336 -1030970017
6 Fondul de rulment -458268333 -722166201 -1030970017
propriu
(rd.2 -rd.4)

Evoluţia indicatorilor după pe baza cărora am calculat fondul de rulment este prezentată în
Tabelul nr. 3:
Tabel nr.3 Evoluţia indicatorilor fondului de rulment, exprimat în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Abateri (∆) Indici (%)
Crt. 2008-2007 2009-2008 2009-2007 2008- 2009- 2009-
2007 2008 2007
1 Capital
permanent -113807166 116898740 105518024 35.978385 1927.78532 693.58602
(rd.2+rd.4) 8 2
2 Capital
propriu -195697331 137343827 117774094 -254.50514 -877.57530 2233.4742
3 2
3 Datorii pe
termen lung 81890165 -204450865 -122560700 166.816006 0 0
4 Imobilizări 68200537 168224208 175044262 113.282249 389.208107 440.90369
9 6
Fondul de
rulment net
5 Valoare
nominală -182007703 -513254681 -695262384 154.216135 199.138396 307.10353
(rd.1-rd.4)
6 Valoare reală
(rd.5/1+rd.10) -112143003 -368435996 -480578999 133.4 182.26 243.15
7 Fondul de
rulment
propriu
8 Valoare
nominală -263897868 -308803816 -572701684 157.58 142.76 224.97
(rd.2-rd.4)
9 Valoare reală
(rd.8/1+rd.10) -166442913 -191575386 -358018299 136.31 130.66 178.12
10 Rata inflaţiei
(%) 87.640444 59.615384 52.247191

Din tabelele 2 şi 3 se pot trage următoarele concluzii:

 În fiecare din cei trei ani fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu înregistrează
valori negative, ceea ce reflectă faptul că firma nu a dispus de suficiente surse permanente pentru
a-şi finanţa nevoile permanente şi a fost nevoită să apeleze la surse temporare. Această situaţie
reflectă o stare de dezechilibru financiar care poate deveni critică, sub aspectul nevoii de
rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au asigurat finanţarea imobilizarilor înainte ca
acestea să intre in functiune şi să-şi dovedeasca eficienţa scontată prin degajarea unui surplus
monetar de vânzări. În acelaşi timp se ridică problema costului ridicat de procurare a creditelor
pe termen scurt, renegociabile în mod constant, dar de regulă în condiţii mai puţin avantajoase
decât cele pe termen lung, din punct de vedere al nivelului dobânzii, precum şi al condiţiilor de
garantare şi rambursare. Explicaţia existentei unui fond de rulment negativ o poate constitui şi
faptul că în finanţarea activelor întreprinderii ponderea hotărâtoare o deţin datoriile pe termen
scurt, de unde şi gradul extrem de ridicat al exigibilităţii surselor de finanţare. Contraponderea o
constituie gradul mai scăzut de lichiditate, rezultat al creşterii ponderii activelor imobilizate în
totalul plasamentelor de capital ale întreprinderiiÎn aceste condiţii echilibrul financiar pe termen
scurt este uşor periclitat. Pentru a face faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie
să-şi procure lichidităţi fie prin vânzarea unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze existenţa,
fie prin încercarea de a obţine din partea creditorilor săi amânări la plată cu consecinţe
nefavorabile asupra credibilităţii în faţa partenerilor de afaceri, fie va apela la noi împrumuturi
diminuându-şi astfel autonomia financiară. Pentru a evita astfel de situaţii, întreprinderea trebuie
să manifeste prudenţă şi să se preocupe în a dispune în permanenţă de active uşor lichidabile pe
care să le transforme în disponibilităţi. Astfel, se pot evita blocajele, se poate restabili cu uşurinţă
echilibrul, iar credibilitatea în afaceri nu poate fi alterată.
Ultimele două forme ale FR sunt fondul de rulment brut sau total (FRB) şi fondul de
rulment străin sau împrumutat (FRS). Conform legislaţiei româneşti25, FRB este egal cu
activele circulante şi se calculează ca diferenţă între activ şi activele imobilizate. Pe baza lui se
calculează indicatorul „gradul de acoperire a activelor circulante cu capital propriu”, ca raport
între fondul de rulment propriu şi fondul de rulment total. Indicatorul exprimă partea din active
circulante finanţată din resurse proprii excedentare, după finanţarea activelor pe termen lung.
În fine, fondul de rulment străin (FRS) se calculează ca diferenţă între FRN şi FRP şi
reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt. FRS
reprezintă surse atrase de la parteneri (plăţi în avans) sau împrumutate de la bănci.

25
Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea bugetului de
venituri şi cheltuieli de către agenţii economice, Monitorul Oficial al Romăniei nr. 286/26.06.2000.
 Fondul de rulment are o valoare informativă deosebită, conferită de poziţia strategică a
acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţului financiar. Unii analişti
financiari26 sunt de părere că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al
echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. În cele din urmă, fondul de rulment este rezultatul
arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt. Alţi analişti 27 consideră că
fondul de rulment are o putere limitată de cunoaştere; astfel, poate apărea situaţia când două
firme au acelaşi fond de rulment, dar situaţii financiare diferite ca urmare a raportului diferit
active curente/pasive curente.
În orice caz, fondul de rulment în sine nu este suficient pentru a fundamenta o decizie de
finanţare. El trebuie pus în relaţie cu necesarul de fond de rulment (NFR) care evidenţiază
echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi creanţe şi sursele ciclice
(temporare) rezultate din decalajele de plăţi către terţi. NFR este un element de activ şi reprezintă
activele circulante care trebuie finanţate din fondul de rulment. NFR se calculează astfel:
NFR = AC – DC = (Stocuri + Creanţe) – Datorii de exploatare , unde:
AC = active circulante (fără disponibilităţi băneşti)
DC = datorii curente (pe termen mai mic de 1 an, adică furnizori, salariaţi, impozite)
Necesarul financiar al exploatării, poartă denumirea şi de necesar al fondului de rulment
(NFR) şi se determină în legislaţia românească astfel:
NFR = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare – Datorii curente – Pasive de
regularizare
Am determinat necesarul de fond de rulment la S.C. TEHNODOMUS SA ARAD şi am
prezentat evoluţia acestuia în Tabelul nr. 4:

Tabel nr. 4. Evoluţia necesarului de fond de rulment în perioada 2007-2009 exprimat în

unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Sume
Crt 2007 2008 2009
1 Stocuri 163260981 185920874 155446867
2 Creanţe 48129500 52389219 39412103
3 Datorii de exploatare 150836624 155214384 195845233
Necesarul de fond de rulment
26
Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 34

27
Gearbă R. (coord) – Management financiar, grupul de editură Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001, cod broşură
F63, pag. 10
 4 Valoare nominală (rd.1+rd.2-rd.3) 60553857 83095709 11013741
5 Valoare reală (rd.4/1+rd.6) 60553857 61020459 8720301.66
6 Rata inflatiei (%) 17.8 15.6 9.3

În Tabelul nr. 5 este prezentată evoluţia indicatorilor pe baza cărora am calculat

necesarul de fond de rulment.
Tabel nr. 5. Evoluţia indicatorilor necesarului de fond de rulment exprimat în unităţi
monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Abateri (∆) Indici (%)
crt.
2008-2007 2009-2008 2009-2007 2008-2007 2009-2008 2009-2007

1 Stocuri 22659893 -18474003 4185890 113.8796 90.06351 102.5639

2 Creanţe 4259719 -12977116 -8717397 108.8505 75.22942 81.88762

3 Datorii de 4377760 40630849 45008609 102.9023 126.1772 129.8393

exploatare
Necesarul de
fond de rulment
4 Valoare
nominală 22541852 -72081968 -54940116 137.2261 13.25428 18.18834
(rd.1+rd.2-rd.3)
5 Valoare reală
(rd.4/1+rd.6) 466602 -52300157 -51833555 100.77 14.29 14.40
5 Rata inflaţiei
(%) 87.640449 59.615384 52.247191

Din tabelele 4 şi 5 se pot trage următoarele concluzii:

În toţi cei trei ani nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce semnifică existenţa
unui surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Între
lichiditatea stocurilor si creanţelor, şi exigibilitatea datoriilor se constată un decalaj nefavorabil,
în favoarea celor din urmă, datorită încetinirii încasărilor şi urgentării plăţilor.
NFR poate fi consecinţa unei creşteri economice sănătoase, dar şi efectul unei încetiniri a
rotaţiei stocurilor şi creanţelor în raport cu cifra de afaceri.
În perioada 2007-2008 necesarul de fond de rulment a crescut cu 22541852 mii lei
(137.22 %) ca valoare nominală şi cu 46602 mii lei (100.77 %) ca valoare reală datorită realizării
unor stocuri materiale sporite (cu 113.87 %) atât din punct de vedere fizic, funcţie de obligaţiile
asumate prin contractele încheiate cu beneficiarii interni şi externi, cât şi din punct de vedre
valoric funcţie de evoluţia preţurilor de aprovizionare a acestor stocuri. S-a realizat un flux
financiar – monetar de plăţi.
 In perioada 2008-2009 necesarul de fond de rulment a scăzut cu 72081968 mii lei (13.25
%) ca valoare nominală si cu 52300157 mii lei (14.29 %) ca valoare reală datorita scăderii
stocurilor cu 18474003 mii lei (90.06 %) şi a creanţelor cu 12977116 mii lei (75.22 %) pe de o
parte, şi creşterii datoriilor din exploatare cu 40630849 mii lei (126.17 %) pe de altă parte. Astfel
cu toate că stocurilor au scăzut datoriile din exploatare au crescut ca urmare a achiziţionarii de
imobilizări corporale.
În perioada 2007-2009 necesarul de fond de rulment a scăzut cu 54940116 mii lei (18.18
%) ca valoare nominală si cu 51833555 mii lei (14.40 %) ca valoare reală deoarece datoriile de
exploatare au crescut cu 45008609 mii lei (129.83 %), faţă de stocuri care au crescut doar cu
4185890 mii lei (102.56 %).
S-a realizat un flux financiar – monetar de plăţi.
Analiza lichiditate-exigibilitate continuă cu abordarea comparativă a FR şi NFR.
Diferenţa dintre FR şi NFR reprezintă trezoreria netă (TN):
TN = FR – NFR = (DPB + VMP) – CRT , unde
DPB = disponibilităţi băneşti
VMP = valori mobiliare de plasament
CRT = credite pe termen scurt
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi echilibrate
şi eficiente. Ea relevă calitatea echilibrului financiar generel al întreprinderii atât pe termen lung,
cât şi pe termen scurt. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul, mai multor exerciţii
succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viaţa economică şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei ei pe piaţă.
Dacă FR > NFR, trezoreria netă este pozitivă şi evidenţiază faptul că exerciţiul financiar
s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanţului şi a
altor acumulări băneşti. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient şi în deplină
siguranţă pe piaţa monetară şi/sau de capital. Plasamentul monetar sau financiar urmăreşte trei
obiective:
 lichiditatea valorilor mobiliare de plasament (VMP) cumpărate;
 rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament;
 securitatea valorilor mobiliare de plasament.
Trezoreria netă negativă (FR < NFR) evidenţiază un dezechilibru financiar la încheierea
exerciţiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de
trezorerie sau de scont). În această situaţie, trezorierul urmăreşte obţinerea de noi credite la cel
mai mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de capital.
Tabel nr. 6 Evoluţia trezoreriei nete in perioada 2007-2009, exprimat în mii lei
Nr. Indicatori Sume
crt.
2007 2008 2009
1 Fondul de rulment -335707633 -517715336 -1030970017

2 Necesarul de fond de rulment 60553857 83095709 11013741

Trezoreria neta
-396261490 -600811045 -1041983758
3 Valori nominale (rd.1.-rd.2)
4 Valori reale (rd.3/1+rd.5) -396261490 -519732737 -825006934
5 Rata inflaţiei (%) 17.8 15.6 9.3

Evoluţia indicatorilor pe baza cărora am calculat trezoreria netă este prezentată în

Tabelul nr. 7.
Tabelul nr.7. Evoluţia indicatorilor trezoreriei nete, exprimat în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Abateri (∆) Indici (%)
crt.

2008-2007 2009-2008 2009-2007 2008-2007 2009-2008 2009-

2007

1 Fondul de
rulment -182007703 -513254681 -695262384 154.2161 199.1384 307.1035

2 Necesarul
de fond de 22541852 -72081968 -49540116 137.2261 13.25428 18.18834
rulment
Trezoreria
neta

3 Valori
nominale -204549555 -441172713 -645722268 151.6198 173.4295 262.9536
(rd.1.-rd.2)
4 Valori
reale -123471247 -305274197 -428745444 131.15 158.73 208.19
(rd.3/1+rd.
5)
5 Rata
inflaţiei 87.640449 59.615384 52.24719
(%) 1

Din tabelele 6 şi 7 se pot trage următoarele concluzii:

Pe parcursul celor trei ani trezoreria este negativă ceea ce semnifică un deficit de
trezorerie, o insuficienţă a surselor permanente şi a celor ciclice. Deficitul de trezorerie trebuie
acoperit prin credite pe termen scurt, la cel mai mic cost de procurare. Deşi o astfel de soluţie
contribuie la limitarea autonomiei financiare pe termen scurt, totuşi ea nu trebuie interpretată ca
o stare de insolvabilitate.
Pentru a-şi desfăşura activitatea în continuare, întreprinderea a apelat la partenerii de
afaceri pentru ca aceştia să nu solicite restituirea resurselor de trezorerie încredinţate. Aceasta
deoarece aceste resurse constituie garanţia acoperirii pasivului exigibil. In caz contrar,
insuficienţa lichidităţilor şi cvasilichidităţilor ar fi făcut imposibilă rambursarea creditelor pe
termen scurt, accentuând dezechilibrul financiar al întreprinderii.
În perioada 2007-2008 trezoreria netă a scăzut cu 204549555 mii lei (151.61 %) ca
valoare nominală şi cu 123471247 mii lei (131.15 %) ca valoare reală, deoarece fondul de
rulment a scazut cu 182007703 mii lei (154.21 %), în timp ce necesarul de fond de rulment a
crescut cu 22541852 mii lei (137.22 %).
În perioada 2008-2009 trezoreria netă a scăzut cu 441172713 mii lei (173.42 %) valoare
nominală şi cu 305274197 mii lei (158.73 %) ca valoare reală deoarece fondul de rulment a
scăzut cu 513254681 mii lei (199.13 %), faţă de necesarul de fond de rulment care a scăzut doar
cu 72081968 mii lei (13.25 %).
În perioada 2007-2009 trezoreria netă a scăzut cu 645722268 mii lei (262.95 %) valoare
nominală şi cu 428745444 mii lei (208.19 %) ca valoare reală deoarece fondul de rulment a
scăzut cu 695262384 mii lei (307.10 %) faţă de necesarul de fond de rulment care a scăzut doar
cu 49540116 mii lei (18.18 %).

3.4. Corelaţiile fondului de rulment net

Între activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) şi fondul de rulment net (FRN)
există posibilitatea unei triple corelaţii 28 din care să rezulte fond de rulment net pozitiv, neutru
sau negativ, după cum urmează:
Ac = Rt FRN = 0 Fond de rulment net neutru
Ac > Rt FRN > 0 Fond de rulment net pozitiv
Ac < Rt FRN < 0 Fond de rulment net negativ
a) În cazul fondului de rulment net neutru (Ac = Rt → FRN = 0) solvabilitatea
întreprinderii pe termen scurt pare a fi asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de
pasiv, face ca acest echilibru (Ac = Rt) să fie fragil.
Realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ poate fi uşor compromisă datorită
următoarelor cauze:
 existenţa de stocuri greu vandabile ca urmare a unei conjuncturi nefavorabile,
supraevaluarii greşite a cererii viitoare sau a unor cauze fortuite, de forţă majoră;
28
Toma M.; Alexandra, F. – op. cit., pag. 200-209
  apariţia de greutaţi în recuperarea creanţelor asupra clienţilor, care generează
dificultăţi de trezorerie, ca urmare a lipsei de lichidităţi;
 exercitarea de presiuni din partea creditorilor pentru accelerarea termenelor de plată, în
cazul unor greutăţi de echilibru financiar, nefiind de acord sub nici o formă, cu prelungirea unor
scadenţe.
Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea anticipată a activelor sau cu
exigibilitatea anticipată a pasivelor, poate afecta echilibrul fragil stabilit prin relaţia: FRN = 0.
Din acest motiv, este necesară formarea unor lichidităţi suplimentare care să îndeplinească rolul
de marjă de siguranţă şi care să asigure echilibrul financiar al întreprinderii, pentru cazuri de
nerealizare a activelor circulante.
b) În cazul în care valoarea activelor circulante este superioară resurselor de trezorerie
(Ac > Rt → FRN > 0) se obţine un fond de rulment net pozitiv şi se constată un excedent
potenţial de lichidităţi pe termen scurt, faţă de exigibilităţile potenţiale pe termen scurt.
O asemenea situaţie este favorabilă pentru întreprindere care este capabilă să facă faţă
tuturor scadenţelor pe termen scurt şi să dispună chiar de rezerve de lichiditaţi, destinate
datoriilor pe termen scurt sau, eventual, anihilării factorilor nefavorabili privind vânzarea
activelor în viitor.
c) În cazul în care valoarea activelor circulante este inferioară resurselor de trezorerie
(Ac < Rt → FRN < 0) se obţine un fond de rulment net negativ şi se constată că lichiditaţile
potenţiale nu acoperă datoriile potenţiale, rezultând dificultăţi previzibile sub aspectul
echilibrului financiar pe termen scurt.
Recapitulând cele trei corelaţii ale fondului de rulment net putem aprecia că:
 un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi
echilibrul financiar al întreprinderii;
 un fond de rulment net neutru comportă o solvabilitate fragilă care se poate
dezechilibra oricând;
 un fond de rulment net negativ reprezintă un semnal nefavorabil pentru întreprindere
care are dificultaţi reale pe linia asigurării lichiditaţii şi solvabilităţii.
Aceste concluzii sunt valabile în condiţiile în care viteza de rotaţie a activelor circulante
este egală sau apropiată de cea a pasivelor circulante. În cazul în care activele circulante se rotesc
mai repede decât datoriile pe termen scurt, ritmul de realizare al lichiditaţilor este superior
ritmului de exigbilitate al datoriilor pe termen scurt. Astfel, este posibilă realizarea unui echilibru
financiar, chiar în condiţiile unui fond de rulment net negativ.
Calcularea fondului de rulment net nu permite aprecieri realiste decât dacă se ia în
considerare gradul de lichiditate al activelor circulante şi gradul de exigibilitate al datoriilor pe
termen scurt. Există întreprinderi cu fond de rulment net negativ care manifestă o vitalitate reală
şi o solvabilitate permamentă, după cum există întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care,
practic, se dovedesc a fi fără capacitate de plată.

3.5. Elaborarea politicii fondului de rulment

Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu caracter permanent, dar şi cu
caracter temporar. În aceste condiţii pentru întreprinderi este oportun să acopere nevoile
permanente cu fond de rulment, iar nevoile temporare cu credite pe temen scurt.
În legătură cu fondul de rulment, întreprinderile pot adopta trei strategii privind
constituirea şi nivelul acestuia care au consecinţe diferite asupra costurilor financiare şi
rentabilităţii.
O primă strategie care poate fi adoptată de întreprindere este de a-şi constitui un fond de
rulment care să acopere nevoile medii de active circulante, astfel că în trimestrele cu activitate
peste cea medie anuală va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra
surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni.
O altă decizie strategică care poate fi adoptată de întreprindere, se referă la stabilirea unui
fond de rulment egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. În acest caz
are loc o imobilizare a capitalului permanent în perioadele în care activitatea se află sub nivelul
celei maxime, înregistrându-se un excedent de lichiditate pe seama fondului de rulment, care
trebuie plasat pe termen scurt în vederea creşterii rentabilităţii generale a întreprinderii.
A treia decizie strategică ce poate fi adoptată de întreprindere constă în stabilirea unui
fond de rulment la nivelul activităţii minime permanente. În această situaţie întreprinderea este
nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor,
influenţând negativ rentabilitatea. Această decizie poate deveni riscantă în situaţia în care
procurarea creditelor devine, în situaţii conjuncturale nefavorabile, dificilă. Totuşi, dacă nivelul
rentabilităţii întreprinderii este superior nivelului dobânzii, această politică a fondului de rulment
este acceptată deoarece apare efectul pozitiv de îndatorare.
Valoarea fondului de rulment nu este o valoare intangibilă şi legată numai de cifra de
afaceri, ci o rezultantă a acţiunii unui anumit număr de parametri şi a deciziilor de politică
economică şi financiară promovate de conducerea întreprinderii. Astfel, fondul de rulment
depinde, în bună măsură, de creditul acordat clienţilor, care la rândul său este în funcţie de cifra
de afaceri, de condiţiile de plată impuse clientului, de riscul datorat existenţei unor clienţi rău
platnici sau mai puţin solvabili etc. şi de creditul acordat de furnizori şi volumul stocurilor. Dacă
nivelul acestor indicatori se modifică, valoarea fondului de rulment îregistrează fluctuaţii. În
această ipoteză trebuie rezolvat dezechilibrul dintre fondul de rulment real – mai mic – şi fondul
de rulment necesar – mai mare.
Realizarea echilibrului între aceste două fonduri se poate obţine prin majorarea fondului
de rulment real (existent) până la nivelul celui necesar, determinat de noile condiţii, sau prin
diminuarea acestuia din urmă până la nivelul fondului de rulmenr real (existent).
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să fie egală
cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării, ori, se ştie că în cadrul ciclului de
exploatare, stocurile şi creanţele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, întreprinderea are permanent
nevoie de capitaluri ca să-şi constituie un stoc optim de materiale şi de produse. Deci, caracterul
reînnoibil al stocurilor face ca, şi în ciclul de exploatare, să manifeste o nevoie permanentă de
capitaluri.
Analiza indicatorilor FR, NFR, TN conduce la elaborarea a trei politici de gestiune29 a
ciclului de exploatare, cu efecte directe asupra rentabilităţii şi riscului:
a) politica ofensivă/agresivă/de atac (FR < NFR);
b) politica defensivă/de apărare (FR > NFR);
c) politica echilibrată/intermediară (FR = NFR).
a) Politica ofensivă este riscantă, fiind promovată de acei manageri care doresc
realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri minime. Aceştia sunt dispuşi să accepte riscuri
mari legate de lipsa de stoc, lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitate a întreprinderii. Ei mizează pe
obţinerea unei rentabilităţi mult mai ridicate ca urmare a accelerării vitezei de rotaţie şi a creşterii
gradului de lichiditate a activelor circulante.
În cazul unei politici ofensive în urma căreia firma înregistrează o creştere a capacităţilor
de producţie sau realizează investiţii financiare, fondul de rulment ajunge la un nivel inferior
nevoii minime de fond de rulment.
Având în vedere că FR < NFR, finanţarea necesarului financiar al exploatării se bazează
pe resurse ciclice posibile de mobilizat (datorii de exploatare, credite bancare pe termen scurt
etc) care în general, au cele mai mici costuri de procurare; acestea prezintă o anumită nesiguranţă
în procesul reînnoirii lor, generată de riscul lipsei de capital şi al creşterii ratei dobânzii.
b) Politica defensivă (de apărare) este practicată de conducătorii prudenţi şi îşi propune
realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri şi lichidităţi ridicate. Conducătorii prudenţi nu
acceptă riscul rupturii de stoc curent, chiar cu preţul unei rentabilităţi mai scăzute. În consecinţă,
pentru orice creştere a cifrei de afaceri, managerii se preocupă şi de creşterea corespunzătoare a
stocurilor care asigură continuitatea activităţii de exploatare (stocuri curente şi de siguranţă).
Finanţarea necesarului financiar al exploatării se realizează, în special din resurse permanente

29
Onofrei Mihaela – Management Financiar, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, pag. 78
(fond de rulment) care au costuri de procurare mai mari, dar şi o acoperire suficientă împotriva
riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei dobânzii; altfel spus, deşi politica este
costisitoare şi puţin rentabilă, este mai prudentă.
c) Politica echilibrată are un efect neutru, deoarece armonizează contradicţia dintre
rentabilitate şi risc. Conform acestei politici, creşterea activităţii se realizează cu un stoc curent
corespunzător sporului cifrei de afaceri; la rândul său, stocul de siguranţă este determinat la nivel
optim, adică la acel nivel în care există egalitate între costurile lipsei de stoc (rupturi de stoc) şi
costurile excesive (peste necesităţile stricte ale exploatării).
Politica echilibrată este recomandată, deoarece menţine fondul de rulment la nivelul
mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment. Totodată, această politică de echilibru, între
fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, este şi cea care asigură cel mai bine realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate şi lichiditate; astfel, creşte gradul de utilizare a
disponibilităţilor băneşti proprii, diminuându-se aşa numitele lichidităţi „leneşe”, cu impact
asupra sporirii capacităţii de plată a întreprinderii. Prin urmare, întreprinderea va recurge într-o
proporţie mai redusă la credite pe termen scurt, având posibilitatea să-şi utilizeze mai bine
propriile lichidităţi, consolidându-şi în acest mod, autonomia financiară.
În fine, politica echilibrată contribuie la realizarea fondului de rulment optimal care
menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Astfel este probat un management financiar eficient rezultat al economiilor de cheltuieli
înregistrate la nivelul întreprinderii.
O viziune de ansamblu asupra celor trei politici este prezentată în Figura nr. 3:

Valori FR > NFR

(+)TN FR = NFR
(+)TN
(+)TN (-)TN FR < NFR
(-)TN

Timp
Timp

Figura nr. 3 Politici de asigurare şi menţinere a echilibrului financiar pe termen

scurt
Sursa: Stancu, I. – Finanţe; editura Economică; Bucureşti; 2002; p. 790

S.C. TEHNODOMUS SA aplică politica ofensivă de creştere a capacităţilor de producţie

sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte societăţi, capitalurile
permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond de rulment inferior
nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea de credite
pe termen scurt al căror cost este ridicat atât în ceea ce priveşte rata mai ridicată a dobânzii, cât şi
exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema renegocierii condiţiilor
de creditare.
Întreprinderea are dificultăţi financiare pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii
(dividendele) şi ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane, etc.).
În această situaţie este recomandată acea politică generală de echilibru care să menţină
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind
mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care
menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Această politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, este
cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate şi lichidare:
diminuarea disponibilităţilor “leneşe” va determina creşterea rentabilităţii, iar reducerea
solicitării de credite pe termen scurt va determina creşterea capacităţii de plată, respectiv
creşterea autonomiei financiare a întreprinderii.

3.6. Metodologia de previzionare a resurselor atrase

Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor circulante, este necesară şi
calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la datoriile faţă de furnizori, faţă de salariaţi, faţă
de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale. Aceste surse provin din decalajul de timp ce
apare între momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, astfel:
- în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp între data recepţiei şi
cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul foloseşte echivalentul valoric al acestora;
- în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un decalaj între data
formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;
- sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale – conform
legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru finanţarea ciclului de exploatare,
de la data formării şi până la cea a plăţii;
- o serie de rezerve constituite pentru finanţarea reparaţiilor capitale sau pentru plata
concediilor de odihnă, se folosesc pentru finanţarea ciclului de exploatare, din momentul
constituirii până în momentul plăţii.
Se poate spune că, “pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a
unor disponibilităţi ce aparţin altora, pentru acoperirea unor plăţi corespunzătoare mijloacelor
circulante (pasive de tipul I) sau a creditului comercial de care beneficiază unitatea în cauză
(pasive de tipul II).”30
În previziunea pasivelor se urmăreşte soldul minim, permanent al datoriilor care conferă
acestora un caracter stabil, astfel că resursele atrase mai sunt denumite şi pasive stabile. Rezultă
că pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terţi (furnizori, personal, stat, etc.)
minime şi reînnoibile permanent în termenele legate de scadenţă.
Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:
 datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plăţii şi cu termene fixe de plată ( pasive
stabile de tipul I). În această grupă se includ datoriile rezultate din salarii, impozit pe salarii,
contribuţii la asigurări sociale, datorii din gaze naturale, energie, etc.
 datorii cu sold variabil şi cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile.
Acestea se referă la datoriile faţă de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb, etc.,
la datoriile pentru constituirea de rezerve, garanţii, preliminări pentru plata concediilor şi pentru
reparaţii, etc (pasive stabile de tipul II ).
Pentru planificarea surselor atrase, în vederea determinării necesarului planificat de surse
de finanţare pe termen scurt împrumutate se folosesc două metode: metoda analitică şi metoda
sintetică.
Pasivele stabile din prima categorie se fundamentează prin metoda analitică ce presupune
însumarea soldurilor zilnice, parcurgând următoarele etape:
 se alege trimestrul cu activitatea minimă (cel puţin acest nivel al surselor atrase va fi
atins şi în celelalte trimestre), iar calculul se face pe o singură lună din acest trimestru;
 se determină datoria zilnică pe fiecare categorie de surse atrase prin raportarea
obligaţiei trimestriale la numărul de zile standard din trimestru (90 zile);
 stabilirea soldului la începutul lunii alese din trimestrul minim;
 se calculează soldul fiecărei surse atrase din fiecare zi a lunii luate în calcul de la
toate sursele atrase;
 se alege soldul zilnic total cel mic, care reprezenta pasivele stabile.
Pasivele stabile din categoria II au mărimi specifice în fiecare trimestru. Previziunea lor
se face pentru fiecare trimestru al anului de plan, utilizând metoda sintetică, în funcţie de nivelul
trimestrial total al acestor datorii şi de perioada de amânare legală (normală) a plăţii către
furnizori.
Pentru calculul pasivelor stabile, există în practica financiară următoarele procedee de
calcul:

30
Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol II, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004,
pag.33
 a) ponderarea fondului zilnic aferent relaţiilor care generează pasive stabile cu numărul
de zile de întârziere a plăţii:
Ps = F / 90 * Nz , în care
Ps = pasive stabile
F = fondul (resursa atrasă) aflată la dispoziţia întreprinderii
Nz = numărul de zile de întârziere a plăţii
b) preliminarea cheltuielilor cu reparaţiile capitale, constituirea rezervelor şi diminuarea
acestora cu cheltuielile efectuate în vederea determinării rezervei minime care este pasiv stabil;
c) însumarea soldurilor zilnice ce se acumulează din resursele atrase.
În cadrul primului procedeu, pasivele stabile se pot determina în două moduri: din
aprovizionări şi pe baza rezervelor reprezentând concedii de odihnă.
Datorită faptului că societatea S.C. TEHNODOMUS S.A utilizează primul procedeu,
vom calcula pasivele stabile din aprovizionări din luna noiembrie 2006, cu precizarea că, valorile
aprovizionărilor pe cele patru trimestre din 2005 erau egale cu: 5 mld. lei în primul trimestru, 10
mld. lei în al doilea trimestru, 8 mld. lei în al treilea trimestru, 9 mld. lei în al patrulea trimestru.
Tabel nr. 8 Date folosite pentru calculul pasivelor stabile din aprovizionări în luna noiembrie
2009
Nr. Valoare Data Data Intervalul între data Valoare factură * Nr. Zile
recepţiei şi de
Fact. (mii lei) recepţiei plăţii cea a plăţii (zile) întârziere a plăţii
4510 1600000 05.11 10.11 5 8000000
4560 2300000 15.11 18.11 3 6900000
4610 6500000 20.11 23.11 3 19500000
4630 4300000 24.11 27.11 3 12900000
14700000 47300000

Nz = 47300000 / 14700000 = 3.21 zile întârziere între data recepţiei şi cea a plăţii
Ps 1 = 5 mld. / 90 * 3.21 = 178333333.3 lei
Ps 2 = 10 mld. / 90 * 3.21 = 356666666.7 lei

Ps 3 = 8 mld. / 90 * 3.21 = 285333333.3 lei

Ps 4 = 9 mld. / 90 * 3.21 = 321000000 lei

În cadrul celui de-al doilea procedeu calculul pasivelor stabile şi preliminările pentru
reparaţiile capitale programate în anul de calcul, se determină în conformitate cu următoarea
metodologie:
 se prelimină lunar 1/12 din valoarea planului de reparaţii;
 se înregistrează cheltuielile cu reparaţiile capitale în perioadele planificate;
  se influenţează rezervele cu cheltuielile efectuate, pentru a obţine pasivele stabile, care
sunt rezervele cele mai mici pe fiecare trimestru.
Preliminarea lunară a 1/12 din valoarea planului de reparaţii se efectuează pentru a
influenţa costurile într-o manieră uniformă.
Calculul pasivelor stabile prin metoada însumării soldurilor zilnice se determină
trimestrial, pentru luna cu activitatea cea mai redusă, pentru că elementele generatoare de fonduri
atrase, trebuie să-şi păstreze caracterul de minim şi permanent. Determinarea soldului zilnic pe
fiecare element se efectuează, ţinând cont de media zilnică a elementelor care contribuie la
constituirea fondurilor respective până la vărsare adică prin raportarea elementului respectiv la
numărul de zile dintr-un trimestru. În ziua plăţii se scad sumele care fac obiectul acesteia.
Calculul pasivelor stabile se efectuează la următoarele elemente: salarii şi asimilate
acestora; impozite, contribuţii şi popriri; taxa pe valoarea adăugată; impozit pe profit;
amortizarea mijloacelor fixe; energie electrică, gaze naturale, termoficare; dobânzi bancare.
Pasivul stabil se determină prin însumarea soldurilor zilnice ale elementelor enumerate în cursul
unei luni întregi, alegându-se suma cea mai mică din totalul soldurilor. Pasivele stabile se obţin
prin însumarea pasivelor stabile determinate pe fiecare element generator de fonduri atrase sau
de rezerve permanente.

Concluzii şi propuneri

Decizia de finanţare urmăreşte alegerea structurii de finanţare a întreprinderii, analizând

pe criterii de optim, costul fiecărei surse de capital. În cadrul său se optează asupra proporţiilor
ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului împrumutat. De asemenea, trebuie luată în
considerare şi posibilitatea atragerii temporare a unor resurse băneşti ce aparţin altor persoane
(fizice, juridice, stat) cu care întreprinderea întreţine relaţii financiare. În acest context, se
optează asupra limitelor emisiunii de acţiuni şi ale distribuirii profitului pentru autofinanţare pe
de o parte şi a celor ale îndatorării, pe de altă parte, ţinând cont de diversitatea surselor de
finanţare.
Decizia de finanţare la nivel microeconomic este influenţată într-o manieră semnificativă
de modul în care funcţionează mecanismele economice la nivel regional, naţional şi chiar
mondial.
O întreprindere, pentru finanţarea activităţilor sale, poate apela la mijloace de finanţare
pe termen scurt (1 an), pe termen mediu (1 - 2 ani sau 5 - 7 ani) sau pe termen lung (peste 5 sau 7
ani).
Dacă deciziile de finanţare pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării unei
societăţi comerciale, deciziile de finanţare pe termen scurt sunt decizii curente, de corelare.
Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu presupune că sunt mai puţin importante; o eroare a
deciziei de finaţare pe termen scurt poate antrena pierderi însemnate sau chiar încetarea plăţilor.
Spre exemplu, o delimitare incorectă sau neinspirată între finanţările pe termen scurt şi cele pe
termen lung poate conduce la costuri suplimentare şi deci reducerea rentabilităţii; o subevaluare
sau supraevaluare a necesităţilor de finanţare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situaţia
lichidităţii financiare şi a capacităţii de plată a agenţilor economici creând pe parcursul anului,
fie excedent de lichidităţi ce nu-şi găsesc un plasament convenabil, fie deficit de lichidităţi care
nu poate fi acoperit la timp şi în mod economicos; de asemenea, falimentul unui client important
poate conduce la depunerea bilanţului.
Spre deosebire de finanţările pe termen lung care vizează active imobilizate, cu un
anumit grad de independenţă faţă de fluctuaţiile procesului economic specific, finanţările pe
termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum variază prompt în funcţie de
creşterea sau de descreşterea activităţii de la un an la altul, de la un trimestru la altul, sau de la un
sezon la altul. În aceste condiţii, decizia de finanţare pe termen scurt trebuie să răspundă nu
numai cerinţelor de acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar şi la
termenele prevăzute, dar să prezinte şi suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoile
concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse, după caz, când cerinţele exploatării
o impun.
Pentru acoperirea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare, întreprinderea poate apela
la resurse proprii, atrase sau împrumutate. Apelarea la sursele proprii, atrase sau împrumutate pe
termen scurt trebuie să se facă în condiţii de armonizare a relaţiei rentabilitate – lichiditate şi de
diminuare a riscului.
Resursele proprii reprezintă sursa tradiţională, preponderantă a finanţării întreprinderii.
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că întreprinderea îşi
asigură dezvoltarea folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul
expirat şi fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi
creşterea activului economic.
Sursele atrase provin din relaţiile contractuale ale întreprinderii cu terţii (care asigură
furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul (către care întreprinderea
are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe), cu personalul (către care datorează plata
salariilor) sau avansuri primite de la clienţi. Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor,
serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către stat, personal sau clienţi şi până la
momentul plăţii efective a acestei datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri,
furnizată, de aceşti terţi, în mod gratuit.
În completarea surselor proprii şi atrase, întreprinderea apelează la credite bancare pe
termen scurt. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducerea nevoii de capitaluri
circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase de capitaluri circulante.
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicitaţii vânzărilor, este necesară
înnoirea permanentă a stocurilor şi a creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În
acest context, se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor
permanente. Această sursă financiară a întreprinderii este fondul de rulment numit, uneori,
capital de lucru.
În fiecare din cei trei ani fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu înregistrează
valori negative, ceea ce reflectă faptul că firma nu a dispus de suficiente surse permanente pentru
a-şi finanţa nevoile permanente şi a fost nevoită să apeleze la surse temporare. Această situaţie
reflectă o stare de dezechilibru financiar care poate deveni critică, sub aspectul nevoii de
rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au asigurat finanţarea imobilizarilor înainte ca
acestea să intre in functiune şi să-şi dovedeasca eficienţa scontată prin degajarea unui surplus
monetar de vânzări.
Explicaţia existentei unui fond de rulment negativ o poate constitui şi faptul ca în
finanţarea activelor întreprinderii ponderea hotărâtoare o deţin datoriile pe termen scurt, de unde
şi gradul extrem de ridicat al exigibilităţii surselor de finanţare.
În aceste condiţii echilibrul financiar pe termen scurt este uşor periclitat. Pentru a face
faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie să-şi procure lichidităţi fie prin vânzarea
unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze existenţa, fie prin încercarea de a obţine din partea
creditorilor săi amânări la plată cu consecinţe nefavorabile asupra credibilităţii în faţa
partenerilor de afaceri, fie va apela la noi împrumuturi diminuându-şi astfel autonomia
financiară.
Fondul de rulment nu este suficient pentru a fundamenta o decizie de finanţare. El trebuie
pus în relaţie cu necesarul de fond de rulment (NFR) care evidenţiază echilibrul financiar pe
termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi creanţe şi sursele ciclice (temporare) rezultate
din decalajele de plăţi către terţi. NFR este un element de activ şi reprezintă activele circulante
care trebuie finanţate din fondul de rulment.
În perioada 2007-2009 nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce semnifică
existenţa unui surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat.
Între lichiditatea stocurilor si creanţelor, şi exigibilitatea datoriilor se constată un decalaj
nefavorabil, în favoarea celor din urmă, datorită încetinirii încasărilor şi urgentării plăţilor.
Diferenţa dintre FR şi NFR reprezintă trezoreria netă (TN). Pe parcursul celor trei ani
trezoreria este negativă ceea ce semnifică un deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor
permanente şi a celor ciclice. Deficitul de trezorerie trebuie acoperit prin credite pe termen scurt,
la cel mai mic cost de procurare. Deşi o astfel de soluţie contribuie la limitarea autonomiei
financiare pe termen scurt, totuşi ea nu trebuie interpretată ca o stare de insolvabilitate.
S.C. TEHNODOMUS S.A aplică politica ofensivă de creştere a capacităţilor de
producţie sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte societăţi,
capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond de
rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită
apelarea de credite pe termen scurt al căror cost este ridicat atât în ceea ce priveşte rata mai
ridicată a dobânzii, cât şi exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent
problema renegocierii condiţiilor de creditare.
Întreprinderea are dificultăţi financiare pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii
(dividendele) şi ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane, etc.).
În această situaţie este recomandată acea politică generală de echilibru care să menţină
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind
mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care
menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Această politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, este
cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate şi lichidare:
diminuarea disponibilităţilor “leneşe” va determina creşterea rentabilităţii, iar reducerea
solicitării de credite pe termen scurt va determina creşterea capacităţii de plată, respectiv
creşterea autonomiei financiare a întreprinderii.
În urma evaluării performanţelor întreprinderii S.C. TEHNODOMUS S.A s-a constatat
includerea acesteia în categoria D. Întreprinderea are grave probeleme de solvabilitate şi de
eficienţă. Indicatorii oscilează între calificativele satisfăcător şi nesatisfăcător. Uneori, firmele
din această categorie nu sunt admise în procesul de creditare; totuşi începând din anul 2005
TEHNODOMUS a obţinut credite pe termen scurt de la BCR şi BRD datorită garanţiilor pe care
le-a asigurat, precum şi datorită renumelui pe care îl are societatea.
În primul trimestru al anului 2009, din cauza sumelor ridicate datorate furnizorilor de
energie electrică, gaze naturale şi materii prime şi materiale, societatea se vede obligată să
găsească alternative de acoperire a acestor datorii. De asemenea, în ultimul trimestru al aceluiaşi
an, la S.C. TEHNODOMUS S.A se înregistrează un deficit de trezorerie, necesarul creditelor de
trezorerie având valoare negativă.
În aceste condiţii, societatea are patru alternative:
 creşterea fondului de rulment;
 apelarea la credite bancare pe termen scurt;
 mărirea încasărilor (reducerea creditului – clienţi);
 amânarea furnizorilor.
În ceea ce priveşte prima alternativă, în perioada 2007-2009, fondul de rulment a
înregistrat valori negative; din această cauză e dificilă apelarea la creşterea fondului de rulment
pentru acoperirea datoriilor faţă de furnizori şi a deficitului de trezorerie.
Datorită situaţiei rele în care se află societatea, aceasta este nevoită să încheie o serie de
contracte neavantajoase pe termen lung cu clienţii, pentru a nu-şi pierde relaţiile stabile cu
aceştia. Acest lucru duce la scăderea lichidităţii întreprinderii; astfel nu se poate apela nici la
alternativa reducerii creditului – clienţi.
În 2009, din cauza lipsei lichidităţilor, S.C. TEHNODOMUS S.A avea deja datorii faţă
de furnizori. Astfel, că nu se putea apela la această soluţie pentru acoperirea deficitului de
trezorerie.
Prin urmare, singura alternativă rămasă a fost apelarea la credite bancare pe termen scurt.
Astfel, pe data de 31.04.2009, societatea a luat decizia de a contracta un credit pentru finanţarea
cheltuielilor şi stocurilor temporare de la BCR Roman, iar în primul trimestru din 2009 a
contractat credite de trezorerie de la BRD Roman.
BCR acordă societăţii comerciale TEHNODOMUS S.A in data de 31 aprilie 2009, un
credit pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare, în sumă de 60 miliarde lei, cu o
dobândă curentă de 43% pe an (dobânda curentă 38% pe an, majorată cu 5 puncte procentuale
pentru plata dobânzii odată cu rambursarea creditului la 31 octombrie 2009). Din cauza lipsei
fondurilor necesare restituirii creditului şi a dobânzilor aferente de către S.C. TEHNODOMUS
S.A , creditul pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare a fost rescadenţat, noua
scadenţă fiind data de 31.10.2009. În aceste condiţii, banca are dreptul de a percepe o dobândă
majorată de 7-10% pe an peste dobânda curentă.
 Necesarul creditelor de trezorerie (NCT) la S.C. TEHNODOMUS S.A în ultimul
trimestru din 2007 era egal cu:
NCT = N – R = (41861717 + 20552510) – (-228242142 + 288667513 + 67001423) =
62414227 - 127426794 = - 65012567
În aceste condiţii, în primul trimestru din 2009, BRD acordă clientului S.C.
TEHNODOMUS S.A un credit de descoperit de cont temporar în valoare totală de 10 miliarde
pe lună pe o perioadă de 30 zile de la data punerii la dispoziţie, cu o dobândă de 34%,
indexabilă, care se calculează la soldul creditului, începând cu data punerii la dispoziţie şi până
la rambursarea integrală a acestuia. Creditul pe termen scurt a fost utilizat în exclusivitate pentru
finanţarea nevoii de trezorerie.
Apelarea la aceste credite pe termen scurt nu a fost cea mai bună soluţie în acoperirea
necesarului pe termen scurt (deoarece are costul cel mai ridicat comparativ cu celelalte trei
alternative ale societăţii), însă a reprezentat unica alternativă viabilă a întreprinderii la
momentele respective.
În ceea ce priveşte sursele atrase, în perioada 2007-2009 societatea, pe de o parte, a
acordat credite – clienţi unor firme importante cum ar fi: Siderurgia Hunedoara, Siderca Călăraşi,
Icem Bucureşti, Dacia Piteşti, Aro Câmpulung Muscel, Rajac Iaşi, Rom Gaz, Simar Bucureşti,
iar pe de altă parte, a obţinut credite – furnizori de la societăţi ca: S.C. Comat S.A. Prahova, S.C.
Tepro S.A. Iaşi, S.C. Rolast S.A. Piteşti, Rom Gaz, S.C. Petrotub S.A. Roman, S.C. Uzine Soda
S.A. Govora, Electrica S.A., Distrigaz S.A.
Politica de credit – clienţi adoptată de S.C. TEHNODOMUS S.A în perioada 2007-2009,
a fost una flexibilă/permisivă, deoarece societatea avea nevoie să-şi mărească cifra de afaceri.
Unii clienţi ai întreprinderii analizate au fost corecţi, cu o capaciate bună de gestionare a
propriului patrimoniu, cu posibilităţi de refinanţare şi cu o situaţie financiară bună.
În 2007-2009, valoarea coeficientului pierderilor datorate creanţelor nerecuperabile se
apropie de 1, de aceea se poate spune că: serviciul “credit – client” funcţionează defectuos;
creşterea cu orice preţ a cifrei de afaceri, a avut ca efect selecţia necorespunzătoare a clienţilor,
evaluarea insuficientă a riscului de neplată şi urmărirea defectuoasă a încasării la timp a
creanţelor; sectorul credit – client a devenit riscant, ca urmare a conjucturii economice în ramură
sau pe plan naţional; societatea commercială îşi asumă riscuri prea mari; furnizorul are o poziţie
slabă pe piaţă şi este nevoit să accepte cererile de credit ale clienţilor, fără o selecţie
necorespunzătoare a acestora.
În concluzie, în perioada 2007-2009 situaţia financiară a societăţii TEHNODOMUS S.A
a fost destul de rea: societatea s-a îndatorat pe termen scurt (creditele pe termen scurt nefiind
foarte avantajoase); nu a dispus de fonduri pentru plata dividendelor; a fost nevoită să acorde
credite-clienţi, chiar dacă situaţia nu-i permitea acest lucru, pentru a nu-şi pierde clienţii fideli; a
avut probleme în plata furnizorilor (a fost nevoie chiar şi de intervenţia statului pentru achitarea
datoriilor faţă de Distrigaz şi Electrica); de asemenea avea datorii către stat din cauza neplăţii
impozitelor (doar datoriile către bugetul de stat au fost anulate, societatea având obligaţii de plată
către celelalte bugete). În plus, în ciuda faptului că societatea S.C. TEHNODOMUS S.A este
cotată pe piaţa organizată extrabursieră RASDAQ, valoarea nominală a acţiunilor
TEHNODOMUS fiind de 25000 lei, nu poate să-şi procure fonduri de pe piaţa financiară,
deoarece în urma licitaţiilor de pe piaţă valoarea acţiunilor este mult mai mică (în jur de 1000
lei).
Prin privatizare S.C. TEHNODOMUS S.A are oportunitatea de a se redresa din punct de
vedere financiar şi de a redeveni o societate profitabilă.