UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

FINANȚE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
ANUL II

CARACTERISTICILE UNUI
SISTEM FISCAL PERFORMANT

Conf. Univ. Dr. Narcis Mitu

Student: Ivan Ionela Luminița

Master: FAA
Anul: II

An universitar: 2023-2024
 Cuprins

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive……………………………………………………..pag. 3

1.1. Abordări fiscale ………………………………………………………………………
pag. 3
1.2. Clasificarea
fiscalității………………………………………………………………..pag. 4
CAPITOLIL II Un sistem fiscal performant……………………………………………...pag. 8
2.1. Caracteristicile și funcțiile sistemului fiscal………………………………………….pag. 8
2.2. Caracteristicile sistemului de taxe și tipuri de impozitare……………………………pag. 9
2.3. Principiile unui sistem fiscal eficient……………………………………………….pag. 10
2.4. O fiscalitate eficientă din perspectiva UE…………………………………………..pag. 12
Concluzii…………………………………………………………………………………pag.14
|Bibliografie………………………………………………………………………………pag.15

2
 CAPITOLUL I
Noțiuni introductive

Sistemul fiscal, este format din totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la

persoanele juridice și persoanele fizice care alimentează bugetele publice.(Ioan
Condor„Drept fiscal și financiar, Ed. Tribuna Economică, 1996) ”. Organizare, conceperea şi
funcţionare sa conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi politică. Din această cauză,
fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi dinamică. Prin utilizarea sa
ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp generatoare şi rod al
politicii fiscale. Adică face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de prelevare a
impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale.
Sistemul fiscal cuprinde o diversitate de impozit, taxe și alte vărsăminte obligatorii,
care afectează veniturile tuturor persoanelor fizice sau juridice, ponderea efortului fiscal fiind
suportate de mase, mai ales prin intermediul prețurilor
1.1. Abordări privind fiscalitatea:
Există cel puţin două abordări ale conceptului.
A. Fiscalitatea este văzută ca totalitatea impozitelor şi taxelor dintr-un stat.
B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl
defineşte prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem. Prima abordare
se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai uşoară şi mai
eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă definiţie în
cadrul acestei abordări consideră fiscalitatea „totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la
persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice”
O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind „ totalitatea impozitelor instituite într-un stat,
care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o
contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie” (Nicolae Hoanță „Evazinea
Fiscală, Ed. Tribuna Economică, 1977)
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea
astfel : ,,Sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc. Totalitatea obligaţiunilor
fiscale ale cuiva."
O definiție mai elaborată o dă Lucien Mehl și Pierre Beltrame, care consideră sistemul
fiscal ca fiind totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsă legătură între ele,
ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic. Înscriindu-se pe linia celei de a doua

3
abordări, unii autori consideră că sistemul fiscal „cuprinde un ansamblu de concepte,
principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente ( materie impozabilă, cote,
subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării,
aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul
realizării obiectivelor sistemului ” Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice
a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o
autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze
cu o întreagă serie de reguli juridice şi în special, fiscale”. (Jean-Luc Mathieu, La Politique
Fiscale, Editura Economica, Paris, 1999, p. 1, citat de M.Ş. Minea şi C.F. Costaş, Fiscalitatea în
Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p.18)
1.2. Clasificarea fiscalităţii.
Clasificarea sistemelor fiscale este impusă, pe lângă necesitatea explicării şi chiar a
extrapolării evoluţiei acestora, şi de studiul comparativ al diferitelor sisteme fiscale. Ea este
o necesitate atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Criteriile folosite în clasificarea
sistemelor fiscale sunt diverse: preponderenţa impozitelor analitice sau a celor sintetice;
preponderenţa impozitelor reale sau a celor personale etc. Dintre aceste criterii se vor reţine
două categorii de clasificări: tehnice şi economice.
Clasificări tehnice.
Clasificările tehnice ale sistemelor fiscale sunt cele considerate clasice. Ele au la bază
natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal. Astfel, se poate vorbi de sisteme
fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple; sisteme cu preponderenţa
impozitelor indirecte sau cu preponderenţa impozitelor directe etc.
Opoziţia dintre sistemele fiscale cu impozit unic și sistemele fiscale cu impozite
multiple.
Deşi impozitul unic este considerat de mulţi un capriciu financiar şi o utopie, el
rămâne totuşi, o noţiune foarte complexă şi plină de învăţăminte. Expresia a fost adesea
folosită în sens particular, acela de a căuta o bază unică de impozitare, care să permită
evitarea cumulării impozitelor care cresc presiunea fiscală, dispersând efectele de sensibilitate
şi repartizând posibilităţile de fraudă fiscală.
Evoluţia impozitelor pe cifra de afaceri exprimă destul de bine această voinţă, pe de-
o parte, de-a suprima sau reduce mult impozitele directe care s-au multiplicat pe întreg
parcursul sec. XIX, iar pe de altă parte, să-1 înlocuiască cu un impozit general pe consum.
Cea mai mare parte dintre promotorii unui impozit „unic” menţin alături de acesta alte
impozite anexe sau satelite. Fiscalitatea scandinavă, ca şi cea americană se bazează, în mod
esenţial, pe o impozitare dominantă pe venit.
4
 Printre criticile care se aduc impozitului unic se află, în primul rând, considerentul că
principiul unicităţii nu este prin el însuşi un avantaj. Impozitele pot fi în acelaşi timp multiple
şi simple, iar un impozit unic presupune o foarte mare complexitate. Dar cele mai frecvente
critici privesc problema ratei unui impozit, care, prin definiţie este destinat să înlocuiască
toate celelalte impozite, ceea ce implică alegerea unui nivel de impozitare foarte ridicat pentru
garantarea unor încasări fiscale cel puţin egale cu cele procurate prin impozitele ce ar urma să
fie înlocuite. Criticile formulate împotriva impozitului unic nu întrunesc totuşi unanimitatea
autorilor. Mulţi dintre susţinătorii impozitului unic înţeleg unicitatea mai mult ca un proces de
simplificare a sistemelor fiscale sau de uşurare a presiunii fiscale.
Opoziţia dintre impozitul direct și impozitul indirect.
În unele sisteme fiscale sunt predominante impozitele directe, în timp ce în altele,
predominante sunt cele indirecte. Este dificil să se asocieze unul sau altul din cele două tipuri
de impozite gradului de dezvoltare economică a unei ţări. Cert este că orice stat aflat în
dificultate în ceea ce priveşte veniturile fiscale apelează la anestezia fiscală a impozitelor
indirecte, crescând ponderea acestor impozite în astfel de situaţii. Dintr-o analiză a structurii
veniturilor fiscale ale ţărilor membre OECD se desprinde concluzia că impozitele directe
sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia, Canada, SUA, Belgia.
Fenomenul invers (preponderenţa impozitelor indirecte) este caracteristic sistemelor
fiscale din Portugalia, Franţa, Grecia, şi Irlanda. Tendinţa din ultimii ani în sistemul fiscal
românesc este de creştere pronunţată a ponderii impozitelor indirecte ca rezultat al
imaturităţii sistemului, al unei politici fiscale haotice şi fără perspectivă, precum şi al unui
aparat fiscal nemotivat, nestructurat şi neadecvat în totalitate menirii sale.
Avantajele impozitelor directe sunt echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoaşterea
incidenţei, flexibilitatea.
Dezavantaele impozitelor directe privesc complexitatea, costul crescut al consimţirii la
impozit, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru muncă, investire şi economisire,
precum şi rezistenţa la impozite a contribuabilului.
Clasificări economice.
Structura sistemelor fiscale nu este numai o problemă legislativă, ci este dependentă
de condiţiile economice în care sistemul fiscal trebuie să se aplice.
Nivelul de dezvoltare economică, diversitatea modurilor de producere a avuţiei
influenţează în mod necesar repartiţia prelevărilor fiscale, evoluţia tehnică şi randamentul
sistemului fiscal.

5
 Clasificări bazate pe concepţii funcţionale.
Această clasificare are în vedere caracteristicile dominante ale sistemelor fiscale
care au existat sau există în lume. Clasificarea se poate face din două puncte de vedere:
a naturii impozitelor predominante şi a intensităţii presiunii fiscale.
După natura impozitelor predominante.
După natura impozitelor predominante se pot identifica:
1.Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe.
Ce includ aici structurile fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entităţi
administrativ-politice de tip statal şi sistemele fiscale ale celor mai avansate ţări din punct de
vedere economic, care au la bază impozitul pe venitul net şi impozitul pe societate.
,,Impozitul este direct atunci când cel care îl suportă efectiv și în mod real din venitul
său, numit ”suportătorul” impozitului, cunoaște direct și nemijlocit mărimea acestuia.
Impozitele directe sunt impozitele percepute ”direct” de la persoanele fizice și juridice,
obligate prin lege la plata acestora.” (Nicolae Grigorie-Lăcrița , Ghidul specialistului în fiscalitate,
Editura Tribuna Economică, București, 2009, p.39)
2.Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte.
Acestea sunt specifice ţărilor subdezvoltate, fostelor ţări socialiste, ţărilor aflate în
perioade de criză economică sau de confruntări militare, ţărilor a căror economii tind
spre stadiul dezvoltat.
3.Sisteme fiscale cu predominanţă complexă
Există structuri fiscale în care principalele impozite dominante au ponderi apropiate în
anumite perioade de timp.
Acestea sunt specifice ţărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale
echilibrate şi cu regimuri politice de tip social-democrat.
Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale.
Acestea sunt specifice celor mai dezvoltate ţări, în care predomină impozitele de tip
general şi în care există un aparat fiscal şi o contabilitate foarte bine organizată. Este vorba de
ţări care aplică:
• impozitul pe venit, care este un impozit de tip general aplicat asupra ansamblului
veniturilor nete ale contribuabililor;
• impozitul pe cifra de afaceri brută sau TVA care sunt impozite de tip general atunci
când se loveşte consumul fără a se face discriminări privind natura bunurilor.
Sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare
6
 Sunt caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt aşezate pe
anumite categorii de venituri, sub formă indiciară sau forfetară şi actualelor ţări subdezvoltate
în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite
produse, destinate consumului intern sau exportului.
După intensitatea presiunii fiscale.
După intensitatea presiunii fiscale, se pot identifica:
1. Sisteme fiscale grele.
Acestea sunt caracteristice ţărilor dezvoltate, economic, în care participarea
capitalului public comparativ cu cel privat în economia reală este redusă, iar serviciile public
sunt extinse.
Deşi nu îndeplinesc condiţiile enunţate datorită randamentului redus al economiei,
existenţei unor organisme administrative de tranziţie, marilor necesităţi financiare
necesare reformelor, fostele ţări socialiste se caracterizează prin sisteme fiscale grele.
Pentru ca un sistem fiscal să fie considerat de tip „greu” trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• ponderea prelevărilor fiscale în ansamblul prelevărilor publice să fie mare (80–
90%).
• ponderea mare a prelevărilor fiscale în PIB (peste 25- 30%)
2. Sisteme fiscale ușoare.
Sunt specifice ţărilor subdezvoltate sau aflate în perioade de tranziţie spre stadiul dezvoltat,
precum şi „oazelor fiscale”.
În acestea, ponderea prelevărilor fiscale în PIB este mai redusă ( 10 – 15%). Presiunea
fiscală pe locuitor depinde de nivelul PIB şi de modul de distribuire a venitului între
participanţii la realizarea acestuia.
Sistemul fiscal este structurat pe trei componente interdependente: impozitele şi taxele ca
venituri ale statului, mecanismul fiscal şi
aparatul fiscal. ( Mihai Ristea,
Fiscalitatea şi contabilitatea
întreprinderii, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1995)

7
 CAPITOLUL II
UN SISTEM FISCAL PERFORMANT

Obiectivul principal al unui sistem fiscal este de a asigura funcţionarea economiei

naţionale, în contextul globalizării economiei mondiale, în condiţii de competitivitate.
Impozitele şi taxele trebuie stabilite pe baza unor principii clare, de echitate fiscală,
economică şi socială.
2.1. Caracteristicile și funcțiile sistemului fiscal.
Sistemul fiscal prezintă următoarele două caracteristici :
1 exclusivitatea aplicării, presupune faptul, că se aplică într-un teritoriu geografic
determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem
de bugete /central sau local.
2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic
dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de
aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare.
Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de
organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală
completă sau de suveranitate fiscală. Statul suveran din punct de vedere politic şi fiscal poate
deci să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său. De asemenea, în situaţii
speciale, un stat poate să decidă ca pe teritoriul său să existe două sau mai multe sisteme
fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând între ele
relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern /cazul statelor
federale. În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului
său.
Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativita-
te ca alte state, organizaţii sau organisme internaţionale să fie abilitate să instituie impozite
la scară internaţională şi nici să emită reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate
statele lumii. Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran are
libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-1 promoveze, în definirea
impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile,
în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi

8
fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în
soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabil etc.
În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au
loc astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea
unui stat acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a
modifica sau a păstra dreptul fiscale existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte economiile
altor state. Se vorbeşte de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care,
cel mai adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări.
O astfel de evoluţie riscă să bulverseze fiscalitățile naţionale, iar, pe termen lung, chiar
autonomia şi suveranitatea politică a statelor.
Funcţiile sistemului fiscal ,impozitele şi taxele reprezintă fundamentul şi motivaţia pe care
este construită fiscalitatea. Ele sunt instituite prin legi sau alte acte normative bazate pe legi. Sistemul
de impozite şi taxe trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: ( Brezeanu Petre, Fiscalitate.
Concepte. Metode. Practici., Ed. Economică, București, 1999)
- funcția de repartiție, denumită și funcția financiară (nivelul prelevărilor
obligatorii este în mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursa
esențială în finanțare);
- funcția de redistribuire a veniturilor și averilor asupra activității economico-
sociale (scoate în evidență caracterul de mijlocire al impozitelor în ceea ce privește realizarea
proceselor de redistribuire a veniturilor și averilor între membrii societății);
- funcția de reglare a economiei, adică de corectare a dezechilibrelor ( se
justifică prin ipoteza conform căreia funcționarea spontană a pieței nu permite realizarea
optimului colectiv);
- funcția de control, putând avea semnificația de capacitate a impozitelor de a
mijloci efectuarea controlului prin diferite faze ale procesului reproducției economice.
În funcție de concepțiile funcționale, clasificarea sistemelor fiscale are în vedere
caracteristicile acestora cu privire la: natura impozitelor predominante și intensitatea presiunii
fiscale. Astfel, corespunzător impozitelor predominante, se pot delimita:
-sisteme fiscale în care predomină impozitele directe;
-sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte;
-sisteme fiscale în care predomină impozitele generale;
-sisteme fiscale în care predomină impozitele;
-sisteme fiscale cu predominantă complexă.
Astfel, sistemul fiscal din țara noastră poate fi considerat ca fiind cu predominantă
complexa, întrucât se sprijină pe ,,trei piloni" - TVA, impozitul pe profit și impozitul pe venit.

9
 2.2. Caracteristicile sistemului de taxe și tipuri de impozitare
Un sistem de taxe prezintă următoarele caracteristici:
a) Corectitudinea este cea mai importantă caracteristică. Ea se referă la egalitatea
orizontală (toate persoanele care au aceeași situație trebuie să plătească aceleași taxe și
impozite) și egalitatea verticală (persoanele cu o situație mai bună trebuie să plătească
mai multe taxe);
b) Eficiența. În acest caz intervenția statului în economie trebuie să fie cât mai mică și să
aibă costuri cât mai scăzute.
c) Simplitatea administrativă se referă la modul în care sunt colectate și administrate
taxele.
d) Flexibilitatea sistemului de taxe se referă la ușurința cu care se poate modifica rata de
impozitare în cazul schimbărilor economice.
e) Transparența- este corelată cu transparența în domeniul publicității, adică, plătitorii
de taxe trebuie să știe de ce plătesc taxele respective.
Cote de impozitare:
Cotă fixă reprezintă suma concretă de unități monetare aferentă unei unități de măsură
a impozitului.
Cotă procentuală se aplică aceeași cotă de impozitare indiferent de mărimea
obiectului impozabil, păstrându-se în permanență în aceeași proporție între impozit și volumul
venitului (valoarea averii).
2.3. Principiile unui sistem fiscal eficient
Precizarea funcţiilor sistemului fiscal permite şi punerea în evidenţă a principiilor care
stau la baza aprecierii eficienţei sistemului fiscal:
1. Principiul randamentului. Impozitul este apreciat în funcţie de randamentul său
bugetar. Obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau
diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.
2. Principiul simplicităţii (al lipsei de arbitrariu). Impozitul trebuie să fie uşor de
administrat, uşor de înţeles de către contribuabili, să fie prelevat potrivit unor reguli simple,
clare şi care să nu dea naştere la nici un arbitrariu.
3. Principiul flexibilităţii. Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesităţile politicii
conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de
impozitare la evoluţia activităţii economice şi se apreciază că, de exemplu, tehnica stopajului
la sursă permite o adaptare mai rapidă a veniturilor fiscale ale statului la conjunctură.
4. Principiul stabilităţii. Modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de
ineficacitate şi, în plus, un impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar
10
dacă acest principiu este aparent contradictoriu cu cel precedent (al flexibilităţii), întotdeauna
este de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva
arbitrariului, a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca deciziile lor să fie luate în
condiţiile unei cât mai mari certitudini.
5. Principiul echivalenţei. Sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie
corelată cu avantajele pe care i le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi
serviciile publice. Acest principiu este mai degrabă un deziderat. În teoria fiscală se apreciază
că modelul teoretic al echivalenţei suferă numeroase limitări care îi reduc aplicabilitatea
practică. În contabilitate, se ridică o problemă legată de această echivalenţă în legătură cu
impozitul pe profit. Este acest impozit o cheltuială sau ar trebui considerat ca o participare a
statului la rezultatele favorabile ale întreprinderii? Dacă se acceptă existenţa unei echivalenţe
certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile publice de care beneficiază contribuabilii,
atunci impozitul poate fi considerat din punct de vedere contabil, mai degrabă ca o cheltuială.
Dacă, dimpotrivă, nu se acceptă decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem
în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea
bunurilor şi serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul poate fi interpretat ca o participare la
profit a statului şi mai puţin ca o cheltuială.
6. Principiul neutralităţii. Impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune
administrări în economie, el trebuie să incite la o gestiune mai bună la nivelul
contribuabilului. Aici se poate adăuga şi necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli
unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte. În teorie se afirmă că neutralitatea
impozitului depinde şi de elasticitatea ofertei şi a cererii pentru bunurile sau factorii de
producţie care fac obiectul impunerii. Cu cât elasticitatea este mai mică, cu atât impozitul este
mai neutru.
7. Principiul echităţii. Contribuţia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie
să se facă în funcţie de capacităţile contributive. O problemă o reprezintă determinarea şi
măsurarea acestor capacităţi contributive care depind de considerente politice, economice,
sociale, morale, filosofice
8. Principiul legalităţii. Impozitul trebuie să aibă mereu la bază o reglementare
legală. Reglementările legale din domeniul impozitelor şi taxelor au apărut şi s-au impus de-a
lungul timpului ca urmare a experienţei acumulate de agenţii fiscali şi în urma evoluţiei
doctrinei în domeniu. În România se află în plină elaborare un sistem fiscal care se doreşte a fi
performant. În doctrina contemporană s-a propus şi abordarea dintr-o altă perspectivă a
principiilor operante în domeniul fiscalităţii. Este vorba despre clasificarea şi analizarea
principiilor după cum sunt ele recunoscute şi consacrate legislativ sau nu la nivelul statelor.
11
(Marc Dassesse, Pascal Minne, Droit Fiscal. Principes Généraux et Impôts sur les Revenus, 5-
e édition, Editura Bruzlant, Bruxelles, 2001, p.31-38, citat de M.Ş. Minea şi C.F. Costaş, Fiscalitatea
în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 34.)
Având în vedere acest criteriu de departajare, principiile fiscalităţii pot fi împărţite pe
două categorii: principii consacrate legal şi principii promovate şi impuse de doctrină sau de
jurisprudenţă. Din prima categorie fac parte: principiul legalităţii impunerii, principiul
egalităţii în materie fiscală, principiul liberului acces la justiţie în materie fiscală, principiul
neretroactivităţii legii fiscale, principiul anualităţii. Principiile promovate şi impuse de
doctrină sau de jurisprudenţă sunt: principiul strictei interpretări a normelor fiscale, principiul
bunei credinţe, principiul „non bis in idem”.
2.4. O fiscalitate eficientă din perspectiva UE
Fiscalitatea joacă un rol fundamental în crearea unei societăți echitabile și în edificarea
unei economii puternice. Prin intermediul ei se poate avansa spre eliminarea inegalităților, nu
numai prin sprijinirea mobilității sociale, ci și prin reducerea inegalităților în materie de
venituri de piață. De asemenea, politica fiscală poate avea o mare influență asupra deciziilor
în materie de ocupare a forței de muncă, asupra nivelurilor investițiilor și asupra
disponibilității întreprinzătorilor de a-și extinde activitățile , toate aceste aspecte conducând la
o creștere economică mai puternică.
1. Stimularea investițiilor.
În UE, totalul impozitelor diferă considerabil de la o țară la alta.
Diferențele dintre nivelurile totale de impozitare reflectă, în realitate, diferențele legate
de preferințele sociale pentru bunuri publice. Până în prezent, nu există dovezi solide privind
impactul nivelului general de impozitare asupra creșterii economice. Cu toate acestea, este
înțeles mai bine modul în care fiecare dintre componentele regimului fiscal influențează
creșterea economică prin intermediul următoarelor canale: productivitatea totală a factorilor și
creșterea stocului de capital sau a ofertei de forță de muncă.
2. Sprijin pentru crearea de locuri de muncă și pentru ocuparea forței de muncă.
Fiscalitatea din domeniul muncii influențează atât decizia fiecăruia dintre noi de a se
angaja și cu ce normă (oferta de forță de muncă), cât și decizia angajatorului de a face
angajări, întrucât acestea cresc costul forței de muncă (cererea de forță de muncă).
Toate întreprinderile - indiferent dacă sunt mari sau mici, mondiale sau locale- trebuie
să plătească un impozit corespunzător acolo unde își desfășoară activitatea economică și
realizează profituri. În prezent statele membre trebuie să avanseze în privința principalelor
măsuri propuse de Comisie pentru a asigura mai multă echitate și eficiență fiscală.

12
 3. Un nou sistem de impozitare a societăților: baza fiscală consolidată comună a
societăților este un model de sistem de impozitare a societăților aplicabil companiilor
multinaționale. Aceasta va reduce planificarea fiscală agresivă, stimulând în acelașii timp
creșterea în UE.
4. Raportarea publică: întreprinderile multinaționale cele mai susceptibile să practice o
planificare fiscală agresivă ar trebui să publice informații privind cuantumul impozitelor pe
care le plătesc în fiecare stat.
5. Economia digitală: sunt în curs de examinare propuneri ale Comisiei menite să
reglementeze impozitarea activităților digitale cărora nu li se pot aplica normele fiscale
tradiționale. Este necesar protejarea veniturilor din impozite și să asigurăm că întreprinderile
tradiționale pot concura în condiții echitabile cu economia digitală.
6. Crearea unui spațiu unic pentru TVA în UE: instituirea unui spațiu unic pentru
TVA în UE care să fie invulnerabil la fraude.
7. Trecerea la un proces decizional bazat pe majoritate calificată.
( https://commission.europa.eu)

13
 CONCLUZII

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei și acțiunii factorului uman, ca

urmare a evoluției societății umane, creat inițial pentru a răspunde unor obiective financiare,
la care ulterior s-au adăugat și obiective de natură economico-financiară.
Sistemul fiscal are câteva principii după care se ghidează, acestea jucând un rol foarte
important în buna funcționare a acestuia.
În concluzie, sistemul fiscal din țara noastră are nevoie de îmbunătățiri, ținând seama
de nivelul redus de colectare a taxelor și impozitelor în PIB față de media din Uniunea
Europeană.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Hoanță „Evazinea Fiscală, Ed. Tribuna Economică, 1977

2. Jean-Luc Mathieu, La Politique Fiscale, Editura Economica, Paris, 1999, p. 1, citat de
M.Ş. Minea şi C.F. Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2006,
3. Mihai Ristea, Fiscalitatea şi contabilitatea întreprinderii, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 1995
4. www.comisiaeuropeană.ro

15