UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA

Facultatea de Ştiinţe Economice

Lect. univ. dr. Irina Costescu

FISCALITATE
Note de curs pentru uzul studenţilor
Prelucrat și actualizat după
Fiscalitatea întreprinderii, Duran Vasile, Duran Irina, ed. Eurostampa, Timișoara,
ISBN 978-973-687-708-7

Timişoara 2021
 Cuprins
Prelucrat și actualizat după
Fiscalitatea întreprinderii, Duran Vasile, Duran Irina, ed. Eurostampa, Timișoara, ISBN
978-973-687-708-7
TEMA 1. SISTEMUL FISCAL ................................................................................................................... 3
1.1. TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE SISTEMULUI FISCAL .............................................................. 3
1.2. STRUCTURA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ŞI ELEMENTELE TEHNICE ALE
VENITURILOR BUGETARE ................................................................................................................. 4
1.3. METODE ŞI TEHNICI DE IMPUNERE ŞI ÎNCASARE A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ........ 6
TEMA 2. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ ...................................................................................... 8
2.1. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ. TITLUL DE CREANŢĂ FISCALĂ ............................... 8
2.2. STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE ....................................................................................... 9
2.3. EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE ................................................................. 10
2.4. RĂSPUNDEREA ÎN DOMENIUL FISCAL ................................................................................ 112
TEMA 3. APARATUL FISCAL ................................................................................................................ 13
3.1. APARATUL FISCAL CENTRAL .................................................................................................. 13
3.2.ORGANELE FISCALE TERITORIALE ......................................................................................... 14
3.3.ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA CONTROLULUI FISCAL ................................................ 15
TEMA 4. IMPOZITELE INDIRECTE ...................................................................................................... 17
4.1.TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ (TVA) ............................................................................... 17
4.2. TAXELE SPECIALE DE CONSUMAŢIE (ACCIZELE) .............................................................. 24
TEMA 5. TAXELE VAMALE ................................................................................................................. 29
5.1. PLĂTITORII TAXELOR VAMALE DE IMPORT ....................................................................... 30
5.2. REGIMURI VAMALE PARTICULARE ....................................................................................... 31
5.3. FORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGAŢIEI VAMALE CONTROLUL VAMAL .................... 34
5.4. REGIMUL VAMAL APLICABIL CĂLĂTORILOR ŞI ALTOR PERSOANE FIZICE .............. 37
5.5. PLÂNGERILE ŞI CONTESTAŢIILE VAMALE ..............................................................................
SANCŢIUNILE APLICATE PLĂTITORILOR DE TAXE VAMALE ................................................ 37
TEMA 6-7-8-9-10. IMPOZITELE DIRECTE ........................................................................................... 39
6.1. IMPOZITUL PE PROFITUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE .................................................. 39
6.2. IMPOZITUL PE VENITURILE REALIZATE ÎN ROMÂNIA DE CĂTRE PERSOANE FIZICE
ŞI JURIDICE NEREZIDENTE.............................................................................................................. 44
6.3. IMPOZITUL PE VENIT ................................................................................................................. 45
6.4. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE ............................................................................................ 53
TEMA 11. OBLIGAŢIILE SOCIALE ....................................................................................................... 60
7.1. CONTRIBUŢIA LA ASIGURĂRILE SOCIALE (CAS) ............................................................... 60
7.2. CONTRIBUŢIA LA ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE (CASS) ................................ 61
7.3. CONTRIBUȚIILE ANGAJATORILOR ......................................................................................... 62
Tema 12. PRESIUNEA ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ ................................................................................ 63
8.1. RATA, NIVELUL ŞI LIMITELE PRESIUNII FISCALE. ............................................................. 63
8.2. FORMELE EI DE MANIFESTARE ALE EVAZIUNII FISCALE............................................... 66
8.3. CAUZELE ŞI EFECTELE EVAZIUNII FISCALE........................................................................ 68
8.4. PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ......................................................... 69
Tema 13 OPTIMIZAREA FISCALĂ 72
https://legalmagazin.ro/evaziune-fiscala-versus-optimizare-fiscala-doua-solutii-legale-pentru-a-plati-mai-
putine-taxe-la-stat/
Tema 14. TEORIA ŞI PRACTICA ARMONIZĂRII FISCALE CU LEGISLAŢIA EUROPEANĂ ....... 76
9.1. NECESITATEA ŞI STRATEGIA ARMONIZĂRII POLITICILOR FISCALE ............................ 76
9.2. SFERA ARMONIZĂRILOR FISCALE ŞI SOLUŢII ALTERNATIVE DE ARMONIZARE ..... 77
9.3. STRATEGIA PRIVIND POLITICA FISCALĂ .................................................................................
A ROMÂNIEI CA STAT MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE ........................................................ 78
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 80

2
 TEMA 1. SISTEMUL FISCAL

CONŢINUT

1.1. Trăsăturile şi funcţiile sistemului fiscal

1.2. Structura impozitelor şi taxelor şi elementelor tehnice ale veniturilor bugetare
1.3. Metode şi tehnici de impunere, urmărire şi încasare a impozitelor şi taxelor

REZUMAT

Sistemul fiscal este un ansamblu de principii, reguli şi mod de organizare, se

concretizează în legi şi acte normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta
veniturile statului şi a reglementa cheltuirea acestora.
În România, sarcina creării unui sistem fiscal şi a unei strategii fiscale revine
legislativului (Parlamentului) şi a executivului (Guvernului), iar administrarea fiscală o face,
de regulă, Ministerul Economiei şi a Finanţelor Publice.

OBIECTIVE

• Determinarea trăsăturile şi funcţiile sistemului fiscal;

• Structurarea impozitelor şi taxelor;
• Cunoaşterea metodelor şi tehnici de impunere, urmărire şi încasare a impozitelor şi
taxelor

1.1. TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE SISTEMULUI FISCAL

Politica fiscală a statului este un factor determinant, al desfăşurării vieţii economico-

sociale în sensul că atât executivul, cât şi legislativul trebuie să stabilească sistemul fiscal pe care-l
practică, cât şi strategia de urmat în cadrul administraţiei fiscale.
Sistemul fiscal în România trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să aibă criterii precise reglementate prin acte normative;
• să existe o manifestare de voinţă atât din partea statului cât şi din partea
contribuabililor.
Elaborarea politicii fiscale este un act complex de decizii care trebuie să urmărească
îndeplinirea mai multor obiective simultan:
• criteriile de eficienţă crescută a surselor bugetare;
Obiectivele • reducerea fluctuaţiilor şi a instabilităţii economice;
politicii fiscale • protejarea veniturilor consumatorilor;
• dezvoltarea sistemului de impozite sau alte forme de prelevări şi stimularea lor;
• distribuirea primară a veniturilor care trebuie să influenţeze activitatea
economică, investiţiile şi consumul.
Politica fiscală trebuie să urmărească optimizarea continuă a sistemului fiscal capabil să
stimuleze efortul de a produce, de a economisi şi investi, de ridicare a competitivităţii prin
preţ şi de a asigura o creştere economică.
În prezent toate deciziile luate trebuie să se caracterizeze prin promptitudine şi să fie în
concordanţă cu politica fiscală aplicată în ţările europene, pentru asigurarea stabilităţii
legislaţiei fiscale care, în ultimă instanţă, asigură reducerea costurilor administrării
impozitelor şi taxelor, atât la nivelul agenţilor economici, cât şi la nivelul administraţiei
publice.

3
 Atât politica fiscală, cât şi cea monetară trebuie să intervină simultan asupra fluxurilor
financiare din economie, acţionând asupra creşterii sau diminuării veniturilor distribuite şi uti-
lizate pentru consum, economisite şi investite. Nivelul şi distribuţia veniturilor la nivel na-
Impactul ţional influenţează asupra deciziilor de politică fiscală. Maximizarea venitului naţional pe
fiscalităţii locuitor trebuie să aibă în vedere nivelul impozitelor pe diferitele tipuri de venituri realizate,
în care sunt influenţate de producţia pe locuitora ţării. Creşterea presiunii fiscale trebuie să evite
economie scăderea producţiei, în general, deoarece impozitele pe salarii, pe profit şi pe consum reduc
veniturile ce pot fi economisite şi investite la nivel individual şi global.
Creşterea profiturilor investite stimulează creşterea veniturilor salariale şi acumularea
de capital. Facilităţile pe care trebuie să le cuprindă legislaţia fiscală să aibă în vedere crearea
surplusului monetar pentru noi investiţii şi creşterea bazei de calcul pentru impozitele viitoare.
Pentru ca sistemul fiscal să răspundă unor cerinţe el trebuie să se caracterizeze prin
anumite trăsături şi să îndeplinească anumite funcţii. Dintre trăsăturile ce trebuie să
caracterizeze sistemul fiscal menţionăm:
a) Universalitatea impunerii pentru toţi plătitorii ce obţin sau realizează acelaşi obiect
impozabil (materie impozabilă);
b) Unitatea impunerii pentru toţi plătitorii după criterii unitare şi ştiinţifice;
c) Echitatea impunerii pentru fiecare plătitor să contribuie, prin plata impozitelor şi
taxelor, realizarea resurselor bugetare, după veniturile sale. Acest lucru se realizează prin
diferenţierea cotelor de impunere.
Funcţiile sistemului fiscal în legătură cu trăsăturile acestuia se referă la:
a) Funcţia de instrument de mobilizare a resurselor la dispoziţia statului, prin care
statul îşi asigură resursele băneşti utilizând canalele fiscale existente în economie la nivel
central şi la nivel local şi cele care au legătură directă cu bugetul de stat.
b) Funcţia stimulativă a sistemului fiscal, prin care statul este interesat ca activitatea
economică să se dezvolte continuu şi să se desfăşoare cu eficienţă, pentru că statul îşi procură
veniturile pentru buget în marea lor majoritate de la agenţii economici.
c) Funcţia socială a sistemului fiscal, prin care se urmăreşte protecţia socială a anu-
mitor categorii, atât prin facilităţi la impunere, cât şi prin stimularea agenţilor economici să
folosească forţa de muncă disponibilă.
d) Funcţia de control al sistemului fiscal, prin care statul, prin aparatul său fiscal,
penetrează în activitatea firmelor până la cele mai mici detalii în legătura cu modul şi
corectitudinea calculării impozitelor pe profit, a impozitului pe salarii, a CAS-ului, a
contribuţiei pentru fondul de şomaj, a contribuţiei pentru fondul de sănătate şi alte taxe şi
impozite legiferate.

1.2. STRUCTURA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ŞI ELEMENTELE TEHNICE ALE VENITURILOR

BUGETARE

Deşi există mai multe variante de structurare şi clasificare a impozitelor şi taxelor ce

formează sistemul fiscal în ţara noastră, vom recurge la structurarea lor, aşa cum sunt ele
prevăzute în bugetul public naţional. Astfel, conform clasificaţiei bugetare, impozitele şi
taxele se grupează în două categorii:
a) Venituri curente care, la rândul lor, se împart în venituri fiscale şi venituri nefiscale.
Clasificaţia
Veniturile fiscale provin din impozitele directe (pe care contribuabilul le plăteşte în
economică a cunoştinţă de cauză), în care se includ: impozitul pe profit, pe salarii, pe clădiri, taxa pentru
veniturilor folosirea terenurilor proprietate de stat; taxa pentru folosirea mijloacelor de transport etc. şi
bugetare impozitele indirecte (care nu apar ca atare pe o persoană fizică sau juridică, dar care sunt
suportate prin intermediul preţului produselor şi a tarifelor serviciilor) ca: taxa pe valoarea
adăugată (TVA); accizele; taxele vamale; impozitul pe spectacol etc.

4
 Veniturile nefiscale includ: vărsămintele din venitul net al regiilor autonome, veniturile
procurate de la instituţiile publice şi altele.
b) Veniturile din capital cuprind veniturile din vânzarea unor bunuri ale statului sau
aparţinând rezervei de stat şi din vânzarea activelor imobiliare în cadrul procesului de
restructurare economică.
În viziunea Fondului Monetar Internaţional (FMI), această clasificare are în vedere
caracteristicile impozitelor stabilite prin legi, având la bază activităţile economice care le
generează. Astfel, clasificarea FMI împarte impozitele şi taxele în următoarele grupe:
a) Impozitul pe venit, beneficii şi câştiguri din capital care cuprinde: la persoane fizice
– impozitul pe venit net sau pe activ; la persoane juridice – impozitul pe beneficiile efective şi
alte impozite pe venit, beneficii şi câştiguri din capital (pe vânzarea de terenuri, valori
mobiliare, pe chirii, dobânzi, dividende etc.);
b) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru, în care se includ: impozitul plătit de salariaţi,
patroni, liberi profesionişti;
c) Impozitul asupra patrimoniului cuprinde: impozitul pe valoarea patrimoniului net,
pe proprietatea mobiliară, pe tranzacţii mobiliare şi imobiliare, pe succesiuni, donaţii între vii
şi testamentare şi alte impozite periodice de patrimoniu;
d) Impozite interioare pe bunuri şi servicii ca: impozitul pe cifra de afaceri, pe vânzări
sau valoare adăugată, în care se includ impozite percepute în stadiul producţiei sau
comercializării e) Impozitul pe activităţi de comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale ca:
taxe de import (taxe vamale de import sau suprataxe); taxe de export; taxe pe beneficii din
monopolul de import sau export; taxe pe beneficii din schimburi ş.a. pe comerţul exterior şi
tranzacţii internaţionale;
f) Alte încasări fiscale ca: impozite tip capitaţie, taxe de timbru şi altele.

Elementele tehnice comune ale veniturilor bugetare sunt:

a) Obiectul este elementul concret care stă la baza aşezării impozitului. El poate fi
diferit în funcţie de provenienţa venitului, scopul urmărit şi natura plătitorului. Astfel, pot
constitui obiect al impozitului şi taxelor: venitul, profitul, preţul sau tariful, bunul mobil sau
imobil, actul sau fapta;
b) Baza de calcul sau materia impozabilă reprezintă elementul pe care se fundamentează
calculul impozitului. Uneori, obiectul impozitului reprezintă şi baza de calcul (în cele mai multe
cazuri, cum sunt salariile, profitul, etc), dar în alte cazuri baza de calcul diferă de obiectul
impozabil şi apare sub forma unui element distinct (exemplu: în cazul impozitului pe clădiri,
obiectul impozitului este imobilul, iar baza de calcul este valoarea impozitată a clădirii sau în
cazul mijloacelor de transport, obiectul impozitului este mijlocul de transport, iar baza de calcul
este capacitatea cilindrică a motorului).
Datorită caracterului extrem de divers al materiei impozabile, se folosesc mai multe
metode de evaluare între care amintim: metoda declaraţiilor fiscale depuse de plătitori sau
terţe persoane, metoda forfetării, metoda semnelor exterioare etc.
Evaluarea prin metoda declaraţiilor fiscale se bazează pe onestitatea contribuabililor şi
a declaraţiilor depuse, dar şi pe dreptul de control al organelor fiscale, permiţând corectarea
Evaluarea erorilor făcute cu sau fără intenţie. Evaluarea pe baza declaraţiilor fiscale ale unor terţe
materiei persoane care cunosc cu exactitate situaţia contribuabililor plătitori, completează metoda
impozabile precedentă şi dă rezultate bune în determinarea impozitelor pe salarii pentru impozitele şi
taxele pe comisioane, onorarii, chirii, etc.
Evaluarea forfetară se aplică acolo unde sunt foarte mulţi plătitori ce au obligaţia
ţinerii unei evidenţe sumare a veniturilor sau care nu sunt obligaţi să ţină această evidenţă.
Exemplu: taxa pe venitul vânzătorilor din piaţa agroalimentară sau din oboare.

5
 Evaluarea pe baza semnelor exterioare (prin prezumţie) este o metodă rudimentară.
Evaluarea impozitului este aproximativă şi conduce la imposibilitatea unei corelaţii între
materia impozabilă şi capacitatea contributivă a plătitorului.
În ţara noastră se folosesc în evaluare toate metodele menţionate, însă practica şi rutina
salariaţilor de la administraţia locală arată că predomină metoda evaluării directe şi metoda
evaluării pe baza normelor de venit, care au la bază declaraţia de impunere (utilizată cu
preponderenţă în cazul persoanelor fizice cu venituri realizate din mai multe surse), iar evaluarea
pe baza normelor de venit constă în stabilirea unui venit uniform, egal pentru toţi cei care deţin
sursa de venit, în condiţii identice. Normele de venit sunt stabilite de Ministerul Finanţelor, după
anumite criterii, având la bază o documentare amănunţită şi urmăresc ca nivelul lor să fie cât mai
aproape de nivelul venitului real.
c) Subiectul impozitului îl reprezintă persoanele fizice sau juridice care deţin sau
realizează obiectul impozabil şi care, potrivit legii, au obligaţia plăţii faţă de buget. În caz de
neplată a obligaţiei fiscale la termen, aceste persoane sunt obligate să suporte sancţiuni
administrative sau penale.
d) Cuantumul unitar sau cota reprezintă proporţia din volumul total al venitului
prelevată la dispoziţia statului. Cotele de impunere pot fi: procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive) sau fixe;
e) Termenele de plată indică periodicitatea plăţilor şi data până la care se efectuează
fără a suporta sancţiuni;
f) Facilităţile acordate în România sunt: scutiri, reduceri, amânări, eşalonări, bo-
nificaţii etc., care pot avea o justificare economică, socială, financiară sau tehnică.
g) Drepturile plătitorilor de venituri bugetare se referă, în principal, la:
• aplicarea corectă, echitabilă a reglementărilor legale privind calculul şi plata
impozitelor şi taxelor;
• dreptul la compensare, în cazul în care s-a plătit mai mult decât datoria legală poate
solicita compensarea diferenţei cu sumele ce urmează de plătit;
• dreptul la restituire, în cazurile când sumele sunt mai mari şi nu pot fi com-
pensate cu plăţile în perioada următoare;
• dreptul la contestaţie în caz de nemulţumire justificată de constatările organelor
de control.

1.3. METODE ŞI TEHNICI DE IMPUNERE

ŞI ÎNCASARE A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Metodele şi tehnicile de impunere fiscală, în practica fiscală din ţara noastră, sunt
variate, în funcţie de statutul juridic al contribuabililor şi felul impozitelor şi taxelor, precum
şi instrumentele utilizate în cadrul acestui proces, cu menţiunea că la baza activităţii de
impunere, urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor stau prevederile legale ale actelor
normative ce trebuiesc respectate cu stricteţe.
Impunerea, ca latură importantă a sistemului fiscal, presupune identificarea tuturor
categoriilor de persoane fizice sau juridice care deţin sau realizează un obiect impozabil,
evaluarea bazei de calcul, determinarea corectă a cuantumului de plată. În acest scop se
utilizează o serie de metode şi tehnici, între care mai importante sunt:
1) Autoimpunerea în cazul impozitului pe profit, a taxei pe valoare adăugată, a taxelor
Metode de
vamale sau a accizelor pentru care agenţii economici determină sumele de plată la buget, evaluând
impunere
atât baza de calcul, cât şi cuantumul venitului bugetar datorat statului.
2) Impunerea făcută de către organele fiscale şi care poate fi: impunere provizorie,
impunere definitivă, individuală sau colectivă, parţială sau globală, directă, indirectă sau forfetară în
funcţie de specificul activităţii şi a obiectului impozabil.

6
 Impunerea directă, de exemplu, se realizează de către organele fiscale prin obţinerea de
informaţii necesare impunerii prin declaraţie de impunere întocmită şi depusă de contribuabil, cum
ar fi: declaraţia de impunere la impozitul pe clădiri şi terenuri, a taxelor mijloacelor de transport, ur-
mând ca ulterior să se verifice exactitatea datelor prin organele de control fiscal.
Impunerea indirectă apare în cazul în care organele fiscale obţin date şi informaţii în
mod indirect de la terţe persoane ca cele ale declaraţiilor chiriaşilor cu sumele plătite
proprietarilor de imobile sau de spaţii închiriate.
Instrumentele (documentele) impunerii vizează, în principal, următoarele:
a) Declaraţia de impunere, care poate fi iniţială sau anuală, care se întocmeşte şi se
depune de către contribuabil la organele fiscale, într-un anumit termen de la data dobândirii
clădirii, a terenurilor, a mijloacelor de transport auto sau pe apă etc., în care se precizează
numele, adresa, locul de muncă, descrierea detaliată sau schiţa obiectului impozabil , modul
de utilizare etc.;
b) Procesul verbal de verificare a impunerii se întocmeşte în urma verificării de-
claraţiei de impunere depusă, prin care se definitivează impunerea contribuabilului, iar în
anumite situaţii ţine loc şi de înştiinţare de plată;
c) Înştiinţarea de plată prin care contribuabilul este informat cu privire la stabilirea
cuantumului de plată şi termenele respective;
d) Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, cuprinde date cu privire la
identificarea plătitorului, sumele datorate şi virate pe tipuri de impozite. Aceste declaraţii se în-
tocmesc în funcţie de prevederile legale referitoare la perioadele de declarare şi virare a diverselor
impozite.
e) Procesul verbal de control se întocmeşte cu ocazia controalelor efectuate de organele
fiscale prin deplasări pe teren la persoanele fizice sau juridice respective şi prin care se verifică
sinceritatea declaraţiilor de impunere, volumul veniturilor realizate şi alte elemente ce constituie
obiect de impozitare, iar neconcordanţele se corectează. Procesul verbal de control se întocmeşte şi
în cazurile când sunt descoperiţi evazionişti fiscali.
Activitatea de urmărire a impozitelor şi taxelor se desfăşoară de către aparatul fiscal
sau de alte organe cu atribuţii precizate de legi şi vizează identificarea contribuabililor care
obţin diverse venituri sau deţin de obiecte impozabile, supravegherea şi îndrumarea acestora
pentru a-şi declara,achita în întregime şi la termen a obligaţiilor la buget. În paralel se organi-
zează o evidenţă riguroasă a debitelor şi a sumelor rămase restante din perioadele anterioare.
Perceperea impozitelor şi taxelor presupune încasarea efectivă a sumelor datorate de
plătitori şi înregistrarea lor în conturile deschise la trezoreria publică sau la bănci, cu care
ocazie are loc şi stingerea obligaţiilor fiscale.
Perceperea impozitelor şi taxelor se face prin mai multe metode, între care mai
importante sunt:
a) Metoda directă, prin care agenţii economici plătitori de TVA, accize, impozit pe
Metode de profit, calculează şi varsă direct sumele datorate la termenele de plată legal stabilite, fiind
percepere a direct răspunzători de executarea acestor operaţiuni;
veniturilor b) Metoda stopajului la sursă (reţinerea şi vărsarea), aplicată în cazul impozitului pe
fiscale salarii, a impozitului pe dividende;
c) Metoda impunerii şi debitării, în cazul meseriaşilor, a liber-profesioniştilor,
cărăuşilor, proprietarilor de autovehicule etc. Operaţiunea de determinare a impozitului de
plată prin această metodă poartă denumirea de impunere, iar înregistrarea ei în evidenţele
fiscale poartă denumirea de debitare.
d) Metoda aplicării de timbre fiscale, se realizează când cantitatea obligaţiilor fiscale
faţă de stat se face prin aplicarea unor timbre fiscale şi se utilizează cu eliberări de acte, de
autentificări de acte, legalizări, taxe consulare, taxe de succesiune, pentru litigii introduse în
instanţa de judecată.

7
 TEMA 2. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ

CONŢINUT

2.1. Obligaţia şi creanţa fiscală. Titlu de creanţă fiscală

2.2. Stingerea obligaţiilor fiscale
2.3. Răspunderea în domeniul fiscal
2.4. Executarea silită a creanţelor fiscale

REZUMAT

Obligaţia şi creanţa fiscală sunt termeni ce caracterizează orice sistem fiscal, pentru că
se referă atât la aspectul îndatorării contribuabilului, cât şi la dreptul autorităţii publice de a
percepe impozite şi taxe.

OBIECTIVE

• Însuşirea noţiunilor de obligaţie şi creanţă fiscală;

• Determinarea modului de stingere a obligaţiei fiscale;
• Definirea răspunderii în domeniul fiscal;

2.1. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ.

TITLUL DE CREANŢĂ FISCALĂ

Obligaţia fiscală1 constă în datoria unor persoane fizice sau juridice de a plăti în contul
bugetului naţional, impozitele, taxele şi alte venituri bugetare reglementate prin lege, care se
caracterizează prin trăsături specifice, şi anume:
• este o obligaţie juridică, deoarece dă naştere la relaţii juridice între subiectul
impozitului (plătitorul) şi stat;
• este o obligaţie legală, deoarece izvorăşte din acte normative, iar împlinirea ei
este garantată prin constrângerea de stat;
• este o obligaţie ce îmbracă formă bănească, dacă legea nu prevede altfel.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe, prin organele fiscale, impozite,
taxe şi alte venituri în contul bugetului de stat de la persoanele fizice sau juridice, în baza unor
acte normative.
Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează,
fie de către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţii fiscale (impozite,
taxe, contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o
perioadă de timp.
Titlul de creanţă fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata
obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora.
După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă
radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că
impozitele, taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.
Termenul de depunere a declaraţiei fiscale va fi stabilit în cazul în care Codul fiscal nu
prevede, de Ministerul Economiei şi Finanţelor va stabili termenul de depunere a declaraţiei
fiscale.

1C. Topciu, G. Vintilă, Fiscalitate, Universitatea Independentă Titu Maiorescu, Facultatea de ştiinţe economice, Bucureşti,
1998, pag. 25-46

8
 Declarațiile fiscale sunt documente care se referă la:
a) impozitele, taxele și contribuțiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligația
calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului;
b) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligația de a
calcula, de a reține și de a vărsa impozite și taxe;
c) bunurile și veniturile impozabile, precum și alte elemente ale bazei de impozitare,
dacă legea prevede declararea acestora;
d) orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile
impozabile, dacă legea prevede declararea acestora.

Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului

general consolidat se face prin declaraţie fiscală depusă de contribuabil sau prin decizia de
impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri
de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat;
b) deciziile referitoare la bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
d) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere.

2.2. STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE

Obligaţia fiscală se stinge în momentul în care relaţia juridică care decurge din aceasta
între plătitori şi stat nu mai există, iar dreptul de creanţă al statului asupra contribuabililor
încetează. Obligaţiile fiscale individualizate prin titlul de creanţă în sarcina unei persoane
fizice sau juridice se sting prin următoarele modalităţi: încasare/plată, compensare, scutire,
anulare, prescripţie şi executare silită.
a) Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată de către contribuabil, respectiv încasare în
trezorerie.
Plata impozitelor şi a celorlalte obligaţii faţă de buget este cea mai simplă şi mai
răspândită metodă de stingere a obligaţiilor fiscale. Ea se face de bună voie din iniţiativa
contribuabililor sau plătitorilor creanţelor fiscale. Plata se poate face în numerar, prin
virament sau prin anulare de timbre mobile fiscale.
Plata în numerar se realizează în general de către persoanele fizice, prin casieriile
trezoreriei publice, sau prin mandat poştal, iar dovada plăţii se face prin chitanţa eliberată de
unitatea încasatoare, iar data depunerii înscrisă pe chitanţă se consideră şi data stingerii
obligaţiilor fiscale.
Plata prin virament se efectuează, în general, de persoanele juridice şi se realizează prin
intermediul instrumentelor de decontare specifice (ordin de plată, CEC) depuse de plătitor la
băncile la care aceştia au conturile deschise. Dovada plăţii obligaţiei fiscale prin virament se
face cu copia de pe instrumentul de decontare certificat de unitatea bancară prin care s-a făcut
plata, iar data plăţii este data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza
instrumentelor de decontare confirmate prin ştampila şi semnătura autorizate a acestora.
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face atât de către per-
soane fizice, cât şi juridice, anticipat prestării serviciului sau în momentul primirii ori al
eliberării actului pentru care se datorează taxa. Dovada plăţii se face prin marca timbrului
aplicată şi anulată pe actul eliberat.

9
 b) Stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare şi restituire.
Compensarea este modalitatea specifică de stingere a obligaţiilor fiscale ce intervine
în situaţia în care acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică, are, pe de-o parte, obligaţii
de plătit la buget, iar pe de altă parte, are de recuperat, de rambursat (în cazul TVA) , sume
plătite în plus după caz de la buget.
Compensarea se face de organul de specialitate competent la cererea plătitorului.
Restituirea sumelor plătite în plus se face la cererea plătitorului, în baza unui referat
aprobat de organele competente în următoarele situaţii:
• plătitorul nu are obligaţii bugetare restante din anii precedenţi sau din anul
curent, având o creanţă faţă de stat;
• după efectuarea unei compensări mai rămân sume plătite în plus, iar plătitorul nu
solicită compensarea acestor sume cu obligaţiile bugetare viitoare;
• plata s-a făcut eronat la alt organ fiscal.
Restituirea sumelor se face prin trezoreriile teritoriale, în cazul persoanelor juridice, sau
prin casieria trezoreriei, în numerar, pentru persoanele fizice.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se
prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul de
compensare sau de restituire. După acest termen, sumele încasate în plus se virează în contul
bugetar „venituri din aplicarea prescripţiei extinctive” şi se scot din evidenţa fiscală a
plătitorului, în baza dispoziţiilor date de conducătorul organului de specialitate competent, în a
cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestuia; unde este luat în evidenţă fiscală sau
unde s-a făcut plata, după caz.

c) Stingerea obligaţiilor fiscale prin anulare.

Anularea, ca modalitate de stingere a obligaţiilor fiscale, poate interveni fie prin acte
normative cu caracter general (amnistia fiscală), fie prin decizii ale organelor financiare
competente să aprobe anularea obligaţiilor fiscale, de la caz la caz.
Amnistia fiscală este un act al organului puterii de stat, determinat de anumite condiţii
social-economice şi politice prin care anumite categorii de plătitori sunt absolviţi de plata
unor sume restante faţă de bugetul de stat.

d) Stingerea obligaţiilor fiscale prin prescripţie.

Prescripţia, ca modalitate specifică de stingere a obligaţiilor fiscale, îşi produce efectul
prin trecerea unei anumite perioade de timp de la constituirea titlului de creanţă fiscală.
Termenul de prescripţie până la care sunt instituite impozite şi taxe de către organele fiscale
este de 5 ani.
În cazul stingerii obligaţiei fiscale prin prescripţie, organele fiscale competente pierd
dreptul de a stabilii sau urmării încasarea veniturilor fiscale după trecerea termenului
respectiv.

2.3. EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE

Stingerea obligaţiilor fiscale prin executare silită reprezintă o procedură extraor-

dinară de realizare a creanţelor bugetare, care se aplică agenţilor economici şi persoanelor
fizice, numai dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa titlului de creanţă bugetară din care să rezulte obligaţia de plată a
contribuabilului;
• creanţa bugetară să fie exigibilă, adică să fie expirat termenul legal de plată, fără
ca suma să fie achitată;
• plătitorul să fie înştiinţat cu privire la suma datorată şi la termenul de plată

10
 Măsurile prealabile executării silite se referă la următoarele:
a) Se transmite o înştiinţare de plată, ca act premergător executării silite, prin care se
notifică suma de plată datorată.
b) Dacă în termen de 15 zile de la primirea înştiinţării de plată, debitorul nu-şi achită
obligaţiile de plată sau nu face dovada stingerii lor prin alte modalităţi prevăzute de lege, se
Etapele comunică o somaţie în care se fixează un nou termen de 15 zile pentru plata sumelor datorate.
executării silite Comunicarea somaţiei se face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
a creanţelor c) Dacă nici după somaţie nu se achită datoria, atunci organele fiscale recurg la
fiscale verificarea bunurilor deţinute de persoană fizică sau juridică, la sediul/ reşedinţa acesteia
intrând în toate încăperile şi în toate sursele posibile de bunuri şi venituri, în prezenţa lor sau
în lipsa lor, cu participarea unui reprezentant al familiei, a unui reprezentant al poliţiei şi a doi
martori majori. Cu această ocazie, se stabilesc bunurile şi valorile lor, din care se pot recupera
obligaţiile de plată către bugetul statului.
d) Pentru creanţele bugetare ce urmează a fi stabilite de către instanţele judecătoreşti,
organele de execuţie pot cere instanţei să dispună, după caz, măsuri asiguratorii, constând în
stabilirea popririi asiguratorii asupra veniturilor, a sechestrului asigurator asupra bunurilor
mobile, a ipotecii asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi în judecată.
Bunurile sechestrate ca măsură asiguratorie vor fi ridicate de organul de execuţie silită în
termen de 48 ore şi depozitate în condiţii de siguranţă.
e) Începerea executării silite a creanţelor fiscale poate avea loc numai în temeiul unui
titlu executoriu, emis de organul competent.2
Executarea silită prin poprire este o cale procedurală prin care creditorul poate realiza
indisponibilizarea unei sume de bani datorată debitorului de către o altă persoană. Sunt supuse
executării silite prin poprire, potrivit legii, orice sume urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, datorate debitorului de către terţe persoane (terţ
poprit).
Procedura de executare silită prin poprire începe cu emiterea popririi decisă de organul
de executare silită printr-o adresă ce se trimite terţului poprit, împreună cu o copie de pe titlul
executor. În acelaşi timp se va înştiinţa şi debitorul despre măsura luată pentru ca acesta să
poată exercita căile de atac legale. În termen de 5 zile, terţul poprit trebuie să înştiinţeze
organul de execuţie de primirea comunicării şi dacă datorează sume de plată debitorului şi cu
această dată se consideră înfiinţată poprirea. În cazul în care debitorul deţine conturi bancare,
organul de execuţie poate proceda şi la aplicarea măsurilor de executare silită prin decontare
bancară, iar în acest caz terţul poprit este banca la care debitorul are conturi deschise în lei şi
în valută, iar banca respectivă, din acel moment, nu mai are voie să facă nici o plată care ar
diminua suma supusă indisponibilizării.
Executarea silită asupra bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea
acestora, în temeiul unui titlu executoriu. Pot fi supuse executării silite orice bunuri mobile ale
debitorului, cu excepţiile menţionate de lege. Această procedură presupune următoarele etape:
a) trimiterea somaţiei de plată;
b) identificarea bunurilor mobile asupra cărora se va aplica sechestrul;
c) aplicarea sechestrului se face de către organul de execuţie, în care scop se încheie un
proces-verbal ce cuprinde titlul executoriu şi actul normativ, în baza căruia s-a pornit
executarea silită; sumele datorate pentru care se aplică sechestrul; datele privind debitorul şi
persoanele majore ce au fost de faţă la aplicarea sechestrului; somaţia făcută şi răspunsul

2
De menţionat că, la executarea silită fac excepţie veniturile ce provin din alocaţii de stat pentru copii; alocaţii
pentru copii handicapaţi; indemnizaţiile de naştere; ajutoarele sociale; ajutoarele sociale pentru mamele cu mulţi
copii; ajutoarele de deces; bursele de orice fel acordate elevilor şi studenţilor; ajutorul de şomaj şi altele de acest
fel. De asemenea, popririle din salariul net lunar pot merge până la 1/3 sau 1/5 din valoarea acestuia, când sunt
urmărite şi alte creanţe bugetare de la aceeaşi persoană fizică.

11
 acesteia; datele privind individualizarea bunurilor sechestrate (starea lor de uzură, punerea
lor sub sigiliu sau ridicarea lor de la locul unde se află);
d) valorificarea bunurilor sechestrate începe după termenul de 30 zile de la încheierea
procesului-verbal de sechestru, dacă în acest timp debitorul nu a achitat obligaţiile fiscale,
cu excepţia situaţiilor în care instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului,
suspendarea sau anularea executării. Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se poate
face prin: înţelegerea părţilor, prin vânzarea în regim de consignaţie, prin licitaţie publică,
prin vânzarea directă către un cumpărător sau alte modalităţi admise de lege
Procedura executării silite a imobilelor cuprinde următoarele etape:
a) Somaţia de plată, care se comunică debitorului de către organul de execuţie cu 5 zile
înainte de începerea efectivă a execuţiei silite şi consecinţele nerespectării ei;
b) Identificarea şi evaluarea bunurilor imobile, care se face de către organul de
execuţie cu consultarea unor experţi de specialitate, întocmind totodată şi un proces-verbal de
identificare a bunurilor supuse executării;
c) Aplicarea sechestrului se face de către organul de execuţie care încheie procesul-
verbal de sechestru, cu conţinutul bunurilor şi interdicţiile debitorului pe durata execuţiei silite
a bunurilor imobile, înscrierea dreptului de ipotecă imobiliară a organelor fiscale în cartea
funciară;
d) Valorificarea bunurilor imobile sechestrate, care se face prin licitaţie publică, vânzarea
directă sau alte modalităţi admise de lege.

2.4. RĂSPUNDEREA ÎN DOMENIUL FISCAL

Răspunderea în domeniul fiscal reprezintă un alt element pe care legea fiscală îl

cuprinde, cu scopul de a întării caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor. În
funcţie de natura obligaţiilor fiscale şi de faptele ce au condus la neîndeplinirea acestor
îndatoriri legale, răspunderea persoanelor juridice şi fizice poate fi sub următoarele forme:
a. Răspunderea disciplinară revine, de regulă, persoanelor salariate în instituţii şi
agenţilor economici, când nu-şi îndeplinesc obligaţiile de serviciu privind calculul şi plata la
termen a impozitelor şi taxelor. Aceasta se stabileşte de conducerea unităţilor, în cadrul
relaţiilor de muncă între unitate şi salariaţi.
b. Răspunderea materială poate fi atrasă tot pentru anumiţi salariaţi în cadrul ra-
porturilor de muncă dintre aceştia şi unitatea unde sunt salariaţi şi care, de regulă, se
concretizează prin decizii de imputare emise de conducerea unităţii unde salariaţii în cauză îşi
desfăşoară activitatea.
c. Răspunderea administrativă poate fi atrasă şi concretizată sub forma contravenţiilor
ce reprezintă fapte şi/sau omisiuni cu grad de periculozitate mai redus decât infracţiunea, cum
ar fi: nedeclararea în termen a veniturilor şi bunurilor impozabile; neîntocmirea la termen a
Tipuri de
unor documente privind veniturile realizate de contribuabili; nereţinerea saucontravenţiinevărsarea la
termen a unor obligaţii ce se realizează prin stopaj la sursă; sustragerea de la plata unor
impozite şi taxe şi altele de acest fel, se pedepseşte prin plata de amenzi.
d. Răspunderea penală poate interveni în cazul neîndeplinirii obligaţiilor fiscale,
atunci când acestea întrunesc elementele constitutive unei infracţiuni prevăzute de Codul
Penal sau alte legi speciale emise în acest scop (de exemplu: refuzul de a prezenta organelor
de control documentele justificative necesare stabilirii obligaţiilor faţă de stat; întocmirea
incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau evidenţe contabile ori
acceptarea unor astfel de documente, în cazul unor diferenţe de obligaţii fiscale; sustragerea
de la plata obligaţiilor fiscale; declaraţii fictive cu privire la sediul societăţii în scopul de a se
realiza sustrageri de la plata unor obligaţii fiscale). Infracţiunile se pedepsesc cu închisoare
şi/sau suspendarea/retragerea unor drepturi.

12
 TEMA 3. APARATUL FISCAL

CONŢINUT

3.1. Aparatul central fiscal

3.2. Organele Fiscale teritoriale
3.3. Organizarea şi exercitarea controlului fiscal

REZUMAT

Aparatul fiscal cuprinde ansamblul organelor fiscale şi de control ale statului însărcinate
prin lege să asigure realizarea impunerii, urmăriri şi perceperii impozitelor şi taxelor şi a
controlului respectării legalităţii în acest domeniu de activitate.

OBIECTIVE

• Delimitarea organelor de specialitate centrale şi teritoriale şi determinarea atribuţiilor

acestora;
• Organizarea şi exercitarea controlului fiscal;

3.1. APARATUL FISCAL CENTRAL

Aparatul central fiscal se compune din organele de specialitate ale Guvernului.

Ministerul Finanţelor este organizat şi funcţionează ca organ al administraţiei publice
centrale de specialitate cu rol de sinteză, care aplică strategia şi programul Guvernului în
domeniul finanţelor publice care are de îndeplinit în principal următoarele atribuţii:
a) Stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat şi a proiectelor
bugetelor locale;
b) Elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra
Principalele proiectului bugetului de stat precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat operând
atribuţii ale rectificările corespunzătoare;
Ministerului c) Elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi
Finanţelor indirecte şi urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora;
Publice
d) Elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare,
procedurile de control fiscal şi la relaţiile dintre contribuabil şi administraţia fiscală;
e) Urmăreşte execuţia normativă a bugetului de stat general consolidat şi totodată
stabileşte măsurile necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea
încadrării în deficitul bugetar aprobat;
f) Controlează, în condiţiile legii, activitatea financiară a agenţilor urmărind stabilirea
corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
g) Exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat în legătură
cu aplicarea şi respectarea legislaţiei fiscale şi vamale, acţionând, prin mijloace specifice,
pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei;
h) Soluţionează în conformitate cu prevederile legale, plângerile, contestaţiile, cererile
de revizuire şi apelurile persoanelor fizice şi juridice, îndreptate împotriva modului de
rezolvare a acestora de către organele Ministerului de Finanţe;
i) Asigură tipărirea timbrelor fiscale, precum şi a formularelor şi imprimatelor tipizate
utilizate în activitatea fiscală şi financiar-contabilă;
j) Elaborează strategii, studii comparative, priorităţi şi proiecte de acte normative
privind politica fiscală a României;

13
 h) Îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de
activitate;
Ministerul Finanţelor pentru îndeplinirea atribuţiilor sale este autorizat să efectueze
următoarele operaţiuni:
• să ia măsuri pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege;
• să dea agenţilor economici dispoziţii obligatorii pentru luarea măsurilor de respectare a
legii, în urma controalelor efectuate de competenţa ministerului;
• să aprobe, în condiţiile prevăzute de lege, înlesniri, restituiri, compensări şi
amânării la plata impozitelor şi taxelor;
• să dispună plata, din conturile agenţilor economici în condiţiile legii, al vărsă-
mintelor obligatorii, neachitate la termen precum şi majorările pentru întârzierile
la plată;
• să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silite şi măsurile
asiguratorii pentru recuperarea creanţelor fiscale;
• să stabilească orice alte măsuri, în condiţiile prevăzute de lege.

3.2.ORGANELE FISCALE TERITORIALE

Aparatul fiscal cuprinde, pe lângă aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi organele

fiscale teritoriale care acoperă prin activitatea lor întreg teritoriul ţării şi exercită atribuţii cu
caracter fiscal în toate localităţile (municipii, oraşe, comune).
Organele Fiscale teritoriale cuprind: Direcţiile generale ale finanţelor publice şi
controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti, în subordinea cărora
funcţionează administraţiile financiare municipale şi ale sectoarelor din Bucureşti;
circumscripţiile fiscale orăşeneşti şi percepţiile rurale. Organele de control fiscal efectuează
verificările agenţilor economici la sediul organelor fiscale folosind în acest scop informaţiile
din documentele de raportare lunară, trimestriale, semestriale şi anuale, pe care agenţii
economici sunt obligaţi să le depună la aceste organe ca: declaraţiile privind obligaţiile de
plată la bugetul de stat, bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, anexele la bilanţ şi alte
documente care sunt verificate din punct de vedere al formei şi conţinutului, urmărindu-se şi
modul de achitare a obligaţiilor fiscale.
Controlul fiscal la sediul agenţilor economici se realizează folosind în acest scop
informaţiile din evidenţele contabilităţii sintetice şi analitice şi din alte documente ca: facturi
fiscale, state de plată, chitanţiere, extrasele conturilor bancare, cecurile, creanţele de plată,
datele din evidenţele fiscale speciale.
Autorităţile administraţiei publice locale, exercită atribuţii ce le revin, potrivit legii,
privind stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor, taxelor şi a altor
venituri ale bugetelor locale, inclusiv majorările de întârziere şi a amenzilor, soluţionarea
obiecţiunilor şi contestaţiilor formulate la actele de control şi de impunere, precum şi
executarea creanţelor bugetelor locale. Autorităţile administraţiei publice locale pot acorda
înlesniri la plata impozitelor, taxelor şi altor venituri ale bugetelor locale sub forma:
• amânării şi eşalonării la plată pentru orice fel de impozite, taxe şi alte venituri ale
bugetelor locale;
• scutiri şi reduceri la plată pentru impozitele şi taxele reglementate prin acte
normative;
• amânări, eşalonări, scutiri şi reduceri la plata majorărilor de întârziere, calculate
pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale datorate.

14
 3.3.ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA CONTROLULUI FISCAL

Controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca scop prevenirea, con-

statarea şi înlăturarea cazurilor de sustragere de la calcularea, evidenţa şi plata sumelor
datorate bugetului de stat şi bugetelor locale şi altor sume ce constituie venituri de natură
fiscale, a căror administrare revine Ministerului de Finanţe, sau, după caz, autorităţilor
administraţiei publice locale.
Sunt supuse controlului fiscal, potrivit reglementărilor în vigoare3, contribuabilii,
persoane fizice şi juridice, române şi străine, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică,
cărora le revin obligaţii fiscale.
Controlul fiscal se exercită de către Ministerul Finanţelor şi unităţile sale teritoriale, prin
aparatul fiscal şi organele de control financiar, abilitate prin lege, denumite organe de control
fiscal, precum şi de către serviciile de specialitate ale autorităţile administraţiei publice locale.
Organizarea, competenţa teritorială şi atribuţiile aparatului fiscal se aprobă de către Ministerul
Finanţelor.
Principalele drepturi ce revin organelor de control fiscal sau, după caz, serviciilor de
specialitate ale administraţiei publice locale se referă în principal la:
• să examineze orice înscrisuri, documente, registre sau evidenţe contabile ale
contribuabililor care pot fi relevante pentru stabilirea corectă a impozitelor datorate şi
a respectării obligaţiei fiscale;
• să solicite contribuabililor informaţiile, justificările sau explicaţiile referitoare la
Drepturile declaraţiile sau la documentele supuse controlului;
organelor de • să solicite prezenţa contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora la sediul
control fiscal organului de control fiscal. Solicitarea se face în scris şi cu precizarea datei şi a orei
precum şi scopul acesteia;
• să primească copii de pe orice înscris, document sau înregistrare contabilă;
• să reţină, pe o perioadă de maxim 30 zile orice document sau orice element material
ce poate constitui probă sau o dovadă referitoare la determinarea impozitelor datorate;
• să facă constatări faptice cu privire la natura activităţilor producătoare de venituri, în
scopul respectării obligaţiilor fiscale;
• să stabilească, în urma controalelor efectuate, diferenţa de impozite şi taxe în sarcina
contribuabililor, dacă este cazul;
• să intre, în prezenţa contribuabilului sau a reprezentantului său legal, în orice incintă în
care îşi desfăşoară activitatea şi în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri,
în scopul respectării obligaţiilor fiscale;
• să stabilească în urma controalelor efectuate, diferenţa de impozite şi taxe în sarcina
contribuabililor, dacă este cazul.
Controlul fiscal se desfăşoară de regulă la sediul contribuabilului, ori la sediul organului
de control fiscal sau în alte locuri stabilite de comun acord. Organul de control are obligaţia
de a aviza contribuabilul ce urmează a fi contactat cu 15 zile înainte de perioada de control,
impozitele şi perioadele cuprinse în control. În cazul unor controale inopinate nu se mai face
avizul prealabil de control.
Rezultatele controlului fiscal se consemnează obligatoriu în procese-verbale de control,
în note de constatare sau în procese verbale de constatare a contravenţiilor, după caz.
Documentele Procesul-verbal de control se semnează de inspectorul ce a făcut controlul şi de către
de control contribuabilul controlat şi reprezintă titlul de creanţă fiscală, iar diferenţele de plată au termen
de cel mult 15 zile de la data comunicării rezultatelor controlului.

3O.G. nr. 70/20.08.1997 Privind controlul fiscal, aprobată şi modificată prin Legea 64/1999 şi prin O.G. nr. 113/30.06.1999,
H.G. nr. 886/28.10.1999 pentru aprobarea instrucţiunilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 70/1997.

15
 În nota de constatare se înscriu constatările cu privire la natura activităţilor
producătoare de venituri impozabile sau identificarea bunurilor sau surselor impozabile. Ea se
mai întocmeşte şi în cazul în care se fac constatări a căror reconstituire sau dovedire ulterioară
nu este posibilă întotdeauna. Nota de constatare se semnează de inspector şi de contribuabilul
controlat.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiilor se încheie pentru fapte a căror
constatare şi sancţionare sunt de competenţa organelor fiscale.
Dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de
întârziere pentru neplata la termen este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de
depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă, de la data ultimului termen de plată sau de
la data comunicării impozitului stabilit de organele fiscale.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi diferenţelor de impozite este în
mod normal de 5 ani şi de 10 ani, în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească
definitivă.
În domeniul controlului fiscal sunt considerate contravenţii:
• refuzul contribuabilului de a prezenta documentele solicitate la control;
• neprezentarea contribuabilului sau a reprezentantului legal la locul stabilit pentru
desfăşurarea controlului;
• refuzul contribuabilului de a permite intrarea în sediu a organului de control;
• meţinerea evidenţei contabile şi a documentelor justificative la sediul stabilit, sau
păstrarea lor în condiţii necorespunzătoare.

16
 TEMA 4. IMPOZITELE INDIRECTE

CONŢINUT

4.1. Taxa pe valoarea adăugată (TVA)

4.2. Taxele speciale de consumaţie (ACCIZELE)

REZUMAT

Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra bunurilor vândute,
serviciile prestate sau lucrărilor executate şi de regulă sunt incluse în preţ şi se percep cu
prilejul vânzării de la cumpărător, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile. Cele mai
importante impozite indirecte sunt: taxa pe valoarea adăugată (TVA); accizele, taxele vamale
şi alte taxe ca cele pentru jocurile de noroc, pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare, taxele judiciare şi extrajudiciare de timbru etc.

OBIECTIVE

• Definirea TVA, principalelor principii, sfera şi câmpul de aplicare;

• Determinarea obiectului (materiei impozabile) şi excepţiile;
• Definirea taxelor de consumaţie şi a bazei impozabile.

4.1.TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ (TVA)

TVA a fost stabilită şi aplicată la noi în ţară din anul 1993 ca un impozit indirect, care se
aplică pe întreg circuitul economic, până la utilizatorul final al produselor sau serviciilor, asupra
valorii adăugate în fiecare fază a acestui circuit, normele referitoare la acest impozit fiind prevăzute
în Titlul VI al Codului Fiscal.
Valoarea adăugată este echivalentă cu diferenţa dintre valoarea vânzărilor şi cumpărărilor
aceluiaşi stadiu al circuitului economic sau scăzând din vânzarea bunurilor sau prestarea
serviciilor plătite efectuate pentru bunurile achiziţionate şi serviciile prestate ce au fost înglobate
în valoarea încasată într-o perioadă de timp (de regulă, lunar).
TVA este aplicată pe întreg circuitul economic al produselor de la achiziţionarea
Principalele materiilor prime şi până la utilizarea finală a produselor sau a serviciilor, cu precizarea că se
principii ce aplică numai la valoarea adăugată în fiecare fază a acestui ciclu.
stau la baza Sfera şi câmpul ei de aplicare: perceperea TVA se face asupra valorii adăugate pentru
TVA bunurile care circulă sau serviciile ce se prestează, avându-se în vedere principiul
teritorialităţii. Conform acestui principiu, bunurile şi serviciile ce determină operaţiuni
impozabile referitor laTVA sunt operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de
bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată, iar locul de livrare a
bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România (art.126 CF);
c) O caracteristică specifică TVA este cea al deducerii: dreptul de deducere ia naştere la
momentul exigibilităţii taxei. Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă
achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
- operaţiuni taxabile;
- operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se
consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste
operaţiuni ar fi fost realizate în România;
- operaţiuni scutite de taxă

17
 Obiectul impozabil (materia impozabilă) al TVA îl reprezintă operaţiunile cu plata şi
cele asimilate acestora.
a) Livrările de bunuri mobile cuprind toate operaţiunile prin care se realizează
transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile corporale, indiferent de forma
Operaţiuni juridică prin care se realizează: vânzare, schimb, aport în bunuri la capitalul social al societăţii
impozabile comerciale, transferul bunurilor închiriate la o anumită dată prevăzută în contract sau în
convenţie.
b) Transferul proprietăţii bunurilor imobile intră în sfera de aplicare a TVA numai în
măsura în care operaţiunile au loc între agenţii economici, ori între aceştia şi instituţiile publice
sau persoane fizice, indiferent de forma prin care se realizează operaţiunea respectivă (vânzare,
schimb etc.). În această categorie se încadrează toate construcţiile imobiliare, indiferent de natura
lor, ca: locuinţe, vile, construcţii industriale, comerciale, agricole etc.; terenurile pentru
construcţii, inclusiv cele pe care sunt amplasate imobilele; bunurile mobile ce nu se pot detaşa de
construcţii fără a le deteriora (instalaţii şi cazane de apă, de încălzire etc.).
c) Prestările de servicii sunt impozitate cu TVA numai când sunt utilizate în România,
indiferent de locul unde este situat sediul sau domiciliul prestatorului de servicii, astfel că, în
funcţie de principiul teritorialităţii se stabilesc şi criteriile determinării locului prestării
serviciului utilizat în România şi care, în general, sunt ori sediul prestatorului, ori domiciliul
acestuia:
d) Achiziţii intracomunitare de bunuri (între ţările membre U.E.) şi care se referă la
obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar de bunuri mobile corporale expediate, sau
transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor sau de către altă persoană în
contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare sau
de expedierea bunurilor.
e) Importul de bunuri şi servicii introduse în ţară direct sau prin intermediari autorizaţi,
ca persoane fizice sau juridice, în condiţiile prevăzute de Regulamentul vamal, intră în sfera
obiectului TVA.
Operaţiuni scutite de TVA sunt:
a. Livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunităţii de către furnizor
sau de altă persoană în contul său;
b. Livrările de bunuri şi prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată,
efectuată în ţară de: unităţile sanitare, inclusiv veterinare şi de asistenţă socială ca: spitale,
sanatorii, policlinici, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de îngrijire şi asistenţă,
centre pilot pentru copiii cu handicap, cămine de bătrâni şi pensionari, case de copii, staţii de
salvare, staţiunile balneo-climaterice, biletele de tratament în staţiunile balneo-climaterice,
serviciile funerare prestate de unităţile sanitare; unităţile şi instituţiile de învăţământ cuprinse în
sistemul naţional de învăţământ autorizat, casele de ajutor reciproc, BNR pentru operaţiile
specifice reglementate în mod expres prin Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR, cu modifi-
cările şi completările ulterioare, societăţile de asigurare şi reasigurare, Compania Naţionala
„Loteria Română”, taxele de intrare la castele, muzee, târguri şi expoziţii, grădini botanice şi
zoologice; activităţile de taximetrie desfăşurată de persoane fizice autorizate, precum şi opera-
ţiunile ce intră în sfera de aplicare a impozitului pe spectacole.
c. Operaţiunile de import pentru: bunurile scutite de taxe vamale prin Tariful vamal de
import al României;
Operaţiuni d. Mărfurile importate şi comercializate în regim duty-free, precum şi prin magazinele
scutite de pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice şi a personalului acestora;
TVA
e. Bunurile introduse în ţară fără plata taxelor vamale, potrivit regimului vamal aplicabil
persoanelor fizice;
f. Reparaţiile şi transformările la navele şi aeronavele româneşti în străinătate;

18
 g. Licenţe de filme şi programe, drepturi de transmisie, abonamente la agenţii de ştiri
externe destinate activităţii de radio şi televiziune;
h. Importul de bunuri efectuate de instituţii publice cu garanţie de stat;
i. Unele scutiri de la plata TVA au în vedere latura socială a activităţilor economice, unde se
includ: protezele de orice fel, produsele ortopedice, articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte
pentru copii sub un an, uniformele pentru copiii din învăţământul primar şi preşcolar ş.a.
Plătitorii Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră
de TVA independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul
acestei activităţi.
Activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere
sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor
corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Sunt
consideraţi plătitori de TVA şi următoarele categorii:
• titularii operaţiunilor de import de bunuri, direct, prin comisionari în vamă sau terţe
persoane juridice, care acţionează în numele şi din ordinul titularului operaţiunilor de
import;
• persoanele fizice, pentru bunurile introduse în ţară, potrivit regulamentului vamal
aplicabil acestora;
• persoanele juridice sau fizice cu sediul sau domiciliul stabil în România pentru bunurile
din import închiriate, inclusiv cele pe bază de contract de leasing, precum şi de prestatorii
de servicii cu sediul în străinătate referitoare la cesiuni şi concesiuni ale dreptului de
autor, de brevete de mărci, de fabrică şi de comerţ; prestaţii de publicitate, de consulting,
a experţilor contabili, a avocaţilor, operaţiuni bancare, financiare, de asigurare şi
reasigurare.
Baza de impozitare a TVA o reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor
prestate, exclusiv TVA, şi este determinată de:
a) Preţurile negociate între vânzător şi cumpărător, inclusiv accizele stabilite potrivit
normelor legale;
b) Tarifele pentru prestările de servicii;
c) Sumele rezultate din aplicarea cotei de comision sau sumei convenite între preţurile
intermediare;
d) Preţurile de piaţă sau, în lipsa acestora, costurile de producţie ale bunurilor preluate
din activele societăţii ;
e) Valoarea în vamă a bunurilor importate, determinată potrivit legii, la care se adaugă
taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile importate;
f) Preţurile de piaţă sau, în lipsa acestora, a costurilor aferente serviciilor prestate de
contribuabili în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată de aceştia sau
pentru alte persoane fizice ori juridice în mod gratuit;
g) Preţurile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau preţurile stabilite prin licitaţie.
Pentru determinarea bazei de impozitare aferente livrărilor de bunuri şi prestărilor de
servicii cu plata în devize furnizorul sau, după caz, prestatorul este obligat să emită
concomitent factura atât în devize, cât şi în lei, utilizând cursul de schimb stabilit de BNR,
valabil pentru ziua livrării mărfurilor.
Regimuri speciale privind TVA:
a) Pentru întreprinderile mici, stabilite ca persoana impozabilă ale cărei cifră de afaceri
anuală declarată sau realizată este inferioară plafonului de 65.000 euro ( din iulie 2012) 4,
poate solicita scutirea de taxă.

4
220.000 lei- echivalentul în lei se stabileşte la cursul de schimb de la data aderării la Uniunea Europeană

19
 b) Pentru agenţiile de turism, baza de impozitare este marja de profit.
c) Pentru bunurile second-hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi antichităţi, baza de
impozitare o constituie marja profitului calculată ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul
de cumpărare.
d) Pentru aurul de investiţii sub formă de lingouri sau pachete acceptate/cotate pe
pieţele de metale preţioase având puritatea minimă de 995‰, sunt scutite de TVA. Nu
reprezintă aur de investiţii monedele vândute în scop numismatic.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) se calculează prin aplicarea cotei stabilite de
legislaţia în vigoare asupra bazei de impozitare determinate conform precizărilor din
normativele în vigoare. Astfel în România , în anul 2016, pe baza codului fiscal se aplică
următoarele cote :
a) Cota standard de 20% se aplică pentru toate operaţiunile;
b) Cota redusă de 9% se aplică pentru:
Cotele de • dreptul de intrare la castele, muzee, grădini zoologice etc;
impozitare
a TVA • pâine şi produse de panificaţie;
• livrările de manuale şcolare, cărţi, ziare, reviste (fără cele de publicitate);
• livrările de proteze de orice fel;
• medicamente de uz uman şi veterinar;
• cazarea în hoteluri;
d) Operaţiuni scutite de TVA:
• exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de exportul
bunurilor, efectuate de contribuabili cu sediul în România a căror contravaloare se
încasează în valută în conturi bancare deschise de bănci autorizate de BNR;
• transportul internaţional de persoane în şi din străinătate, efectuat de contribuabili
autorizaţi prin curse regulate, precum şi prestările de servicii legate direct de aceasta;
• transportul de mărfuri şi de persoane în şi din porturile şi aeroporturile din România,
cu nave şi aeronave sub pavilion românesc, comandate de beneficiari din străinătate;
• trecerea mijloacelor de transport de mărfuri şi de călători cu mijloace de transport
specializate, între România şi statele vecine;
• transportul şi prestările de servicii accesorii transportului aferente mărfurilor din
import, efectuate pe parcurs extern şi pe parcurs intern, până la punctul de vămuire şi
întocmire a declaraţiei vamale;
• spitalizarea şi îngrijirea medicală;
• prestările de servicii stomatologice;
• livrările de organe şi sânge;
• activitatea de învăţământ autorizată;
• prestările de servicii pentru protecţia copilului, pentru sport;
• serviciile poştale;
• negocierea şi acordarea de credite;
• arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile;
• livrările de carburanţi şi/sau de alte bunuri destinate utilizării sau încorporării în nave
şi aeronave care prestează transporturi internaţionale de persoane şi de mărfuri;
• prestările de servicii efectuate în aeroporturi aferente aeronavelor în trafic
internaţional sau în porturi aferente navelor de comerţ maritim şi pe fluvii
internaţionale.
• reparaţiile la mijloacele de transport contractate cu beneficiari din străinătate;
• bunurile şi serviciile în favoarea directă a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare
şi a reprezentanţelor internaţionale, interguvernamentale acreditate în România;

20
 • bunurile şi serviciile finanţate din ajutoare sau împrumuturi nerambursabile acordate de
guverne străine, de organisme internaţionale şi de organizaţii nonprofit şi de caritate din
străinătate sau din ţară şi altele de acest gen.
Exigibilitatea TVA reprezintă dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului plata
TVA la o anumită dată. Ea este, de regulă, generală şi simultană cu obligaţia de plată pentru
Exigibilitate cumpărările sau livrarea de bunuri şi se situează în momentul trecerii bunurilor respective în
a TVA posesia cumpărătorului; sau când a avut loc transferul de proprietate. Exigibilitatea poate fi
anticipată sau ulterioară faptului generator de plată.
Exigibilitatea TVA este anticipată obligaţiei de plată atunci când contravaloarea
bunurilor sau serviciilor se încasează înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării
serviciilor, iar exigibilitatea ulterioară faptului generator de plată este în cazurile în care
transferul de bunuri sau servicii se face tot timpul (apă, gaze, curent etc.), iar declaraţia de
impozitare se face o dată pe lună.
Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor
achiziţionate destinate realizării de:
a) Operaţiuni supuse TVA prevăzute în codul fiscal;
b) Bunuri şi servicii scutite de TVA pentru care, prin lege, se prevede în mod expres
Regimul exercitarea dreptului de deducere;
deducerilor c) Acţiuni de sponsorizare, reclamă şi publicitate, precum şi pentru alte acţiuni prevăzute
TVA de lege, cu respectarea plafoanelor şi destinaţiilor prevăzute în acestea.
Nu poate fi dedusă, potrivit legislaţiei în vigoare, TVA aferentă intrărilor referitoare la:
• bunuri şi servicii achiziţionate de contribuabili care nu sunt înregistraţi la organele
fiscale ca plătitori de TVA;
• bunurile şi serviciile destinate realizării de operaţiuni scutite de TVA şi pentru care
prin lege nu se prevede exercitarea dreptului de deducere;
• bunurile şi serviciile achiziţionate de furnizorii sau prestatorii de servicii în contul
clienţilor şi care apoi se decontează acestora;
• servicii de transport, hoteliere, alimentaţie publică şi altele de aceeaşi natură prestate
pentru contribuabilii ce desfăşoară activitate de intermediere în turism;
• alte cheltuieli care nu au legătură directă şi exclusivă cu activitatea economică cum ar
fi cele de divertisment sau de spectacole;
• băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol;
• bunurile lipsă sau depreciate calitativ în timpul transportului cooptate la preluare peste
normele legale, neimputabile, pe baza documentelor întocmite pentru predare-primire a
bunurilor de la transportatori şi pentru înregistrarea lor în gestiunea agentului economic.
• bunuri şi servicii aprovizionate pe baza de documente care nu îndeplinesc condiţiile
legale privind întocmirea şi circuitul lor, sau fără a avea documente justificative.
Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operaţiune în parte, ci pe
ansamblul operaţiunilor realizate în cursul unei luni, iar pentru exercitarea acestui drept este
necesar ca bunurile şi serviciile achiziţionate sau provenite din producţie proprie să fie folosite
exclusiv pentru realizarea operaţiunilor cu drept de deducere.
Deduceri Dacă există agenţi economici care realizează operaţiuni cu drept de deducere cât şi
pentru operaţii fără drept de deducere a TVA , atunci dreptul de deducere se determină în raport cu
persoane participarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate la realizarea operaţiunilor cu drept de
impozabile
cu regim
deducere. În acest caz gradul de participare la realizarea dreptului de deducere se calculează
mixt. pe baza de pro-rată care se înmulţeştecu valoarea totală a taxei de dedus.
Pro-rata Pro-rata se calculează ca raport între contravaloarea bunurilor livrate şi a serviciilor
TVA prestate cu drept de deducere şi totalul operaţiunilor realizate. Pro-rata se determină, de
regulă, anual, pe baza rezultatelor din anul precedent sau corespunzător regimului TVA

21
 aferentă bunurilor şi serviciilor prevăzute a se realiza în anul curent şi se comunică la
începutul anului organului fiscal competent.
Agenţii economici plătitori de TVA, în vederea exercitării dreptului de deducere au
următoarele obligaţii:
a) Să justifice prin documente legal întocmite cuantumul taxei;
b) Să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt
proprietatea acesteia.
Documentele necesare pentru justificarea cuantumului taxei sunt:
a) Facturile fiscale pentru bunurile şi serviciile achiziţionate de la furnizorii
Documentele
interni;
justificative în
domeniul TVA b) Declaraţia vamală de import sau actul constatator al organelor vamale;
c) Documentul care confirmă achitarea TVA de către agentul economic de către
persoanele fizice pentru bunurile introduse în ţară potrivit regulamentului vamal în vigoare.
d) Documentele specifice care privesc activitatea financiară şi contabilă pentru anumite
activităţi cuprinse în hotărâri de Guvern.

Determinarea TVA de plată/recuperat

Închiderea conturilor de TVA prin procedeul deducerii se face lunar, calculând

diferenţa dintre TVA colectată (contul 4427) şi cea deductibilă (contul 4426), rezultatul
înregistrat putând reprezenta:
❖ TVA de plată (contul 4423), dacă TVA colectat este mai mare decât TVA
deductibil, care, dacă nu se compensează cu TVA de recuperat în decursul perioadei
de declarare (trimestru, semestru), trebuie virat la bugetul statului până în data de 25
a lunii următoare perioadei de declarare.
❖ TVA de recuperat (contul 4424)dacă TVA deductibilă din luna respectivă este mai
mare decât TVA colectată, care se poate compensa cu TVA datorată bugetului de
stat (TVA de plată- 4423), din alte perioade de declarare, sau se poate recupera prin
bifarea opţiunii respective din decontul de TVA.

În cazul în care agentul economic a efectuat atât operaţiuni impozabile, cât şi operaţiuni
neimpozabile, acesta are dreptul să deducă numai o parte de TVA deductibilă după aplicarea
pro-ratei TVA.

Pro-rata se determină ca raport între5:

a) suma totală, fără taxă, a operaţiunilor constând în livrări de bunuri şi prestări de
servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la numărător; şi
b) suma totală, fără taxă, a operaţiunilor care permit exercitarea dreptului de deducere şi
a operaţiunilor constând în livrări de bunuri şi prestări de servicii care nu permit exercitarea
dreptului de deducere, la numitor.

TVA de dedus = (TVA deductibilă x pro-rata)/100.

Declararea TVA la organele fiscale competente se face prin Decontul de TVA (D300
cu variantele sale în funcţie de perioada de declarare).

Obligaţiile plătitorilor de TVA se pot grupa în următoarele categorii:

a) Obligaţii cu privire la înregistrarea la organele fiscale, care sunt:
• să depună la organul fiscal din raza teritorială unde îşi desfăşoară activitatea o declaraţie
5
art.147 (6) Cod Fiscal

22
 de înregistrare ca plătitor în termen de 15 zile de la data începerii activităţii sau a modificării
condiţiilor de desfăşurare a acestora. Organele fiscale analizează declaraţia depusă şi atribuie
codul fiscal necesar evidenţierii şi stabileşte dacă este plătitor de TVA sau nu;
• să solicite organelor fiscale scoaterea din evidenţă ca plătitor de taxă în caz de încetarea
activităţii, în termen de 15 zile de la data actului legal în care se consemnează situaţia
respectivă.
b) Obligaţii cu privire la întocmirea documentelor:
• să consemneze livrările de bunuri şi prestările de servicii în facturi fiscale sau în
documente legal aprobate şi să complecteze toate datele prevăzute de acestea.;
Obligaţiile
plătitorilor • să solicite de la furnizorii sau prestatorii de servicii facturi fiscale sau documente legale
de aprobate pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a
TVA acestora;
• importatorii sunt obligaţi să întocmească declaraţia vamală de import direct sau prin
reprezentanţi autorizaţi şi să determine potrivit legii valoarea în vamă, taxele vamale, alte taxe
şi accizele datorate şi pe baza acestora să calculeze şi TVA datorată bugetului de stat.
c) Obligaţii cu privire la evidenţa operaţiunilor:
• să ţină evidenţa contabilă potrivit legii, completând Jurnalele de TVA care să permită
determinarea bazei de impozitare şi TVA colectată , deductibilă şi de plată;
• să întocmească şi să depună la termenul stabilit de lege (trimestrial, lunar, semestrial sau
anual) la organul fiscal competent până la data de 25 a lunii următoare, decontul de TVA
potrivit modelului stabilit de Ministerul de Finanţe;
• să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor
impozabile executate atât la sediul principal cât şi la subunităţi.
• să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile determinate de operaţiunile participărilor
în participaţiune, deoarece obligaţiile privind TVA revin asociatului ce ţine evidenţa contabilă
a veniturilor şi cheltuielilor potrivit contractului încheiat între părţi.
d) Obligaţii cu privire la plata TVA:
• să achite taxa datorată, potrivit decontului întocmit până la data de 25 a lunii următoare
perioadei declarate;
• să achite TVA aferentă bunurilor din import definitiv, la organul vamal, conform
regimului în vigoare privind plata taxelor vamale;
• să achite TVA aferentă operaţiunilor de leasing, corespunzător sumelor şi termenelor de
plată, prevăzute în contractele încheiate cu locatorii finanţatori din străinătate;
• să achite taxa datorată bugetului de stat anterior depunerii cererii la organul fiscal pentru
scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în caz de încetare a activităţii.
Sancţiuni aplicate plătitorilor de TVA se pot manifesta prin următoarele
Sancţiuni a) Aplicarea de penalităţi şi dobânzi de întârziere la plata TVA cu întârziere, plata
referitoare incompletă sau neplata TVA;
la evidenţa b) Aplicarea de amenzi contravenţionale în cazul unor abateri de la legislaţia în vigoare
TVA referitoare la nedepunerea sau depunerea cu întârziere a documentelor la organele fiscale
teritoriale, refuzul furnizării sau prezentarea cu întârziere a informaţiilor cerute de organele
fiscale în vederea stabilirii operaţiilor impozabile etc.
d) Executarea silită a creanţelor
e) Anularea din oficiu a înregistrării în scop de TVA, dispunerea suspendării activităţii
agentului economic la constatarea pentru întârzieri repetate de la plata taxelor la bugetul de
stat până la efectuarea plăţilor;

23
 4.2. TAXELE SPECIALE DE CONSUMAŢIE (ACCIZELE)

Taxele speciale de consumaţie se datorează bugetului de stat pentru anumite produse

din ţară şi din import, al căror regim este reglementat de Titlul VII din Codul fiscal.
Toate ţările membre ale Uniunii Europene îşi stabilesc impozitele indirecte (TVA şi
accizele) în funcţie de prevederile unor directive comunitare ce conţin atât principii generale
de stabilire a acestor impozite cât şi nivelele minime de impozitare impuse. Definirea şi
încadrarea produselor accizabile este făcută pe poziţii şi coduri tarifare, potrivit Nomenclaturii
Combinate din Tariful Vamal Comun European (TARIC).
Există două grupe de produse supuse accizelor:
- produse supuse obligatoriu accizelor în toate ţările membre ale Uniunii Europene
(Accize armonizate): produse cu alcool, produse din tutun şi uleiurile minerale şi
Grupele de electricitatea;
produse - alte produse accizabile, care se stabilesc de către fiecare ţară membră.
accizabile
A) Accizele pentru produsele cu alcool. În grupa alcool brut, alcool etilic rafinat,
băuturi alcoolice şi orice alte produse care conţin alcool etilic.
Plătitori de accize sunt:
a) Agenţii economici-persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate -
care produc sau importă astfel de produse;
b) Agenţii economici care cumpără de la producătorii individuali (persoane fizice)
produse supuse accizelor, pentru prelucrare şi/sau comercializare;
c) Agenţi economici, pentru cantităţile de produse supuse accizelor, obţinute din
producţia proprie sau din import, care sunt acordate ca dividende sau ca plată în natură
acţionarilor, asociaţiilor şi, după caz, persoanelor fizice, consumate pentru reclamă şi
publicitate.
Începând cu data de 15 februarie 2000, toate livrările de alcool efectuate de către agenţii
economici producători interni şi importatori, precum şi livrările de băuturi alcoolice efectuate
de către agenţii economici producători interni importatori şi comercianţi în sistem en-gros
sunt facturate în momentul livrării.
B) Accizele datorate pentru produsele din tutun. Produsele din tutun pentru care se
percep accize, în contextul legii, se referă la următoarele subgrupe:
• ţigaretele (cu sau fără filtru) indiferent de provenienţa şi de calitatea acestora;
• ţigările şi ţigările de foi;
• tutun destinat fumatului.
Plătitori de accize pentru produsele de tutun sunt: agenţii economici (persoane juridice,
asociaţii familiare şi persoane fizice autorizate), care produc sau importă astfel de produse.
C) Accizele pentru produsele petroliere. Produsele petroliere ce constituie obiectul
accizelor datorate bugetului de stat vizează următoarele subgrupe:
• benzine cu plumb;
• benzine fără plumb;
• motorine;
• petrol lampant;
• gaze naturale.
Plătitorii de accize sunt agenţii economici producători sau importatori de astfel de
produse.
Accizele datorate bugetului de stat sunt stabilite sub formă de sumă fixă în echivalent
euro pe tona de produs finit .
D) Alte produse accizabile. În obiectul accizelor se cuprind, în mod limitativ,
produsele din import şi din ţară, prevăzute în mod expres într-o listă anexă la reglementările
în vigoare privind regimul accizelor. Alte produse supuse accizelor:

24
 • cafea verde; cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori; cafea solubilă, inclusiv
amestecuri cu cafea solubilă;

Plătitori ai accizelor care au devenit exigibile sunt:

a) în ceea ce priveşte ieşirea unor produse accizabile dintr-un regim suspensiv de
accize: antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau orice altă persoană care eliberează
produsele accizabile din regimul suspensiv de accize ori în numele căreia se efectuează
această eliberare şi, în cazul ieşirii neregulamentare din antrepozitul fiscal, orice altă persoană
care a participat la această ieşire;
Plătitorii
b) în ceea ce priveşte deţinerea unor produse accizabile: persoana care deţine produsele
accizelor accizabile sau orice altă persoană implicată în deţinerea acestora;
c) în ceea ce priveşte producerea unor produse accizabile: persoana care produce
produsele accizabile sau, în cazul unei produceri neregulamentare, orice altă persoană
implicată în producerea acestora;
d) în ceea ce priveşte importul unor produse accizabile: persoana care declară produsele
accizabile sau în numele căreia produsele sunt declarate în momentul importului ori, în cazul
unui import neregulamentar, orice altă persoană implicată în importul acestora
Accizele pentru produsele accizabile achiziţionate de o persoană fizică pentru uz
propriu şi transportate personal de aceasta în România sunt exigibile numai în statul membru
în care se achiziţionează produsele accizabile
Baza de impozitare a accizelor este diferită, în funcţie de felul operaţiunilor astfel:
• pentru produsele din producţia internă, baza de calcul o constituie preţul de
livrare, mai puţin accizele, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai
mic decât suma costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv;
• pentru produsele din import, baza de calcul o constituie valoarea în vamă, la care
se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale stabilite conform legii;
• pentru bunurile provenite de la persoanele fizice neînregistrate ca agenţi eco-
nomici, dar comercializate de agenţi economici, baza de calcul o constituie
contravaloarea ce se cuvine deponentului pentru bunurile vândute;
• pentru bunurile amanetate de către persoanele fizice, devenite proprietatea
caselor de amanet şi vândute de acestea, baza de calcul o constituie
contravaloarea încasată de casele de amanet la vânzarea bunurilor respective, mai
puţin accizele.
Cota de impunere accizele preced taxele pe valoarea adăugată şi se calculează o
singură dată, existând trei modalităţi de exprimare a accizelor:
- sume specifice exprimate în echivalent euro pe unitatea de măsură (ex: la
băuturi fermentate 34,05 Euro/hl);
- cote procentuale;
Tipuri de - accize compuse formate din sume specifice exprimate în echivalent euro
accize
pe unitatea de produs plus o cotă procentuală (ex: la ţigarete 9,1Euro +
30% /1000 de ţigarete).
Scutite de plata accizelor sunt următoarele categorii de bunuri şi produse:
a) Bunurile din import provenite din donaţii sau finanţate direct din împrumuturi
nerambursabile, precum şi din programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică, acordate de guverne
străine, organisme internaţionale şi organizaţii non-profit şi de caritate, instituţiilor de învăţământ şi
de cultură, ministerelor şi altor organe ale administraţiei publice;
b) Produsele livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare pe perioada cât au
acest regim;
c) Produsele comercializate prin magazinele autorizate, potrivit legii, să
comercializeze mărfuri în regim de “duty-free”. Pentru aceste produse, scutirea se acordă prin

25
 restituirea accizelor plătite la achiziţionarea lor;
d) Produsele importate în regim de tranzit sau de import temporar, atâta timp cât se
află în această situaţie;
e) Alcoolul etilic rafinat, utilizat în producţia de alcool sanitar, numai pentru
cantităţile de alcool sanitar livrate direct unităţilor sanitare şi farmaciilor,sau, utilizat în
producţia de medicamente şi de oţet alimentar.

Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum şi în statul membru în

Exigibilitatea care se face eliberarea pentru consum. Condiţiile de exigibilitate şi nivelul accizelor care
accizelor
urmează să fie aplicate sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul
membru în care are loc eliberarea pentru consum
Momentul când se naşte obligaţia plăţii accizelor sau momentul datorării accizelor îl
constituie:
• data efectuării livrării, pentru produsele din producţia internă;
•data înregistrării declaraţiei vamale de import, pentru importatori;
• data cumpărării, pentru agenţii economici achizitori;
• data vânzării bunurilor, pentru produsele vândute în sistem de consignaţie,
precum şi pentru bunurile vândute la casele de amanet;
• data efectuării livrării băuturilor alcoolice, pentru alcoolul etilic rafinat utilizat ca
materie primă la obţinerea acestora, în cazul unităţilor care deţin atât secţii de
producere a alcoolului etilic rafinat, cât şi secţii de producere a băuturilor
alcoolice.
Pentru operaţiuni interne, exigibilitatea plăţii apare lunar, termenul de plată fiind până
la data de 25 a lunii următoare.
Accizele se stabilesc şi se plătesc în lei. Valoarea în lei a accizelor datorate bugetului
de stat, stabilite în echivalent euro pe unitatea de măsură, se determină prin transformarea
sumelor exprimate în echivalent euro la cursul de schimb valutar comunicat de Banca
Naţionala a României.
Obligaţiile plătitorilor de accize sunt următoarele:
• înregistrarea ca plătitori (antrepozitari)de astfel de impozite la organele
fiscale teritoriale;
• calcularea corectă şi vărsarea la bugetul de stat a accizelor la termenul
stabilit;
• organizarea evidenţei accizelor, realizată prin: înregistrarea în contabilitatea
sintetică şi analitică a operaţiunilor prevăzute cu accize, a accizelor calculate şi a vărsării
integrale şi la timp a acestora; organizarea evidenţei speciale privind produsele accizabile şi
accizele, prevăzută de legea fiscală;
• întocmirea şi depunerea lunară, la organele fiscale teritoriale competente (in
evidenţa cărora sunt înregistraţi ca plătitori de accize), până la data de 25 a lunii următoare, a
formularului ”Declaraţie privind obligaţiile de plata la bugetul de stat” (D100), prin excepţie
destinatarul înregistrat care primeşte doar ocazional produse accizabile are obligaţia de a
depune declaraţia de accize pentru fiecare operaţiune în parte.
• declaraţii privind achiziţii şi livrări intracomunitare
Destinatarii înregistraţi şi reprezentanţii fiscali au obligaţia de a transmite autorităţii
competente o situaţie lunară privind achiziţiile şi livrările de produse accizabile, până la data
de 15 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă situaţia, în condiţiile stabilite prin
normele metodologice

26
 Noţiuni specifice evidenţei accizelor:

Antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea

competentă, în cadrul activităţii sale, să producă, să transforme, să deţină, să primească sau
să expedieze produse accizabile în regim suspensiv de accize într-un antrepozit fiscal;
Antrepozitul fiscal este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate,
deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar
autorizat în cadrul activităţii sale, în condiţiile prevăzute de prezentul capitol şi de normele
metodologice;
Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile.
Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face
dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora.
Marcarea produselor alcoolice şi a tutunului prelucrat
Responsabilitatea marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor autorizaţi,
destinatarilor înregistraţi, expeditorilor înregistraţi sau importatorilor autorizaţi, potrivit
precizărilor din normele metodologice ale Codului Fiscal. Nu este supus obligaţiei de
marcare orice produs accizabil scutit de la plata accizelor.Produsele accizabile prevăzute
pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul României numai dacă
acestea sunt marcate conform prevederilor prezentei secţiuni.
Proceduri de marcare:
Marcarea
produselor
Marcarea produselor se efectuează prin timbre sau banderole.Solicitarea marcajelor se
accizabile face prin depunerea unei cereri la autoritatea competentă, în condiţiile prevăzute în normele
metodologice.
Eliberarea marcajelor se face de către unitatea specializată pentru tipărirea acestora,
desemnată de autoritatea competentă, potrivit prevederilor din normele metodologice.
Contravaloarea marcajelor se asigură de la bugetul de stat, din valoarea accizelor aferente
produselor accizabile supuse marcării, conform prevederilor din normele metodologice

Constituie contravenţii în materie de accize, sancţionate cu amenzi contravenţionale, o

serie de fapte săvârşite de agenţii economici producători, importatori sau comercianţi de
produse supuse accizelor, între care reţinem:
a) Folosirea alcoolului brut ca materie primă pentru prepararea băuturilor alcoolice de
orice fel;
b) Nedeclararea în termen la organul fiscal a capacităţilor de producţie pe care le deţin
Contravenţii agenţii economici producători de alcool şi de băuturi alcoolice, precum şi a modificărilor
intervenite în nivelul acestora;
c) Comercializarea pe piaţa internă la preţuri mai mici decât preţurile minime publicate
în Monitorul Oficial al României, Partea1, a produselor şi a grupelor de produse, inclusiv a
celor în vrac, pentru care s-au stabilit preţuri minime;
d) Neînscrierea în facturile fiscale a preţurilor maxime de vânzare cu amănuntul
declarate;
e) Comercializarea la preţuri mai mari decât preţurile maxime de vânzare cu amănuntul
declarate a produselor, pentru care s-au stabilit astfel de preţuri;
f) Practicarea de preturi de vânzare cu amănuntul mai mici decât preţurile minime
stabilite pe produse, la care se mai adaugă acciza determinată pe baza preţului maxim de
vânzare cu amănuntul plus taxa pe valoarea adăugată aferentă;
g) Neafişarea la locuri vizibile a listelor cuprinzând preţurile minime şi maxime în
vigoare pentru toate produsele comercializate;
h) Comercializarea produselor ce nu se regăsesc în listele cuprinzând preţurile maxime
de vânzare cu amănuntul declarate de către agenţii economici producători şi importatori;

27
 i) Neînregistrarea în jurnalele de cumpărări a intrărilor de produse utilizate ca materie
primă, precum şi neînregistrarea în jurnalele de vânzări a livrărilor de produse rezultate din
prelucrare;
j) Neutilizarea documentelor fiscale speciale;
k) Nedepunerea la organele fiscale teritoriale a situaţiilor privind modul de valorificare
a alcoolului;
l) Întocmirea necorespunzătoare a documentelor fiscale speciale;
m) Neevidenţierea corectă a registrului special a cantităţilor de alcool importat în vrac;
n) Livrarea de alcool etilic rafinat şi de băuturi alcoolice în vrac altor agenţi economici
decât cei expres prevăzuţi în actele normative;
o) Livrările de bere din producţia internă, neînsoţite de certificate de calitate;
p) Nedotarea cu mijloace de măsurare legale a producţiei de alcool.
Constatarea şi sancţionarea faptelor ce constituie contravenţie se fac de către personalul
de specialitate din Ministerul Finanţelor şi din unităţile sale teritoriale, împuternicit în acest
scop.

28
 TEMA 5. TAXELE VAMALE

CONŢINUT

5.1. Plătitorii taxelor vamale de import

5.2. Particularităţi specifice în vamă
5.3. Formarea şi stingerea obligaţiei vamale controlul vamal
5.4. Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice
5.5. Plângerile şi contestaţiile vamale. Sancţiunile aplicate plătitorilor de taxe vamale

REZUMAT

Taxele vamale sunt venituri fiscale ale bugetului de stat, reprezentând totodată şi un
mijloc de stimulare a exportului şi de lărgire a cooperării economice cu alte state ale lumii. În
condiţiile actuale ale economiei româneşti, taxele vamale deţin o pondere importantă în
categoria impozitelor indirecte.

OBIECTIVE

• Determinarea plătitorilor de taxe vamale de import;

• Particularităţi specifice în vamă;
• Formarea şi stingerea obligaţiei vamale controlul vamal;
• Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor în
momentul în care acestea trec graniţele vamale ale ţării în scopul importului, exportului sau
tranzitului. Drept urmare, în raport cu obiectul impunerii, pot exista trei categorii de taxe
vamale, şi anume:
• de import, stabilite asupra mărfurilor importate în momentul trecerii graniţelor
teritoriului vamal ale statului importator;
• de export, stabilite asupra mărfurilor interne la exportul acestora. Această categorie de
Tipuri
de taxe taxe are o răspândire limitată, fiind utilizate, în special, de statele care deţin monopolul
vamale natural al unor resurse minerale sau materii prime, ori monopolul tehnologic (de
fabricaţie) la unele produse manufacturate;
• de tranzit, percepute asupra mărfurilor străine, aflate în trecere pe teritoriul vamal al
unui stat, au o aplicabilitate foarte restrânsă pe plan internaţional, întrucât tranzitul
aduce alte avantaje ţărilor participante la comerţul internaţional (venituri din tarifele
încasate pentru transportul acestor mărfuri pe caile ferate, rutiere sau pe apă). Potrivit
legislaţiei în vigoare, pe teritoriul vamal al României nu se aplică taxe de tranzit.
În condiţiile actuale, prin aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, în domeniul
vamal se aplică şi în ţara noastră Codul Vamal Comunitar.
Taxele vamale practicate de o ţară sunt cuprinse într-un document numit tarif vamal,
care este componenta principală a regimului vamal al unei ţări.Tariful vamal este un act
normativ care prevede în formă tabelară, sub forma unei liste sau catalog nomenclatorul
produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau
grupe de produse.
Mărfurile provenite din Uniunea Europeană nu mai sunt supuse taxelor vamale, datorită
Sistemul
vamal în funcţionării Pieţei Comune Europene, în schimb, pentru mărfurile provenite din teritoriile
Uniunea extracomunitare se percep taxe vamale comune la nivelul întregii Uniunii Europene,
Europeană indiferent de statul în care are loc importul. Din 1999 în uniune s-a introdus versiunea

29
 elecronică a Tarifului Vamal Comun, numită TARIC, ce conţine, pe lângă nomenclatura
produselor şi taxele vamale aferente acestora, toate prevedrile legale aplicabile la vămuirea
unui bun anume la intrarea în Uniunea Vamală Europeană.

5.1. PLĂTITORII TAXELOR VAMALE DE IMPORT

Plătitori ai taxelor vamale sunt persoanele juridice în al căror obiect de activitate sunt
prevăzute operaţiuni de import, precum şi persoanele fizice autorizate să efectueze astfel de
operaţiuni.
Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în
circuitul economic. La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de
vămuire şi de încasare a datoriei vamale aferente drepturilor de import (taxe vamale, taxe pe
valoarea adăugată, accizele şi orice alte sume care se cuvin statului).
Prin excepţie6, se acordă scutiri de taxe vamale pentru importul următoarelor categorii
de bunuri:
a) Ajutoare şi donaţii cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic, primite de
organizaţii şi asociaţii nonprofit;
b) Bunurile străine care devin, potrivit legii, proprietatea statului;
c) Mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare, de reclamă şi
documentare;
d) Alte bunuri prevăzute în legi sau în hotărâri ale Guvernului.
Pentru ca aceste bunuri să beneficieze de scutire de taxe vamale, trebuie să în-
deplinească următoarele condiţii:
• să fie trimise de expeditor către destinatar fără nici un fel de obligaţii de plată;
• să nu facă obiectul unor comercializări ulterioare;
• să nu fie utilizate pentru prestaţii aducătoare de venituri către terţi;
• să fie cuprinse în patrimoniul persoanei juridice şi înregistrate în evidenţa
contabilă proprie.
De asemenea, este scutit7 de taxe vamale importul următoarelor categorii de bunuri:
• bunurile de origine comunitară;
• bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele necores-
punzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de garanţie;
• bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;
• bunurile din import, destinate a fi utilizate de asociaţii familiale şi unităţi din
sectorul meşteşugăresc, agricol şi al industriei mici, în cadrul unor programe şi
acţiuni de ajutorare şi dezvoltare a activităţilor, finanţate de către guvernele
străine în baza unor acorduri sau tratate încheiate cu România.
Cotele de impunere sunt prevăzute în Tariful vamal de import al Uniunii Europene
(TARIC) şi sunt exprimate în procente (diferenţiate pe mărfuri sau grupe de mărfuri, care fac
obiectul taxării: mărfuri agroalimentare, industriale, produse finite, materii prime etc.),
aplicabile la baza de calcul exprimată în lei8. Tariful vamal este cel în vigoare la data
înregistrării declaraţiei pentru stabilirea valorii în vamă. În general, taxele vamale de import
pentru produsele finite sunt mai mari decât cele pentru materiile prime şi semifabricate.
Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă a mărfurilor importate.
Valoarea Acestea se determină şi se declară de către importatori, direct sau prin reprezentanţii autorizaţi
în vamă ai acestora, care sunt obligaţi să depună la biroul vamal, împreună cu celelalte documente
6 Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României.
7
OUG nr. 30 din 25 martie 1999 pentru modificarea OG nr. 26 din 1993 privind tariful vamal de import al României.
8
Taxele vamale reprezintă venituri poprii ale Bugetului Uniunii Europene. Ele se colectează în statele membre
care, după ce îşi reţin 10% pentru cheltuielile administrative, le virează apoi către Bugetul Uniunii Europene.

30
 necesare vămuirii, o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau alte
documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern aferente acesteia.
La valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost cuprinse în
preţul mărfii, se include (adaugă) următoarele:
• cheltuieli de transport al mărfurilor importate până la frontiera română (portul
sau locul de import care se află la frontieră);
• cheltuieli de încărcare, de descărcare şi de manipulare, conexe transportului
mărfurilor importate, aferente parcursului extern;
• costul asigurării pe parcursul extern.
Transformarea în lei a valorii în vamă se face la cursul de schimb stabilit şi comunicat
de Banca Naţională a României, în ultima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent.
Acest curs se utilizează pe toata durata anului următor, pentru declaraţiile vamale.

5.2. REGIMURI VAMALE PARTICULARE

Regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni cu titlu temporar, care au drept efect
suspendarea plăţii taxelor vamale. Pot fi plasate în regimurile vamale suspensive mărfuri,
indiferent de felul, cantitatea, originea, provenienţa sau destinaţia acestora. Excepţie fac acele
mărfuri care sunt supuse unor interdicţii sau restricţii din motive de ordine sau morală publică,
de protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor sau vegetalelor, de protecţie a
mediului înconjurător, de ocrotire a valorilor naţionale, artistice, istorice sau arheologice.
Regimul vamal suspensiv se acordă de autoritatea vamală, la cererea scrisă a titularului
operaţiunii comerciale, prin emiterea unei autorizaţii, prin care se fixează condiţiile de
derulare a regimului .
Autorizaţia se acordă persoanelor juridice române care pot asigura derularea
operaţiunilor pe baza declaraţiei vamale şi a documentelor necesare identificării mărfurilor
respective, cu condiţia ca autoritatea vamală să fie în măsură să efectueze supravegherea şi
controlul regimului vamal.
Regimurile vamale suspensive sunt următoarele:
• tranzitul vamal;
• antrepozitul vamal;
• perfecţionarea activă a mărfurilor;
• transformarea sub control vamal;
• admiterea temporară;
• perfecţionarea pasivă.
În cazul regimurilor vamale de antrepozit şi de admitere temporară, mărfurile se
păstrează, cu condiţia ca ele să rămână pe toata durata regimului în proprietatea persoanelor
din străinătate.
O dată cu declaraţia vamală pentru mărfurile supuse unui regim vamal suspensiv
titularul operaţiunii este obligat să depună la biroul vamal şi o garanţie care să asigure plata
taxelor vamale şi a altor drepturi de import ce ar putea fi datorate.
În legătură cu evidenţa operaţiunilor şi a documentelor, trebuie menţionat că autoritatea
vamală şi titularii regimurilor vamale suspensive sunt obligaţi să ţină evidenţa operaţiunilor
până la încheierea acestora şi să păstreze documentele pe o perioadă de 5 ani de la data
acordării regimului vamal suspensiv.
a) Tranzitul vamal constă în transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt
Tranzitul birou vamal, fără ca acestea să fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică
vamal comercială. Mărfurile nevămuite la intrarea în ţară pot fi transportate în tranzit vamal pe
teritoriul României sub supraveghere vamală şi cu garantarea taxelor vamale.
Transportatorul mărfurilor, în calitate de titular de tranzit vamal, este obligat să depună

31
 la biroul vamal de plecare, direct sau prin reprezentant, o declaraţie vamală de tranzit, însoţită
de specificaţii, facturi sau alte documente, din care să rezulte valoarea mărfurilor tranzitate.
Dacă datele înscrise în declaraţia vamală de tranzit corespund cu cele din documentele de
transport şi din celelalte documente, biroul vamal de plecare acordă regimul de tranzit.
În cazul în care transportatorul nu prezintă mărfurile la biroul vamal de destinaţie în
termenul stabilit sau le prezintă cu lipsuri ori substituiri, declaraţia vamală de tranzit devine
titlu executoriu pentru plata taxelor vamale şi a drepturilor de import. De asemenea, sunt
supuse plăţii taxelor vamale mărfurile aflate în regim de tranzit vamal, care, din cauze
fortuite, se valorifică pe teritoriul României.
b) Antrepozit vamal reprezintă locul aprobat de autoritatea vamală, aflat sub controlul
acesteia, în care mărfurile pot fi depozitate. Antrepozitele vamale pot fi înfiinţate numai de
persoane juridice române, pe baza aprobării date de autoritatea vamală.
Autorizaţia de antrepozit vamal poate fi revocată când nu mai sunt îndeplinite condiţiile
avute în vedere la acordarea autorizaţiei sau dacă autoritatea vamală constată că antrepozitul
vamal nu mai este suficient utilizat pentru a justifica menţinerea acestuia.
Titularul de antrepozit (deţinătorul antrepozitului vamal) este administratorul sau
gestionarul mărfurilor depozitate în acesta, iar antrepozitarul este titularul operaţiunii de plasare
(titularul declaraţiei vamale) a mărfurilor sub regim vamal de antrepozit.
Antrepozitul vamal poate fi public sau privat. Antrepozitul public este destinat
depozitării de mărfuri de către orice persoană, iar antrepozitul privat este destinat depozitării
mărfurilor de către cel căruia îi aparţine depozitul. Faţă de autoritatea vamală, deţinătorul
antrepozitului este obligat să îndeplinească condiţiile de organizare şi funcţionare a
antrepozitului vamal, să asigure supravegherea mărfurilor, astfel încât să nu fie posibilă
sustragerea acestora de sub control vamal şi, de asemenea, să respecte normele privind
conservarea mărfurilor depozitate.
În antrepozitul vamal se permite intrarea mărfurilor străine înainte ca ele să fie supuse
obligaţiei de plată a datoriei vamale sau unor măsuri de politică comercială, precum şi a
mărfurilor româneşti vămuite, care sunt depozitate până la expedierea lor în străinătate. În
Antrepozitul cazul în care o marfă se scoate din antrepozitul vamal pentru a fi vămuită la export,
vamal cheltuielile de antrepozitare, inclusiv cele de conservare, nu se adaugă la valoarea în vamă.
În perioada de antrepozit vamal nu pot fi efectuate alte operaţiuni decât cele de
ambalare, de marcare sau de testare în vederea pregătirii pentru vânzare.
Pentru mărfurile nevămuite aflate în antrepozit, autoritatea vamală poate cere de-
ţinătorului de antrepozit să constituie o garanţie care să asigure plata drepturilor de import
aferent acestora.
Regimul de antrepozit vamal se poate încheia de titularul regimului de antrepozit vamal
prin: importul mărfurilor, plasarea mărfurilor sub alt regim vamal suspensiv, reexportul
mărfurilor antrepozitate, exportul mărfurilor române, abandonarea în favoarea statului şi
distrugerea mărfurilor sub control vamal. În cazul distrugerii, totale sau parţiale, din cauze de
forţă majoră sau caz fortuit a unor mărfuri plasate sub regim vamal de antrepozit, acestea se
scot din evidenţă pe baza documentelor justificative, legal întocmite, prezentate autorităţii
vamale de către antrepozitar sau, după caz, de deţinătorul depozitului.
c) Regimul de perfecţionare activă constă în suspendarea, pe teritoriul României, la
una sau mai multe operaţiuni de transformare sau prelucrare a:
Perfecţionarea • mărfurilor străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal al României, sub
pasivă formă de produse compensatoare, fără a face obiectul încasării drepturilor de import.
• mărfurilor importate, introduse în circuitul economic, dacă ele sunt exportate în afara
teritoriului României sub formă de produse compensatoare. În acest caz, regimul de
perfecţionare activă se efectuează cu încasarea drepturilor de import şi restituirea
acestora la efectuarea exportului (perfecţionare activă cu restituirea taxelor vamale).

32
 În regimul de perfecţionare activă se pot face următoarele operaţiuni:
• prelucrarea mărfurilor, inclusiv montajul, asamblarea şi adaptarea lor la alte
mărfuri;
• transformarea mărfurilor;
• repararea mărfurilor, inclusiv remontarea în forma iniţială;
La încheierea regimului de perfecţionare activă, titularul acestuia are obligaţia să
depună la biroul vamal care are în evidenţă operaţiunea, sau la un alt birou vamal, o declaraţie
vamală de încheiere a regimului de perfecţionare activă. În cazul în care încheierea se face la
un alt birou vamal, acesta este obligat să transmită în termen de 15 zile, biroului vamal care a
aprobat plasarea mărfurilor sub acest regim, un exemplar al declaraţiei vamale de încheiere.
d) Regimul de transformare sub control vamal permite folosirea, pe teritoriul Ro-
mâniei, fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea de măsuri de politică comercială, de
mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le transformă felul sau starea iniţială.
Produsele rezultate, numite produse transformate, se introduc în circuitul economic cu plata
drepturilor de import.
Lista mărfurilor care pot fi plasate sub regim de transformare sub control vamal este
stabilită prin hotărâre de Guvern.
Transformarea Plasarea mărfurilor sub regim de transformare sub control vamal, se poate face
sub control numai de persoanele juridice române, pe baza autorizaţiei eliberate de Direcţia regională
vamal vamală.
Termenul de valabilitate al autorizaţiei pentru transformarea sub control vamal se
fixează, în funcţie de complexitatea operaţiunii, fără a depăşii doi ani. Acest termen poate fi
prelungit, la cererea temeinic justificată a titularului autorizaţiei introdusă în cadrul
termenului iniţial.
La întocmirea declaraţiei vamale în detaliu de încheiere a regimului se ţine seama de
cantitatea mărfurilor străine corespunzătoare produselor transformate, prin aplicarea ratei de
randament, precum şi de cantitatea mărfurilor străine rămase în stare iniţială, care urmează a
face obiectul unei alte destinaţii vamale. Rata de randament sau modul de determinare a acestei
rate se fixează de titularul operaţiunii pe baza datelor de producţie sub rezerva verificării
ulterioare de către autorităţile vamale.
e) Regimul de admitere temporară permite utilizarea pe teritoriul României, cu exo-
nerarea totală sau parţială de drepturi de import şi fără aplicarea măsurilor de politică
comercială, a mărfurilor destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor
normale.
Regimul de admitere temporară poate fi autorizat atunci când sunt îndeplinite condiţiile
pentru identificarea naturii mărfurilor străine. Autorizaţia se eliberează de birourile vamale la
cererea persoanei care, direct sau prin intermediul altei persoane, utilizează mărfuri străine.
Lista bunurilor admise în regim de admitere temporară cu exonerare totală de taxe
vamale fiind numeroasă, vom prezenta cu titlul de exemplu următoarele categorii:
Admiterea a) Materialul profesional reprezentând materialul de presă, de radiodifuziune, de
temporară televiziune sau cinematografie necesar reprezentanţilor de presă, radiodifuziune, televiziune
sau altor persoane stabilite în străinătate care intră temporar în România pentru a realiza
reportaje, înregistrări, emisiuni, filme în cadrul unor programe determinate şi care se reîntorc
în străinătate;
b) Bunurile destinate a fi prezentate sau utilizate la expoziţii, târguri, congrese sau alte
manifestări similare;
c) Materialul pedagogic şi ştiinţific precum şi piesele de schimb şi accesoriile, uneltele
şi sculele concepute pentru întreţinerea, controlul, calibrarea sau repararea materialului
pedagogic şi ştiinţific destinate instituţiilor autorizate;

33
 d) Materialul medico-chirurgical şi de laborator destinat spitalelor sau instituţiilor
sanitare, cu condiţia ca materialul să facă obiectul unei trimiteri ocazionale cu titlu gratuit şi
să fie destinat stabiliri de diagnostice sau în scopuri terapeutice;
e) Materialele destinate a fi utilizate pentru înlăturarea efectelor unei catastrofe care
afectează teritoriul României, cu condiţia ca materialele să fie trimise cu titlu gratuit şi să fie
destinate autorităţilor de stat.
La încheierea regimului de admitere temporară, titularul acestuia depune la biroul
vamal desemnat în autorizaţie o declaraţie vamală de încheiere. Aceasta se întocmeşte cu
respectarea dispoziţiilor stabilite pentru destinaţia vamală ce urmează a fi dată bunurilor aflate
sub regimul de admitere temporară.
Regimul de admitere temporară se consideră încheiat şi prin abandonarea în favoarea
statului a bunurilor, mărfurilor şi mijloacelor de transport pe bază de declaraţie de abandon,
fără ca statul să fie obligat să suporte eventualele datorii care grevează bunurile abandonate.
f) Regimul de perfecţionare pasivă, permite exportul temporar de mărfuri româneşti în
afara teritoriului ţării, în vederea supunerii acestora unor operaţiuni de transformare sau de
prelucrare şi ulterior, a importului produselor astfel rezultate, cu exonerarea totală sau parţială
de drepturi de import. Produsele compensatoare sunt produsele rezultate în urma procesului
de perfecţionare pasivă.
Exportul temporar de mărfuri româneşti, în vederea perfecţionării pasive, este supus
Perfecţionarea aceloraşi măsuri de politică comercială care se aplică exportului definitiv de mărfuri. La
pasivă exportul definitiv de mărfuri nu se încasează taxe vamale.
Regimul de perfecţionare pasivă poate avea ca obiect repararea de mărfuri. Când
operaţiunea de perfecţionare pasivă constă în repararea mărfurilor importate, care ulterior se
constată a fi defecte sau se defectează în perioada de garanţie, reimportul lor se efectuează cu
exonerarea totală de taxe vamale şi alte drepturi de import, dacă se dovedeşte că repararea a
fost efectuată gratuit.
Regimul de perfecţionare pasiva se poate realiza şi prin înlocuirea unei mărfi importate,
atunci când în locul produsului compensator se importă un produs de înlocuire de acelaşi
standard.
Termenul în care se încheie operaţiunea de perfecţionare pasivă se stabileşte de biroul
vamal în declaraţia vamală de plasare sub acest regim, ţinându-se seama de durata necesară
pentru realizarea operaţiunii de perfecţionare pasivă. La încheierea regimului, titularul
acestuia depune la biroul vamal care are în evidenţă operaţiunea, o declaraţie vamală de
încheiere a regimului de perfecţionare pasivă.

5.3. FORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGAŢIEI VAMALE

CONTROLUL VAMAL

În cazul mărfurilor importate pentru care legea prevede drepturi de import, precum şi în
cazul plasării mărfurilor într-un regim de admitere temporară cu exonerarea parţială de
drepturi de import, datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale.
Datoria vamală ia naştere şi în următoarele cazuri:
• neexecutarea unei obligaţii care rezultă din păstrarea mărfurilor în depozit
temporar necesar, pentru care se datorează drepturi de import;
• neîndeplinirea uneia dintre condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost
plasate;
• utilizarea mărfurilor în alte scopuri decât cele stabilite pentru a beneficia de
scutiri, exceptări sau reduceri de taxe vamale.

34
 Momentul naşterii datoriei vamale este acela în care sau produs situaţiile prezentate
mai sus iar debitorul este titularul depozitului necesar cu caracter temporar sau al regimului
vamal sub care a fost plasată marfa.
Datoria Cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul
vamală naşterii datoriei vamale. Dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se
naşte datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii
mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie
care face să se nască o datorie vamală.
Pentru asigurarea plăţii datoriei vamale, autoritatea vamală are dreptul să ceară
constituirea unei garanţii vamale. Garanţia se depune de către debitorul vamal sau, cu acordul
autorităţii vamale, de către o terţă persoană.
Garanţia poate fi constituită printr-un depozit bănesc, sau printr-o scrisoare de garanţie
Garanţia
vamală bancară emisă de o bancă agreată de autoritatea vamală.
În cazuri temeinic justificate, Direcţia Generală a Vămilor poate acorda scutiri de la
obligaţia garantării datoriei vamale9 pentru următoarele categorii de bunuri:
• bunuri ce fac obiectul unor acorduri guvernamentale;
• materiile prime, materialele şi accesoriile trimise de clienţii externi în vederea
executării de comenzi de export pentru aceeaşi clienţi;
• navele, aeronavele, elicopterele, locomotivele şi vagoanele de cale ferată, plasate
în regim vamal de perfecţionare activă;
• mărfurile plasate în regim vamal de tranzit;
• mărfurile exceptate de la plata taxelor vamale.
Stingerea datoriei vamale se poate realiza prin:
• plata sau achitarea acesteia;
• renunţarea la încasare, atunci când se constată că este nedatorată;
• anularea ca o consecinţă a anulării declaraţiei vamale;
Stingerea • împlinirea termenului de prescripţie extinctivă;
datoriei
vamale
• insolvabilitatea debitorului, constatată pe cale judecătorească;
• confiscarea definitivă a mărfurilor;
• distrugerea mărfurilor din dispoziţia autorităţii vamale sau abandonarea acestora
în favoarea statului, înainte de acordarea liberului de vamă;
• distrugerea sau pierderea mărfurilor, datorită forţei majore sau cazului fortuit,
înainte de acordarea liberului de vamă;
• scăderea cantitativă a mărfurilor, datorită unor factori naturali, pentru partea
corespunzătoare procentului de scădere, numai dacă aceasta s-a produs înainte
de acordarea liberului de vamă.
Datoria vamală se achită înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul regimurilor
vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal suspensiv se încheie în termen.
Plata taxelor vamale se face de către importator sau de către comisionarul în vamă, în
contul unităţii care a efectuat vămuirea, prin folosirea formelor şi instrumentelor de decontare,
care asigură cu anticipaţie sumele necesare efectuării plăţilor. Plata taxelor vamale constituie,
de altfel, condiţia obligatorie pentru acordarea liberului de vamă la import.
Liberul de vamă se acordă după efectuarea operaţiunii de vămuire. Pentru aceasta,
importatorii au obligaţia să depună la birourile vamale (din interiorul ţării sau de la frontieră),
unde au fost prezentate mărfurile, o declaraţie vamală în detaliu însoţită de următoarele
documente:
• documentul de transport al mărfurilor;
• factura, în original sau în copie;
9
Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 1046 din 21 septembrie 1999 privind scutirea de la obligaţia garantării datoriei vamale.

35
 • declaraţia de valoare în vamă;
• documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau a altor măsuri
derogatorii la regimul tarifar de bază;
• orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale
specifice, care reglementează importul mărfurilor declarate;
• codul fiscal al titularului;
Controlul vamal exercitat în momentul vămuirii bunurilor are drept scop prevenirea
încălcării reglementarilor vamale şi stricta respectare a condiţiilor şi termenelor legale,
precum şi descoperirea fraudelor vamale. Acesta poate fi realizat atât prin verificarea
documentelor necesare vămuirii, cât şi sub forma controlului fizic.
Controlul documentar constă în verificarea:
Controlul vamal • corectitudinii completării declaraţiei vamale;
documentar • existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală;
• concordanţei între datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din
documentele anexate;
• legalitatea documentelor anexate.
Controlul fizic al bunurilor importate constă în identificarea acestora pe baza declaraţiei
vamale, însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta.
În situaţia în care nu sunt indicii temeinice de fraudă, controlul vamal fizic al mărfurilor
Controlul
fizic vamal se efectuează numai pe bază de documente.
După efectuarea formalităţilor de vămuire, în vederea acordării liberului de vamă la
import, autoritatea vamală verifică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în
declaraţia vamală;
• cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport, şi în facturi corespunde
cu cea din declaraţia vamală;
• clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă, felul, numărul şi data
instrumentului de plată sunt înscrise corect.
Controlul vamal ulterior al operaţiunilor, se exercită pe o perioadă de cinci ani de la
data acordării liberului de vamă, în scopul prevenirii, combaterii şi sancţionării fraudei în
domeniul vamal.
În cadrul controlului ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi
evidenţe financiar-contabile care au legătura directă sau indirectă cu bunurile importate. De
asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Dacă în urma controlului ulterior se constată că s-au încălcat reglementările vamale,
autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia măsuri de încasare,
respectiv de restituire a acestora. Astfel, diferenţele în plus se restituie titularului în termen de
30 de zile de la data constatării, iar diferenţele în minus urmează a fi achitate în termen de
şapte zile de la data comunicării.
Neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale, în termen de şapte zile,
atrage suportarea de majorări de întârziere, precum şi interzicerea efectuării altor operaţiuni
de vămuire, până la achitarea datoriei vamale.

36
 5.4. REGIMUL VAMAL APLICABIL CĂLĂTORILOR
ŞI ALTOR PERSOANE FIZICE

Călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot

introduce şi scoate din ţară bunurile aflate în bagajele personale (bagaje însoţite sau
neînsoţite) fără a fi supuşi taxelor vamale, în condiţiile şi în limitele stabilite prin hotărâre a
Guvernului. Această hotărâre ţine seama de acordurile şi convenţiile internaţionale la care
România este parte.
Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative şi valorice prevăzute în
hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export o taxă vamală
unică de 20%, aplicată la valoarea în vamă.
Valoarea în vamă se stabileşte de Ministerul Finanţelor prin aprobarea Listei de valori
unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse, deoarece bunurile introduse sau scoase
din ţară, de călători şi alte persoane fizice stabilite în România sau în străinătate nu fac
obiectul unor operaţiuni comerciale.
Biroul vamal este autorizat să determine, prin asimilare, valoarea în vamă, luând în
considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare (potrivit listei de
valori unice).
Pot fi introduse sau scoase din ţară, fără plata taxelor vamale, în condiţiile stabilite prin
convenţiile internaţionale la care România este parte şi pe bază de reciprocitate, bunurile
destinate: uzului oficial al misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, folosinţei personale a
membrilor cu statut diplomatic ai misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, cât şi a
membrilor familiilor acestora.
De asemenea, pot fi introduse temporar în ţară, cu scutire de plata taxelor vamale,
autovehicule pentru uzul oficial al misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, precum şi
pentru folosinţa membrilor personalului acestora şi a familiilor lor. Aceasta este permisă în
limitele avizate de Ministerul Afacerilor Externe, pe bază de reciprocitate sau în condiţiile
stabilite prin înţelegeri internaţionale.
În cazul în care la verificările ulterioare se constată că taxele vamale nu au fost corect
determinate, se procedează în mod similar importului de bunuri.
5.5. PLÂNGERILE ŞI CONTESTAŢIILE VAMALE
SANCŢIUNILE APLICATE PLĂTITORILOR DE TAXE VAMALE

În situaţia în care, în cadrul aplicării reglementărilor vamale, autoritatea vamală emite

acte care pot leza drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice sau juridice care
efectuează operaţiuni supuse vămuirii, acestea se pot adresa cu plângeri autorităţii vamale
care a emis actele respective.
Autoritatea vamală sesizată cu plângerea este obligată să o soluţioneze şi să comunice
petiţionarului rezultatul în termen de 30 de zile de la data înregistrării plângerii.
În termen de 15 zile de la comunicarea rezultatului plângerii, persoanele fizice sau
juridice nemulţumite de soluţionarea plângerii, se pot adresa cu contestaţii la Direcţia
regională vamală ierarhic superioară. Aceasta este obligată ca, în termen de 30 zile de la
înregistrarea contestaţiei, să o soluţioneze.
Contestaţiile şi căile de atac în materie vamală sunt supuse taxelor de timbru de 1% din
cuantumul taxelor vamale, fără a fi mai mici de 10.000 lei.
Când încălcarea reglementarilor vamale constituie, după caz, contravenţie sau
infracţiune, autoritatea vamală este obligată să aplice sancţiunile contravenţionale sau să
sesizeze organele de urmărire penală.
Contravenţiile se constată de către autoritatea vamală în incintele vamale şi în orice alte
locuri unde se desfăşoară operaţiuni sub supraveghere vamală.

37
 Contravenţiile se sancţionează cu amendă cuprinsă între 100.000 lei şi 1.000.000 lei, în
funcţie de gravitatea faptelor.
Exemple de fapte care constituie contravenţie:
a) Nedepunerea la autoritatea vamală de frontieră sau de interior, de către transportator
ori reprezentantul acestuia, a documentelor însoţitoare ale mijloacelor de transport aflate în
trafic internaţional şi a documentelor privind mărfurile transportate cu acestea;
Contravenţii b) Încercarea de sustragere sau sustragerea de la vămuire a oricăror bunuri supuse
în domeniul regimului vamal sau care urmează să fie supuse unui regim vamal, caz în care bunurile se
vamal confiscă sau atunci când nu mai pot fi identificate, contravenientul este obligat la plata
contravalorii acestora;
c) Înstrăinarea sub orice formă a bunurilor aflate în tranzit vamal, caz în care bunurile
înstrăinate se confiscă sau atunci când nu mai pot fi identificate, titularul operaţiunii de tranzit
este obligat la plata contravalorii acestora;
d) Nedeclararea mărfurilor la import în termenele legale;
e) Neîndeplinirea obligaţiei de a declara autorităţii vamale modificarea destinaţiei
bunurilor faţă de scopul declarat la plasarea mărfurilor sub un anume regim, caz în care
bunurile se confiscă.
f) Refuzul titularului operaţiunii de vămuire sau reprezentantului acestuia de a pune
la dispoziţia autorităţilor vamale registrele şi corespondenţa, actele justificative, bi-
lanţurile contabile şi alte documente necesare în vederea efectuării controlului vamal;
Împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contra-
venientul poate formula plângere în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se
depune la autoritatea vamală din care face parte agentul constatator şi care în termen de 5
zile o va înainta la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia.
Infracţiunile cuprinse în Legea pentru Codul vamal al României, referitoare la
persoanele juridice sunt:
a) Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale,
care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă. Aceste fapte constituie
infracţiune de folosire de acte nereale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi;
b) Prezentarea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau
comerciale falsificate. Aceasta constituie infracţiune de folosire de acte falsificate şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În privinţa persoanelor fizice, constituie infracţiuni următoarele fapte:
• trecerea peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal
de mărfuri sau de alte bunuri. Aceasta reprezintă infracţiune de contrabandă şi se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi;
• trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a armelor, muniţiilor, materialelor
explozive sau radioactive, produselor şi substanţelor stupefiante şi psihotrope,
produselor şi substanţelor toxice etc. Această infracţiune de contrabandă
calificată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor
drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare.

38
 TEMA 6-7-8-9-10. IMPOZITELE DIRECTE

CONŢINUT

6.1. Impozitul pe profitul societăţilor comerciale

6.2. Impozitul pe veniturile realizate din România de către persoane fizice şi juridice
nerezidente
6.3. Impozitul pe venit
6.4. Impozitele şi taxele locale

REZUMAT

Impozitele directe reprezintă cea mai veche formă de impunere şi se referă la prelevări
fiscale care au incidenţă imediată asupra capacităţii contributive şi se stabileşte nominal, în
sarcina persoanelor fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile (averea) acestora pe baza
cotelor de impozit prevăzute de actele normative.
Impozitele directe se deosebesc de cele indirecte prin asietă, cota de impunere, modul
de încasare, prin repercusiunea lor asupra contribuabililor şi a veniturilor bugetare. În funcţie
de natura materiei impozabile asupra cărora se aşează impozitele directe se grupează în:
a) Impozite reale (pe obiecte sau activitate), care nu ţin seama de situaţia personală a
subiectului impozabil, ceia ce creează stări de inechitate fiscală şi cuprinde o serie de impozite
şi taxe ca: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale,
comerciale, profesii libere etc.
b) Impozitele personale (subiective) şi care ţin seama de calitatea subiectului şi obiec-
tului impozabil şi care se referă cu deosebire la impozitul pe venit şi la impozitul pe avere atât
la persoane fizice cât şi la persoane juridice.

OBIECTIVE

• Deprinderea tipurilor de impozite directe, cu definirea acestora;

• Determinarea modului de calcul al acestora, a bazei de aplicare a impozitelor.

6.1. IMPOZITUL PE PROFITUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Profitul este câştigul obţinut de către persoane fizice sau juridice atunci când veniturile
totale obţinute din activităţile economice desfăşurate într-o perioadă de timp depăşesc
cheltuielile totale ocazionate cu obţinerea veniturilor respective. Profitul, după modul lui de
determinare, poate fi:
a) Profitul brut sau contabil este acea parte din veniturile totale care rămâne după
scăderea tuturor cheltuielilor ocazionate şi permise de legislaţia în vigoare cu realizarea veni-
turilor respective obţinute de un agent economic într-o perioadă de timp (este
reprezentat de soldul creditor al contului 121).
b) Profitul impozabil reprezintă profitul brut corectat conform reglementărilor fiscale
în vigoare la un moment dat, prin scăderea veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor
nedeductibile fiscal;.
c) Profitul net este acea parte a profitului brut care rămâne după scăderea impozitului
pe profit datorat, şi reprezintă capitalul propriu rămas la dispoziţia investitorilor după un an de
activitate.

39
 Profitul mai poate fi legal sau ilegal, în funcţie de modul în care au fost respectate
normativele în vigoare, privind corectitudinea calculării şi a achitării obligaţiilor fiscale faţă
de bugetul statului.
Impozitul pe profit este un impozit direct, subiectiv ce se percepe de la persoanele
juridice sau fizice ce sunt înregistrate în România, prin aplicarea unei cote de impozit asupra
profitului impozabil obţinut de aceştia în cursul unui an fiscal.
Plătitorii impozitului pe profit, denumiţi şi contribuabili, sunt:
a) Persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât din
România, cât şi din străinătate. În această categorie de contribuabili se cuprind: societăţile
comerciale, indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate, inclusiv cele
cu participare de capital străin sau cu capital integral străin, regiile autonome indiferent de
subordonare;; societăţile agricole; organizaţiile cooperatiste; instituţiile financiare şi de credit şi
alte persoane juridice române;
b) Persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în
România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent10, cum ar fi: companii,
fundaţii, organizaţii, trusturi sau orice alte entităţi similare;
c) Persoanele fizice şi juridice române, partenere într-un contract de asociere care nu dă
naştere unei persoane juridice, pentru profitul realizat, caz în care impozitul datorat de persoana
fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică;
Se supun aceloraşi prevederi toate persoanele juridice si fizice române care participă în
orice asociere cu persoane juridice române ce se bazează pe împărţirea între asociaţi a
profiturilor rezultate din activitatea desfăşurată.
De la plata impozitului pe profit sunt exceptate:
a) Trezoreria statului pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul
Scutiri de la
general al trezoreriei, instituţiile publice pentru fondurile publice constituite şi disponibilităţile
plata realizate şi utilizate conform legii privind finanţele publice;
impozitului b) Persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţiile, fundaţiile, organizaţiile sindicale,
pe profit cultele religioase, partidele politice, precum şi altele), care obţin venituri din cotizaţii,
contribuţii băneşti în bani sau în natură, donaţii, sponsorizări, dobânzile şi dividendele
obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din asemenea venituri şi din alte venituri de
aceeaşi natură;
c) Cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate special organizate, potrivit
legii11;
d) Fundaţiile testamentare şi cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate special
organizate potrivit legii;
e) Instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate provizoriu,
pentru veniturile realizate din activitatea de învăţământ12;
f) Asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice pentru veniturile obţinute
din activităţile economice13;
g) Banca Naţională a României.
Dacă însă persoanele juridice de genul celor prezentate mai sus desfăşoară activităţi
economice cu scopul obţinerii de profit, devin plătitori de impozit pentru veniturile pe care le
realizează.

10
Prin sediu permanent se înţelege, în temeiul legii, locul prin intermediul căruia orice activitate a unei persoane
juridice sau fizice străine este total sau parţial condusă direct sau prin intermediul unui agent dependent
11
Aici se include unităţile din cooperaţia meşteşugărească şi de consum, unde sunt organizate locuri de muncă,
special amenajate, unde îşi desfăşoară activitatea persoane handicapate sau invalide cu drept de muncă
12
, cu condiţia utilizării lor în scopul dezvoltării bazei tehnico-materiale
13
care sunt utilizate în vederea îmbunătăţirii confortului şi a eficienţei clădirii sau pentru întreţinerea şi repararea
proprietăţii comune

40
 Profitul impozabil se determină cu relaţia:

Calculul profitului Pri = VT– Vni – [CT – Cned]

impozabil
în care: Pri – profitul impozabil; CT – cheltuieli totale; VT – veniturile totale; Vni –
venituri neimpozabile; Cned – cheltuieli nedeductibile

În mod detaliat, veniturile înregistrate în contabilitate vor trebui să cuprindă:

Structura a) Venituri din exploatare cum sunt cele din vânzări de produse, mărfuri, servicii
veniturilor
prestate, lucrări executate şi din alte activităţi, din producţia stocată, din producţia de
societăţii
imobilizări, din subvenţii de exploatare, precum şi orice alte venituri sau câştiguri din
exploatare;
b) Venituri financiare care cuprind venituri din participaţii, titluri de plasament,
acţiuni, diferenţe de curs valutar, dobânzi, scontări, creanţe imobilizate, alte venituri
financiare;
c) venituri extraordinare e încasate din operaţiuni de gestiune (despăgubiri şi pe-
nalităţi) din operaţiuni de capital (subvenţii pentru investiţii virate la venituri din cedarea
activelor) şi alte venituri de acest fel.
Legislaţia în vigoare prevede şi unele venituri neimpozabile, printre care amintim:
• dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică
română sau străină;
• diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea
unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile;
• veniturile, respectiv cheltuielile rezultate din anularea datoriilor sau din încasarea
creanţelor, după caz, ca urmare a transferului de acţiuni sau de părţi sociale de la Fondul
Proprietăţii de Stat, conform convenţiilor;
• rambursările de cheltuieli nedeductibile, precum şi veniturile rezultate din anularea
provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sau veniturile realizate din stornarea
ori recuperarea unor cheltuieli nedeductibile.
În mod corespunzător, cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor vor trebui să
cuprindă:
a) Cheltuieli de exploatare, respectiv cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri,
cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi, cheltuieli de personal, cheltuieli cu
Structura impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, alte cheltuieli de exploatare, inclusiv cheltuielile
cheltuielilor
societăţii privind impozitul pe profit;
b) Cheltuieli financiare, care cuprind: cheltuieli pentru titlurile de plasament cedate,
cheltuieli din diferenţe de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile, pierderi din creanţe legate de
participaţii, alte cheltuieli financiare;
c) Cheltuieli extraordinare respectiv cheltuielile privind operaţiunile de capital şi cele
din operaţiunile de gestiune (amenzi, penalizări, confiscări de mărfuri etc.).
Pentru determinarea profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile cu
condiţia să fie aferente realizării profitului şi în limitele prevederilor legale. În cazul în care o
cheltuială priveşte mai multe activităţi, ea se repartizează pe fiecare din aceste activităţi.
Există însă anumite cheltuieli expres prevăzute de lege care nu sunt deductibile printre
care menţionăm:
• cheltuielile cu impozitul pe profit, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii pre-
cedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele plătite în străinătate. Sunt ne-
deductibile şi impozitele cu reţinere la sursă plătite în numele persoanelor fizice şi
juridice ca nerezidente pentru veniturile realizate în România;

41
 • amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile datorate către autorităţile
române, potrivit prevederilor legale, altele decât cele prevăzute în contracte economice;
Cheltuieli
nedeductibile
• cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate din
fiscal totalul veniturilor şi cheltuielilor aferente, mai puţin cheltuielile cu impozitul pe profit şi
cheltuielile de protocol ;
• cheltuielile cu diurna care depăşesc 2,5 ori limitele legale stabilite
pentru instituţiile publice;
• cheltuielile privind bunurile, de natura stocurilor constatate lipsă din
gestiune sau degradate şi neimputabile, precum şi pentru activele corporale pentru care
nu au fost încheiate contracte de asigurare;
• cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit
Legii contabilităţii, condiţiile de document justificativ;
• cheltuielile de sponsorizare peste limitele prevăzute de normele legale în vigoare;
• cheltuieli sociale ce depăşesc 2% din cuantumul cheltuielilor salariale ale unităţii;
• cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultanţă, în situaţia în care
nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii în
legătură cu natura acestora.

Cota de Calculul impozitului pe profit

impozit Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu
pe profit
unele excepţii14.
Evidenţa impozitului pe profit se face prin înregistrările contabile uzuale (contul 441) şi
în Registrul de evidenţă fiscală, document cu regim special înregistrat la organele fiscale
competente.

Conform prevederilor din Legii nr. 571/2003 privind codul fiscal, plata impozitului pe
profit se face astfel:
a) contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele
din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozit pe profit
anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie
faţă de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al
Termene anului pentru care se efectuează plăţile anticipate. Termenul până la care se efectuează plata
de impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit (15
declarare
şi plată a
aprilie al anului viitor);
impozitul b) contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. A), au obligaţia de a declara şi plăti
ui pe impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare
profit trimestrului pentru care se calculează impozitul. Începând cu anul 2012, aceşti contribuabili
pot alege să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru contribuabilii menţionaţi la lit.
A).
c) Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual,
până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul.
d) Contribuabilii care obţin venituri majoritar din cultura cerealelor şi a plantelor
tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual,
până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul
e) Pentru societăţile fără personalitate juridică şi persoanele fizice nerezidente (pentru
activităţile desfăşurate în România), sarcina determinării reţinerii şi virării impozitului, revine

14
Vezi art.38 CF

42
 persoanelor respective, aplicând cota unică de 16% la profitul impozabil şi achitat până la 25
a lunii următoare pentru trimestrul curent încheiat.

6.1.1 Prevederi speciale privind impozitul pe venitul persoanelor juridice în România

6.1.1.1 Impozitul pe venitul microintreprinerilor

Pentru microîntreprinderi până în anul 2009, se putea opta pentru plata impozitului pe
profitul impozabil sau pentru calculul şi plata Impozitului pe venitul microintreprinderilor,
care în 2007 era de 2%, în 2008 este de 2,5% şi în anul 2009 de 3% din totalul cifrei de
afaceri obţinute în anul anterior cu exepţia veniturilor din variaţia stocurilor şi producţia de
imobilizări corporale şi necorporale. Impozitul a fost abrogat începând cu anul 2010.

De menţionat că o firmă pentru a se încadra în categoria de microîntreprindere, trebuia

să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
a) Să realizeze venituri, altele decît cele din consultanţă şi manegement, în proporţie
de peste 80% din veniturile totale;
b) Are de la unu până la nouă salariaţi;
c) A realizat în anul anterior venituri care nu depăşesc echivalentul în lei a 100.000
Caracteristicile euro;
micro-
intreprinderilor d) Capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,
autorităţile locale şi instituţiile publice.
În prezent, impozitarea pe venitul microintreprinderilor se realizează în cotă de 3 %,
respectiv 1% în funcție de condițiile impuse de legislațiaa în vigoare.

6.1.1.2 Impozitul minim

În perioada 1.06.2009 – 30.09.2010 la calculul impozitului pe profit s-a aplicat o cotă

minimă de impozit prevăzută în tabele ce determinau o valoare fixă a impozitului pe profit
datorat, chiar dacă firma obţinea pierdere fiscală. „În cazul cărora impozitul pe profit este mai
mic decât suma impozitului minim pentru tranşa de venituri totale corespunzătoare,
contribuabilii sunt obligaţi la plata impozitului impozitului minim, stabilit în funcţie de
veniturile totale înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, la nivelul acestei
sume.15
În anul 2010 normele ce fac legătura cu acest impozit prevăd: contribuabilii care, până
la data de 30 septembrie 2010 inclusiv, au fost obligaţi la plata impozitului minim au
obligaţia de a declara şi de a plăti impozitul pe profit, respectiv de a efectua plata anticipată,
după caz, aferente trimestrului III al anului 2010, până la data de 25 octombrie 2010, potrivit
prevederilor în vigoare la data de 30 septembrie 2010, după această dată calculând impozit pe
profit după prevederile din codul fiscal.

Declararea impozitului pe profit în decursul anului se face trimestrial până la data de

Declaraţiile 25 a lunii viitoare trimestrului de declarat prin intermediul „Declaraţie privind obligaţiile de
privind plată la bugetul de stat- 100”, ce constituie titlu de creanţă. Calculul definitiv şi declararea
impozitul pe impozitului pe profit datorat anual se face prin intermediul „Declaraţiei privind Impozitul pe
profit profit – 101”. Declaraţia se depune la organele Administraţiei Fiscale până în data de 25
martie a anului următor celui de plată.

15
OG 34/2009

43
 Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din
profiturile impozabile obţinute în următorii (5)-716ani consecutivi Recuperarea
Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a
pierderii anuale impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării
acestora.

În cazul în care orice sumă reprezentând obligaţia fiscală nu este plătită la data stabilită,
Contravenţii contribuabilul este obligat la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, nivelul dobânzii
referitoare la de întârziere este de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere şi poate fi modificat prin legea
evidenţa bugetară anuală17.
impozitului Termenul de prescripţie în legătură cu stingerea obligaţiilor privind impozitul pe
pe profit
profit şi a celorlalte obligaţii adiacente este de 5 ani de la data când a expirat termenul.
Printre faptele referitoare la impozitul pe profit care se sancţionează contravenţional amintim:
• depunerea declaraţiei de impunere peste termenul prevăzut, nefurnizarea informaţiilor
necesare pentru a determina obligaţia fiscală ;
• neplata în întregime a impozitului stabilit la data prevăzută ;
• neplata impozitului stabilit prin reţinere la sursă.
Amenzile stabilite pentru abaterile de mai sus trebuie plătite în termen de 5 zile de la
rămânerea definitivă a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

6.2. IMPOZITUL PE VENITURILE REALIZATE ÎN ROMÂNIA

DE CĂTRE PERSOANE FIZICE ŞI JURIDICE NEREZIDENTE

Impozitul datorat bugetului de stat de către persoanele nerezidente, pentru veniturile

realizate în România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri
folosindu-se următoarele cote de impozit:
a) 10% pentru veniturile de dobânzi şi dividende plătite nerezidenţilor, dacă
beneficiarul efectiv al acestor venituri este o persoană juridică rezidentă într-un stat membru
U.E.. Această cotă se aplică în perioada de tranziţie a intrării României în U.E. şi până la
31.12.2010, cu condiţia ca beneficiarul efectiv al dobânzilor sau revedenţelor să deţină minim
25% din valoarea/numărul titlurilor de participare la persoana juridică română pe o perioadă
neîntreruptă de cel puţin 2 ani.
b) 20%, în cazul premiilor în bani şi/sau în natură, acordate la concursurile organizate
în orice domeniu, altele decât cele plătite cu titlu de salarii, şi în cazul veniturilor obţinute din
jocuri de noroc practicate în România;
c) 16% pentru orice alte venituri impozabile obţinute în România;
Începând cu data de 01,01,2011 veniturile din dobânzi sau redevenţe obţinute din
România de persoane juridice rezidente în statele membre ale U.E. sunt scutite de impozit
dacă beneficiarul efectiv deţine minim 25% valoarea/numărul titlurilor de participare la
persoana română pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin 2 ani.
Calculul impozitului se face aplicând cotele de mai sus asupra veniturilor brute plătite
nerezidenţilor, transformate în lei la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca
Naţională a României, din ziua precedentă celei în care plătitorul devenit a efectuat
ordonanţarea plăţii către nerezident.
Sunt scutite de la plata impozitului dobânzile plătite la creditele, respectiv împru-
muturile externe contractate şi garantate de Guvernul României, de Banca Naţională a
României, de unităţile administrativ-teritoriale, de instituţiile financiare şi de băncile
desemnate ca agent al statului.

16
începând cu anul 2009
17
OUG 39/2010

44
 De asemenea, sunt scutite dobânzile plătite la creditele externe contractate direct sau
prin emisiunile de titluri sau obligaţiuni de către băncile cu capital majoritar de stat, precum şi
cele aferente emisiunilor de titluri de stat pe piaţa internă şi externă de capital.
Plătitorii care reţin impozitul din veniturile realizate de persoanele nerezidente din
România au o serie de obligaţii şi drepturi, dar li se aplică şi unele sancţiuni în caz de
nerespectare a legii.
Astfel, plătitorii de venituri sunt obligaţi ca, în momentul când efectuează plata
venitului la extern, să prezinte organelor bancare documentul prin care se dispune vărsarea la
bugetul de stat a impozitului datorat sau o declaraţie pe propria răspundere a persoanei
autorizate, care a semnat documentul de plată a venitului la extern, atunci când venitul
Obligaţiile
plătitorilor respectiv este exonerat de la impunere în România.
Organele teritoriale de control fiscal ale Ministerului Finanţelor fac controale pe-
riodice, prin intermediul cărora constată unele nereguli, urmăresc şi încasează diferenţele de
impozit, majorările de întârziere aferente şi penalităţile stabilite.
În urma acestor procese-verbale încheiate de organele de control, plătitorii de impozit
pot face obiecţii, pot depune contestaţii şi plângeri, care se soluţionează de organele legate în
materie.
Organele Ministerului Finanţelor soluţionează şi obiecţiile, contestaţiile şi plângerile
formulate în legătură cu penalităţile stabilite.
Pentru unele abateri de la aplicarea legii sunt aplicate şi unele sancţiuni. Astfel, în cazul în
care impozitul datorat nu s-a plătit la termen se calculează majorări de întârziere. În acelaşi context
nereţinerea la sursă a impozitului datorat sau nevărsarea acestuia la bugetul de stat se sancţionează
cu o penalitate de 100% din impozitul ce trebuie reţinut sau vărsat, având regimul juridic şi
procedura fiscală aplicabile în economie.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitului şi a penalităţii reglementate prin
actul normativ ce instituie acest impozit este de 5 ani, de la data când trebuie efectuată plata
impozitului, a majorărilor de întârziere sau a penalităţilor, după caz.

6.3. IMPOZITUL PE VENIT

Impozitul pe venit este prezentat în conformitate cu reglementările în vigoare (H.G.

138/29.12.2004 pentru modificarea şi completarea legii nr. 571/2003 privind codul fiscal),
începând cu anul 2005 se aplică cota unică de impozitare a veniturilor de 16%, şi a legii nr.
343/2006 pentru modificarea şi complectarea legii nr. 571/2003 privind codul fiscal cu
aplicabilitate din anul 2007.
A) Sfera de cuprindere a plătitorilor impozitului pe venit:
Venituri
supuse • activităţi independente;
impozitării • venituri din salarii;
• venituri din cedarea în folosinţă a bunurilor;
• venituri din pensii
• venituri din activităţi agricole;
• venituri din premii şi jocuri de noroc şi alte venituri (câştiguri primite de la
societăţi de asigurări, onorarii din activităţi de arbitraj comercial), etc.
Plătitorii impozitului pe venit sunt:
a) Persoana fizică română cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute atât din
România, cât şi din străinătate;
b) Persoana fizică română fără domiciliul în România, pentru veniturile obţinute din
România, prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriului României sau într-o perioadă
ce depăşeşte în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul
calendaristic vizat;

45
 c) Persoana fizică străină, pentru veniturile obţinute din România, prin intermediul unei
baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte în total 183 de zile în
orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul calendaristic vizat;
d) Persoanele fizice române fără domiciliul în România, precum şi persoanele fizice
străine, care realizează venituri din România, în alte condiţii decât cele menţionate la punctele
b) şi c), potrivit convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
Nu sunt considerate venituri impozabile şi nu se impozitează următoarele venituri:
• ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetele locale şi din alte fonduri publice;
• sumele încasate din asigurări de bunuri, de accident, de risc profesional şi din altele
similare, primite drept compensaţie pentru paguba suportată;
• sumele primite ca despăgubiri pentru pagubele suportate ca urmare a calamităţilor
naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau de deces;
Venituri • sumele fixe de îngrijire primite pentru pensionarii care au fost încadraţi în gradul 1 de
neimpozabile invaliditate;
• bonurile de valoare care reprezintă contravaloarea cupoanelor acordate gratuit
persoanelor fizice în temeiul unor legi;
• contravaloarea unor bunuri şi materiale acordate personalului angajat, cum ar fi:
echipamentele tehnice, echipamentul individual de protecţie şi de lucru, alimentaţia de
protecţie, medicamentele şi materialele igienico-sanitare;
• sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări sau mecenat;
• sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de natura celor de transport, cazare,
indemnizaţiei sau diurnei acordate pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în
ţară şi în străinătate;
• bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau
perfecţionare profesională în cadrul instituţionalizat;
• veniturile obţinute de corespondenţii de presă străini, cu condiţia reciprocităţii;
• premiile şi orice alte avantaje în bani şi/sau în natură, obţinute de elevi şi studenţi la
concursuri interne şi internaţionale;
• sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe
unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost
desfăcute, ca urmare a concedierilor colective, acordate potrivit legii;
• veniturile reprezentând avantajele în bani şi/sau în natură acordate persoanelor cu
handicap, veteranilor de război, invalizilor şi văduvelor de război, accidentaţilor de
război în afara serviciului ordonat, persoanelor persecutate din motive politice.

B) Determinarea şi impozitarea veniturilor din activităţi independente.

În sfera de cuprindere a veniturilor din activităţi independente se cuprind următoarele
categorii de venituri: veniturile din activităţi comerciale; veniturile din exercitarea de profesii
libere; veniturile obţinute din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
Tipuri de intelectuală, realizate în mod individual sau prin asociere.
activităţi În calitate de plătitori ai acestui impozit intră persoanele fizice române şi străine care
independente
realizează venituri din sursele de mai sus, în mod individual sau asociate pe baza unui
contract de asociere, încheiat în vederea realizării de activităţi producătoare de venit, asociere
care nu dă naştere unei persoane juridice.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din fapte de comerţ de către
persoane fizice sau asociaţii fără personalitate juridică, din prestări de servicii, altele decât
cele realizate din profesii liberale, precum şi cele obţinute din practicarea unei meserii.

46
 Constituie venituri din profesii libere veniturile din: exercitarea profesiilor medicale, de
avocat, de notar, de auditor financiar, de consultant fiscal, de expert contabil şi contabil
autorizat, de arhitect sau alte profesii prevăzute de lege.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală
provenite din brevete de invenţii, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, din
dreptul de autor etc.
Pentru determinarea bazei impozabile se folosesc două metode, şi anume:
B1) Determinarea venitului net al activităţii independente în sistem real, se face pe
baza datelor din contabilitatea organizată în partida simplă, ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri.
Venitul brut cuprinde, de asemenea, sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor
în natură, cu excepţia sumelor primite sub forma de credite bancare sau de împrumuturi de la
persoane fizice sau juridice.
Nu sunt considerate deductibile următoarele categorii de cheltuieli:
• amenzile, majorările de întârziere şi penalităţile, altele decât cele de natură
contractuală;
• donaţiile de orice fel;
• cheltuielile de sponsorizare sau mecenat, care depăşesc limitele prevăzute de lege;
• cheltuielile pentru protocol, care depăşesc limita legală;
• cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradate şi
neimputabile;
• sumele sau valoarea bunurilor confiscate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în
vigoare;
Atât veniturile, cât şi cheltuielile realizate în monedă străină se evaluează în lei, la
cursul de schimb valutar din momentul încasării, respectiv al plăţii.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să organizeze
şi să conducă contabilitate în partidă simplă, cu respectarea reglementărilor în vigoare
Contabilitatea
în partidă privind evidenţa contabilă, şi să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-
simplă inventar şi alte documente contabile prevăzute de legislaţia în materie.

B2) Determinarea venitului net pe baza normelor de venit stabilite de Ministerul

Finanţelor.
Opţiunea contribuabililor de a se stabili venitul net din activităţi independente pe ba-
ză de norme de venit net anual sau pe baza datelor reale din evidenţa contabilă este în
funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Astfel, contribuabilii care realizează venituri din
activităţi independente şi îşi desfăşoară activitatea singuri, într-un punct fix sau ambulant, fără
salariaţi sau colaboratori, determină venitul net pe bază de norme de venit
În acest sens, Ministerul Finanţelor a stabilit nomenclatorul activităţilor independente
Normele de pentru care venitul net se poate determina pe bază de norme de venit. Organele fiscale
venit pentru
competente au obligaţia publicării acestor date, anual, în cursul trimestrului IV al anului
activităţile
independente anterior celui în care urmează a se aplica (suma reprezentând venitul net şi nivelul plăţilor
anticipate în contul impozitului anual).
Contribuabilii impuşi pe baza normelor de venit care îşi exercită activitatea numai o
parte din an, determină venitul net, aferent perioadei efectiv lucrate, prin raportarea normei
anuale de venit la 365 de zile, iar rezultatul se înmulţeşte cu numărul zilelor de activitate.

B3) Reţinerea la sursă a impozitului reprezentând plăţi anticipate pentru unele

venituri din activităţi independente
Se reţine la sursă impozitul pentru veniturile din următoarele activităţi independente
aplicându-se o cotă de impozit în valoare de 10% din venitul brut:

47
 • venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
Venituri cu
reţinera la • venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;
sursă • venituri din activităţi desfăşurate pe bază de contract de agent, comision;
a impozitului • venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile încheiate
potrivit Codului civil;
• venituri din activităţi de expertiză contabilă, tehnică, juridică etc.
Impozitul se calculează, se reţine şi se virează la bugetul de stat de către plătitor (la sursă)
până în data de 25 a lunii următoarecelei în care s-a plătit venitul.

C) Impozitul pe venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi din investiţii.

C1) Veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor cuprind veniturile în bani şi/sau în
natură provenite din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Aceste venituri se stabilesc pe baza contactului
încheiat între părţi, în formă scrisă şi înregistrat la organul fiscal competent în termen de 15
Impozitul pe zile de la data încheierii acestuia. Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea
chirii folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la
sfârşitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în categoria
venituri din activităţi independente.
Determinarea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor se face scăzând din venitul
brut a unei cote de cheltuieli de 25%, aplicată la venitul brut, reprezentând cheltuieli
deductibile aferente venitului.
Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor încasate în bani şi/sau echivalentul în lei al
veniturilor în natura realizate de proprietar, uzufructuar, sau alt deţinător legal. Venitul brut se
majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina
proprietarului, uzufructuarului sau altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte
contractantă.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se impozitează cu cota de impozitare de
16%. Impozitul datorat se plăteşte ca plăţi anticipate
Impozitul pe venituri din investiţii se referă la :dividende, veniturile impozabile din
dobândă, câştiguri din transferul titlurilor de valoare, venituri din operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valută la termen şi venituri din lichidări sau dizolvări de persoane juridice.
C2)Veniturile din dividende. Dividendul este orice distribuire făcută de o persoană
juridică, în bani şi/sau în natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor din profitul stabilit pe
baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi. Se cuprind în această categorie
de venit, în vederea impunerii, şi sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare
la fondurile închise de investiţii.
Veniturile sub formă de dividende distribuite, precum şi sumele primite ca urmare a
Impozitul deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii se impun cu o cotă de 5% din
pe suma acestora pentru persoanele juridice şi cu 5% pentru persoanele fizice
dividende Obligaţiile calculării, reţinerii şi vărsării impozitului pe veniturile sub formă de dividende
revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. În cazul
dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul
anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, termenul de plată a impozitului pe dividende este
până la data de 25 ianuarie a anului viitor.
C3)Veniturile din dobânzi sunt venituri obţinute din titluri de creanţe de orice natură şi
orice fel de sume cuvenite pentru folosirea banilor împrumutaţi, precum şi din titluri de
participare la fonduri deschise de investiţii, pentru care preţul de răscumpărare este mai mare
decât preţul de cumpărare. Se asimilează dobânzilor şi acea parte a sumelor asigurate obţinute
din asigurări de viaţă din produsele care au la bază principiul economisirii pure.
Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 16% din suma acestora. Pentru

48
 veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel
de venituri, prin stopaj la sursă, în momentul calculului acestora şi se virează de către aceştia
lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celor în care se face calculul dobânzii.
D) Impozite pe alte venituri. În cadrul altor venituri impozabile sunt cuprinse:
a) Veniturile din pensii, sunt impozitate numai pentru sumele ce depăşesc valoarea
lunară de 1.000. lei, cu o cotă de 16%. Impozitarea se face lunar odată cu efectuarea plăţii prin
reţinere la sursă şi care se decontează la bugetul de stat lunar până în data de 25 a lunii
următoare pentru care se face plata pensiei.
b) Venituri din activităţi agricole se impozitează cu cota de 16% dar numai a acelor
venituri care se realizează din: cultivarea şi valorificare florilor, a legumelor şi zarzavaturilor
în sere şi solare special amenajate, din cultivarea şi valorificarea arbuştilor, a plantelor
decorative şi a ciupercilor; a veniturilor din exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole.
Veniturile nete din aceste activităţi agricole sunt stabilite pe baza de norme de venit de
către direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului agriculturii, pădurilor şi Dezvoltării
rurale şi se aprobă de către direcţiile generale teritoriale ale finanţelor publice până cel mai
târziu la 31 mai a anului pentru care se aplică normele şi care se stabilesc pe unitatea de
suprafaţă.
c) Veniturile din premii şi din jocuri de noroc se impun astfel:
• veniturile din premii dintr-un singur concurs se impun prin reţinerea la sursă cu o cotă
de 16% aplicată asupra venitului net;
• veniturile din jocurile de noroc se impun prin reţinerea la sursă cu o cotă de 25%
aplicată asupra venitului net.
De menţionat că: nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii în bani sau natură
sub valoarea sumei neimpozabile de 600 lei pentru fiecare concurs, realizat de acelaşi
organizator sau plătitor. Obligaţia calculării, reţinerii şi decontării cu bugetul de stat revine
plătitorului.
d) Venituri din prime de asigurări şi onorarii din activităţile de arbitraj comercial
se impozitează cu cota de 16% din venitul brut, iar obligaţia de calcul, de reţinere şi de
decontare cu bugetul de stat revin plătitorilor.

Stabilirea venitului net anual impozabil

Baza de calcul a venitului impozabil este venitul anual net ca diferenţă între veniturile
totale şi cheltuielile deductibile din perioada respectivă.
Venitul net anual impozabil se stabileşte de către contribuabil pe fiecare sursă din
Venitul categoriile de venituri menţionate prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale
impozabil reportate şi se înscrie în declaraţia de impunere.
Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente,
cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole se reportează şi se completează cu
venituri obţinute din aceeaşi sursă de venit din următorii 5 ani fiscali
Stabilirea plăţilor anticipate de impozit
Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din cedarea folosinţei
bunurilor, cu excepţia veniturilor din arendare, precum şi venituri din activităţi agricole sunt
obligaţi să efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de impozit, exceptându-se cazul
veniturilor pentru care plăţile anticipate se stabilesc prin reţinere la sursă.
Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent pe fiecare sursă de venit,
luându-se ca bază de calcul venitul anual estimat sau venitul net realizat în anul
Efectuarea plăţilor precedent, după caz, prin emiterea unei decizii care se comunică contribuabililor,
anticipate din potrivit legii. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 15
impozitul pe venit
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

49
 Declaraţia de impunere
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi
agricole, determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie de impunere (D200)
la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului
următor celui de realizare a venitului. Declaraţia de impunere se completează pentru fiecare
sursă şi categorie de venit.
Nu se depun declaraţii de impunere pentru următoarele categorii de venituri:
Declaraţii a) venituri nete determinate pe bază de norme de venit, cu excepţia contribuabililor care
de au depus declaraţii de venit estimativ în luna decembrie şi pentru care nu s-au stabilit plăţi
impunere anticipate, conform legii;
b) venituri din cedarea folosinţei bunurilor prevăzute a căror impunere este finală;
c) venituri sub formă de salarii şi venituri asimilate salariilor, pentru care informaţiile
sunt cuprinse D205, care are regim de declaraţii de impozite şi taxe sau declaraţii lunare,
depuse de angajatori (Declaraţie privind veniturile datorate la bugetul de stat-D100 (până în
anul 2010 inclusiv vezi Tema VII), din 2011 impozitul pe salarii e declarat alături de
contribuţiile salariale prin declaraţia unică D112 ;
d) venituri din investiţii, precum şi venituri din premii şi din jocuri de noroc, a căror
impunere este finală;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activităţi agricole, a căror impunere este finală;
g) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
h) venituri din alte surse.

Impozitul pe venitul net anual impozabil/câştigul net anual impozabil datorat este
calculat de contribuabil, pe baza declaraţiei de impunere, prin aplicarea cotei de 16% asupra
venitului net anual impozabil/câştigului net anual impozabil din anul fiscal. Dacă un
contribuabil desfăşoară mai multe activităţi independente atunci venitul net se stabileşte pe
baza celei mai ridicate norme de venit.
Data de 25 mai inclusiv a fiecărui an fiscal se constituie atât termen de declarare, cât şi
Termenul de termen de plată a impozitului pe venit.
plată al
impozitului
pe venit E) Impozitul pe veniturile din salarii.
În calitate de plătitori ai impozitului pe venituri din salarii apar atât persoanele fizice
române angajate cu contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege.
Venituri din salarii, denumite în continuare salarii, sunt considerate toate veniturile în
bani şi în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de
forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Sunt asimilate salariile în vederea impozitului următoarele:
• indemnizaţiile din activităţi, ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite
potrivit legii;
Venituri • drepturile de soldă lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri şi alte drepturi ale
asimilate cadrelor militare, acordate potrivit legii;
salariilor • indemnizaţia lunară brutăprecum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la
companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome;
• indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de
asigurări sociale
• sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de

50
 administraţie şi în comisia de cenzori;
• alte drepturi şi indemnizaţii de natură salarială.
De menţionat că nu se includ la venituri salariale următoarele: ajutoarele de
înmormântare, ajutoarele pentru pierderile din calamităţi naturale, ajutoarele pentru boli grave
incurabile, ajutoarele pentru naştere, tichetele de masă, echipamentele de protecţie a muncii,
Venituri ce
nu sunt
uniformele obligatorii Cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai
aimilate angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor
salariilor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt
neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu orice ocazie din
cele de mai sus, nu depăşeşte 150 lei.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi
se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul salarial lunar se determină astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul
brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se
depăşească echivalentul în lei a 400 euro;
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei
de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de
realizare a acestora

Pentru edificarea modului de calcul a impozitului pe venituri obţinute din salarii se

impune efectuarea următoarelor operaţii:
1) Calculul drepturilor băneşti, care cuprinde:
a) Calcularea venitului salarial brut, în care intră:
• salariul de încadrare sau realizat;
• diverse sporuri: de vechime, noapte, condiţii periculoase de muncă etc;
• diverse indemnizaţii (ex:de conducere).
Salarul lunar brut Sal br = Sal tî + Sporuri s
unde:
Saltî = salariul tarifar de încadrare;
Sporuris = sporuri salariale suplimentare acordate de angajator salariatului

2) Baza de calcul a impozitului pe venituri de natura salarială (Bci) sau salarul

impozabilse calculează astfel :

Venitul salarial B C1 = Vbrsal − Contr T − DP − Cotiz − Cfpf

impozabil
unde:
Vbrsal = venitul brut din salarii; Vbrsal = Sal br + An
An = Avantaje în natură primite de salariat18;
ContrT = contribuţii sociale totale;
DP = deducerea personală;

utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii, în scop personal, cu
18

excepţia deplasării pe distanţă dus-întors de la domiciliu la locul de muncă; cazare, hrană, îmbrăcăminte,
personal pentru munci casnice, precum şi alte bunuri sau servicii oferite gratuit sau la un preţ mai mic decât
preţul pieţei; împrumuturi nerambursabile

51
 Cotiz = cotizaţia lunară la sindicat;
Cfp = contribuţia lunară la un fond de pensii private, în limita anuală a echivalentului
în lei a 400 euro

Deducerea personală (DP) este o facilitate fiscală ce se acordă persoanelor fizice care
au un venit lunar brut cuprins între 0 lei şi 3000 lei, în scopul micşorării bazei de impozitare.
Deducerile personale sunt degresive şi se acordă în funcţie de numărul persoanelor aflate în
întreţinerea salariatului, fiind prevăzute de lege, sub formă tabelară pentru tranşe salariale.
Persoane în întreţinere sunt considerate: soţ, soţie, copii şi alte rude până la gradul II ale
căror venituri lunare nu depăşesc 250 lei. Nu sunt considerate persoane în întreţinere nici
persoanele ce deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste 1ha în zonele colinare şi
de şes şi de 2ha în zonele montane.
Contribuţiile sociale totale reţinute de la angajaţi sunt reprezentate de :

ContrT = CAS + CASS +CFS

- CAS - contribuţia la asigurările sociale ( 10,5% Vbrsal);

- CASS - contribuţia la asigurările sociale de sănătate (5,5% Vbrsal);
- CFS – contribuţia la fondul de şomaj (0,5% Vbrsal)

3) Calculul impozitului pe salar

Impozitul I lunar 1 = c i sal  BC1
pe salarii

cisal = cota de impozit pe salar. (în prezent aplicându-se o cotă unică de 16%).

4) Se determină venitul salarial net obţinut de angajat:

Salarul net Vsal net = Vbrsal – ContrT – Is – AR

Venitul salarial net este suma efectivă primită de angajat după reţinerea din veniturile
salariale brute a contribuţiilor de asigurări sociale totale, a impozitului pe venitul salarial, a
cotizaţiei de sindicat şi a altor reţineri( AR) după caz (ex. dacă se mai reţin de pe statul de
plataă contribuţiile la pensiile private, rate, pensii alimentare sau alte reţineri).

Obligaţiile plătitorilor de venituri din salarii şi ale contribuabililor care realizează

venituri salariale.
Plătitorii de venituri din salarii au obligaţii cu privire la calcularea, reţinerea şi vărsarea
impozitului lunar, (calcularea impozitului anual şi regularizarea diferentelor, dacă e cazul). Ei
mai au obligaţia privind calculul şi plata contribuţiilor sociale adiacente veniturilor salariale
datorate altor organe ale statului şi declararea lor prin situaţii ce intră sub incidenţa legii (vezi
titlulVII).
a) Persoanele juridice şi fizice care efectuează plăţi de salarii sau alte venituri asi-
Obligaţiile milate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei
angajatorilor
luni, la data plăţii acestor venituri, precum şi vărsarea acestuia la bugetul de stat nu mai
târziu de data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se cuvin aceste drepturi.
b) Plătitorul de venituri are obligaţia să completeze formularele prevăzute de lege pe
întreaga durată de efectuare a plăţii salariilor ( din 2011 impozitul pe salarii e declarat alături
de contribuţiile salariale prin declaraţia unică D112) iar situaţia anuală e declarată începând cu
2013 prin D205, care are regim de declaraţie de impozite şi taxe, înlocuind fiţele fiscale.

52
 Sancţiuni aplicate în cazul impozitului pe veniturile din salarii. Constituie contravenţii
următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracţiuni:
a) Nerespectarea de către plătitori a dispoziţiilor legale privind procedura de întocmire
şi depunere a declaraţiilor de impozite;
b) Refuzul de a pune la dispoziţia organelor fiscale documentele privind modul de
calculare, reţinere şi de vărsare la bugetul de stat a impozitului pe salarii;
c) Stabilirea pentru personalul încadrat, prin încheierea unui contract individual de
muncă, a unui salariu de bază sub nivelul salariului minim pe economie;
d) Nefurnizarea de către contribuabili sau de către persoana împuternicită legal să îl
reprezinte, a informaţiilor, justificărilor sau explicaţiilor solicitate de organele fiscale;
e) Neprezentarea contribuabililor sau reprezentanţilor legali ai acestora la sediul unităţii
fiscale la data, ora şi locul fixate, la solicitarea scrisă a organului fiscal;
f) Neţinerea evidenţelor contabile şi a documentelor justificative la sediul social declarat
sau păstrarea acestora în condiţii improprii desfăşurării controlului fiscal;
g) Nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri asimilate a obligaţiilor privind
completarea şi păstrarea fişelor fiscale;
h) Netransmiterea fişelor fiscale la organul fiscal în a cărui rază teritorială angajatorul
îşi are sediul sau domiciliul;
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute de lege se fac de către
organele de specialitate din Ministerul Finanţelor şi de către unităţile sale teritoriale, în termen
Contravenţii
de 5 ani de la data săvârşirii faptelor respective.
Obiecţiile, contestaţiile şi plângerile formulate la actele de control sau de impunere ale
organelor fiscale cu privire la revizuirea şi încasarea impozitului, a majorărilor de întârziere şi a
amenzilor se soluţionează conform dispoziţiilor legale în materie.
Prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de
întârziere, precum şi de a constata contravenţii şi a aplica amenzi pentru faptele a căror
constatare şi sancţionare sunt, potrivit legii, de competenţa acestora, este următoarea:
• 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada
respectivă;
• 5 ani de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu
prevede obligaţia depunerii declaraţiei;
• 5 ani de la data comunicării către contribuabil a impozitului stabilit de organele fiscale
în condiţiile prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de impozite este
de 10 ani, în caz de evaziune fiscală.

6.4. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

Impozitele şi taxele locale reprezintă sursa principală de finanţare a nevoilor publice

locale şi în majoritatea lor sunt impozite directe după cum urmează:
Impozitul pe clădiri este instituit pentru clădirile proprietate a persoanelor fizice si-
tuate în municipii, oraşe şi comune, pentru clădirile persoanelor juridice particulare, precum şi
pentru clădirile proprietate a statului sau autorităţilor administrativ-teritoriale, ale regiilor au-
tonome, societăţilor comerciale, organizaţiilor cooperatiste, societăţilor agricole, asociaţiilor
familiale, precum şi cele ale organizaţiilor politice şi obşteşti, instituţiilor publice, fundaţiilor,
unităţilor de cult, sucursalele şi reprezentanţele autorizate să funcţioneze pe teritoriului
României aparţinând persoanelor fizice şi juridice străine, şi altele similare.
De regulă, subiectul impunerii coincide cu plătitorul impozitului şi este, în general,
proprietarul clădirii, indiferent de locul unde este situată şi de destinaţia acesteia. Există şi
unele derogări de la această regulă generală, şi anume:

53
 • pentru clădirile proprietate de stat aflate în administrare sau folosinţă, după caz, a
contribuabililor, în calitate de subiect al impunerii apar cei care le au în administrare sau
folosinţă;
• pentru clădirile care fac parte din fondul locativ de stat, subiect al impunerii este unitatea
care le administrează.
Baza de calcul o reprezintă valoarea impozabilă a clădirii care diferă în funcţie de
proprietarul clădirii ce poate fi o persoană fizică sau juridică.
Astfel pentru clădirile aparţinând persoanelor fizice, baza de impozitare o reprezintă
valoarea clădirii determinată pe baza normelor de evaluare stabilite pe m2 suprafaţă construită
diferenţiată în funcţie de felul, destinaţia şi locul unde sunt situate acestea.
Aceste norme sunt unitare pentru toate clădirile, diferenţierea făcându-se în funcţie de
structura de rezistenţă a clădirilor şi materialele din care sunt construite. Normele de evaluare
mai diferă şi în funcţie de gradul de confort, adică dacă sunt prevăzute sau nu cu instalaţii de
apă, canalizare, electrice, încălzire etc.
Aceste norme de evaluare şi impozitare sunt reglementate de Legea nr. 343/2006 cu
Calculul aplicabilitate din 2007.
impozitului Valorile impozabile pe m2 de suprafaţă construită-desfăşurată la clădirile şi alte
pe clădiri
pentru
construcţii aparţinând persoanelor fizice sunt prezentate în tabelul 6.1.
persoane La determinarea valorii impozabile se are în vedere suprafaţa utilă a locuinţei corectată
fizice cu un coeficient în funcţie de rangul localităţii şi de zona în cadrul localităţii, conform Legii
351/2001, ce prevede ierarhizarea localităţilor ţării pe următoarele ranguri: rangul 0 –
capitala României şi municipii de importanţă europeană; rangul 1 – municipii de importanţă
naţională; rangul 2 – municipii de importanţă interjudeţeană; rangul 3 – oraşe; rangul 4 –
sate reşedinţe de comună; rangul 5 – sate aparţinând comunelor, oraşelor şi municipiilor.
De asemenea, în cadrul localităţilor construcţiile se disting patru zone: A, B, C şi D
dinspre centru înspre periferie, astfel că, în funcţie de rangul localităţii şi în zona în care se
află clădirile, se stabilesc următorii coeficienţi de corectare a valorilor clădirilor prezentate în
tabelul 6.2.
Tabelul 6.1.
Nr Valoarea impozabilă în lei /mp
crt Felul şi destinaţia clădirilor şi altor Cu instalaţii de Fără instalaţii de apă
Delimitarea construcţii impozabile apă şi canalizare, şi canalizare, încăl-
zonelor în încălzire, electrice zire, electrice
cadrul
localităţilor Clădiri:
a) cu pereţi sau cadre din beton armat,
cu pereţi din cărămidă arsă, piatră na- 669 397
turală sau alte materiale fără cadre din
1
beton armat;
b) cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă,
vălătuci, faianţă şi din alte materiale 182 114
asemănătoare
Construcţii anexe-situate în corpul
principal al clădirii:
a) cu pereţi din cărămida arsă, piatră, 114 102
2
beton şi alte materiale asemănătoare;
b) cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă, 58 45
păiaţă, vălătuci etc.

54
 Tabel 6.2.
Zona/rang 0 1 2 3 4 5
A 2,6 2,5 2,4 2,3 1,1 1.05
B 2,5 2,4 2,3 2,2 1,05 1.00
C 2,4 2,3 2,2 2,1 1,0 0.95
D 2,3 2,2 2,1 2,0 0,95 0.90

Cota de impozitare se stabileşte prin hotărâre a consiliului local care poate fi cuprinsă
între 0,25 % şi 1,50%.
Impozitele şi taxele locale, stabilite în sume fixe se pot majora sau diminua, anual, de
către consiliile locale cu până la 20%.
Valoarea impozabilă a clădirii se reduce în funcţie de anul terminării astfel:
Reducerea valorii - cu 20% pentru clădirile cu o vechime de peste 50 de ani;
impozabile - cu 10% pentru clădirile cu o vechime între 30 şi 50 de ani
Majorarea bazei de impozitare se face în următoarele cazuri:
- Pentru clădirile care au o suprafaţă locuibilă de peste 150 m2 valoarea de
Majorarea bazei de impozitat se majorează cu 5% pentru fiecare 50 m2 .
impozitare - Persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează
un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează:
a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 300% pentru a treia clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
Clădirile vor fi condiderate în ordinea în care au fost dobândite.
Clădirile noi dobândite în cursul anului, indiferent sub ce formă, se impun cu începere de
la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. Impozitul se calculează
pe numele noului contribuabil. De asemenea clădirile demolate în condiţiile legii, clădirile
distruse şi cele transmise în administrarea sau după caz, în proprietatea altor contribuabili în
cursul anului se scad de la impunere cu începere de la data de întâi a lunii următoare cele în care
s-a produs una din aceste situaţii.
De la plata impozitului pe clădiri sunt exceptate următoarele categorii de clădiri şi
construcţii:
a) Clădirile instituţiilor publice, cu excepţia celor folosite în alte scopuri;
b) Clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură şi
arheologie, precum şi muzeele şi casele memoriale, cu excepţia spaţiilor acesteia folosite
pentru activităţi economice sau comerciale;
c) Clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşe de cult aparţinând cultelor
recunoscute de lege;
d) Construcţiile şi amenajările funerare din cimitire;
e) Construcţiile speciale, cum ar fi: sonde de ţiţei, gaze şi sare; platforme de foraj
marin; centrale hidroelectrice, termoelectrice, staţii de transformare, de conexiuni şi posturi de
transformare; centrale nuclearo-electrice; căi de rulare; galerii, puţuri de mină, coşuri de fum;
poduri, viaducte, apeducte, tuneluri; conducte pentru transportul produselor petroliere, gazelor
şi al lichidelor industriale.
Totodată, sunt scutiţi de la plata impozitului pe clădiri veteranii de război, văduve de
război, văduvele necăsătorite alte veteranilor de război.
Termenele Plata impozitului pe clădiri se face la primării în 2 rate semestriale(31.03, 30.09).
de plată Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri de către persoanele fizice se acordă
anumite bonificaţii, dacă plataimpozitului datorat pe întregul an se efectuează până la data de
15 martie a anului fiscal.

55
 Formula de calcul a impozitului pe clădiri cu destinaţie pe locuinţe pentru persoanele
fizice este:
Calculul I = Su x K x Ni x C-Dv
Impozitului
pe clădiri
în care: Su - suprafaţă utilă a clădirii în mp; K - coeficientul de corecţie în funcţie de
rangul localităţii şi zona construită; Ni - norma impozabilă de evaluare pe mp; C - cota
de impozit; Dv - deducerea valorică după vechimea construcţiei.
Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor juridice şi a altor contribuabili se calculează
Persoane juridice prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale care pot fi cuprinse între 0,5% şi 1,5%
asupra valorii de inventar a clădirilor, care a fost actualizată şi evidenţiată în
contabilitatea acestora. Impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au
înregistrat în evidenţa contabilă valoarea de inventar actualizată a clădirilor, în ultimii 3 ani se
calculează pe baza cotei stabilite între 5% si 10% de către consiliile locale.

Impozitul şi taxele pe terenuri alimentează bugetele locale, fiind instituite cu scopul

de a stimula diminuarea suprafeţelor utilizate în scopuri neagricole, precum şi cultivarea
spaţiilor disponibile. Subiectul impunerii îl constituie persoanele fizice şi persoanele juridice
proprietare de terenuri situate în municipii, oraşe şi localităţi componente ale acestora.
Conform Legii nr. 343/2006 cu începere din 2007 se plătesc taxele prezentate în tabelul
6.3:
Tabelul 6.3.
Categoria de folosinţă (teren intravilan pe zone) în lei/ha
A B C D
1 Teren cu construcţii 22 20 18 16
2 arabil 20 15 13 11
3 păşuni 15 13 11 9
4 fâneţe 15 13 11 9
5 vii 33 25 20 13
6 livezi 38 33 25 20
7 Păduri şi alte terenuri 20 15 13 11
cu vegetaţie forestieră
8 Terenuri cu apă 11 9 6 X
9 Drumuri şi căi ferate X X X X
10 Terenuri neproductive X X X X
Notă: Rangul localităţilor sunt cele menţionate şi la impozitul pe clădiri.

La terenurile intravilane prezentate pe categorii de folosinţă se vor aplica următorii

coeficienţi de corecţie a impozitului pe metri pătraţi, pe ranguri de localităţi.
În cazul unui teren extravilan indiferent de rangul localităţii, categoria de folosinţă
şi zona unde este situat impozitul pe teren este de 1 leu/ha.
Conform legislaţiei în vigoare, nu se datorează impozite şi taxe pe teren pentru:
• terenurile ocupate cu construcţii;
• terenurile aparţinând cultelor religioase recunoscute de lege;
• terenurile cimitirelor;
Terenuri scutite
de impozit
• terenurile instituţiilor de învăţământ autorizate provizoriu sau acreditate;
• trenurile aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţa instituţiei publice;
• terenurile care, prin natura lor, sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură,
inclusiv cele ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare etc.

56
 Consiliile locale hotărăsc pentru fiecare localitate zonele de teren intravilan şi ex-
travilan, precum şi gruparea lor pe zonele A, B, C şi D la intravilan şi pe zonele1, 2, 3 şi 4 la
Rangul terenurile extravilane.
localităţilor şi
împărţirea pe Pentru terenurile ocupate de persoanele juridice cu altă destinaţie decât agricultura se
zone stabileşte taxa pe teren astfel:
• pentru drumuri - 20 lei/km;
• pentru căi ferate normale - 30 lei/km;
• pentru căi ferate înguste - 20 lei/km.
Impozitul şi taxele pe teren se determină pe an şi se poate achita semestrial în cote
egale până la termenele stabilite de lege

Taxa asupra mijloacelor de transport. În calitate de plătitori ai taxei asupra mijloacelor

de transport apar persoanele juridice (regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat
ori cu participare străină etc.) şi persoanele fizice române sau străine care posedă mijloace de
transport pe apă.
În obiectul impunerii intră atât mijloacele de transport cu tracţiune mecanică (auto-
turisme, autobuze, autocamioane, autocare, tractoare etc.), cât şi mijloacele de transport pe
apă (luntre, poduri plutitoare, bacuri, bărci cu motor sau fără, şalupe, iahturi, vapoare etc.)
Taxa asupra mijloacelor de transport se stabileşte anual, în sume fixe cu anumite
particularităţi. Astfel, pentru mijloacele de transport cu tracţiune mecanică, baza de calcul
reprezintă capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare jumătate de litru cilindree sub 200
cmc sau fracţiune de jumătate l cilindree sub 200 cmc.
Această taxă este diferenţiată pe feluri de autovehicule, după cum urmează, exprimată
în lei/an/200 cmc în anul 2007 conform Legii nr. 343/2006:
Norme de calcul • autoturisme cu capacitate între 1600 şi 2000 cmc = 15 lei/tranşa de 200 cmc;
a impozitului • autoturisme cu capacitatea între 2001 şi 2600 cmc = 30 lei tranşa de 200 cmc;
auto
• autoturisme cu capacitatea între 2601 şi 3000 cmc = 60 lei tranşa de 200 cmc;
• autobuze, autocare, microbuze = 20 lei/tranşa, şi peste 3000cmc = 420 lei/tranşă
• autovehicule de până la 12 tone = 25 lei/tranşă
• motociclete, motorete şi scutere cu capacitate până la 1600 cmc = 7 lei/tranşă
• la autovehicule de transport marfă cu capacitate de peste 12 tone, taxa = 25 lei /tranşă.
Capacitatea cilindrică a motorului şi capacitatea remorcilor se dovedesc cu cartea de
identitate a autovehiculului, respectiv a remorcii, cu factura de cumpărare sau cu alte
documente legale .
Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă, care aparţin contribuabililor, se
Mijloace de stabileşte anual pentru fiecare mijloc de transport în parte, după cum urmează:
transport pe apa • luntre, bărci fără motor folosite în uz agrement personal = 15 lei/an;
• bărci fără motor folosite în alte scopuri = 40 lei/an;
• bărci cu motor = 150 lei/an;
Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a lunii în
care au fost dobândite, iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidenţele
organelor de poliţie sau ale căpităniilor porturilor, după caz, taxa se dă la scădere, începând cu
data de întâi a lunii în care a apărut una din aceste situaţii.
Dacă apar schimbări de domiciliu, proprietarii mijloacelor de transport supuse taxei, au
obligaţia să declare în termen de 30 de zile la organul fiscal de la vechiul domiciliu data
mutării şi noua adresă, în vederea înregistrării debitului la organul fiscal din noul domiciliu.
Scutirile de la plata taxei asupra mijloacelor de transport se acordă următoarelor
categorii de contribuabili: invalizi care deţin în proprietate autoturisme, motociclete, tricicluri
cu motor adaptate invalidităţii acestora.

57
 Există cazuri în care taxa asupra mijloacelor de transport se dă la scădere datorită în-
străinării sau radierii în timpul anului din evidenţele organelor de poliţie sau ale căpităniei
porturilor, după caz. Taxa stabilită pe numele vânzătorului se dă la scădere pe baza actului de
vânzare-cumpărare sau a certificatului de radiere din evidenţa organelor respective, începând
cu data de întâi a lunii în care a apărut una din aceste situaţii.
Taxa asupra mijloacelor de transport este anuală, dar se poate plăti şi semestrial în două
rate. Exemplu de calcul a taxei pentru mijloace de transport:
Pentru un autoturism cu capacitate cilindrică de 1930 cmc taxa anuală este de 1930/200
x 15 = 9.65 x 15 = 144.75 lei.
Pentru un autocamion de 10 t cu capacitatea cilindrică de 5350 cmc taxa se calculează
astfel: 5350 / 200 x 25 = 668,75 lei

În categoria alte impozite şi taxe locale sunt incluse:

a) Impozitul pe spectacole. Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice care organizează spectacole cu plată, manifestări artistice sau sportive,
activităţi artistice şi distractive de videotecă şi discotecă, denumite spectacole:
• instituţii artistice, cum sunt: teatre muzicale, teatre dramatice, de operă şi balet, de
estradă şi varietăţi, de păpuşi, filarmonicele, orchestrele simfonice de estradă, populare,
ansamblurile de cântece şi dansuri, fanfarele, circurile etc.
• agenţi economici care au în obiectul de activitate exploatarea şi difuzarea de filme
cinematografice pentru public;
• organizaţii sportive (cluburi şi asociaţii);
• instituţiile, organizaţiile obşteşti, societăţile comerciale, asociaţiile, fundaţiile,
cluburile care organizează în mod ocazional spectacole cu plată;
• persoane fizice autorizate să organizeze spectacole de teatru cu plată, operă, circ
competiţii sportive etc.;
• agenţii de impresariat artistic şi sportiv conduse de persoane fizice sau juridice,
precum şi alţi plătitori care nu sunt nominalizaţi în mod expres.
Atât obiectul impozabil, cât şi baza de calcul sunt reprezentate de valoarea încasărilor
rezultate din vânzarea biletelor de intrare şi abonamentelor, exclusiv valoarea timbrelor
instituite potrivit legii privind timbrul cinematografic, literar, teatral, muzical, folcloric şi cel
Baza de al artelor plastice. Biletele de intrare la spectacole sunt imprimate cu regim special, a căror
impozitare
tipărire, înregistrare, vânzare şi evidenţiere cade în sarcina organizatorilor de spectacole.
Cotele procentuale aplicate biletelor de intrare la spectacole sunt diferenţiate în funcţie de
specificul manifestaţiei desfăşurate, astfel: timbrul cinematografic este de 2% din preţul unui
bilet; timbrul teatral reprezintă 5% din preţul unui bilet; timbrul muzical şi folcloric este de
5% din preţul unui bilet şi 2% din preţul unui disc, casete video şi audio înregistrate.
Calculul impozitului pe spectacole se face prin aplicarea cotelor procentuale de impozit
asupra încasărilor totale, fără a se deduce vreo cheltuială din volumul încasărilor. Cheltuielile
cu privire la organizarea şi desfăşurarea spectacolelor se suportă din sumele rămase din
încasările efectuate după plata acestui impozit la buget.
b) Taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor de construcţii.
Sunt supuse unor taxe diferenţiate, avându-se în vedere valoarea construcţiilor sau a
instalaţiilor, suprafaţa terenurilor sau natura serviciilor prestate.
Astfel, pentru certificatul de urbanism, taxa este stabilită în lei, în funcţie de suprafaţa
terenurilor pentru care se solicită certificatul, astfel (conform codului fiscal).
Taxele prevăzute mai sus nu se datorează în cazul eliberării de autorizaţii pentru
lăcaşuri de cult, inclusiv construcţiile anexe ale acestora, precum şi pentru construcţiile ai
căror beneficiari sunt instituţii publice.

58
 c) Taxele pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afişaj şi reclamă. Persoanele
fizice, persoanele juridice, asociaţiile familiare, asociaţiile agricole, unităţile economice ale
unor persoane juridice, precum şi cele ale organizaţiilor politice şi obşteşti, instituţiile publice,
unităţile de cult etc., care folosesc mijloace de publicitate prin afişaj şi reclamă datorează o
serie de taxe, printre care menţionăm taxa pentru afişaj şi panouri se datorează cu o plată între
15 – 20 lei/mp şi pe an, în funcţie de dimensiunile afişului şi panoului;
Pentru firmele, reclamele, afişajele şi publicitatea realizate exclusiv într-o limbă străină,
taxele respective se majorează de 5 ori. Taxa de publicitate, afişaj şi reclamă datorată se
plăteşte anticipat la bugetul consiliului local în raza căruia se realizează publicitatea, afişajul
sau reclama. Dacă mijloacele de publicitate sau de reclamă au o durată mai mare de un an,
taxa se plăteşte în cursul lunii ianuarie a fiecărui an.
d) Taxa hotelieră. Persoanele fizice în vârstă de peste 18 ani, plătesc pentru şederea pe
o durată mai mare de 48 de ore, în staţiunile turistice declarate, conform legii, taxa pentru şe-
derea în staţiunile turistice stabilită de consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor,
după caz. Nu sunt supuşi la plata acestei taxe persoanele care au domiciliul în aceste localităţi,
cele aflate în deplasare, în interesul serviciului, turiştii cazaţi la cabanele turistice aflate în
afara staţiunilor turistice, persoanele cu handicap, pensionarii de orice fel, elevii şi studenţii.
Taxa hotelieră se încasează de către persoanele juridice, prin intermediul cărora se
realizează cazarea sau se face tratamentul balnear, o dată cu luarea în evidenţă a turiştilor şi se
varsă la bugetul consiliului local în termen de 10 zile de la această dată. În exercitarea
atribuţiunilor ce le revin în administrarea domeniului public şi privat al unităţilor
administrativ-teritoriale, consiliile locale sau judeţene, după caz, pot institui şi alte taxe, cum
ar fi: taxe pentru utilizarea locurilor publice; taxe pentru deţinerea în proprietate sau în
folosinţă, după caz, de utilaje autorizate să funcţioneze în scopul obţinerii de venit; taxa
pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură şi arheo-
logie, precum şi alte taxe. Sumele provenite din aceste taxe constituie venituri proprii ale
bugetelor locale.

59
 TEMA 11. OBLIGAŢIILE SOCIALE

CONŢINUT

7.1. Contribuţia la asigurările sociale (CAS)

7.2. Contribuţia la asigurări sociale de sănătate (CASS)
7.3. Contribuţiile angajatorilor

REZUMAT

Obligaţiile sociale reprezintă contribuţii aflate fie în sarcina angajatorului, fie în sarcina
angajatului. În primul caz, ele se regăsesc pe cheltuieli, iar în al doilea caz se reţin, la sursă,
din veniturile angajatului. Principalele obligaţii sociale sunt:

OBIECTIVE

• Definirea contribuţiilor sociale salariale;

• Determinarea modului de aplicare a cotelor contribuţiilor asupra bazei de calcul.

7.1. CONTRIBUŢIA LA ASIGURĂRILE SOCIALE (CAS)

Baza legală este Legea nr. 19/17.03.2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare inclusiv Legea nr. 571/2003 privind
codul fiscal. Principiile ce stau la baza organizării şi funcţionării sistemului public de asigurări
sociale sunt:
a) Principiul unicităţii, conform căruia statul organizează şi garantează sistemul
public de asigurări sociale, bazat pe aceleaşi norme de drept;
b) Principiul egalităţii, conform căruia se asigură tuturor participanţilor la sistemul
public de asigurări un tratament nediscriminatoriu privind drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege;
c) Principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi
asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) Principiul obligativităţii, conform căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia
de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
Principiile îndeplinirea obligaţiilor;
de e) Principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se con-
organizare a
asigurărilor
stituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul
sociale public;
publice f) Principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin sistemului public de asigurări;
g) Principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public
de asigurări, conform legii.
Rolul asigurărilor sociale decurge din prevederile constituţionale, ale Codului Muncii
privind dreptul la viaţă şi la muncă a cetăţenilor, stimulând reproducerea socială, contribuie la
progresul economiei naţionale şi la dezvoltarea activităţilor social-culturale. În principal, rolul
asigurărilor sociale se referă la: asigurarea pensiilor pentru munca depusă şi limita de vârstă; a
pensiei pentru pierderea capacităţii de muncă din cauze de accidente sau boli profesionale; a
pensiei pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de muncă; a pensiei de
urmaş; a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă; a prestaţiei pentru

60
 prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă (prin bilete de odihnă şi
tratament); a indemnizaţiei pentru maternitate şi pentru creşterea copilului sau îngrijirea
copilului bolnav; a ajutoarelor de deces etc.
Plătitorii (contribuabilii) la sistemul de asigurări sociale sunt atât persoane fizice în
caliaite de salariaţi, cât şi persoane juridice în calitate de angajatori.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, prin efectul legii, devin asiguraţi şi obligatoriu
plătitori în sisitemul public de asigurări sociale următoare persoane fizice: persoanele ce
desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă; persoanele ce-şi desfăşoară
activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori
judecătoreşti pe durata mandatului, precum şi membrii cooperaţiei mesteşugăreşti; persoanele
care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul fondului pentru plata
ajutorului de şomaj; persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu
cel puţin trei salarii medii brute pe economie.
Persoanele juridice plătitoare de CAS sunt unităţile angajatoare de personal cu contract
individual şi colectiv de muncă.
Baza de calcul al CAS se determină lunar şi distinct pentru persoanele fizice şi pentru
persoanele juridice astfel: pentru persoanele fizice (asigurate) este salariul individual lunar
brut realizat, inclusiv sporurile şi adaosurile reglementate de lege sau prin contractul colectiv
de muncă, sau venitul lunar asigurat prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare. Cotele
de CAS pentru anul 2020 sunt :
Cote de N = cota de contribuție pentru condiții normale de muncă (26,3%);
CAS D = cota de contribuție pentru condiții deosebite de muncă (31,3%);
S = cota de contribuție pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de
muncă (36,3%);
Baza de calcul al contribuției individuale de asigurări sociale (câștig brut realizat, dar nu
mai mult de 5 ori câștigul salarial mediu brut);
Termenele de plată a CAS-ului sunt cele care coincid cu termenele de plată a salariilor
lunare, dar nu mai târziu de 25 a lunii următoare.
Declararea asigurărilor sociale se face lunar, până în data de 25 a lunii următoare printr-o
declaraţie tip pe suport de hârtie şi electronic la Casele Judeţene de Pensii unde este arondată
societatea ( până în anul 2010 inclusiv) şi prin Declaraţia 112, privind asigurările sociale, la
Administraţiile Fiscale Locale, ce cuprinde toate obligaţiile privind asigurările sociale (atât
pentru asiguraţi cât şi datorate de unităţile angajatoare).

7.2. CONTRIBUŢIA LA ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE (CASS)

Contribuţiile la asigurările sociale de sănătate au ca bază legală Legea nr. 95/2006.

Categoriile de asiguraţi sunt în mod obligatoriu cetăţenii români cu domiciliul în
România şi cetăţenii străini şi apatrizii tot cu domiciliul în România, iar asiguraţii facultativi
sunt: membrii instituţiilor diplomatice acreditaţi în România, precum şi cetăţenii străini şi
apatrizii aflaţi temporar în ţară. De menţionat că sunt asiguraţi şi scutiţi de această plată:
• copii în vârstă de până la 18 ani;
• soţul, soţia, părinţii aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
• persoanele handicapate ce nu realizează venituri;
• pensionarii.
Persoanele asigurate pentru a putea beneficia de serviciile medicale au obligaţia să se
înscrie pe lista unui medic de familie şi să se prezinte la controalele profilactice şi periodice
stabilite prin contractul cadru.
Cote Plătitorii şi cotele de contribuţii la acest fond sunt pentru salariaţi de 10% din sa-
CASS lariile brute realizate lunar;

61
 Termenele de plată ale contribuţiilor la asigurările sociale de sănătate sunt 25 a lunii
următoare celei declarate.
Declararea contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate se face lunar, până în data
de 25 a lunii următoare printr-o declaraţie tip pe suport de hârtie şi electronic la Casele
Judeţene de Asigurări de Sănătate unde este arondată societatea (până în anul 2010 inclusiv) şi
prin Declaraţia 112, privind asigurările sociale, la Administraţiile Fiscale Locale, ce cuprinde
toate obligaţiile privind asigurările sociale (atât pentru asiguraţi cât şi datorate de unităţile
angajatoare).

7.3. CONTRIBUŢIILE ANGAJATORILOR

Contribuabilii obligaţi la plata contribuţiei asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:
a) persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,
pentru cetăţenii români, cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul sau reşedinţa în România, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile
în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la
care România este parte;
b) persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care
au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, şi care realizează în România venituri
din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei
europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de
securitate socială la care România este parte.
Cota contribuţiei asiguratorii pentru muncă este de 2,25%.
Prin excepţie de la prevederile alin. (1) din Codul Fiscal, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31
decembrie 2028 inclusiv, cota contribuţiei asiguratorii pentru muncă se reduce la nivelul cotei
care se face venit la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale constituit în baza Legii
nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor
salariale, cu modificările ulterioare, în cazul angajatorilor care desfăşoară activităţi în sectorul
construcţii şi care se încadrează în condiţiile prevăzute la art. 60 pct. 5.
Termenele de plată sunt cele care coincid cu termenele de plată a salariilor lunare, dar nu
mai târziu de 25 a lunii următoare.
Declararea se face lunar, până în data de 25 a lunii următoare printr-o declaraţie tip pe
suport de hârtie şi electronic la Casele Judeţene de Pensii unde este arondată societatea (până în
anul 2010 inclusiv) şi prin Declaraţia 112, privind asigurările sociale, la Administraţiile Fiscale
Locale, ce cuprinde toate obligaţiile privind asigurările sociale (atât pentru asiguraţi cât şi
datorate de unităţile angajatoare).

62
 Tema 12. PRESIUNEA ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ

CONŢINUT

8.1. Rata, nivelul şi limitele presiunii fiscale. Factorii ce influenţează presiunea fiscală
8.2. Conceptul de evaziune fiscală şi formele ei de manifestare
8.3. Cauzele evaziunii fiscale şi efectele ei
8.4. Amploarea, prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

REZUMAT

Presiunea fiscală semnifică cât de apăsătoare sunt impozitele sau, astfel spus, cât de mare
este povara fiscală ce apasă pe umerii contribuabililor.

OBIECTIVE

• Rata, nivelul şi limitele presiunii fiscale.

• Clasificarea factorilor ce influenţează presiunea fiscală
• Definirea conceptului de evaziune fiscală şi formele de manifestare
• Conceptul de evaziune fiscală şi formele ei de manifestare
• Amploarea, prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

8.1. RATA, NIVELUL ŞI LIMITELE PRESIUNII FISCALE.

Rata fiscalităţii măsoară presiunea fiscală şi se calculează la nivel global (naţional), la

nivelul firmei (agentul economic) şi la nivelul individului (contribuabilul persoană fizică). Ea
se exprimă procentual şi se calculează ca un raport în care la numărător se înscriu totalul
prelevărilor obligatorii către stat (impozite, taxe şi alte contribuţii obligatorii) iar la numitor se
înscrie baza de raportare (în general un tip de venit) PIB, cifra de afaceri (valoare adăugată)
sau veniturile individuale, în funcţie de nivelul economic la care se referă. Diferenţieri ale
ratei apar în funcţie de structura prelevărilor obligatorii luate în calcul.
Presiunea fiscală stricto-sensu se calculează luând în considerare doar prelevările
fiscale la bugetul statului (la bugetul central şi la bugetele locale). Ea nu reflectă însă
ansamblul obligaţiilor către stat şi întregul venit socializat.
Presiunea fiscală globală se stabileşte luându-se în considerare, pe lângă impozitele
şi taxele datorate bugetului central şi bugetelor locale şi aşa zisele cotizaţii sociale, deşi
acestea se gestionează prin bugete distincte, dar aparţinînd bugetului consolidat al statului, iar
contribuţiile sociale reprezintă prelevări obligatorii ca şi impozitele. Există de astfel, ţări în
care aceste contribuţii sunt fiscalizate, asigurarea şi protecţia socială finanţându-se direct prin
bugetul statului.
Presiunea fiscală la nivel naţional este determinată de nevoile de finanţare a chel-
tuielilor publice. Pe lângă această presiune există şi o presiune fiscală psihologică (resimţită)
care măsoară pragul toleranţei de impozitare al cetăţenilor sau societăţilor comerciale.
Aceasta apare sub forma presiunii fiscale individuale stabilită ca raport între totalul
prelevărilor obligatorii suportate de către un contribuabil şi totalul veniturilor obţinute de
către acesta înainte de impozitare. Desigur că nivelul acesteia diferă de presiunea la nivel na-
ţional şi este diferit de la un contribuabil la altul datorită diferenţierii tratamentului fiscal şi
personalizării impozitelor în funcţie de criterii economice sau sociale.
Presiunea fiscală individuală măsoară deci sacrificiul pe care contribuabilul este nevoit
să-l facă plătind statului impozite. Ea nu reflectă însă exact măsura poverii fiscale care trebuie

63
 apreciată în funcţie de gradul de satisfacere a nevoilor de subzistenţă şi a capacităţii de
economisire pe seama venitului rămas după impozitare. De aceea spuneam cândva că
impunerea proporţională nu este la fel de echitabilă cu cea progresivă, deoarece într-un fel
suportă impozitul cel care rămâne cu un venit net ce nu-i satisface nevoile stringente de a trăi
şi astfel suportă aceeaşi cotă de impozit cel cu un venit mult mai mare, din care poate trăi
decent şi poate economisi o parte.
Puterea de cumpărarea a venitului net rămas după impozitarea directă a veniturilor şi
averii contribuabilului depinde şi de nivelul impozitelor indirecte pe care acesta le suportă la
cumpărarea mărfurilor şi serviciilor.
De aceea povara fiscală individuală reală trebuie apreciată în funcţie de totalitatea
impozitelor directe şi indirecte pe care contribuabilul (persoană fizică) le suportă, chiar dacă
nu toate acestea sunt stabilite prin lege în sarcina sa.
Presiunea fiscală la nivelul agentului economic apare ca raport procentual între
plăţile obligatorii către stat pe care acesta este nevoit să le facă şi valoarea adăugată de către
el într-o perioadă de timp, de obicei un an.
Nivelul presiunii fiscale se află sub influenţa unui complex de factori specifici fiecărei
ţări.
Care ar trebui să fie acest nivel, cum a evoluat ele în timp, care este situaţia în prezent şi
care sunt limitele presiunii fiscale? Iată, câteva întrebări la care răspunsurile nu sunt deloc
simple, deoarece problema este, prin natura ei, extrem de delicată, aici confruntându-se
interese diametral opuse. Statul, pe de o parte, confruntat cu creşterea continuă a cheltuielilor
publice, doreşte ca impozitele colectate să fie tot mai mari. Contribuabilii la rândul lor,
protestează împotriva fiscalităţii excesive, iar dorinţa lor cea mai arzătoare este aceea a
relaxării fiscale sau chiar a renunţării totale la impozite. Iar dacă statul n-a dat curs până acum
acestei dorinţe, ci dimpotrivă, presiunea fiscală a crescut mereu, contribuabilii încearcă, pe
toate căile, să ocolească impozitele.
Rezolvarea unui astfel de conflict s-ar putea realiza prin existenţa unei presiuni fiscale
rezonabile (suportabile), iar în concepţia contemporană a economiştilor ofertei prin
optimizarea fiscală.
Statisticile confirmă tendinţa generală de creştere a presiunii fiscale dar şi diferenţe
sensibile de la o ţară la alta.
În România politica fiscală aplicată nu urmăreşte nivelul presiunii fiscale, ci asigurarea
unui nivel rezonabil al veniturilor bugetare. După unele calcule aceasta era în 1990 de 37,3%,
crescând în 1994 la 40,7% pentru ca în 1995 să scadă la 33,4%. După alţi algoritmi de calcul
gradul de fiscalitate stabilit pe baza prelevărilor totale a înregistrat în România următorul
nivel : 36,9% în 1990; 33,8% în 1991; 35,3 % în 1993; 32% în 1994 şi 34,4 % în 1995,
ajungând la 31,5% în 2000 şi 31,1% în 2003, iar în prezent a scăzut sub 30%.
Există opinii că presiunea fiscală în România nu este prea mare, dar este prost distri-
buită.
Dacă ţinem seama de capacitatea contributivă redusă a cetăţenilor şi a întreprinderilor
care îşi onorează obligaţiile lor fiscale, fiscalitatea în România este într-adevăr împovărătoare
şi extrem de prost distribuită deoarece povara impozitelor apasă în special asupra populaţiei
Presiunea datorită predominării impozitelor indirecte, şi a întreprinderilor mici şi mijlocii cărora li s-au
fiscală în aplicat diverse forme de impozitare alternativă (impozitul pe venitul microintreprinderilor,
România impozitul minim, numit şi „impozit forfetar”).
Este adevărat că în ultimii ani s-au întreprins măsuri de relaxare a fiscalităţii directe
pentru stimularea afacerilor, prin reducerea cotei de impozit pe profit de la 25% la 16 %
(începînd cu anul 2005).
Unii consideră că relaxarea fiscală provocată de introducerea cotei unice nu este una
reală, ci mai degrabă una inechitabilă şi perversă, deoarece îi avantajează mai mult pe cei cu

64
 venituri mari, simultan crescând presiunea fiscală indirectă care apasă mai mult asupra celor
mai nevoiaşi. În plus a avut loc proliferarea fiscalităţii numărul impozitelor crescând
substanţial.
În ceea ce priveşte limitele presiunii fiscale, subliniam mai înainte că, de-a lungul
timpului, teoreticienii reputaţi şi oameni politici responsabili, deopotrivă, au fost mereu
preocupaţi de menţinerea presiunii fiscale în limitele pragului suportabil. Dar, în pofida
acestei dorinţe, povara fiscală a crescut necontenit. Şi nu puţini au fost aceia care atrăgeau
atenţia că la un anumit punct impozitul se devorează pe el însuşi (vezi curba lui Laffer), orice
creştere a cotelor ducând la reducerea încasărilor din impozite, iar reducerea acestor cote
menţinând încasările constante, sau chiar sporindu-le prin creşterea materiei impozabile.
Atâta timp cât presiunea fiscală rămâne rezonabilă interesul pentru muncă şi pentru
prosperitatea afacerilor nu este afectat, iar atenţia evaziunii fiscale este mai redusă. Atunci
însă când povara fiscală devine insuportabilă apare malthusionismul economic, munca
suplimentară şi afacerile sunt descurajate, iar reacţia adversă faţă de impozite nu întârzie să
apară.
Presiunea fiscală are deci limite de ordin psihologic, politic şi economic iar rezistenţa
la impozite şi reacţia adversă faţă de povara fiscală îmbracă mai multe forme, începând cu
abstinenţa fiscală, continuând cu evaziunea şi frauda fiscală şi cu revendicările fiscale şi
Limitele
protestele vehemente faţă de fiscalitatea excesivă.
presiunii
fiscale Asupra presiunii fiscale îşi exercită influenţa două categorii de factori ce influen-
ţează presiunea fiscală, şi anume: factori externi şi factori proprii sistemului de impozite
practicat.
Printre factorii externi menţionăm:
a) Nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări reflectat de produsul intern brut pe locuitor.
Desigur că în ţările dezvoltate, cu o economie performantă, veniturile oamenilor şi averilor lor
sunt mai consistente, afacerile sunt profitabile, iar capacitatea contributivă a plătitorilor de
impozite este mai ridicată. Statul îşi poate permite în astfel de ţări să pretindă impozite mari,
fără ca povara fiscală să devină insuportabilă. Tocmai de aceea, în cele mai multe ţări
dezvoltate, rata presiunii fiscale este ridicată, iar impozitele directe asupra veniturilor şi
asupra averii sunt preponderante. Nu acelaşi lucru se întâmplă în ţările în curs de dezvoltare,
unde posibilităţile de plată ale oamenilor sunt reduse iar statul, neputând colecta impozite
directe consistente, şi alimentează bugetul mai ales pe seama impozitelor indirecte, dar
presiunea fiscală globală este, în general mai redusă decât în ţările dezvoltate.
b) Nivelul fiscalităţii din celelalte ţări influenţează şi el presiunea fiscală, deoarece
o presiune excesivă face ca oamenii şi capitalurile să migreze din aşa - zisul infern fiscal spre
paradisurile sau oazele fiscale, unde veniturile lor nete sunt mai ridicate.
c) Structura cheltuielilor publice în diferite ţări face şi ea ca nivelul fiscalităţii să
fie diferit. În ţările în care statul acordă prioritate acţiunilor de securitate socială, cheltuielilor
pentru învăţământ, sănătate, spor şi agrement, cultură şi artă, de care beneficiază direct
contribuabilii, el are motivaţia necesară pentru a prinde impozite mai consistente, existând un
grad ridicat al reversibilităţii acestora.
d) În literatura de specialitate sunt amintiţi si alţi factori, cum ar fi: consistenţa liantului
de solidaritate naţională, educaţia şi civismul fiscal care fac ca oamenii să aibă o atitudine
diferită faţă de impozite: să le accepte ca pe un rău necesar, achitându-şi „onorata obligaţie faţă de
stat”, sau să aibă o atitudine adversă faţă de impozite, încercând să le ocolească cu orice chip;
natura regimului politic (în statul de drept, cu o democraţie autentică, fiscalitatea este mai
relaxată decât în regimurile totalitare).
Factorii proprii sistemului de impozitare care influenţează, la rândul lor, presiunea
fiscală sunt:

65
 a) Felul cotelor practicate, progresivitatea aducând cu ea impozite mai consistente
decât impunerea proporţională;
b) Facilităţile fiscale acordate prin exonerări, reduceri ale cotelor pentru categorii de
contribuabili sau deduceri din materia impozabilă;
c) Metode de evaluare practicate care pot face ca materia impozabilă să fie supra sau
subevaluată.

8.2. FORMELE DE MANIFESTARE ALE EVAZIUNII FISCALE

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită evaziunea fiscală, ea poate îmbrăca două
forme: evaziune fiscală legala (la adăpostul legii) şi evaziune fiscală ilegală (ilicită sau
frauduloasă).
Evaziunea fiscală legală nu constituie infracţiune, pentru că, ocolind legea, recurgând
la o combinaţie neprevăzută de legiuitor, contribuabilii sustrag total sau o parte din materia
impozitată de la impunere. Aşa este situaţia, spre exemplu, a impunerilor pe baza veniturilor
medii, iar cei ce realizează venituri peste medie scapă de la impunere cu o parte din venituri
ce depăşesc media sau alocarea unei părţi din profit pentru acţiuni sociale, indiferent dacă
acestea s-au făcut sau nu, micşorează venitul supus impozitării şi altele.
Evaziunea fiscală ilicită (frauduloasă) se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legii,
iar cei ce o practică sunt pasibili de pedeapsă. Ca exemplu de fraude fiscale sunt: întocmirea
unor declaraţii de impunere false, când, cu bună ştiinţă nu se declară decât o parte din
veniturile realizate; ţinerea unor evidente în registru nereale, întocmirea de documente de
plată fictive etc.
Prima posibilitate de fugă din calea impozitului este abstinenţa fiscală prezentată
adesea ca o modalitate de rezistenţă pasivă la presiunea fiscală. În acest caz contribuabilul
se abţine să efectueze unele activităţi (muncă suplimentară, tranzacţii imobiliare, cumpărarea
anumitor bunuri şi servicii) pentru a evita supraimpozitarea. Aici trebuie să intervină însă un
oarecare efort de voinţă, dar adesea constrângerea fiziologică sau dependenţa de consum a
celor vicioşi sunt stavile de netrecut în calea abstinenţei fiscale. De aceea, contribuabilii
preferă să caute sistematic lacunele din legile fiscale pentru eludarea impozitelor sau să
profite din plin de facilităţile fiscale oferite de către legiuitor.
Desigur că legile fiscale nu sunt perfecte, dar nu puţine sunt cazurile în care în ele
există lacune, adesea intenţionat şi în mod interesat lăsate, care pot fi speculate de către
contribuabilul abil sau către sfătuitorii săi pentru a eluda impozitul.
Există unele prevederi ale legilor fiscale care fac posibilă subevaluarea materiei
impozabile şi „sustragerea” pe această cale a unei părţi a acesteia de la impozitare. Este cazul
evaluării forfetare prin folosirea unor norme medii de venit, situaţie în care însă subevaluarea
este însoţită de supraevaluarea prezentă la cei care se află sub media luată în calul, ceea ce,
evident, creează inechităţi.
Este cunoscută, de asemenea, evaziunea generalizată care apare la taxa de înregistrare
datorată în cazul tranzacţiilor imobiliare, în situaţia în care valoarea declarată de către părţi şi
înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare este cu mult inferioară preţului practicat pe piaţă.
Stabilirea unor plafoane minime şi apoi introducerea regresivităţii cotelor n-au fost de natură
să ducă la eradicarea fenomenului.
Evaziunea fiscală sau, aşa cum ne-am obişnuit noi să-i spunem, evaziunea la adăpostul
legii, sau evaziunea tolerată, permite contribuabilului abil dar onest să plătească un impozit
mai mic, fără a încălca legile fiscale ci, dimpotrivă, interpretându-le în sens favorabil sau
profitând de prelevările lor.
Cea de-a doua modalitate de fugă din calea impozitelor este frauda fiscală. Ea
reprezintă „ o violare directă şi voluntară a legii fiscale” şi tocmai de aceea ea „ presupune,

66
 dincolo de o violare a spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului, o infracţiune directă şi
deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata impozitului”.
Delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive:
• elementul legal condamnarea fraudei putându-se face doar pe baza unei prevederi
legale corespunzătoare;
• elementul material, presupune delimitarea tentativei de fraudă (care este şi ea
pedepsită) de frauda consumată, realizată prin omisiunea declarării sau prin
ascunderea materiei impozabile;
• elementul intenţional, presupune, la rându-i, că cel în cauză era conştient că
încalcă legea, acţionând în cunoştinţă de cauză şi cu rea credinţă, în intenţia de a
înşela fiscul.
În privinţa tipologiei fraudelor fiscale, există criterii diferite de clasificare şi multiple
tipuri de fraudă.
a) În funcţie de mobilul fraudei putem delimita:
• fraudă ocazională, săvârşită din neglijenţă şi sancţionată adesea doar administrativ;
• fraudă manifestă, la care intenţia frauduloasă este evidentă şi tocmai de aceea ea este
sancţionată penal.
b) În funcţie de existenţa sau lipsa mijloacelor frauduloase pentru comiterea fraudei,
putem delimita:
• frauda simplă sau reaua credinţă, foarte răspândită, definită ca orice acţiune sau
omisiune comisă cu rea credinţă pentru sustragerea de la impozitare, făptuitorul
suportând doar sancţiuni fiscale;
• frauda complexă sau voinţa frauduloasă, sancţionată penal.
Tehnicile de fraudare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.
a) În funcţie de momentul săvârşirii fraudei, delimităm:
• frauda cu prilejul aşezării impozitului prin diminuarea bazei de calcul fie prin
minimizarea veniturilor, a cifrei de afaceri sau a profitului, fie prin majorarea
cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal;
• frauda din momentul lichidării şi încasării impozitelor, întâlnită mai ales la taxele
vamale şi la TVA, fiind săvârşită prin declaraţii nesincere privind felul şi destinaţia
produselor.
b) În funcţie de criteriul material, delimităm:
• frauda prin disimularea (ascunderea) materiei impozabile. Unii autori disting trei
tipuri de disimulare, şi anume: disimularea materială a obiectului impozabil
reprezintă forma cea mai grosolană a fraudei realizată de pildă prin ascunderea unei
părţi a patrimoniului defunctului pentru eludarea taxei de succesiune sau nedeclararea
Tipuri de
mărfurilor la vamă pentru eludarea taxelor vamale; disimularea contabilă, o formă
fraude mai elaborată de fraudă realizată de exemplu prin ţinerea unui bilanţ dublu: bilanţ
fiscale fiscal prezentat fiscului unde toate datele sunt trucate şi un bilanţ comercial ţinut
pentru patron unde sunt înscrise operaţiile reale pentru ca acesta să-şi poată urmării
mersul afacerii; disimularea juridică realizată prin ascunderea unei situaţii de fapt în
spatele unui act mai puţin impozitat.
• frauda prin majorarea cheltuielilor deductibile.
• frauda prin omisiune (nedeclarare).
• frauda prin acţiune (folosirea de acte fictive).
c) În funcţie de criteriul cantitativ, delimităm:
• frauda artizanală produsă prin acţiunea pe cont propriu a făptaşului, realizată prin
mijloace diverse: declaraţii fiscale nesincere; diminuarea veniturilor şi majorarea
cheltuielilor deductibile, diminuarea preţului de vânzare a unui imobil, nedeclararea

67
 unor mărfuri introduse în ţară, nedeclararea câştigurilor realizate din munca la negru
etc.
• frauda industrială de către mai mulţi făptaşi, integraţi într-o reţea subterană, de tip
mafiot care sprijină şi acoperă acţiuni fictive prin divizarea acestora.
Paradisul fiscal reprezintă în concepţia lui Roger Brunet, un teritoriu în care persoane
fizice sau societăţi au impresia de a fi mai puţin impuse decât altundeva.
Există trei grupe de factori care determină alegerea paradisurilor fiscale:
a) Factori generali: existenţa unui stat juridic bine precizat; existenţa consensului
politic menit să pună la adăpost investitorul străin de modificările legislative ostile capitalului
străin; poziţia geografică favorizantă pentru transport şi comunicaţii; stabilirea politică şi
economică; structura socială, calitatea vieţii, nivelul educaţiei şi costul instrucţiei; stabilirea
monedei, conexiunile bancare şi şansele de transfer a profitului; dimensiunile pieţei locale şi
capacitatea ei de absorbţie; costul şi timpul necesar creării unei societăţi; regimul fiscal global
şi existenţa unor acorduri pentru evitarea dublei impuneri; existenţa unor garanţii specifice
pentru evitarea riscului unei atitudini ostile faţă de străini şi a unor garanţii în privinţa
repatrierii capitalului şi a transferului de profit în cazul unor naţionalizări sau exproprieri.
b) Factori particulari determinaţi de motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor
fizice şi juridice. Aici pot fi amintiţi: condiţiile stabilirii sau schimbării rezidenţei pentru
persoanele juridice; condiţiile transferului de capital, accesibilitatea refugiului fiscal,
secretul operaţiunilor, posibilitatea folosirii reprezentanţilor, existenţa acordurilor fiscale etc.
c) Factori specifici care vizează particularităţile foarte diverse ale regimurilor juridice,
sistemelor fiscale şi avantajelor acordate de diferitele guverne.
Opţiunea pentru unul sau altul din paradisurile fiscale se bazează pe analiza com-
parativă a avantajelor şi riscurilor, ţinându-se seama de ansamblul factorilor enunţaţi.

8.3. CAUZELE ŞI EFECTELE EVAZIUNII FISCALE

Cauzele fugii din calea impozitelor (aşa cum sunt precizate în literatura de specialitate)
sunt:
a) Cauzele morale sunt legate de faptul bine cunoscut că pentru mulţi oameni
conştiinţa fiscală (acolo unde există) este mai puţin riguroasă decât cea morală iar sensul
datoriei fiscale apare mult mai diluat. În concepţia lor a înşela statul nu înseamnă a fura şi
numeroşi sunt aceia care nu ezită să se sustragă de la obligaţiile lor fiscale neavând
sentimentul că ar comite un păcat de asemenea gravitate ca şi când ar fura de la vecinii lor. Ei
uită însă faptul că neplătindu-şi impozitele către stat, acesta se vede nevoit să majoreze
sarcinile fiscale pentru contribuabilii oneşti astfel că înşelând statul atentează indirect la
avuţia celorlalţi. Conştiinţa fiscală este, fără îndoială, strâns legată de educaţia fiscală, care
adesea este deficitară. Nu este mai puţin adevărat că educaţia fiscală dă roade iar preceptele
sale devin credibile dacă statul nu înşeală aşteptările contribuabililor, nu îi supune unui jug
fiscal greu de suportat şi cheltuieşte banul public în interesul celor care suportă greul
impozitelor
b) Cauzele politice sunt legate de folosirea impozitelor nu numai ca resurse pentru
acoperirea cheltuielilor publice ci şi ca instrumente ale politicii sociale şi ale politicii
economice, deci de activitatea lor ca pârghii fiscale. Aceasta a făcut să apară teoria fraudei
fiscale ca rezistenţă la opresiune. Potrivit acesteia clase sociale ce suportă greul impozitelor.
Se consideră îndreptăţite să fugă dina calea acestora, opunându-se astfel opresiunii pe care o
exercită clasa ce deţine puterea, care adesea nu rezistă tentaţiei de a arunca povara fiscală
asupra altor categorii sociale, creând privilegii fiscale pentru ea însăţi. Istoria fiscală oferă
suficiente exemple de discriminări fiscale abuzive, demonstrând totodată pericolul
redistribuirii masive a avuţiei de dragul aşa-zisului egalitarism social.

68
 c) Cauzele economice alimentează şi ele tentaţia sustragerii de la plata impozitelor.
Acesta deoarece adesea situaţia economică personală a contribuabilului influenţează decisiv
atitudinea sa faţă de fisc, iar conjunctura economică generală îşi pune şi ea pecetea asupra
acestui comportament.
d) Cauzele tehnice ale fugii de impozite sunt legate de complexitatea sistemului
fiscal. Metodele de evaluare sofisticate, diferenţierea excesivă a cotelor, existenţa unor
facilităţi variate, multiplicarea deducerilor legale şi posibilitatea alegerii modelului preferat de
impunere sunt tot atâtea elemente tehnice care fac controlul extrem de dificil şi creează şanse
multiple de sustragere.
Sustragerea de la plata impozitelor nu este singura, ci doar prima formă a rezistenţei
individuale faţă de impozite.
Rezistenţa colectivă la impozite a existat în toate timpurile şi peste tot, îmbrăcând
forme mai mult sau mai puţin violente, mai puţin sau mai mult spectaculoase sau radicale.
Reacţia brutală sub forma revoltelor fiscale a existat dintotdeauna, dar şi-a schimbat
formele de-a lungul vremii. Altă dată era spontană pentru ca astăzi să fie instituţionalizată şi
mediatizată. Antifiscalismul modern este promovat de numeroase organisme special create
pentru protecţia contribuabililor.
Este vorba apoi despre ligile sau asociaţiile contribuabililor formate în unele ţări. Sunt
bine cunoscute cele din Franţa iar în unele ţări s-au creat partide politice antifiscaliste.
Mişcările antifiscaliste există şi în prezent. Uneori contribuabilii nemulţumiţi de
povara fiscală organizează demonstraţii de stradă, greve fiscale, sechestrări ale funcţionarilor
fiscali sau ale persoanelor publice şi chiar atentate cu bombe asupra percepţiilor fiscale.

8.4. PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Datorită consecinţelor sale nocive, a distorsiunilor şi inechităţilor ce o însoţesc, frauda

fiscală este condamnată de taxele juridice şi este denunţată în discursurile politice. Cu toate
acestea, în percepţia publică şi în conştiinţa fiecăruia ea apare adesea ca un delict minor. Mai
mult chiar, nu puţini sunt aceia, unii dintre ei specialişti reputaţi, care acceptă frauda fiscală ca
singura soluţie a rezistenţei în opresiunea şi „inchiziţia” fiscală.
Justificată sau nu, acceptată sau condamnată fuga din calea impozitelor este pentru
mulţi dintre contribuabili sportul favorit. „Ea există! Ea persistă. În toate ţările. În toate
anotimpurile. În ciuda sancţiunilor. Ca un fapt îndărătnic. Un veritabil Galilei al fiscalităţii”.
Fenomenul este prezent, având o amploare deosebită, şi în România postdecembrist. Fără a
dispune de date oficiale subliniem că evaziunea fiscală reprezintă 60% din buget.
Ceea ce este mai grav în cazul României este faptul că marile fraude fiscale sunt
adesea dublate de acte de corupţie şi de criminalitate economico-financiară. Şi nu întâmplător
România este plasată pe locurile fruntaşe în acest sens iar corupţia a devenit unul dintre
obstacolele greu de depăşit în calea integrării. Cunoscându-se cauzele, amploarea şi
consecinţele fugii de impozite se pot găsii remedii, se pot întreprinde măsuri pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului.
Pentru prevenirea fraudei fiscale cel mai bun mijloc este perfecţionarea controlului
fiscal. Dacă acesta este exigent dar corect contribuabilul ştie că există toate şansele ca frauda
să fie demascată şi ca atare se abţine s-o producă.
Administraţia fiscală poate preveni frauda şi pe ale căi. Poate intra în legătură directă cu
contribuabilul solicitându-i informaţii, clarificări sau justificări pentru a se convinge de
sinceritatea declaraţiei sale fiscale. Ea se poate adresa, de asemenea, terţilor (alte administraţii
sau organisme publice, organismelor de securitate socială, băncilor, societăţilor de valori
mobiliare, societăţilor de asigurare etc.) solicitând documente şi informaţii referitoare la

69
 contribuabil. Ea poate proceda la verificări contabile sau la analiza de ansamblu a situaţiei
personale a contribuabilului şi familiei sale.
Combaterea evaziunii fiscale se poate realiza atât prin conştientizarea şi respectarea
obligaţiilor ce revin contribuabililor, cât şi prin întărirea şi creşterea răspunderii controlului
fiscal.
Principalele obligaţii ale contribuabililor în combaterea evaziunii fiscale:
• în termen de 5 zile de la înregistrare să declare la organul fiscal pe a cărui rază
teritorială îşi are sediul, datele în legătură cu subunităţile constituite filiale, puncte de
lucru, depozite, magazine şi orice alte locuri în care se desfăşoară activităţi pro-
ducătoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în valută, indiferent de locul
unde funcţionează: în ţară sau în străinătate;
• să declare organelor de control bunurile sau valorile impozabile;
• să comunice organelor fiscale orice schimbare intervenită în legătură cu baza de
impozitare în termen de 15 zile de la data producerii lor;
• să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în activităţile des-
făşurate în registrele şi documentele prevăzute de lege;
• să calculeze corect taxele şi impozitele pe care trebuie să le verse la bugetul de
stat, conform legislaţiei în vigoare;
• să achite la termenele stabilite obligaţiile datorate la bugetul de stat;
• să permită efectuarea controlului şi să pună la dispoziţia organelor de control
toate documentele contabile şi alte documente solicitate;

Principalele obligaţii ale organelor fiscale în combaterea evaziunii fiscale:

• stabilirea cât mai corectă a impozitelor şi taxelor pentru fiecare contribuabil;
• înştiinţarea şi conştientizarea contribuabililor de obligaţiile fiscale ce le revin;
• creşterea eficienţei controalelor efectuate, atât prin competenţa personalului, cât
şi prin exigenţa şi perseverenţa în aplicarea corectă a legislaţiei fiscale;
• măsuri de scădere a presiunii fiscale;
• măsuri de stimulare şi acordarea de facilităţi fiscale contribuabililor care îşi achi-
tă corect şi la timp datoriile la bugetul de stat;
• măsuri de stimulare şi cointeresare materială şi morală a personalului din aparatul
fiscal şi, cu deosebire, a personalului specializat în activităţile de control fiscal.
Infracţiunile prevăzute de Legea 87/1994 privind evaziunea fiscală sunt:
a) Refuzul de a prezenta organelor fiscale de control documentele justificative şi actele
de evidenţă necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat;
b) Întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare sau de
evidenţă contabilă, cu scopul de a împiedica verificările financiar-contabile pentru
Tipuri de
identificarea cazurilor de evaziune fiscală;
infracţiuni
fiscale c) Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului prin
neînregistrarea unor activităţi, pentru care legea prevede obligaţia înregistrării;
d) Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte prin nedeclararea
veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile;
e) Fapta de a nu evidenţia prin acte legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate
ori de a înregistra cheltuieli, care nu au la bază operaţiuni reale;
f) Organizarea sau conducerea de evidenţe contabile duble, în scopul diminuării
veniturilor supuse impozitelor;
g) Distrugerea actelor contabile sau a altor evidenţe în scopul sustragerii de la obligaţiile
fiscale faţă de stat;
h) Declararea fictivă cu privire la sediul societăţii sau a schimbării acestuia în scopul

70
 sustragerii de la controlul fiscal.
Contravenţiile prevăzute pentru combaterea evaziunii fiscale:
a) Nedeclararea la termenele prevăzute de lege a veniturilor şi a bunurilor supuse
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
b) Neîntocmirea la termenele prevăzute de lege a documentelor primare şi contabile
privind veniturile realizate de contribuabili;
c) Calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor cu consecinţă în di-
Tipuri de minuarea valorii creanţei fiscale cuvenite statului;
contravenţii
d) Neprezentarea de către contribuabil, la cererea organului de control, a documentelor
justificative referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;
e) Refuzul de a prezenta organelor de control bunurile materiale supuse impozitelor şi
taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere şi a realităţii înregistrării
acestora;
f) Nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele stabilite a impozitelor şi
taxelor care se realizează prin stopaj la sursă;
g) Nedepunerea actelor şi a situaţiilor cerute de organele fiscale, în vederea cunoaşterii
realităţii financiar-contabile din unitate;
h) Neducerea la îndeplinire a dispoziţiilor date, prin actul de control, încheiat de
organele de control;
i) Neonorarea, în mod nejustificat, de către bănci sau alte instituţii financiare la care
contribuabilii au conturi deschise, a disponibilităţilor băneşti a titlurilor de creanţă fiscală
emise de organele competente, în vederea urmăririi silite a impozitelor şi taxelor neachitate la
termen;
j) Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului din
venituri realizate din activităţi neautorizate.

71
 Tema 13 Optimizarea fiscală

https://legalmagazin.ro/evaziune-fiscala-versus-optimizare-fiscala-doua-solutii-legale-pentru-
a-plati-mai-putine-taxe-la-stat/

In timp ce evaziunea fiscala este un fenomen ilegal, care presupune sustragerea de la

plata unor impozite si taxe, optimizarea fiscala este exact opusul si vizeaza folosirea unor
metode legale pentru a achita cat mai putine dari catre stat si de o valoare cat mai mica.

Evaziunea fiscala reprezinta sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la

plata impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetelor fondurilor speciale de catre persoanele
fizice si persoanele juridice romane sau straine, denumite in cuprinsul legii contribuabili.

Optimizarea fiscala se defineste ca tehnica prin care contribuabilul procedeaza la o

alegere intre diferite solutii oferite de legislatia fiscala in sensul cel mai favorabil intereselor
proprii. Este vorba despre un fapt permis, situat in afara ilicitului penal sau contraventional,
chiar daca tinde spre limita legalitatii.

Am optat pentru reproducerea definitiilor acestor termeni deoarece vrem sa existe o

claritate cu privire la cele doua notiuni, pentru a nu exista vreun dubiu.

Diferenta dintre cele doua notiuni este foarte clara: daca evaziunea fiscala este un
fenomen ilegal (sustragerea prin orice mijloace), optimizarea este opusul: folosirea de metode
legale pentru a plati cat mai putine taxe si impozite (“este vorba despre un fapt permis, situat
in afara ilicitului penal sau contraventional”).

Cu toate acestea, in mod repetat, am primit comentarii, emailuri si mesaje pe rețelele

de Social Media, in care cititorii ne aratau perceptia lor despre optimizarea fiscala: este o
metoda care poate sa te aduca in conflict cu statul.

Am incercat sa cautam explicatia. Am gasit-o chiar in definitiile de mai sus:

in definitia evaziunii fiscale nu se foloseste explicit termenul “metode ilegale”;

in definitia optimizarii fiscale se spune despre ea ca “tinde spre limita legalitatii”.
Cred ca acest echivoc in definitiile de mai sus este voit, tocmai pentru a descuraja
procedeele de optimizare si planificare fiscala. Tonul echivoc nu este adresat specialistilor,
care stiu cu exactitate ca optimizarea fiscala este legala si se poate demonstra acest lucru
pentru ca foloseste metode exclusiv legale.
Aceasta metoda de descurajare este utilizata pentru cititorul neavizat care incearca sa
se documenteze.

Cred ca e momentul ca aceasta perceptie sa fie schimbata prin explicarea exacta a

termenilor. Suntem convinsi ca acest lucru nu se poate face “peste noapte”, dar este necesar
pentru ca publicul larg sa aiba intelegerea clara asupra fenomenului.

In plus, este o greseala in a incerca metode ilegale, care te expun la probleme

judiciare, inclusiv privarea de libertate, cand ai la dispozitie metode legale de optimizare
fiscala prin care poti sa platesti la minim taxe si impozite.

72
 Orice activitate comerciala are ca principal scop realizarea unui profit de catre o
societate comerciala. Insa asa cum este bine stiut de cei care sunt implicati intr-o astfel de
activitate, in ultimii ani, din cauza numeroaselor ajustari aduse Codului fiscal si a celorlalte
legi care reglementeaza activitatile comerciale, de cele mai multe ori pana la 80% din profitul
realizat ajunge sa fie folosit doar pentru acoperirea stricta a cheltuielilor cu activitatea, plata
impozitelor la bugetul de stat, plata impozitelor la bugetul local, ITM, asigurari sociale si de
somaj, etc.

Astfel a reiesit ca fiind necesara aparitia unor modalitati de optimizare a fiscalitatii,

una dintre aceste metode fiind aceea de infiintare a unei societati intr-o jurisdictie offshore sau
onshore cu un climat fiscal favorabil.

Avantajele societatii offshore/onshore

Societatile offshore reprezinta acele companii care sunt incorporate in jurisdictii care
se bucura de o impozitare diferita in functie de locul in care se desfasoara activitatile
comerciale, ajungandu-se in majoritatea jurisdictiilor clasice offshore ca impozitul pe profit si
dividende sa fie de 0%.

O alta forma de societati care ajuta la optimizarea fiscala sunt acele jurisdictii onshore
cu un regim fiscal favorabil, de exemplu societatile din Malta, Cipru sau alte societati
europene, intracomunitare; ele functioneaza ca si societati comerciale, au numar de rezidenta
fiscala (pentru a se putea aplica prevederile tratatelor de evitare a dublei impuneri), au numar
de TVA, se tine contabilitate, se depun declaratii si bilanturi anuale.

In cazul acestor companii europene contabilitatea este tinuta in partida simpla, nu

exista conceptul de cheltuieli deductibile sau nedeductibile, orice incasare reprezinta profit,
iar orice cheltuiala este inregistrata ca si pierdere. In aceasta situatie se accepta in
contabilitatea societatilor orice contracte, facturi sau orice alte operatiuni economice care sa
ajute la scaderea profitului acestor societati pana la 0, in functie de necesitatea si dorinta
fiecarui operator economic in parte.

Ca exemplu, in cazul unei societati din Marea Britanie, unde impozitul pe profit este
calculat progresiv, in functie de valoarea profitului obtinut (intre 21% si 29.75% ), se accepta
introducerea in contabilitate a contractelor si a facturilor de cheltuieli cu orice tip de societate
(chiar si dintr-un paradis fiscal recunoscut) si astfel se scade simtitor impozitul pe profit ce
trebuie platit in Marea Britanie.

Avantajul acestor societati este ca ele sunt societati europene, dau prestigiu afacerii, nu
sunt recunoscute ca si paradis fiscal, pot fi folosite in diverse operatiuni economice precum
licitatii, contracte cu clienti care sunt reticenti fenomenului offshore, precum si orice alte
operatiuni economice.

In ceea ce priveste societatile incorporate in jurisdictii clasice offshore, marele avantaj

al acestora este acela canu trebuie tinuta contabilitate in cazul lor. In cazul in care operatiunile
economice nu se desfasoara pe teritoriul statului unde ele au fost infiintate (in cazul IBC-
urilor este cerinta obligatorie) impozitul pe profit si dividende este 0, iar cerinta legata de
contabilitate se anuleaza.

73
 Optimizarea fiscala implica identificarea mijloacelor prin care o companie poate
beneficia de facilitatile fiscale sau alte prevederi favorabile din legislatie pentru afacerea sa.

Scopul unei optimizari fiscale este acela de a beneficia de facilitatile fiscale existente
si de prevederile favorabile din legislatie, ceea ce conduce la diminuarea impactului fiscal in
mod legal.

Optimizarea fiscala reprezinta intelegerea temeinica a afacerilor clientului, respectiv

ale contribuabilui, a mecanismelor si a limitarilor sale si gasirea acelor trasee oferite atat de
legislatia fiscala locala, cat si de cea internationala care sa conduca la o reducere a impactului
financiar pe care taxele o au asupra acelei afaceri.

Efectul optimizarii fiscale nu ar trebui sa fie doar reducerea cuantumului taxelor, ci si

amanarea exigibilitatii lor pe cat posibil, astfel incat compania sa reduca sau sa gestioneze mai
bine impactul fluxului de numerar.

Optimizarea fiscala este un concept mai general care poate include orice masura
concreta de eficientizare a sarcinii fiscale intr-un anumit context.
Spre exemplu, optimizarea fiscala poate presupune: vanzarea creantelor neperformante
catre vehicule specializate atunci cand se estimeaza ca sansele de recuperare sunt mici in
raport cu eforturile, divizare versus transfer contractual al unei afaceri, finantare intra-grup in
euro versus finantare in moneda nationala, TVA la incasare versus regimul standard de TVA.

Cesiunea de creanta – o forma de optimizare fiscala

Anul 2014 poate fi caracterizat ca fiind un an cu importante schimbari legislative, atat

fiscale, juridice dar mai ales contabile. Astfel avand in vedere procedura de „infringement”
declansata de Comisia Europeana Romaniei, ca urmare a faptului ca prevederile legislative
interne nu erau conforme cu legislatia Uniunii Europene. Romania a trebuit sa actioneze in
consecinta, pentru a evita eventuale sanctiuni si penalitati, dar si pentru a nu se ajunge in
situatia in care contribuabilii ar fi putut reactiona si declansa demersuri impotriva statului
roman ca urmare a mentinerii unor prevederi legislative neechitabile si dezavantajoase pentru
o parte dintre acestia.

Unul dintre avizele transmise Romaniei de catre Comisia Europeana a privit

reglementarile contabile privind evaluarea si contabilizarea creantelor achizitionate de
contribuabili cesionari.Astfel , legislatia a fost modificata, urmand ca incepand cu 1 ianuarie
2014, creantele preluate prin cesiune sa fie recunoscute in contabilitate la costul de
achizitie/pret si nu la valoarea nominala, asa cum era prevazut in trecut. Modificarea atrage si
o optimizare fiscala pentru cesionari, dat fiindca nu se va mai impozita un venit ce nu a fost
efectiv realizat, pentru diferenta dintre valoarea nominala si pretul de achizitie a creantelor.

Cesiunea de creante este o operatiune prin care un creditor transfera unei alte persoane
o creanta a sa. In termeni juridici, este mijlocul prin care o persoana denumita cedent,
transmite cu titlu oneros sau gratuit, dreptul sau de creanta unei alte persoane denumita
cesionar, cel din urma putand incasa de la debitor creanta primita. Cedentul poate fi remunerat
intr-o astfel de operatiune, pretul fiind stabilit si in functie de probabilitatea de recuperare a
creantelor de catre cesionar. La nivelul cedentului, o astfel de operatiune determina stingerea
datoriilor/creantelor, ajuta la imbunatatirea fluxului de numerar prin recuperarea partiala a

74
creantelor prin pretul cesiunii, la eficientizarea activitatii economice prin eliminarea costurilor
cu posibile activitati de recuperare, executare silita a debitorilor etc.

Altfel spus, cesionarul achizitioneaza un portofoliu de creante pentru un pret mai mic
decat valoarea nominala, intrucat probabilitatea de recuperare a acestor creante este mica, insa
se afla in situatia suportarii impozitarii unui venit fictiv si care probabil nu va fi realizat
niciodata în totalitate.

Incepand cu 1 iulie 2012, s-a incercat diminuarea impactului fiscal la nivelul

cesionarului, prin introducerea in Codul Fiscal a unei prevederi privind deductibilitatea
provizioanelor constituite in limita dintre valoarea nominala a creantei si prețul achitat
cedentului. Aceasta prevedere a fost de bun augur pentru societatile nereglementate, intrucat
institutiile financiar nebancare puteau beneficia deja de posibilitatea deducerii anumitor tipuri
de provizioane in concordanta cu reglementarile BNR.

Incepand cu 1 ianuarie 2014, creantele preluate prin cesiune au fost recunoscute in

contabilitate la costul de achizitie de catre toti contribuabilii (entitati nereglementate, institutii
financiare nebancare si banci), urmand ca orice suma mai mare primita peste costul de
achizitie sa fie impozitata ca si venit. Totodata, noile modificari prevad realizarea de ajustari
pentru creante recunoscute anterior la valoarea nominala, in scopul prezentarii lor la costul de
achizitie.

Desi numeroase, aceste faciltati fiscale sunt din pacate prea putine pentru o reducere
eficienta a taxelor. In plus, daca legislatia interna nu ofera suficiente solutii, atunci putem
apela la legislatia internationala, care inca mai contine cateva mecanisme de rearanjare a
activitatilor la nivel global astfel incat sa se reduca la minim impactul fiscal.

Nu in ultimul rand, optimizarea fiscala se poate realiza in mod indirect prin rearanjarea
traseelor comerciale sau a modului de facturare, actiuni care pot fi facute numai dupa o
temeinica analiza operationala a activitatii respective.

In zona optimizarilor fiscale, putem vorbi de aplicarea facilitatilor fiscale existente in

masura in care toate conditiile prevazute de legislatie sunt respectate. Totodata, optimizarea
fiscala presupune respectarea legii si include orice masura imediata de natura sa reduca
costurile fiscale aferente unei operatiuni/tranzactii specifice.

75
 TEMA 14. TEORIA ŞI PRACTICA ARMONIZĂRII
FISCALE CU LEGISLAŢIA EUROPEANĂ

CONŢINUT

9.1. Necesitatea şi strategia armonizării

9.2. Sfera armonizărilor fiscale şi soluţii alternative de armonizare
9.3. Negocierea cu UE a capitolului 10 „IMPOZITAREA”
9.4. Strategia privind politica fiscală în perioada pre-post aderare

REZUMAT

Dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale şi mobilitatea crescândă a

capitalurilor şi a persoanelor au reprezentat principalii factori care au reclamat nevoia
armonizării fiscale ale ţărilor implicate.
Primul pas a fost acela al construirii tehnicilor de evitarea a dublei impuneri
internaţionale prin stabilirea unor criterii raţionale pentru tratamentul fiscal al veniturilor şi
averilor din străinătate. Soluţia agreată a fost aceea a negocierii şi semnării unor convenţii
bilaterale pentru evitarea dubeli impozitări.

OBIECTIVE

• Necesitatea şi strategia armonizării

• Sfera armonizărilor fiscale şi soluţii alternative de armonizare
• Negocierea cu UE a capitolului 10 „IMPOZITAREA”
• Strategia privind politica fiscală în perioada pre-post aderare

9.1. NECESITATEA ŞI STRATEGIA ARMONIZĂRII POLITICILOR FISCALE

Formarea uniunilor vamale în perioada postbelică şi paşii făcuţi în domeniul

integrărilor regionale a ridicat problema înlăturării barierelor ce existau în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Încă de la apariţia ei în 1957 actuala Uniune europeană şi-a propus tocmai acest
obiectiv. Realizarea lui presupunea, înainte de toate, crearea pieţei comune europene, iar
pentru ca ea să funcţioneze trebuiau înlăturate obstacolele existente. Armonizarea vamală nu
era dificilă, existând experienţa Uniunii Belgo-Luxemburgheze (Beneluxului) ce a succedat
acestuia. Soluţia a fost aceea a renunţării la taxele vamale pentru schimbările reciproce şi
practicarea unui tarif vamal unic pentru relaţiile cu ţările din afara uniunii.
Din 1957 de la Tratatul de la Roma şi până în anul 2000 la Tratatul de la Nisa, ţările
membre s-au opus în permanenţă transferului de suveranitate în materie fiscală. Nici până
astăzi, în ciuda tentativelor de creare a unei eurotaxe, nu există încă un astfel de impozit
comunitar, deşi ideea aceasta este din nou de actualitate.
Cu toate acestea, UE nu putea ignora fiscalitatea pentru simplul motiv că aceasta aşeza
o serie de obstacole în atingerea obiectivelor construcţiei comunitare. Măsurile fiscale
întreprinse de către statele membre pot frâna libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi
capitalului în sânul Uniunii. Ele pot, de asemenea, genera distorsiuni economice
incompatibile cu constituirea unui spaţiu economic unificat sau cu coordonarea politicilor
economice în zona euro.
Armonizarea fiscală nu apare ca u sistem optimal cu un singur obiectiv, ci ca o
căutare a celor mai bune compromisuri posibile între imperativele economice dictate de

76
integrarea pieţelor şi libera circulaţie, pe de o parte, şi exigenţele autonomiei statelor membre
în privinţa opţiunilor fiscale, pe de altă parte. De fapt, scopul armonizării a fost şi continuă să
rămână acela de a concilia cea mai mare suveranitate a statelor membre în materie fiscală cu
minimizarea distorsiunilor geografice induse prin diferenţele existente între sistemele fiscale
naţionale. În absenţa unităţii politice europene şi a intersuveranităţii supranaţionale
recunoscute este deci mai convenabil să se lase statelor membre libera alegere a nivelului şi
naturii consumurilor colective şi a prestaţiilor sociale, precum şi, în măsura în care este
posibil, a surselor de finanţare.
Înseamnă că procesul armonizării nu este un simplu exerciţiu de aliniere a practicilor
fiecărui stat la mijloacele comunitare de impunere pentru a se realiza uniformizarea. În fond
armonizarea nu înseamnă uniformizare. Chiar acolo unde s-au făcut paşi serioşi în privinţa
armonizării nu s-au introdus, de pildă, cote unice obligatorii la nivel comunitar pentru TVA
sau un nivel obligatoriu pentru accizele armonizate. Soluţia a fost aceea a respectării unor
benzi cu nivelul minim şi cel maxim pentru cotele standard şi pentru cele reduse la TVA şi a
unui nivel minim pentru accize. Atunci însă când un impozit se dovedeşte a fi mai bun decât
altul este dorit ca toţi să-l adopte ca model.

9.2. SFERA ARMONIZĂRILOR FISCALE ŞI SOLUŢII

ALTERNATIVE DE ARMONIZARE

Apar în privinţa obiectului armonizării cel puţin două întrebări:

• Ce impozite trebuie armonizate?
• Ce grad de armonizare trebuie adoptat?
Răspunsul la prima întrebare este acela că nu trebuie să fie armonizate decât im-
pozitele pentru care menţinerea disparităţilor importante riscă să inducă distorsiuni
substanţiale în mecanismele pieţei.
În condiţiile unei puternice mobilităţi a capitalului devine necesară şi armonizarea
impozitelor asupra tranzacţiilor mobiliare şi a intermedierilor financiare. Din contră nu este
indispensabilă şi nici dorită armonizarea veniturilor realizate din plasamentele familiilor care
trebuie tratate la fel ca veniturile din alte surse de rezidenţă a deţinătorului.
În privinţa celei de-a doua întrebări, referitoare la gradul de armonizare ce ar trebui
adoptat, reiterată ideea anticipată deja şi anume: armonizarea nu înseamnă uniformizare.
În privinţa armonizării sunt două soluţii alternative:
• armonizarea prin intermediul pieţei
• armonizarea negociată
Dacă armonizarea sistemelor fiscale de nivel comunitar a fost privită un timp cu
oarecare ostilitate invocându-se suveranitatea fiscală a fiecărui stat şi dându-se curs chiar unor
orgolii naţionale, ea s-a dovedit totuşi indispensabilă pentru înlăturarea barierelor fiscale din
calea bunei funcţionări a pieţei unice.
În privinţa strategiei armonizării opţiunile diferite poartă şi pecetea doctrinelor ce
guvernează politicile fiscale naţionale şi cele economice în ansamblul lor. Acestea sunt adesea
diametral opuse, oscilând între curentul ultraliberal şi social- democraţia cea mai radicală cu
tente de intervenţionism comunitar.
Fiind vorba despre o piaţă unică ce doreşte a funcţiona fără oprelişti, adepţii
liberalismului economic şi-au declarat făţiş ostilitatea faţă de armonizarea negociată,
pronunţându-se categoric pentru armonizarea prin intermediul pieţei.
Pe de altă parte, armonizarea de către piaţă nu este nici ea total acceptabilă tocmai
pentru a face loc unei concurenţe între statele membre. O astfel de concurenţă ar duce la
exonerarea totală a factorilor mobili şi, pentru compensare, la taxe exorbitante pentru factorii
imobili şi tranzacţiile „captive”, ceea ce n-ar fi nici echitabil şi nici eficient; soluţia alternativă

77
ar fi reducerea drastică a cheltuielilor publice, care dovedeşte însă o măsură nepopulară.
Existenţa comunitară dovedeşte că puţinele armonizări realizate până acum sunt totuşi mai
degrabă rezultatul jocului reglator al pieţei şi mai puţin al consensului sperat, dar iluzoriu al
prelungitelor şi delicatelor negocieri.
În fapt, armonizarea negociată s-a dovedit a fi un proces îndelungat de discuţii adesea
penibile, pentru a se ajunge la convergenţa punctelor de vedere şi a se obţine un acord.
Armonizarea se dovedeşte un proces extrem de complicat deoarece modificarea
convenită pentru impozit afectează întregul sistem fiscal naţional, astfel că se impun măsuri
ample de reformare. Reducerea unui impozit atrage după sine creşterea altuia sau a altora
pentru a nu periclita realizarea unor programe din lipsa resurselor bugetare. Concluzia
experţilor este aceea că totuşi deciziile fiscale sunt şi trebuie să rămână apanajul autorităţilor
naţionale, dar, ori de câte ori o măsură întreprinsă într-o ţară anume îşi dovedeşte eficacitatea
ea trebuie studiată, adaptată şi generalizată şi în celelalte ţări comunitare. Altfel spus,
reformele fiscale din ţările membre trebuie astfel concepute încât să se ţină seama şi de nevoia
armonizării fiscale pe plan comunitar, realizându-se compromisul rezonabil între
suveranitatea fiscală a fiecărei ţări şi dezinteresul înlăturării barierelor fiscale din calea
funcţionării normale a pieţei unice.

9.3. STRATEGIA PRIVIND POLITICA FISCALĂ

A ROMÂNIEI CA STAT MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE

În acordul de asociere a României la Uniunea Europeană semnat la Bruxelles la 1

februarie 1993 se stipula că armonizarea legislaţiei fiscale româneşti cu cea comunitară
constituie una dintre condiţiile fundamentale pentru integrarea României în structurile
europene iar adaptarea sistemului fiscal la cerinţele mecanismului pieţei unice reprezintă unul
din obiectivele strategiei naţionale de pregătire a aderării.
România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în iunie 1995, fiind
acceptată ca stat candidat în decembrie 1997. Deschiderea negocierilor cu România a urmat
deciziei Consiliului european de la Helsinki din decembrie 1999.
Prin documentul de poziţie al României, Capitolul 10 – Impozitarea, adoptat de către
guvernul României în şedinţa sa din 19 iulie 2001, România acceptă în întregime acquis-ul
comunitar, privind Capitolul 10 – Impozitarea intrat în vigoare la data de 31 decembrie 1999.
Ea se angaja ca până la data aderării să continue armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul
comunitar şi dezvoltarea infrastructurii instituţionale necesare implementării acestuia, în
conformitate cu angajamentele asumate prin Acordul European, obligându-se să aplice
acquis-ul în întregime, cu excepţiile prevăzute în documentul de poziţie pentru care a obţinut
perioade de tranziţie stipulate în calendarul de aliniere.
În conformitate cu prevederile Programelor de Guvernare pentru perioada 2004-20013
strategia politicii fiscale a fost structurată astfel încât să asigure, pe de o parte, o accelerare a
reformei în acest domeniu, cu efecte pozitive asupra relansării economiei naţionale, iar pe de
altă parte, realizarea procesului de armonizare a legislaţiei fiscale româneşti cu cea
comunitară în domeniu. Principalele măsuri aplicate au vizat impozitele directe şi indirecte:
a) În privinţa impozitului pe profit:
• diminuarea cotei standard începând cu anul 2005, pentru crearea unui cadru
atractiv pentru investiţii (cota standard reducându-se de la 25% la 16%);
• plata anuală a impozitului pe profit, cu vărsăminte anticipate în cursul
anului,aplicată doar pentru BNR, aplicarea generalizată amânându-se pentru
anul 2012;

78
 • renunţarea începând cu anul 2010 la sistemul de impunere simplificat pentru
întreprinderile mici, cu aplicarea şi în cazul acestora a modelului general de
impozitare a profitului.
a) În privinţa TVA în strategia pentru perioada de post-aderare se preconiza in-
troducerea cotei reduse concomitent cu eliminarea scutirii fără drept de deducere,
eliminarea totală a unor scutiri şi a prevederilor referitoare la amânarea
exigibilităţii TVA pentru întreprinderile mici şi mijlocii, investiţiile din zonele
defavorizate şi investiţiile cu impact major în economie. Corelarea evidenţei
administrative şi a regimului deducerilor în domeniul TVA cu normele europene
(Directiva VI). Introducerea sistemului informatic de urmărire a codurilor de TVA
din România şi ţările membre ale Uniunii Europene (VIES, VOES), facilitarea
rambursărilor de TVA pentru achiziţiile intracomunitare.
b) În domeniul taxelor vamale odată cu aderarea la Uniunea Europeană în ţara
noastră se aplică Codul Vamal Comunitar şi reglementările specifice europene
privind tranzacţiile cu teritoriile extracomunitare, s-a introdus utilizarea
programului informatic INTRASTAT pentru declararea tranzacţiilor comerciale
intracomunitare.
c) În privinţa accizelor măsura principală a fost armonizarea acizelor la produsele
din tutun, băuturi alcoolice şi uleiuri minerale prin ridicarea treptată a nivelului
acestora la nivelul minim convenit în UE, măsură în curs de realizare.

79
 BIBLIOGRAFIE

1. Brezeanu Petre (2012), Finanţele personale în România, Ed. CH Beck, Bucureşti

2. Brezeanu, P. (2008), Finanţe corporative, Ed. C.H.Beck, Bucureşti
3. Berk J., DeMarzo P. (2011), Corporate Finance, Second Edition, Ed.Pearson,
4. Cernuşca L.(2007),Interferenţe fiscale în contabilitate, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti;
5. Chirculescu Maria Felicia (2010), Fiscalitate, Ed. Academica Brâncuşi, Târgu Jiu,
6. Dănescu Tatiana (2007), Audit financiar, convergenţe între teorie şi practică, Ed. Irecson,
Bucureşti,
7. Duran Vasile, Duran Irina(2008), Fiscalitatea Întreprinderii - Note de curs pentru uzul studenţilor
de la ÎFR , Editura Eurostampa, Timişoara;
8. Duran Vasile, Duran Irina, Şerban Corina, Fiscalitatea Întreprinderii - Note de curs pentru uzul
studenţilor de la ÎFR , Material electronic, 2015;
9. Istrate C.(1999), Contabilitatea şi fiscalitatea firmei, Ed. Polirom, Iaşi;
10. Lacrita, Grigore N.( 2007), Fiscalitate. Controverse şi soluţii, Editura Irecson;
11. Huian Maria Carmen (2008), Instrumente financiare – Tratament şi opţiuni contabile,Ed.
CECCAR;
12. Miricescu Emilian, Tatu Lucian (2010), Fiscalitate. De la lege la practică, Ediţia 7, Ed. Economică,
Bucureşti
13. Moşteanu Tatiana (2005), Considerente teoretice privind construcţia unui sistem fiscal optim în
România, Editura Universitară, Bucureşti,
14. Nica, Adrian; Şerbănescu, Cosmin (2008), Fiscalitate. De la lege la practică. Ediţia a V-a, Editura
CH Beck, Bucureşti
15. Pătroi P, Biriş G. (2011), Controverse actuale în fiscalitate, Ed. CH Beck,
16. Ristea M. (2006), Noul sistem contabil al agenţilor economici din România, Ed. CECCAR Ediţia
III,
17. Roman C., Tabără V., Roman A.(2007),Control financiar şi audit public, Ed. Economică,
Bucureşti;
18. Sabău C., Trif V., Artene A., Nagy C.(2011), Bazele contabilităţii, Ed. Eurostampa , Timişoara
19. Trif V.(2008), Contabilitate financiară, Ed. Risoprint , Cluj Napoca
20. Tulai D. C., Şerbu Simona (2005), Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj Napoca
21. Ţâţu L., Şerbănescu C., Ştefan D.,Vasilescu D.(2009), Fiscalitatea de la lege la practică, Ed.5,
Themis Cart,
22. Vintilă, Georgeta (2006), Fiscalitate. Metode şi tehnici fiscale, ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti;
23. *** Revista “Contabilitate şi expertiză “
24. *** Revista “Finanţe, credit, contabilitate“
25. *** Revista “Tribuna economică “-Suplimentul “Impozite şi taxe “
26. *** Revista română de fiscalitate, Ed. Rentrop şi Straton
27. *** Legea nr. 82/1991 Legea contabilităţii , cu cu modificaările şi completările ulterioare
28. *** Legea nr.273/2006 a Finanţelor publice locale, cu modificaările şi completările ulterioare
29. ***Legea nr. 500/2002 a Finanţelor publice, publicată în M-O. nr. 597/2002 cu modificările
ulterioare
30. *** Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările ulterioare
31. *** Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările
ulterioare
32. *** OMFP 1802/2014 publicat în M.O.963/2014 privind aprobarea Reglementărilor contabile
privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate

80