UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

IMPOZITELE - INSTRUMENT DE REGLARE STATALĂ

364. Finanțe
Finanțe și bănci

Lucrul individual la disciplina: Fiscalitate

Autorul: Zabulica Ecaterina

Gr. FB 162
Conducător ştiinţific: Dragomir Lilia
dr., conf. univ.

CHIŞINĂU 2018
Cuprins

INTRODUCERE........................................................................................................................................3

I. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND IMPOZITELE ŞI ADMINISTRAREA FISCALĂ....5

1.1. Istoria apariţiei impozitelor...............................................................................................................5
1.2. Conţinutul social economic al impozitelor şi taxelor.......................................................................6
1.3. Elementele impozitului....................................................................................................................8
1.4. Funcţiile impozitelor.......................................................................................................................10
1.4. Noțiuni de bază despre administrarea fiscală. Modul de organizare și funcționare a administrației
fiscale.........................................................................................................................................................13

II.POLITICA FISCALĂ.........................................................................................................................18
2.1. Metode de intervenţie în economie.................................................................................................21
2. 2. Analiza mecanismului fiscal în Republica Moldova.....................................................................25

CONCLUZIE...........................................................................................................................................29
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................30

2
 INTRODUCERE
“Impozitele înseamna ceea ce plătim
pentru o societate civilizată.”
(Justice Oliver Wendell Holmes)

Creşterea economică reprezintă unul dintre obiectivele principale ale politicii economice a
statului. Experienţa mai multor ţări demonstrează că majoritatea politicilor de redresare economică
utilizează instrumentele politicii de impunere, care au consecinţe favorabile asupra economiei reale a
statului.
Politica fiscală, fiind parte componentă a politicilor macroeconomice, îndeplineşte funcţia de
coordonare a corelaţiilor dintre celelalte politici economice: bugetare, structurale, antreprenoriale.
Eficacitatea politicii fiscale se manifestă prin consecinţele ei asupra activităţii economice. Astfel,
prin intermediul impozitelor, atât directe, cât şi indirecte, ea intervine în procesul de obţinere şi
distribuire a veniturilor agenţilor economici şi, respectiv, asupra rezultatelor financiare ale acestora.
Prin intermediul politicii fiscale se realizează proporţiile esenţiale ale dezvoltării economice.
Formarea lor este una dintre funcţiile de bază ale statului în condiţiile de piaţă. Experienţa SUA,
Japoniei, Germaniei şi a altor ţări demonstrează că sistemul fiscal este cea mai activă pârghie de reglare
a dezvoltării social-economică, a strategiei investiţionale, activităţii externe, modificărilor structurale în
activitatea de producere, dezvoltării rapide a ramurilor prioritare. Instrumentul de bază de încadrare a
statului în activitatea economică prin intermediul fiscalităţii îl reprezintă mecanismul fiscal.
Mecanismul fiscal este un complex concret de relaţii economice ce are drept scop implementarea
metodelor, introducerea şi perceperea impozitelor, repartizarea lor între bugetele diferitelor nivele,
administrării fiscale, tragerea la răspundere în cazul încălcării reglementărilor fiscale, algoritmul cărora
se reflectă în normele legislaţiei şi actele normative legale corespunzătoare.
Funcţia de bază a mecanismului fiscal o constituie asigurarea eficacităţii de funcţionare a

3
sistemului fiscal, corespunzătoare scopurile politicii fiscale ale unui stat. În lucrările ştiinţifice ale
teoreticienilor şi practicienilor tratarea noţiunii de „mechanism fiscal” este neunivocă. De regulă,
această noţiune se reduce la realizarea productivităţii finale în spaţiu şi perioadă de timp concrete.
Această cale are o profunzime insuficientă, deoarece subliniază posibilitatea subiectivizării activităţilor
fiscale.
Mecanismul fiscal – este domeniul teoriei fiscale ce tratează această noţiune în calitate de
categorie economico-organizaţională şi, prin urmare, ca un proces obiectiv necesar de conducere a
relaţiilor de repartizare, care apar în colectivizarea părţilor create în activitatea de producere a venitului
naţional. Toate domeniile de relaţii, asamblate în acest proces, pot fi împărţite în trei subsisteme:
planificare fiscală, reglarea fiscală şi control fiscal.
Elementele mecanismului fiscal sunt, în acelaşi timp, un complex de activităţi fiscale, relativ de
sinestătătoare fiecare dintre ele supunându-se regulilor sale de organizare, apreciere şi
generalizare. În limitele fiecăruia dintre elementele mecanismului fiscal se aplică doar metodele
specifice lui sau tehnica activităţilor fiscale. Diferenţierea metodelor planificării fiscale, reglării şi
controlului permit cercetarea acestui domeniu ca relativ desinestătător, stabilind legităţile specifice lor.
În baza acestora se elaborează direcţiile de perfecţionare ale mecanismului fiscal ca sistem.
Influenţa reglatorie a impozitelor asupra vieţii gospodăreşti are un caracter multilateral.
Reglementarea fiscală a domeniilor aparte ale activităţii financiar-gospodăreşti diferă în dependenţă de
reglarea veniturilor bugetare. Condiţia de bază în alegerea metodelor reglării fiscale trebuie să fie
unică: intervenţie în acţiunea proceselor de reproducere trebuie să fie bine argumentată economic.
Reglarea fiscală este unul din elementele cele mai mobile ale mecanismului fiscal şi domeniului
administrării fiscale de stat. Temelia reglării fiscale o constituie sistemul măsurilor economice a
intervenţiei în acţiunea obligaţiunilor fiscale executate. Metodele de reglare fiscală reprezintă elementul
constitutiv al concepţiei fiscale ştiinţific fundamentate, elaborarea prin adoptarea de către Parlament a
unui caracter de normă juridică, obligatorie pentru executare.
Reglarea fiscală este cea mai complexă construcţie a raporturilor juridice, deoarece în ea se
confruntă interesele economice în punctul de tangenţă iar prognozarea este destul de dificilă.
Gradul de studiere a temei de cercetare. Tema de cercetare se referă la domeniul
administrării fiscale, care constituie o parte integrantă a politicii fiscale a statului şi un instrument de
intermediere a relaţiilor dintre contribuabili şi stat.

4
 Scopul lucrării constă în cercetarea sistemului fiscal din Republica Moldova, şi anume a
impozitelor drept instrumente de reglare statală.
Obiectul cercetării îl constituie sistemul fiscal şi posibilităţile de eficientizare a acestuia, în
Republica Moldova, la etapa actuală.

I. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND IMPOZITELE ŞI

ADMINISTRAREA FISCALĂ

I.1. Istoria apariţiei impozitelor

Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noţiune îşi are originea în
adîncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit în vestierie: tribut de la
învinşi, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru acordarea de către stat a dreptului de
meşteşugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Introducerea imozitelor, însă, presupune un
nivel mai înalt de dezvoltare a conştiinţei juridice, a economiei, sistemelor controlului de stat.
De-a lungul timpului, au existat diferite opinii asupra impozitelor, dintre care unele foarte ciudate.
Astfel, sfîntul Toma d’Aquino, filosof şi teolog medieval, scria că „impozitele nu-s altceva decît un jaf
legalizat”. În decursul istoriei, geniul uman a inventat cele mai deocheate forme ale acestui „jaf”.
Astfel, împăratul roman Vespasian, introducînd impozitul pentru veceurile publice, a lansat şi o frază
devenită celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală a existat un impozit plătit pentru uşile şi
geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei Petru I a introdus un impozit ce era plătit doar de
persoanele ce purtau barbă.
Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul secolelor. Pe măsura dezvoltării şi
perfecţionării teoriilor privind impozitarea, s-a produs evoluţia concepţiilor referitoare la interpretarea
termenului „impozit”. Prin definirea lui se sesizează şi se apreciază atitudinea societăţii faţă de
impunerea fiscală. De aceea, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii vieţii publice erau permanent în
căutarea unor definiţii ale impozitului nu numai de pe poziţii economice, dar şi din punct de vedere
juridic.
Adam Smith interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, fiind
prevăzută mărimea şi ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductiv al
cheltuielilor de stat, de aceea impozitul pare a fi dăunător societăţii. Concomitent, impozitul este

5
considerat drept o necesitate vitală, drept o cerinţă a dezvoltării economice şi sociale. J. Sismondi
consideră impozitul drept victimă şi, în acelaşi timp, drept un bine, dacă serviciile acordate de către stat
pe seama acestei victime ne aduc folos.
Definindu-se astăzi impozitul, se pune accentul, în primul rînd, pe caracterul forţat al impunerii, în
al doilea rînd, pe absenţa legăturii directe dintre avantajele cetăţeanului şi impozite. Iată unele din
definiţile moderne:
1. Impozit înseamnă cotizaţie obligatorie la buget şi în fondurile extrabugetare în mărimile
prevăzute de lege şi termenele stabilite.
2. Impozit înseamnă confiscare obligatorie şi gratuită a mijloacelor aplicate de către organele puterii
locale pentru finanţarea cheltuielilor sociale.
Definiţia contemporană a impozitelor subliniază caracterul obligatoriu al plăţilor fiscale, precum şi
gratuitatea lor individuală. Acest factor este caracteristic şi pentru legislaţia fiscală a Republicii
Moldova.
În art.6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova este formulată următoarea definiţie a impozitului:
„Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate
şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia
pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată”.
Impozitele exprimă raporturile băneşti ale statului cu persoanele juridice şi fizice, create în legătură
cu redistribuirea venitului naţional şi mobilizarea resurselor financiare în fondurile bugetare şi
extrabugetare ale statului pentru exercitarea funcţiilor lor.

I.2. Conţinutul social economic al impozitelor şi taxelor

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care putem specifica
cele mai des utilizate.
Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul
administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod
gratuit de colectivitate.
În concepţia unor economişti români, impozitul este o prelevare obligatorie şi fără contrapartidă
efectuată de administraţiile publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice – funcţia financiară a lor,
şi în vederea regularizării activităţii economice – funcţia politică.

6
 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform
legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe
care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.

Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu titlu
gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit
sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a
achitat această plată.

Impozitul reprezintă, în acelaşi timp, o categorie materială, economică şi juridică.

Din punct de vedere material, impozitul reprezintă o sumă concretă de bani, pe care
contribuabilii o prelevează în favoarea statului în anumite perioade de timp, conform unei proceduri
stabilite.

Ca o categorie economică, impozitul reprezintă o relaţie bănească, apărută în cadrul mişcării într-o
singură direcţie a valorii de la contribuabili spre stat, în mărime şi termeni prestabiliţi.

Din punct de vedere juridic, impozitul reprezintă o obligaţie publică a fiecărui contribuabil de a
transmite statului o parte din veniturile sau averea sa.

Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării
conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea
respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu
pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării
conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor
interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, ca
o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

7
 I.3. Elementele impozitului.

Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul
de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune
specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără
de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine
precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul
respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată,
sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit
în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul
importat în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.
Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea
succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este
în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba
de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m 2 sau ha este şi element
de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
8
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul
(căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului
trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi
aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una
şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică
şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste
elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi
realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care
efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci,
impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se
ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea). Venitul
ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate
apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau
imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii,
pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se
plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică
leul (u.m.) în cazul veniturilor; m2 sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică a motorului la
mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi
de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională
- progresivă
- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea

subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului
datorat statului.
9
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare
ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală. Pentru
diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada fiscală este o lună, la
impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la impozitul pe venit –
un an.
11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se
referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor
categorii sociale de populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la
impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile
înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca
bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se
şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile
faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei
de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de
neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi
amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se
poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru
contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare
normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

10
 1.4. Funcţiile impozitelor
Dezbaterea asupra fundamentelor şi obiectivelor impozitului apare pentru prima dată în
economia politică, când A. Smith enumeră principiile de impozitare (maximele). Până la începutul
secolului XX şi, de asemenea; până la criza din anii 30, această dezbatere rămâne centrată pe problema
determinării asietei impozitului. Funcţia sa primordială era, în acel moment, de a finanţa activităţile
statului, reduse la îndeplinirea sarcinilor regaliene şi, prin urmare, obiectivul esenţial constă, deci, în a
căuta mijlocul cel mai eficace de a acoperi cheltuielile angajate. După criza din anii 30 şi după al doilea
război mondial, sub influenţa ideilor keynisiste intervenţia statului în economie creşte şi paralel rolul
impozitului se măreşte. Instrument privelegiat de finanţare a cheltuielilor publice, el devine de
asemenea un instrument de politică economică şi socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare
macroeconomică şi de redistribuire ale statului. Dar aceste funcţii sunt mai controversate.
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:

1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a
impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.

Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor

persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate
de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca:
finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter
economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese că acestea reprezintă prelevări cu caracter obligatoriu şi forţat.
Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie impozitelor rolul primordial în
structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul lor de a satisface necesităţile publice. Anume
funcţia fiscală a impozitelor contribuie la redistribuirea venitului naţional în folosul păturilor sociale.

Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era o funcţie
suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab dezvoltate şi în cele

11
cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi până în prezent prevalează asupra celorlalte funcţii. În
aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea fiscalităţii numai în interesele statului duce la
apariţia fenomenului de evaziune fiscală. Contribuabilii nu numai că nu îşi îndeplinesc pe deplin
obligaţiile fiscale, dar caută diverse modalităţi legale şi ilegale de a eschiva de la plata impozitelor.

Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care ulterior sunt
redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi învăţământul, sănătatea, ştiinţa,
cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în aceste domenii stimulează progresul social, dar
rezultatele acestei stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată de timp. În acest context a
apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de stimulare a activităţii economice, iar
efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai scurtă de timp.

Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia de stimulare

a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea contribuabililor. Utilizarea în
fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri efectul de stimulare, deoarece
fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii economice, care necesită
amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul devine un instrument viabil al
politicii sociale a statului.

Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de bază ale
statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern brut. Prin
funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de distribuire şi
redistribuire a resurselor financiare publice.

Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în vederea
repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali ai
resurselor (în folosul beneficiarilor cheltuielilor publice).
Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu dezvoltarea
economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice. Astfel, funcţia de
redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin intermediul mecanismului fiscal.
În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice a statului prin intermediul impozitelor este
foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita separat funcţia de reglare a impozitelor.

12
 Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor
procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile dezvoltării
relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.

Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor economice
sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile
mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-
financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a
terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează consumul unor
produse dăunătoare pentru sănătate (prin accize), etc.
Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea derulării,
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a procesului de distribuţie, permite de a verifica dacă
încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate determina necesitatea şi
direcţiile efectuării reformei fiscale.

I.4. Noțiuni de bază despre administrarea fiscală. Modul de organizare și funcționare a

administrației fiscale

În scopul exercitării funcţiei de reglare, şi anume a reglementării de către stat a unor procese
economice şi sociale, intervine noţiunea de Administrarea fiscală, care reprezintă activitatea organelor
de stat împuternicite şi responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi
taxelor, a penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile, precum şi de efectuarea acţiunilor de
urmărire penală în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
Administrarea fiscală presupune o activitate foarte vastă, care cuprinde toate acţiunile desfăşurate în
vederea aplicării legislaţiei fiscale, din momentul adoptării acesteia.
În scopul exercitării administrării fiscale, se definesc următoarele noţiuni:
1) Organ fiscal - autoritate a Serviciului Fiscal de Stat: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe
lîngă Ministerul Finanţelor inspectoratul fiscal de stat teritorial aflat în subordonarea Inspectoratului
Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor. Noţiunea “inspectoratul fiscal de stat
teritorial” este identică cu noţiunea “organ fiscal teritorial.
2) Serviciul Fiscal de Stat - sistem centralizat de organe fiscale şi activitatea funcţionarilor fiscali care
deţin funcţii în aceste organe, orientată spre exercitarea atribuţiilor de administrare fiscală, conform
legislaţiei fiscale.

13
3) Conducere a organului fiscal - şef (şef adjunct) al Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe
lîngă Ministerul Finanţelor; şef (şef adjunct) al inspectoratului fiscal de stat teritorial. Pentru
Inspectoratul fiscal de stat pe municipiul Chişinău - şef (şef-adjunct) al inspectoratului, şef ( şef-
adjunct) al oficiului fiscal.
4) Funcţionar fiscal - persoană cu funcţie de răspundere remunerată în organul fiscal care dispune
( sau va dispune, conform procedurii stabilite, în cazul în care s-a încadrat pentru prima dată în organul
fiscală) de grade de calificare potrivit prezentului titlu şi actelor normative adoptate în conformitate cu
acesta. Noţiunea “funcţionar fiscal” este identică cu noţiunile “persoană cu funcţie de răspundere a
organului fiscal” şi “persoană cu funcţie de răspundere a Serviciului Fiscal de Stat”, prevăzute de codul
fiscal.
5) Reprezentant al contribuabilului (al persoanei) - persoană care acţionează în baza unei procuri,
eliberate în conformitate cu legislaţia; avocat învestit cu împuterniciri conform legislaţiei; părinte,
înfietor, tutore sau curator în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrÎnsă; alte persoane care, conform legislaţiei, pot avea calitatea de reprezentant.
6) Obligaţie fiscală - obligaţie a contribuabilului de a plăti la buget o anumită sumă ca impozit, taxă,
majorare de întîrziere (penalitate) şi/sau amendă.
7) Perioadă fiscală - timp, stabilit conform legislaţiei fiscale, pentru care se execută obligaţia fiscală.
8) Termen de stingere a obligaţiei fiscale - perioadă, stabilită conform legislaţiei fiscale, în care
trebuie să fie executată obligaţia fiscală, incluzînd şi ultima sa zi n orele de program ale organului
fiscal. Dacă ultima zi a perioadei este una de odihnă, se va considera o ultimă zi prima zi lucrătoare
care urmează după ziua de odihnă. În mod analogic se determină şi termenele de executare a altor
acţiuni prevăzute de legislaţia fiscală.
9) Dare de seamă fiscală - orice declaraţie, informaţie, calcul, notă informativă, alt document, care sînt
prezentate sau trebuie să fie prezentate organului fiscal, privind calcularea, achitarea, reţinerea
impozitelor, taxelor, majorărilor de întîrziere (penalităţilor) şi/sau amenzilor ori privind alte fapte ce ţin
de naşterea, modificarea sau stingerea obligaţiei fiscale.
91) Dare de seamă fiscală unificată – declaraţie, prezentată sau care trebuie să fie prezentată organului
fiscal, privind calcularea, achitarea, reţinerea impozitelor, taxelor, primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală, majorărilor de întîrziere (penalităţilor) şi/sau amenzilor de către întreprinzătorul
individual, gospodăria ţărănească (de fermier) al căror număr mediu anual de salariaţi, pe parcursul

14
perioadei fiscale, nu depăşeşte 3 unităţi şi care nu sînt înregistraţi ca plătitori de T.V.A. (introdus prin
Legea Nr.82-XVI din 29 martie 2007)
10) Documente de evidenţă - documente privitoare la operaţiuni, la efectuarea plăţilor aferente acestor
operaţiuni, inclusiv documente confirmative, orice alte documente prevăzute, conform actelor
normative, pentru activitatea contribuabilului. În categoria documentelor de evidenţă intră documentele
de evidenţă contabilă (prevăzute în legislaţia privind evidenţa contabilă), dările de seamă financiare,
informaţiile, registrele contabile, titlurile de creanţă, datele contabile (sub orice formă, inclusiv
computerizată) etc.
11) Control fiscal - verificare a corectitudinii cu care contribuabilul execută obligaţia fiscală şi alte
obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, inclusiv verificare a altor persoane sub aspectul legăturii lor cu
activitatea contribuabilului prin metode, forme şi operaţiuni prevăzute de codul fiscal.
12) Încălcare fiscală - acţiune sau inacţiune, exprimată prin neîndeplinire sau îndeplinire neadecvată a
prevederilor legislaţiei fiscale, prin încălcare a drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la
raporturile fiscale, pentru care este prevăzută răspundere în conformitate cu codul fiscal.
13) Restanţă - sumă pe care contribuabilul era obligat să o plătească la buget ca impozit, taxă sau altă
plată, dar pe care nu a plătit-o în termen, precum şi suma majorării de întîrziere (penalităţii) şi/sau
amenzii.
14) Executare silită a obligaţiei fiscale - acţiuni întreprinse de organul fiscal pentru perceperea forţată
a restanţei.
15) Bunuri - totalitate de valori materiale şi de active imateriale, inclusiv de bani şi de valori
mobiliare, care se află în proprietatea persoanei, indiferent de faptul în a cărei folosinţă efectivă este,
precum şi de alte drepturi patrimoniale.
16) Sechestrare a bunurilor - acţiuni întreprinse de organul fiscal pentru indisponibilizarea bunurilor
persoanei.
17) Cont bancar - cont deschis în o instituţie financiară (sucursală sau filiala acesteia) din Republica
Moldova sau din străinătate.
18) Sumă plătită în plus - sumă plătită ca impozit, taxă, majorare de întîrziere (penalitate) şi/sau
amendă prin vărsare sau încasare, inclusiv prin executare silită, în cuantum mai mare decît cel prevăzut
în conformitate cu legislaţia fiscală.

15
O rg a n e c a re e x e rc ită a trib u ţi
19) Secret fiscal - orice informaţie de care dispun organele cu atribuţii de administrare fiscală, inclusiv

d e a d m in is tra re fis c a lă
informaţia despre contribuabil ce constituie secret comercial, cu excepţia informaţiei despre încălcarea
legislaţiei fiscale.

Schema Nr.1 Organe care exercită atribuţii de administrare fiscală

Inspectoratul Fiscal de Stat

Centrul Naţional Anticorupţie

Organele vamale

Serviciile de colectare a impozitelor şi

taxelor locale din cadrul primăriilor şi
alte organe abilitate, conform legislaţiei.

Sursa: Elaborat de autor

Organele cu atribuţii de administrare fiscală, în cazul efectuării unor acţiuni în baza înţelegerilor
reciproce, se informează despre măsurile întreprinse şi despre rezultatele lor, fac schimb de informaţii
în scopul exercitării atribuţiilor. Organele cu atribuţii de administrare fiscală au dreptul să colaboreze
cu organele competente din alte ţări şi să fie membre ale organizaţiilor internaţionale de specialitate.
Modul de colaborare şi de activitate este stabilit în baza tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală sÎnt obligate şi în drept să prezinte informaţiile de
care dispun referitor la un contribuabil concret:
a) funcţionarilor fiscali şi persoanelor cu funcţie de răspundere ale autorităţilor publice, în ale
căror atribuţii intră exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale - în scopul îndeplinirii de
către ei a funcţiilor de serviciu;
b) instituţiilor de drept - despre Încălcările fiscale;
c) instanţelor de judecată - în scopul examinării cazurilor ce ţin de competenţa acestora;
d) oficiilor de executare ale Departamentului de executare - pentru executarea documentelor
executorii;

16
 e) organelor fiscale ale altor ţări, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
f) personalului Ministerului Finanţelor şi autorităţilor administraţiei publice locale - exclusiv în
scopul perfecţionării politicii fiscale şi elaborării bugetului de stat şi bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale;
g) autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, la solicitarea acestora, precum şi
mijloacelor de informare în masă - exclusiv despre Încălcarea legislaţiei fiscale, dacă acest fapt nu este
În detrimentul intereselor legale ale organelor de drept şi ale celor judiciare.
Sarcina de bază şi principiile generale de organizare a organului fiscal. Sarcina de bază a
organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării
corecte, vărsării depline şi la timp la buget a sumelor obligaţiilor fiscale.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor şi fiecare inspectorat fiscal
de stat teritorial, fiind subordonat primului:
a) au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat;
b) activează în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, al prezentului cod şi al altor legi, al hotărîrilor
Parlamentului, al decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, al hotărÎrilor şi ordonanţelor
Guvernului, al deciziilor în problemele fiscale adoptate de autorităţile administraţiei publice locale în
limitele competenţei.
Ministerul Finanţelor exercită dirijarea metodologică a activităţii Inspectoratului Fiscal Principal
de Stat fără ingerinţe în activitatea lui şi a inspectoratelor fiscale de stat teritoriale.
Modul de funcţionare a organului fiscal, de aprobare a structurii, a personalului scriptic şi a
fondului de retribuire a muncii precum şi modul de atribuire a gradelor de calificare funcţionarilor ei
sÎnt stabilite în Regulamentul, aprobat de Guvern.
Structura organizatorică a Serviciului Fiscal de Stat se aprobă de Guvern, iar raza de activitate a
organelor fiscale teritoriale şi raza de deservire a contribuabililor - de către Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor (denumit în continuare
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat) exercită următoarele atribuţii:
a) efectuează supravegherea activităţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale în vederea
exercitării controlului fiscal, asigură crearea şi funcţionarea unui sistem informaţional unic privind
contribuabilii şi obligaţiile fiscale;

17
 b) controlează activitatea inspectoratelor fiscale de stat teritoriale, examinează scrisorile, cererile
şi reclamaţiile referitoare la acţiunile acestora, ia măsuri în vederea eficientizării activităţii lor;
c) emite ordine, instrucţiuni şi alte acte în vederea executării legislaţiei fiscale;
d) organizează popularizarea legislaţiei fiscale, răspunde la scrisorile, reclamaţiile şi la alte petiţii
ale contribuabililor în modul stabilit;
e) efectuează controale fiscale;
f) organizează şi efectuează, după caz, executarea silită a obligaţiilor fiscale;
g) examinează contestaţii şi emite decizii pe marginea lor;
h) exercită controlul asupra respectării legislaţiei fiscale în activitatea organelor vamale şi
serviciilor de colectare a impozitelor şi taxelor locale şi prezintă autorităţilor competente propuneri
vizÎnd tragerea la răspundere a funcţionarilor acestor autorităţi care au încălcat legislaţia fiscală;
i) organizează diferite concursuri, cu stimularea din surse bugetare a contribuabililor care, direct
sau indirect, şi-au adus contribuţia la îmbunătăţirea procesului de administrare fiscală şi/sau la
majorarea încasărilor la bugetul public naţional. Organizarea concursurilor se efectuează în modul
stabilit de Guvern;
j) colaborează cu autorităţi din alte state în baza tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte şi activează în cadrul organizaţiilor internaţionale de specialitate al căror membru
este;
k) prezintă informaţii şi rapoarte asupra obligaţiilor fiscale, inclusiv asupra restanţelor, în
conformitate cu instrucţiunile Ministerului Finanţelor;
l) deleagă atribuţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale;
m) preîntîmpină, depistează şi curmă încălcările ce ţin de repatrierea mijloacelor băneşti, a
mărfurilor şi serviciilor provenite din tranzacţiile economice externe;
n) exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţie.
Inspectoratul fiscal de stat teritorial exercită următoarele atribuţii:
a) Întreprinde măsuri pentru asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale;
b) popularizează legislaţia fiscală şi examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile
contribuabililor;
c) asigură evidenţa integrală şi conformă a contribuabililor şi a obligaţiilor fiscale, cu excepţia
celor administrate de alte organe;
d) efectuează controale fiscale;

18
 e) efectuează executarea silită a obligaţiilor fiscale;
f) asigură gratuit contribuabilii cu formulare tipizate de dări de seamă fiscale, elaborate în
conformitate cu instrucţiunile respective;
g) eliberează, contra plată, subiecţilor impunerii formulare de facturi fiscale, timbre (mărci) de
acciz în modul stabilit de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat;
h) sigilează maşinile de casă şi de control ale contribuabililor, ţine evidenţa lor, efectuează
controale privind utilizarea/neutilizarea lor de contribuabili la decontările în numerar;
i) examinează contestaţii, cereri prealabile şi emite decizii asupra lor;
j) exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţie.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova, iar inspectoratul fiscal de stat teritorial poate să-şi exercite atribuţiile în afara teritoriului
stabilit numai cu autorizarea conducerii Inspectoratului Fiscal Principal de Stat

II. POLITICA FISCALĂ

Politica fiscală , ca parte integrantă a politicii economice a statului cuprinde ansamblul de metode,
tehnici, principii ce privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi reglementările specifice pentru
stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, materializând opţiunile statului, la un
moment dat, în acest domeniu.
În ansamblul ei, politica fiscal ă poate fi analizată, comparată şi înţeleasă numai ţinând cont de
următorii factori: starea şi nivelul de dezvoltare al economiei naţionale respective. S-a pus în evidentă,
de exemplu, că nivelul impozitelor diferă de la o ţară la alta, în raport cu gradul de dezvoltare al
acestora. În ţările mai dezvoltate, din punct de vedere economic, prin bugetul de stat şi prin intermediul
impozitelor se redistribuie o mare parte din produsul intern brut, decât în ţările mai puţin dezvoltate.
Acest factor determină şi raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte, raportul dintre impozitele
pe avere şi cele pe venit, raportul dintre sectorul public şi cel privat nivelul veniturilor cetăţenilor
nevoile bugetului de stat. Nivelul şi structura impozitelor diferă mult, de la o ţară la alta în funcţie de
structura şi amploarea nevoilor acoperite din bugetul de stat: acolo unde cheltuielile cu învăţământul,
sănătatea, cultura sunt
Politica fiscală, la fel ca ansamblul politicii economice, este caracterizată prin dinamism, pentru că
şi viaţ a economico-socială este într-o schimbare şi diversificare continuă. Această caracteristică este
19
cu atât mai importantă pentru ţările aflate într-un amplu proces de reformă economică, cum este
exemplul ţărilor foste socialiste.
În procesul de reformă fiscală şi în analiza sistemului fiscal trebuie ţinut cont de câteva cerinţe :
• tratamentul nediscriminatoriu, nediferenţiat, al agenţilor economici, indiferent de forma de
proprietate;
• stimularea prin intermediul pârghiilor fiscale, mai ales a agenţilor economici mici şi mijlocii, a
celor nou înfiinţaţi, a celor aflaţi intr-un puternic proces de dezvoltare si consolidare, a celor ce
desfăşoară acţiuni economice de interes social, naţional;
• obţinerea de venituri, relativ acoperitoare, pentru bugetul de stat, confruntat cu mari cheltuieli
legate de procesul general de reforma economica şi sociala;
• simplificarea şi flexibilizarea sistemului fiscal, eliminarea birocraţiei şi a abuzurilor;
• protejarea producţiei indigene, numai dacă este strict necesar, dar prin evitarea unor impozite
exagerate;
• compatibilizarea sistemului fiscal naţional;
• stimularea cetăţenilor în dorinţa lor de a muncii, prin practicarea unei progresivităţi neexcesive la
impozitele pe venituri;
• respectarea principiilor de echitate fiscala.
În orice context, trebuie avut permanent în vedere un aspect important - politica fiscală este doar
una din componentele politicii financiare, respectiv, a celei economice. De aceea “politica fiscală nu
poate, în mod singular, să rezolve problemele disfuncţionalităţilor într-o economie cuprinsă de criză şi
nici nu are posibilitatea de a menţine procesul de stabilizare macroeconomică, în condiţiile unui şomaj
în creştere şi a unei rate ridicate a inflaţiei”. Sau cum remarca cineva “… în sistemul capitalist politica
guvernelor atacă manifestările exterioare, iar astfel problemele sunt deplasate în domeniile financiar, de
credit şi monetare, şi nicidecum rezolvate”2.
În plus măsurile fiscale nu sunt suficient de “rapide” pentru a permite ajustări operative la
conjunctura economica extrem de dinamică a unei economii aflate în plină reformă, restructurare
economică. Se impune astfel ca măsurile si pîrghiile fiscale să fie completate cu cele de credit şi
monetare. Ideea subliniată anterior este larg împărtăşită de mulţi economişti: “puterea de stat trebuie să
aibă o influenţă economică globală, iar lupta împotriva dezechilibrului trebuie să se bazeze pe
numeroase pîrghii ale economiei. Mai mult, activitatea băncii centrale trebuind să fie coordonată cu

20
politica trezoreriei. Accentul este pus pe politica financiară, politica monetară şi de credit, avînd
menirea să devină o completare a primei politici.”
Principalele opinii cu privire la metodele ce trebuie folosite pentru a se interveni asupra vieţii
economice pot fi grupate în jurul şcolii “fiscaliste” şi a şcolii “monetariste”. Confruntarea este
desfăşurată destul de aprins, mai ales în cercurile academice, din S.U.A. Şcoala “fiscalistă” are în
vedere metoda economică de intervenţie, cu precădere, metoda de regularizare fiscală şi bugetară, iar
principalii reprezentanţi sunt Alvin H. Hansen, Paul A. Samuelson, James Tobin, etc. Şcoala
“monetaristă”, cu deviza “numai banii contează”, este reprezentată de Milton Friedman, Anna
Schwartz, etc. În Europa, şi nu numai, tot mai mulţ i economişti înclina spre o politica “mixtă”, care să
îmbine pîrghiile fiscale,bugetare, monetare şi de credit.

II.1. Metode de intervenţie în economie. Pârghiile de acţiune a impozitelor asupra

subiectului economic
La nivel de funcţiune cercetare-dezvoltare, în cadrul căreia activităţile mai mult se aseamănă
cu procesul de investire, impozitele directe, mai cu seamă cel pe venit (profit), vor determina, la
rând cu alţi factori, valoarea profitului şi, în cele din urmă, termenul de recuperare a investiţiilor.
Or, cu cât va fi mai mare valoarea profitului subiectului economic, sau cu cât va fi mai mic
impozitul colectat, cu atât acest termen va fi mai scurt. Fapt, ce nu poate să nu-l aranjeze pe un
subiect economic. Impozitele indirecte, ca TVA, de exemplu, vor determina preţul final al bunului
(utilaje, echipamente) sau serviciului (cercetări de laborator) folosit în cadrul acestei activităţi.
Deci va determina puterea de cumpărare a subiectului economic. Evident, cu cât cota impozitului
este mai ridicată, cu atât puterea de cumpărare va fi mai mică şi viceversa.
La nivel de funcţiune producere se vor regăsi influenţe, de ordin indirect, din cadrul tuturor
funcţiunilor subiectului economic.
La nivel de funcţiune comercială mai intens influenţează impozitele indirecte. În cazul
aprovizionării cu resurse materiale ele vor determina preţul lor final, deci şi costul de producţie a
bunurilor fabricate. În cazul desfacerii bunurilor aceste impozite vor fi parte-componentă a preţului
final ce va fi achitat de către consumator. Aici este foarte importantă lungimea reţelei de
distribuţie, deoarece cu cât ea va fi mai lungă, cu atât va fi mai mare preţul final şi valoarea
impozitului colectată.
Deci într-o măsură oarecare impozitele indirecte definitivează competitivitatea după preţ a
produselor.
21
 La nivel de funcţiune financiară impozitele vor influenţa asupra unor decizii în domeniul de
politici contabile - metoda de calculare a uzurii, de evidenţă a stocurilor, vor determina decizii cu
privire la aplicarea diferitelor modalităţi de optimizare a poverii fiscale etc.
La nivel de funcţiune personal impozitele, mai cu seamă cele directe, pot influenţa costul
forţei de muncă, modalitatea de angajare a personalului (legală şi la negru) etc. De exemplu, cu cât
va fi mai mare impozitul pe venit al salariatului, cu atât va fi mai mare şi aceea partea netă a
venitului pe care el doreşte să o posede, reieşind din nivelul mediu de preţuri, valoarea
consumului, mărimea familiei etc.
Printre avantajele mecanismului fiscal se regăseşte posibilitatea aplicării selective, adică poate
fi adoptat un sistem de impozitare ce ţine cont de specificul activităţii subiectului economic (ori
genul de activitate, ori scara activităţii etc). Printre neajunsurile – întârzierea administrativă şi cea
funcţională, factorul politic, repercusiuni asupra activităţii economice externe etc.
La nivel de economie naţională acest mecanism îmbracă forma unei politici fiscale, care este
elaborată şi implementată de către guvern. Ea, în funcţie de etapa de dezvoltare economică, poate
fi sau stimulativă sau restrictivă.
Politica fiscală stimulativă prevede micşorarea poverii fiscale şi se aplică în cazul declinului
economic, iar cea restrictivă constă în majorarea poverii fiscale în condiţiile unei creşteri
economice însoţite de presiuni inflaţioniste.
Pentru a fi obligatorie pentru subiecţii economici politicii fiscale i se dă statut de act juridic –
lege, hotărâre, regulament sau unui plan de venituri şi cheltuieli al guvernului etc. În majoritatea
ţărilor legea de bază în acest sens este Codul Fiscal.
Deci, mecanismul fiscal este unul foarte important deoarece influenţează asupra tuturor
laturilor activităţii unui subiect economic, posedând de calităţi atât stimulative, cât şi restrictive.
Schema Nr.1 Metode de intervenţie în economie

22
 Regularizări calitative şi selective:
A. metode cu acţiune automată, care alcătuiesc “prima linie”. Sunt metode considerate a fi
caracteristice pentru şcoala fiscalistă şi cuprind aşa numitele “mecanisme integrate ale
elasticităţii” şi “stabilizatorii integraţi”
B. metodele conştient dirijate A.
Metodecu acţiune automată
A1. “Mecanismele integrate ale elasticităţii” (vezi anexa 3), denumite şi mecanisme de
flexibilitate sînt considerate că au proprietatea de a reacţiona de la sine, în mod automat, la schimbările
ciclice din viaţa economică. Cel mai frecvent exemplu de mecanism de elasticitate este sistemul
progresiv pe venituri. Acest mecanism funcţionează astfel: deoarece în perioadele de avînt economic
volumul impozitului creşte mai rapid decît masa veniturilor impozabile, se reduc, relativ, fondurile
întreprinzătorilor disponibile pentru dezvoltare, şi deci, se diminuează fenomenul de expansiune
economică prea rapidă. Mecanismul funcţionează în sens invers atunci cînd economia se află într-o
perioadă de declin.

23
 Schema Nr.2 Evoluţia economiei şi efectul mecanismelor “integrate ale elasticităţii”

Alvin A. Hansen, unul din cei mai proeminenţi keynesişti din S.U.A., recunoscînd că ciclul
economic, cu crizele sale rămîne un fapt încăpăţînat al vieţii economice contemporane, are o apreciere
favorabilă asupra acestor mijloace. După opinia sa veniturile federale din impozite bazate mai ales pe
impozitele progresive, pe venit, plătite de întreprinderi, cresc şi se reduc în mod ciclic, astfel încît să
modereze salturile şi căderile “ciclului afacerilor”. Sprijiinindu-se pe datele statistice, el afirmă că
fluctuaţiile automate ale venitului din impozite şi ale cheltuielilor publice, acţionind fără nici o
intervenţie din partea Congresului, au avut un rezultat fericit şi anume reducerea cu 35-40% a
violenţei oscilaţiilor ciclice după cel de-al doilea razboi mondial.4
Ideea acestor mecanisme se bazează pe ideea că o prima sarcina a intervenţiei statului în
economie ar trebui să fie aceea de a “tempera” fluctuaţiile ciclului economic. Este ştiut ca oscilaţiile
ciclului economic, dezavoltare - decădere, provoacă consecinţe negative pentru activitatea economică.
Cadenţa acestor cicluri, dacă nu poate fi oprită atunci trebuie, cel puţin încercat, să diminuam

24
“violenţa” oscilaţiilor. Cu alte cuvinte acceptăm să ramînă această oscilaţie, dar manifestările celor
două faze trebuie măcar diminuate.
A2. “Stabilizatorii integraţi” - prin această metodă de intervenţie în economie se are în vedere
schimbarea automată a cotelor de impozit, atunci cînd indicatorii macroeconomici (preţurile, salariile,
şomajul, etc.) ating un anumit nivel prestabilit. Pe această cale, împreună cu mecanismele integrate ale
elasticităţii, se consideră că statul va reuşi, într-o bună măsură, să influenţeze fazele ciclului
economic.
Reluînd exemplul discutat anterior , atunci cînd se constată că, după acţiunea mecanismelor integrate
ale elasticităţii, evolu ţia ciclului economic nu se apropie de tendinţa sperată, dacă cea ideală este mai
greu de atins, atunci vor intra în funcţiune aceşti “stablizatori integraţi”. Altfel spus, atunci cînd se
constată că progresivitatea impozitelor nu a fost suficientă, pentru a atenua suficient “violenţa”
cadenţei dezvoltare – declin, se apelează de către stat, la modificarea progresivităţii astfel încît să se
stopeze, mai tare tendinţ ele de “supradezvoltarere” sau “superdeclin”. După cum se ştie, schimbarea
cotelor de impunere, pentru impozitele progresive din economie conduce, de exemplu, în faza de
“supradezvoltare” la o diminuare a venitului net, prin creşterea mai accentuată a impozitului şi, astfel,
la reducerea posibilitatilor de finantare a investitiilor.
B. Metodele cu acţiune conştient dirijată, sunt cunoscute şi sub denumirea de “acţiuni
discreţionare” sau “metode discreţionare de regularizare”. Aceste metode au două componente majore :
fiscale şi credit - monetare
B1.Metodele politicii de compensare bugetară şi fiscală. Principalele instrumente ale unei politici
fiscale, după părerea majorităţii specialiştilor pot fi următoarele :
• ajustarea programelor de lucrări şi investiţii publice
• modificarea cheltuielilor publice de transfer
• schimbarea contraciclică a cotelor de impunere a impozitelor
B2.Metodele de regularizare monetară şi de credit cuprind :
• politica scontului şi a rescontului
• operaţiunile pe piaţa deschisă
• regularizările cantitative
• sistemul normelor de rezerve bancare obligatorii
• normele rezervelor de casă
• normele lichidităţii
25
 • normele rezervelor minime obligatorii
• coeficientul trezoreriei de casă
• alte norme ce privesc activitatea bancară : norma de solvabilitate, norma riscului
Regularizarile cu caracter calitativ sau selectiv, au drept scop exercitarea unei anumite influenţe
directe asupra diferitelor forme de credit : mobiliar, ipotecar, de consum, etc. Tot aici s-ar mai putea
aminti diferite forme de control direct - de exemplu prin verificarea bilanţurilor - sau anumite forme de
“recomandări” prin care se stabilesc anumite “reguli” pentru derularea anumitor activităţi.
Pentru a lămuri controversa fiscalism - monetarism mai trebuie adaugată o remarcă : literatura
economică apreciază, adesea că, această dilemă a contribuit la soluţionarea multor probleme
economice actuale, dar ea nu a reuşit să rezolve o problemă majoră contemporană: inflaţia. Inflaţia - o
consecinţă a profundelor dezechilibre economico-financiare actuale - este considerată de mulţ i
economişti contemporani ca fiind “stînca submarină de care politica fiscală şi cea monetară se izbesc şi
adesea “se scufundă”. Atenuarea inflaţiei pe fundamentul economiei contemporane este sinuoasă, fiind
însoţită de stagnarea producţiei şi creşterea şomajului.

2. 3. Analiza mecanismului fiscal în Republica Moldova

Actul juridic de bază ce reglementează aplicarea politicii fiscale este Codul Fiscal al Republicii
Moldova, el fiind urmat de regulamente şi instrucţiuni ale autorităţilor fiscale.

Mecanismul fiscal al Republicii Moldova în actuala sa structură conţine un set de reglementări

generale, valabile pentru fiecare întreprindere în parte, indiferent de genul de activitate (de
exemplu, cota impozitului, modalitatea de calcul, termenele de plată etc.) şi un set de reglementări
specifice, ce se referă la un tip de întreprindere sau un gen de activitate etc - facilităţi fiscale, care
au drept scop de a stimula activitatea lor.
Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova se percep astfel de impozite :
a. Impozite şi taxe de stat: impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată; accizele; taxa
vamală; taxele rutiere; impozitul privat;
b. Impozite şi taxe locale: impozitul pe bunurile imobiliare; taxele pentru resursele naturale;
taxa pentru amenajarea teritoriului; taxa de aplicare a simbolicii locale; alte taxe locale.
În listă e necesar de a adăuga şi impozitele sociale: contribuţii obligatorii de asigurări sociale
şi medicale.
Precum s-a menţionat, impozitele pot fi clasificate în baza a mai multor criterii.

26
 Dacă să analizăm mecanismul fiscal al Republicii Moldova, atunci putem constata că din
grupul impozitelor directe fac parte: impozitul pe venit, impozitul pe bunuri imobiliare; iar la
grupa celor indirecte taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale.
Impozitul pe venit pentru întreprinderile industriale este unul proporţional – 12% din venitul
impozabil. Pe parcursul anilor cota impozitului pe venit a fost redusă de la 28% în anul 2001 până
la 18% în anul 2005, ca apoi din anul 2008 să se aplice cota 0% pentru acele întreprinderi care îşi
reinvestesc profitul net şi 15% pentru cei care nu efectuează investiţii din profituri obţinute, iar din
anul 2012 cota a devenit egală cu 12% din venitul impozabil indiferent de faptul dacă se practică
reinvestirea profitului sau nu.
Taxa pe valoare adăugată are mai multe cote: cota-standard - în mărime de 20% la majoritatea
produselor; cote reduse - în mărime 8% pentru produse de panificaţie, lactate şi gazele naturale;
cota zero – pentru operaţiuni de export; sunt şi produse scutite de această taxă.
Aceste impozite prevăd şi un şir de facilităţi, menite să stimuleze activitatea întreprinderilor
industriale.
De exemplu, la capitolul impozitul pe venit: întreprinderile industriale, indiferent de genul de
activitate, pentru asigurarea unei înlocuiri rapide a mijloacelor fixe (utilaje, clădiri etc.), calculă
uzura lor în contabilitatea fiscală utilizând metoda accelerată – articolul 26 al Codului Fiscal.

Este prevăzută şi scutirea de la plata impozitului pe venit în cazul creşterii numărului mediu scriptic
de angajaţi pentru astfel de activităţi ca - industria alimentară şi a băuturilor, fabricarea produselor
textile etc, conform articolului 24 (16) al Legii cu privire la punere în aplicare al titlului I şi II al
Codului Fiscal.
Activitatea industriei uşoare se desfăşoară în prezent în baza contractelor de tip „prelucrarea în
lohn”. Pentru ca ea să fie încutrajată, Codul Fiscal la capitolul taxa pe valoare adăugată prevede:
1. Conform articolului 104(g) al Codului Fiscal serviciile, prestate de către întreprinderile
industriei uşoare în baza contractelor de prelucrare în lonh şi a regimului vamal de prelucrare pe
teritoriul vamal al Republicii Moldova, se impozitează cu cota 0% al taxei pe valoare adăugată;
2. Importul materiilor prime în baza acestor contracte sub acelaşi regim vamal conform
articolului 103(2) al Codului Fiscal este scutit integral de la plata acestui impozit;

Materiile prime, altele decât cele textile, importate sub acelaşi regim vamal la fel sunt scutite integral
de la plata taxei pe valoare adăugată conform articolului 103(3).
Impozitele formează partea de venituri a bugetului de stat. După valoarea şi ponderea fiecărui
27
tip de impozit pot fi trase concluzii cu privire la rolul lui în formarea veniturilor publice şi
respectiv gradul lui de influenţă asupra activităţii economice.
În baza datelor statistice disponibile, prelucrate de autori, poate fi prezentată structura
impozitelor ce au fost transferate în bugetul public naţional de către întreprinderile industriei
prelucrătoare, care ocupă o pondere semnificativă în volumul total al producţiei industriale –
tabelul 1.

28
 Tabelul 1. Ponderea diferitor tipuri de impozite în veniturile fiscale ale bugetului public naţional, %ю

Tipul impozitului 201 20 20 20 20 20 20 201

0 11 12 13 14 15 16 7
Impozit pe venit, total, inclusiv: 14, 14 10 9, 9, 9, 13 13,
6 ,8 ,2 8 0 1 ,8 2
- impozit pe venit din salarii 7,5 7, 7, 8, 7, 7, 7, 6,9
5 1 4 5 7 0
- impozit pe venit din activitatea
7,1 7, 3, 1, 1, 1, 6, 6,3
de antreprenoriat
2 1 4 5 5 8
Contribuţii CNAS 24, 23 25 28 26 25 24 24,
3 ,6 ,2 ,6 ,6 ,7 ,8 1
Contribuţii CNAM 3,5 4, 5, 7, 6, 6, 6, 6,1
3 4 1 6 4 2
Impozite pe proprietate 1,5 1, 1, 1, 1, 1, 1, 1,0
2 2 3 2 1 0
Impozite interne pe mărfuri şi servicii 50, 51 52 48 51 53 49 51,
6 ,3 ,7 ,6 ,8 ,1 ,7 2
Impozite asupra comerţului internaţional
5,5 4, 5, 4, 4, 4, 4, 4,4
şi operaţiunilor externe
9 3 6 8 6 5
Sursa: Calculat de autor în baza datelor din Anuarul statistic al Republicii Moldova.

După cum se poate de observat, o pondere semnificativă o ocupă taxa pe valoare adăugată, apoi
urmează contribuţii de asigurări sociale obligatorii de stat şi impozitul pe venit.

Ponderea TVA în total venituri fiscale variază în jurul de 50%, în perioada luată în analiză. O astfel de
pondere a taxei pe valoare adăugată poate fi explicată şi prin faptul unui calcul şi control relativ mai
simplu a TVA faţă de cel al impozitului pe venit. Se mai poate de observat şi o corelaţie între suma
acestui impozit şi valoarea producţiei fabricate sau a venitului din vânzări. Impozitul pe venit ocupă o
pondere mai joasă, comparativ cu taxa pe valoare adăugată, cca. 13-14%. Ponderea impozitului pe
venit din activitatea de antreprenoriat a scăzut semnificativ pe parcursul perioadei 2008- 2011 din
cauza introducerii cotei 0% a acestui impozit pentru acele întreprinderi care şi-au reinvestit profitul.
Totuşi, o oarecare sumă a acestui impozit a fost achitată, este vorba despre acele profituri care nu au
fost investite, dar extrase ca dividende, ele fiind impozitate cu 15%.
Ponderea transferurilor la Casa Naţională de Asigurări Sociale este în jur de 24-25% pe
parcursul perioade analizate, modificându-şi ponderea neuniform de la un an la altul.
Ponderea transferurilor la Compania de Asigurări în Medicină creşte pe parcursul perioadei
analizate, datorită creşterii permanente a cotei acestui impozit.
În schimb cota impozitelor pe proprietate şi pentru activităţi economice externe s-a diminuat.
Determinarea doar în baza cotei impozitului pe venit a dinamicii nivelului poverii fiscale nu este
posibilă. Pentru aceasta în literatura de specialitate se propune un şir de indicatori, care permit de a

29
determina nivelul poverii fiscale, fapt ce ne indică cât de grav afectează impozitul pe venit activitatea
întreprinderilor industriale – tabelul 2

Tabelul 2. Dinamica poverii fiscale în industria prelucrătoareю

Indicatorii 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Venit din vânzări, 21144 24980, 2761 2220 2643 3120 3326 3714
mln.lei ,3 1 6,5 7,4 6,2 3,6 5,7 4,2
Profit (pierderi) până
785,1 1819, 2134, 11,0 1863, 2105, 606,3 820,7
la impozitare, mln.
7 6 5 6
lei
Impozitul pe
135,0 163,7 80,8 46,8 51,3 64,9 223,6 240,7
venit,
mln.lei
Profit net, mln. lei 650,1 1656, 2053, -35,8 1812, 2040, 382,7 580,0
0 8 2 7
Rata impozitului pe
venit în profitul până 17,2 9,0 3,8 425,5 2,8 3,1 36,9 29,3
la impozitare, %
Rata de corelaţie între
fofitul net şi 0,64 0,65 0,29 0,21 0,19 0,21 0,67 0,65
profitul
brut,%
Rata impozitului pe
0,64 0,65 0,29 0,21 0,19 0,21 0,67 0,65
venit în venitul din
vânzări, %

Sursa: Calculat de autor în baza datelor http://www.mf.gov.md/actdoc

Rata impozitului pe venit – se calculă ca raportul între impozitul pe venit şi profitul până la
impozitare;
Rata de corelaţie – se calculă ca raportul între profitul net şi profitul până la impozitare;
Rata impozitului pe venit în venitul din vânzări – ca raportul între impozitul pe venit şi venitul
din vânzări.
Pe parcursul ultimilor opt ani povara fiscală suportată de agenţii economici are valori
alternative. În perioada 2008-2011 observăm că toţi cei trei indicatori cunosc o îmbunătăţire, ceea ce
ne vorbeşte despre scăderea poverii fiscale. Aceasta s-a datorat în urma implementării cotei „0” pentru
profitul reinvestit. În 2012 povara fiscală pentru întreprinderile prelucrătoare creşte brusc, întrecând
chiar cotele de până la 2008, când a fost introdus regimul special. Deşi, în 2013 observăm o

30
diminuare a poverii fiscale faţă de 2012, ea rămâne, totuşi, superioară faţă de perioada predecesoare
introducerii regimului fiscal special. În perioada analizată venitul din vânzări a crescut cu 75%, iar
impozitul pe venit a crescut cu 78%.
Considerăm că mecanismul fiscal în actuala sa structură poate fi considerat ca unul care nu
stimulează activitatea întreprinderilor din industria prelucrătoare. Pentru a stimula procesul
investiţional şi a lărgi potenţialul de export a ţării noastre, Guvernul trebuie să ia măsuri în vederea
diminuării poverii fiscale în această ramură prin introducerea unor subvenţii, credite bancare la rate
reduse şi privilegii fiscale.

31
CONCLUZIE

Eficacitatea politicii fiscale se

manifestă prin consecinţele ei asupra
activităţii economice. Mecanismul fiscal este un mecanism cu un potenţial înalt de aplicare
diferenţiată, adică care permite de a stimula activitatea diferitor activităţi separat una de cealaltă.
Micşorarea poverii fiscale pe fundalul majorării volumului de producţie industriale poate fi
considerată ca un compromis reuşit între funcţia fiscală şi stimulativă a acestui mecanism.
Analiza comparativă a diverselor tratări ştiinţifice cu privire la problema reglementării de către stat a
proceselor economice ne permite să concluzionăm, că majoritatea şcolilor şi curentelor economice, în
cercetarea problemei date, porneau de la condiţiile economice concrete şi de la teoriile existente până la
moment. În general, în toate teoriile economice, într-o măsură mai mare sau mai mică, problema
intervenţiei statului în economie apare ca obiect de studiu.
Pornind de la obiectul cercetării, putem considera administrarea fiscală ca o categorie
economică, care este o parte integrantă a conceptului de „politică fiscală” şi reprezintă obiectul
de studiu al teoriilor economice, ţinând cont de rolul statului în reglementarea proceselor
economice.
Accentuarea rolului statului în reglementarea proceselor economice şi sociale determină
importanţa administrării fiscale nu numai ca o modalitate de asigurare a statului cu resurse
financiare necesare, ci şi ca un element al mecanismului de intervenţie a statului în
economie.
În acest sens, administrarea fiscală reprezintă o sferă importantă a cercetărilor ştiinţifice,
atât practice, cât şi metodologice, care sunt o parte componentă a teoriilor economice.
Pentru Republica Moldova, este necesară elaborarea unei concepţii, ştiinţific
argumentată, cu privire la reglementarea de către stat a proceselor economice. În alegerea unei
concepţii teoretice corecte, pentru stat este importantă identificarea corectă a condiţiilor iniţiale
cu scopul de a folosi eficient instrumentele politicii fiscale (administrarea fiscală, controlul fiscal
ş.a.). În această ordine de idei, studierea problemei controlului fiscal şi a posibilităţilor de
eficientizare a lui, în opinia noastră, este foarte actuală. Experienţa statelor dezvoltate arată că,
pentru organizarea eficientă a procesului de administrare fiscală, este necesar ca, la intervale de
timp strict determinate, să fie prelucrate volume mari de informaţie. Acest lucru se poate efectua
numai cu utilizarea tehnologiilor informaţionale, ce asigură spectrul necesar de servicii.
Asigurarea informaţională trebuie să fie la nivelul cuvenit atât în organul fiscal de bază, cât şi în
organele fiscale teritoriale, iar pentru desfăşurarea eficientă a procesului de lucru, în ansamblu,
trebuie să existe un mecanism de conlucrare continuă a acestor structuri. Ca urmare, apare
32
posibilitatea formării unei ierarhii de servicii concrete şi delimitării scopurilor administrării
fiscale. În acest sens, perfecţionarea mecanismului de administrare fiscală reprezintă una din
sarcinile principale ale reformei fiscale.
În Republica Moldova, nu există o bază legislativă elaborată în vederea aplicării
metodelor indirecte, în Codul Fiscal fiind doar menţionaţi factorii care pot cauza iniţierea
controalelor fiscale prin metode şi surse indirecte şi enumeraţi indicatorii ce caracterizează cifra
de afaceri a agentului economic şi care se utilizează la estimarea sumei obligaţiilor fiscale prin
metode şi surse indirecte. Legiferarea posibilităţii de recalculare a obligaţiei fiscale în baza
informaţiilor prezentate de posturile fiscale este o metodă foarte eficientă de depistare şi
prevenire a cazurilor de evaziune fiscală şi o primă încercare reală de aplicare în practică a
metodelor indirecte de determinare a obligaţiilor fiscale.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova. Chişinău, 1994.

2. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Chişinău: 2011.
3. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Chişinău: 2012.
4. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Chişinău: 2013.
5. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Chişinău: 2012.

CĂRŢI
6. Brezeanu P. Fiscalitate: Concepte. Metode. Practici. Bucureşti: Economica, 1999. 384 p.
7. Brezeanu P. Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică. Bucureşti: 1998. 220 p.
8. Certan A. Politica fiscală: aspectul teoretic şi aplicarea practică: informaţie expres. Chişinău:
INEI, 2003. 51 p.
9. Cojuhari A. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova. Teoria economică.
Chişinău: Editura U.T.M., 2004. p.174-193.
10. Corduneanu C. Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor. Bucureşti: Codecs, 1998. 664 p.
11. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 233 p.
12. Mihăilescu I., Chilarez D. Sisteme comparate de impozite. Piteşti, 2002.- 329 p.
13. Moşteanu N. Impozite şi taxe 2004-2005. Bucureşti: Economica, 2004. 368 p.
14. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Evrica, 2004. 71 p.
15. Veveriţă P., Ciobanu Gh., Pădure L. Studii şi analize financiar-bugetare. Chişinău: Firma
editorial-poligrafică Tipografia Centrală, 2000. 308 p.
16. Şaguna D., Iliescu S. Procedura fiscală în România. Bucureşti: Oscar Print, 1996. 527 p.
33
17. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 72 p.
18. Bucătaru D. Finanţe: note de curs. Iaşi: Editura Fundaţiei„Chemarea ”, 1994. 157 p.
19. Topciu C., Vintilă G. Fiscalitate. Bucureşti: Secorex, 1998. 262 p.
20. Vasile R. Monedă şi politică fiscală. Bucureşti: Uranus, 1994. 223 p.

34