CURSUL NR.

1 FISCALITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE, FUNCŢII, PRINCIPII ŞI TEORII

PRIVIND IMPOZITELE

1.1. Delimitări conceptuale privind fiscalitatea

Impozitele şi taxele, contribuţiile, subvenţiile şi alocaţiile bugetare de fonduri, împrumuturile de stat şi

cheltuielile guvernelor constituie componente tot mai importante ale vieţii economice şi sociale. Prin intermediul
acestor instrumente se acumulează şi repartizează resursele financiare la dispoziţia statului, reprezentând în acelaţi
timp şi modalităţi de gestiune macroeconomică şi de asigurare a echilibrului general economic. Asigurarea echilibrului
economic intervine când statul cheltuie mai mult decât încasează din impozite, taxe, contribuţii şi este nevoit să
acopere deficitul bugetar prin creşterea acestora cu efect negativ asupra inflaţiei.
Impozitarea este esenţială pentru suveranitatea naţională. Veniturile obţinute prin impozitare le permit
guvernelor să existe şi să funcţioneze în mod eficient.
În cadrul finanţelor publice ale unei ţări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a
impozitelor şi taxelor printr-un aparat specializat, precum şi ca un ansamblu coerent de legi care reglementează
impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele, taxele şi contribuţiile.
Denumirea de “fisc” provine din limba latina, unde “fiscus” insemna coş sau paner. Termenul de fiscalitate este
definit în dicţionarul de La Rousse ca totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum şi
a aparatului fiscal ce vin să influenţeze un sistem de percepere a impozitelor, ansamblul de legi care se refera la
acesta si mijloacele care conduc la el.
Organizarea, conceperea şi funcţionare fiscalităţii conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi politică.
Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi dinamică. Prin utilizarea
sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp generatoare şi rod al politicii fiscale. Adică face
să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau
sociale.
Luarea în discuţie a fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care acesta este construită şi
funcţionează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală şi eficienţa implicării puterii
publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi.
Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale statului.
Atunci când devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru reformarea lui, pentru a
reorienta spre ceea ce ea consideră a fi ţelul ei.
Există cel puţin două abordări ale conceptului de fiscalitate:
A. Fiscalitatea este văzută ca totalitatea impozitelor şi taxelor dintr-un stat.
B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl defineşte prin prisma relaţiilor
dintre elementele care formează acest sistem.
Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai uşoară şi mai
eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă definiţie în cadrul acestei abordări consideră
fiscalitatea "totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele
publice".
O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o
parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în
economie”.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astfel: ,,Sistem de percepere a impozitelor şi
taxelor prin fisc. • Totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva.”
Pentru alţi autori, "fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsă legătură între
ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic".
Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că fiscalitatea „cuprinde un ansamblu de
concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali)
între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care
sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului".
Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un
teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă,
să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi în special, fiscale.
Prezintă următoarele două caracteristici:
1. exclusivitatea aplicării, care presupune faptul ca se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul
colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (central sau local).
 2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal
complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare
pentru punerea în aplicare.
Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale
teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală.
Statul suveran din punct de vedere politic şi fiscal poate deci să exercite o putere fiscală absolută în cadrul
teritoriului său. De asemenea, în situaţii speciale, un stat poate să decidă ca pe teritoriul său să existe două sau mai
multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând între ele relaţii
definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate
să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului său.
Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate ca alte state,
organizaţii sau organisme internaţionale să fie abilitate să instituie impozite la scară internaţională şi nici să emită
reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele lumii.
Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran ar libertatea deplină în alegerea sistemului
fiscal pe care să-1 promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în definirea ariei
masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale,
în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi
contribuabil etc.
În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au loc astăzi, impozitul nu
poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea unui stat acţionează asupra altora şi viceversa, iar
măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau a păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte
economiile altor state. Se vorbeşte de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai
adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări. O astfel de evoluţie riscă să
bulverseze fiscalităţile naţionale, iar, pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică a statelor.
Reglementările de natură fiscală vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unei unităţi economice ce are
calitatea de contribuabil. În domeniul fiscal se operează cu noţiuni de fisc, fiscal. Specialiştii definesc fiscul că
administratorul ce are în atribuţiile sale calculul, perceperea, urmărirea plăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
datorate de contribuabil statului. Fiscal este termenul ce priveşte fiscul şi competenţele ce îi revin.
Obiectivele fiscalităţii constau în calculul, perceperea, aşezarea, urmărirea plăţii impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor datorate de unităţile economice, statului. Ele sunt îndeplinite de componentă sistemului fiscal - aparatul
fiscal.
Unităţile economice trebuie să optimizeze în plan financiar şi economic raporturile sale cu fiscalitatea.
Obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt realizate prin promovarea politicii financiare, economice şi
sociale. Prin politică financiară statul trebuie să-şi procure resursele financiare necesare realizării funcţiilor statului.
Acest obiectiv principal este realizat prin promovarea şi respectarea principiilor fiscale. Volumul impozitelor poate
spori printr-un număr mai mare de plătitori, introducerea de noi impozite sau extinderea bazei de impozitare. Impozitul
are un randament ridicat dacă prezintă un caracter universal cu cote mici de impozitare astfel încât acesta să nu
reprezinte o povara pentru contribuabil. Universalitatea impozitului pentru contribuabili, dar cu cote procentuale
rezonabile, poate constitui pentru buget o sursă mult mai sigură de venituri decât utilizarea unui număr mare de
impozite cu cote mari.
Politică fiscală în domeniul economic urmăreşte dezvoltarea unor ramuri din economie prin pârghii de
influenţare a creşterii producţiei, dezvoltării serviciilor şi a agriculturii. De asemeni dezvoltarea exportului şi reducerea
importului astfel încât să se realizeze echilibrul balanţei comerciale, se înscrie că un obiectiv prioritar cu consecinţe
favorabile pe ansamblul economiei naţionale. Limitarea importului se poate realiza prin taxe vamale mari şi accize
pentru anumite produse. Realizarea acestui obiectiv trebuie făcută în corelaţie cu dezvoltarea sectorului productiv
pentru bunurile economice care sunt deficitare şi se pot fabrică în ţară noastră. Astfel se pot crea noi locuri de muncă.
Acest lucru va avea consecinţe favorabile asupra creşterii veniturilor impozabile asupra forţei de muncă şi implicit
limitarea fondurilor financiare pentru protecţia şomerilor.
Încurajarea agenţilor economici pentru a dezvoltă anumite activităţi se realizează prin scutiri de la plata
impozitului pe profit sau reducerea anumitor sectoare pentru unele bunuri autohtone cu costuri ridicate, facilităţi prin
utilizarea unor amortizări accelerate în primul an de dobândire a capitalului fix că active imobilizate.
Prin politică fiscală pe care statul o promovează, se urmăresc obiective de ordin social şi chiar politic.
Mecanismul fiscal urmăreşte acordarea de facilităţi contribuabililor cu venituri relativ mici, fiind scutiţi de impozite
până la un anumit cuantum. Fiscalitatea intervine cu cote de
impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii cum este alcoolul, tutunul şi
produsele din tutun. Realizarea eficientă a activităţii fiscale corelată cu un control financiar intern şi extern contribuie
la îndeplinirea celui mai important obiectiv al politicii fiscale: un buget de venituri suficient de mare care să elimine
deficitul bugetar.
 În acest context politică fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a întregului ansamblu de instrumente şi
procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor obligatorii, operaţiile impozabile,
regimul exonerărilor şi al creditelor fiscale, astfel încât procesul repartiţiei produsului social să asigure rezervele
necesare acoperirii cheltuielilor publice şi a celor pentru protecţie socială. Întreg sistemul fiscal trebuie să se
caracterizeze prin aşezarea sarcinilor fiscale potrivit principiului justeţei sociale, fără nici un fel de discriminare între
contribuabili. Volumul diferit al impozitului perceput, ţinând seama de mărimea venitului sau a averii, răspunde unor
criterii de echitate şi satisface funcţia socială, că trăsătură a sistemului fiscal, prin care sunt favorizate categoriile de
contribuabili cu greutăţi materiale mari, că şi agenţii economici care utilizează forţă de muncă cu capacitate redusă sau
proaspeţi absolvenţi ai învăţământului superior.
Din cele prezentate anterior rezultă că obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt:
 promovarea politicii financiare, prin încasarea veniturilor fiscale, prin plăti obligatorii şi fără contraprestatii
de către contribuabili; taxe, contribuţii şi fonduri speciale. Scopul încasării acestor venituri este acoperirea cheltuielilor
publice, necesare oricărei societăţi pentru a funcţiona în limite normale.
 promovarea politicii economice, prin dezvoltarea activităţilor productive, care asigura perenitatea firmei,
reduceri de impozite pentru activităţile de export, dezvoltarea unor sectoare de activitate şi inhibarea altora; taxe
vamale mari, accize pentru acele bunuri din import care se produc şi în ţară noastră cu scopul de a proteja producţia
indigenă etc.
 promovarea politicii sociale pentru persoanele dezavantajate, datorită veniturilor mici sau cu capacitate
redusă de muncă, veterani de război, handicapaţi etc. Fiscalitatea intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru
limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii şi la plata unor fonduri speciale a tuturor agenţilor economici
care fac reclamă şi publicitate la astfel de produse.

1.2. Resursele financiare publice

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului de resurse decât a
posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce nevoia (cererea) de resurse prezintă o
accentuată tendinţă de creştere, astfel că, problema acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială pentru
orice comunitate.
În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea resurselor financiare publice şi distribuirea lor pe
destinaţii, conform obiectivelor urmărite într-o perioadă dată.
Metodele, mijloacele şi tehnicile de constituire a resurselor băneşti ale statului sunt multiple şi diferite, datorită
condiţiilor economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi etape de dezvoltare.
În mod obiectiv, autorităţile publice trebuie să furnizeze bunuri şi servicii publice, precum şi să efectueze
transferuri de venituri în cadrul societăţii. Aceasta presupune constituirea unor resurse financiare la dispoziţia statului.
Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din: resurse financiare, resurse
materiale, resurse umane, resurse valutare şi resurse informaţionale.
Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie, necesare
realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.
Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor publice într-un
interval de timp determinat.
Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii există un raport ca de la parte la întreg,
având în vedere coexistenţa dar şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele particulare.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel particular
determină o anumite proporţie între acestea, considerată ca fiind optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute
la un nivel maxim prin intermediul celor două sectoare. Cetăţenii unei ţări, pot manifesta la un moment dat, anumite
preferinţe faţă de procurarea bunurilor private şi a celor publice, preferinţele fiind determinate de o anumită distribuţie
a veniturilor şi a averii.
În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu
caracter fiscal. Resursele financiare publice cuprind resursele administraţiei centrale de stat, resursele asigurărilor
sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Factorii de influenţă a resurselor financiare publice
Tendinţa actuală de creştere tot mai mare a nivelului şi evoluţia cheltuielilor publice atrage după sine o cerere
sporită de resurse financiare publice.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse financiare este influenţată de acţiunea conjugată a mai mulţi factori,
printre care menţionăm:
– factori economici – creşterea produsului intern brut are ca efect creşterea bazei de impozitare şi sporirea
veniturilor fiscale;
– factori monetari – creşterea dobânzii are ca efect creşterea preţurilor ceea ce duce la creşterea nominală a
încasărilor fiscale;
 – factori sociali – asigurarea nevoilor de educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale, etc., atrage creşterea
fiscalităţii şi astfel rezultă creşterea resurselor financiare publice;
– factori demografici – o anumită structură a populaţiei (creşterea populaţiei active) poate duce la creşterea
veniturilor fiscale;
– factori politici şi militari – creşterea anumitor necesităţi militare sau luarea anumitor decizii de natură
economică (de stimulare) trebuie susţinute de populaţie prin impozite şi taxe;
– factori de natură financiară – sintetizează acţiunea celorlalţi factori prin dimensiunea (volumul) cheltuielilor
publice. Volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar a cărui acoperire necesită resurse publice
suplimentare.
Structura resurselor financiare publice
Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi realizată, în funcţie
de nevoile de analiză, din mai multe puncte de vedere: după conţinutul economic, ritmicitatea încasării, provenienţa,
structura administrativă a statelor, respectiv pentru ţara noastră prin prisma bugetului general consolidat.
a) după conţinutul economic resursele financiare publice se împart în:
– prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii) – care deţin cea mai mare pondere;
– resurse de trezorerie (au caracter temporar, rambursabil şi presupun un cost suplimentar, sunt un împrumut
pe termen scurt);
– împrumuturi publice (au ca scop, în principal, acoperirea deficitelor bugetare, de aceea rambursarea acestora
se face de regulă, din impozite colectate în perioadele viitoare);
– emisiune monetară (bănească) fără acoperire (deoarece conduce la inflaţie, această categorie are caracter
teoretic) – este un venit extraordinar la care se recurge în situaţii limită.
b) după ritmicitatea încasării se disting:
– resurse financiare publice ordinare – sunt de regulă insuficiente (de ex. venituri fiscale, nefiscale, care se
încasează cu o anumită regularitate şi acoperă nevoi curente);
– resurse financiare publice extraordinare (se apelează în situaţii excepţionale pentru a acoperi integral
cheltuielile publice, de exemplu împrumuturile publice).
c) după provenienţă se disting:
– resurse interne (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi de stat interne, etc.);
– resurse externe (împrumuturi de stat externe, ajutoare nerambursabile, etc).
d) după structura administrativă se disting:
– resurse ale bugetului central/federal (în funcţie de tipul de stat unitar sau federal);
– resurse ale bugetelor regiunilor, landurilor (în statele de tip federal);
– resurse ale bugetelor locale.
e) prin prisma bugetului general consolidat se disting:
– resurse financiare ale bugetului de stat (central);
– resurse financiare ale bugetelor locale;
– resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
– resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale (respectiv: asigurări sociale de sănătate şi ajutorul de
şomaj)
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura
sistemului bugetar, respectiv cu structura bugetului general consolidat.
Impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal sunt:
(1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale;
i) impozitul pe construcții.
(2) Contribuțiile sociale obligatorii reglementate prin cod sunt următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate;
c) contribuția asiguratorie pentru muncă datorată bugetului general consolidat;
Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
 Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la o etapă la alta, în funcţie
de condiţiile economic e, sociale şi politice.
Analiza resurselor financiare publice serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de
timp. Deoarece elaborarea unei legislaţii fiscale (cu toate etapele până a adoptare), precum şi aplicarea şi manifestarea
rezultatelor ei în practică necesită perioade mari de timp, se recomandă ca analiza acestora să aibă în vedere perioade
de timp mijlocii sau lungi. Analiza resurselor financiare publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:
– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora;
– structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa resurselor financiare publice;
– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a resurselor financiare publice.
Analiza nivelului resurselor financiare publice – se bazează pe următorii indicatori:
1) volumul veniturilor publice, aflat la dispoziţia statului pe o perioadă de timp determinată, – poate fi exprimat
în mărimi nominale (Vnp) sau reale (Vrp). Valorile nominale se transformă în valori reale prin împărţirea primei
categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în acest fel
comparabilitatea sumelor cu anul precedent prin eliminarea inflaţiei, astfel:
n
Vp
Vp=
r
I p 1 /0
Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional, iar indicatorul se exprimă în monedă naţională. El nu are
putere de comparaţie internaţională.
2) ponderea (Gvp) veniturilor publice (Vp) în produsul intern brut (PIB) – elimină influenţele distorsionante ale
inflaţiei şi permite analiza resurselor financiare publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială. Se
utilizează frecvent în comparaţii internaţionale
Vp
Gvp = X 100
PIB
Dacă în locul veniturilor publice (Vp) se iau în calcul şi analiză veniturile fiscale, raportul exprimă rata
presiunii fiscale, care să fie prezentată în una din temele următoare.
3) veniturile publice medii pe un locuitor ( vp, iar N = numărul populaţiei). Pentru comparaţii internaţionale
este necesară transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie internaţională (dolari SUA, Euro):
Vp
vp=
N
Structura resurselor financiare publice (gvpi) – vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele
de venituri publice (vpi) în total (Vpt). Analiza permite interpretarea politicii fiscale a statului într-o anumită perioadă
de timp. Totodată, pe seama structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor,
având în vedere faptul, că de regulă, o anumită legislaţie fiscală este relativ stabilă pe o perioadă medie sau mai mare
de timp. (de regulă, modificarea legislaţiei fiscale este un proces de durată şi mai dificil de realizat).
v pi
gvpi ¿ x 100
V Pt

În general, în ţările cu economie de piaţă, cea mai mare pondere a resurselor financiare publice provine din
încasări cu caracter fiscal (circa 90%), iar în cadrul acestora, ponderea cea mai mare revin impozitelor, urmate de
cotizaţiile pentru asigurări sociale şi taxe.
Gruparea impozitelor după diferite criterii ştiinţifice, pentru care poate fi aplicat acest indicator de analiză, va fi
prezentată într-o temă separată, în perioada următoare.
Dinamica resurselor financiare publice – relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura resurselor
financiare publice de la o perioadă la alta. Indicatorii de analiză ai dinamicii derivă din indicatorii enumeraţi anterior şi
se calculează prin diferenţa valorilor corespunzătoare dintre anul curent (1) şi anul anterior (0), spre exemplu:
1) modificarea absolută a veniturilor publice (în valori nominale, sau reale folosind valorile nominale
raportarea la inflaţie)
ΔVp(1-0) = Vp1 – Vp0
2) modificarea relativă a veniturilor publice – reprezintă indicele de creştere (IVp1/0), şi se determină prin
raportarea veniturilor publice din anul curent (Vp1) la cel din anul de bază (Vp0):
V Pp 1
IVp1/0 ¿ x 100
V po
Valoarea indicelui este aceeaşi, chiar dacă se calculează pe baza datelor nominale (Vn) sau reale (Vr).
3) modificarea ponderii veniturilor publice în PIB
ΔGvp(1-0) = Gvp1 – Gvp0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau valoarea relativă a acestui indicator.
4) modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin în medie pe un locuitor: Δv=v p 1 – v p 1 p 0
Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau valoarea relativă a acestui indicator.
 5) modificarea ponderii veniturilor publice (gvpi) în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0):
Δgvpi = gvpi 1 – gvpi 0
6) coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut (k) – se calculează asemănător
coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut, astfel:
I vp
k=
1/0

I PIB
1/0

unde: - Ivp1/0 – indicele creşterii veniturilor publice;

- IPIB1/0 – indicele creşterii PIB.
7) elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB (e) – măsoară amploarea reacţiei veniturilor la modificarea
PIB. Se calculează astfel:
∆V p(1−0)
V p0
e¿
∆ PIB p(1−0)
PIB p 0
unde: - Vp – veniturile publice în perioada de bază (0) şi cea curentă (1);
- ΔVp– modificarea veniturile publice în perioada curentă faţă de cea de bază;
- ΔPIB – modificarea PIB în perioada curentă faţă de cea de bază.

1.3. Funcţiile şi rolul fiscalităţii

Pornind de la funcţiile finanţelor publice, se pot formulă şi funcţiile fiscalităţii. Astfel, fiscalitatea îndeplineşte
următoarele funcţii:

Ø Funcţia de constituire a fondurilor băneşti la dispoziţia statului. Prin intermediul fiscalităţii se formează
majoritatea resurselor băneşti ale bugetului de stat. Canalele prin care se îndeplineşte această funcţie sunt date de
prelevările obligatorii, de vărsăminte, taxe şi impozite
Ø Funcţia de mobilizare a resurselor băneşti pe baza reglementărilor legale la dispoziţia Guvernului sau a
comunităţilor locale. Această se realizează prin concentrarea în centre de decizie a resurselor băneşti de provenienţă
publică urmând că apoi acestea să primească destinaţiile legiferate prin buget. Prin această funcţie se realizează o
anumită redistribuire a veniturilor din economie pe seama practicării unor vărsăminte diferenţiate pe plătitori dar şi a
unor locuri de vărsare diferenţiate pe centre de decizie (locale, regionale). Sursă de formare a prelevărilor fiscale e
avuţia ţării care, pusă în exploatare formează producţia naţională exprimată în produsul intern brut.
Ø Funcţia de control, urmărind modul în care sunt preluate de la plătitori veniturile cuvenite statului precum şi
modalităţile de percepere a prelevărilor şi de urmărire şi executare a rauplatnicilor sau a celor care se sustrag de la
plata impozitului. Prin controlul fiscal se realizează pe un alt plan şi o funcţie preventivă în materie de abatere de la
legalitate şi de stimulare a laturilor pozitive ale activităţii economico-sociale, precum şi de economisire a resurselor de
care dispune societatea. Cu ocazia controlului se constată încălcările legislaţiei privitoare la aşezarea şi perceperea
impozitelor şi taxelor, stabilindu-se măsuri de eliminare a lor.
Etapă de verificare a rezultatului controlului fiscal include următoarele sarcini:
- înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabila;
- corectarea şi completarea bilanţului şi vărsarea la buget a impozitelor şi taxelor constatate că vărsăminte de
efectuat suplimentar;
- suspendarea aplicării măsurilor ce contravin reglementărilor legale în materie de fiscalitate;
- corectarea inexactităţilor cuprinse în declaraţiile de impunere.
Funcţia de control a fiscalităţii se realizează prin organe specializate ale Aparatului fiscal: Ministerul Finanţelor
Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice.
Din funcţiile prezentate rezultă rolul fiscalităţii în plan economic, financiar şi social.
Fiscalitatea reprezintă un instrument la îndemână Guvernului pentru intervenţie în viaţă economică a statului.
Prin intervenţia statului, prin fiscalitate se creează obiective economice noi în proprietate publică sau are loc finanţarea
de către stat a unor domenii cu rentabilitate marginală.
În plan social-fiscal urmăreşte pe de o parte protejarea celor mai defavorizate categorii sociale şi pe de altă
parte influenţarea comportamentelor insului şi a colectivităţii umane.
Rolul fiscalităţii este şi de stimulare a investiţiilor şi de folosire a întregului potenţial al ţării.
Pentru realizarea obiectivelor fiscalităţii în practică se au în vedere următoarele proceduri:
- diminuarea şi exonerarea de impozit a unor venituri sau creşterea impozitelor pe alte categorii de venituri şi
contribuabili;
- restrângerea/extinderea câmpului de acţiune a fiscalităţii;
- practicarea de înlesniri fiscale sau restrângerea lor;
 - reducerea/creşterea unor taxe de consumaţie.

1.4. Principiile fiscalității

Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a principiilor care ar
trebui să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de respectarea lor se poate obţine o eficienţa şi echitatea a politicii
fiscale:
A. Principiile fiscalităţii conform lui Adam Smith.
În Partea II Despre impozite în lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor” expune urmatoarele patru principii. Înainte de a
pătrunde în cercetarea diferitelor impozite este necesar ca discutarea lor să
fie precedată de următoarele patru maxime asupra impozitelor în general:
I. Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cît posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor
respective, adică în raport cu venitul de care, sub protecţia acelui stat, ei se pot bucura. Toate aceste cheltuieli ale
statului, care privesc pe cetăţenii unei mari naţiuni, la
care toţi sînt obligaţi să contribuie în raport cu partea pe care o posedă. Acest principiu — justeţea sau echitatea de
impunere — este îndreptat împotriva privilegiilor deţinute de unele clase şi exprimă cerinţele ca toţi supuşii statului să
contribuie la acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor realizate.
II. Impozitul pe care fiecare persoană este obligată să-1 plătească trebuie să fie bine precizat şi nu arbitrar.
Modalitatea de plată, suma de plată, acestea toate trebuie să fie clare şi evidente, atât pentru contribuabil cât şi pentru
orice altă persoană. Cel de-al doilea principiu – al certitudenii impunerii. Siguranţa pentru fiecare individ, cu privire la
ceea ce trebuie să plătească este, în materie de impunere, de atâta importanţă, încît un grad foarte mare de injiusteţe, —
după cum se poate vedea, — constituie un rău mult mai mic decît un grad mai redus de nesiguranţă.
III. Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru
conitribuabil ca să-1 plătească. Al treilea principiu – al comodităţii perceperii impozitelor- astfel ca la stabilirea
modului şi termenului de plată să se ţină seama de interesele contribuabilui, adică de interesele maselor care joacă
rolul cel mai important în viaţa politică şi economică a statului.
IV. Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele populaţiei cît
mai puţin posibil, peste atît cât poate aduce în tezaurul public al statului.
Un impozit poate fie să scoată din buzunarele populaţiei, fie să facă să rămînă afară din buzunarele populaţiei
mult mai mult decît aduce el în tezaurul public, în următoarele patru cazuri: mai întâi, perceperea lui poate cere un
mare număr de funcţionari, ale căror salarii pot absorbi cea mai mare parte din totalitatea impozitului şi ale căror
întreţinere poate constitui un adaos de impozit asupra populaţiei. În al doilea rând, impozitul poate frâna activitatea
economică a contribuabililor şi-i poate descuraja de la ocupaţiile lor în anuimite ramuri de afaceri, care pot asigura
existenţă şi ocupaţie pentru o mare parte din populaţie. În timp ce, pe de o parte, impozitul obligă populaţia la plată, în
acelaşi timp el poate micşora sau distruge unele fonduri, care ar face-o să fie în măsură de a plăti mai uşor. În al treilea
rînd, prin amenzi şi alte penalităţi pe care le suportă acei nefericiţi contribuabili, ce încearcă fără succes să se sustragă
de la plată, aceştia pot fi adesea ruinaţi şi astfel să se pună capăt beneficiului, pe care societatea lar putea obţine din
utilizarea capitalurilor acelor contribuabili. Un impozit nejudicios îndeamnă la fraudă; iar penalităţile asupra fraudei se
măresc în proporţie cu tendinţa de evaziune. Legea, contrar tuturor principiilor elementare de justiţie, mai înitîi creează
tentaţia şi apoi pedepseşte pe acei ce se supun ei ; iar pedeapsa creşte, de obicei, în raport chiar cu circumstanţa care ar
trebui să o atenueze şi anume nu tentaţia de a comite delictul. Impozitele la stat adesea sunt mult mai păgubitoare
pentru populaţie decît profitabile pentru stat.
Justeţea evidentă a principiilor de mai sus, ca şi utilitatea lor, le-au recomandat, mai mult sau mai puţin, atenţiei
tuturor naţiunilor. Toate naţiunile au căutat, pe cât au putut, să pună impozite cât mai just repartizate, cât mai sigure,
cât mai convenabile pentru contribuabil, atât ca termen cât şi ca modalitate de plată, şi — în raport cu venitul pe care-l
aduc statului — cât mai puţin apăsătoare pentru populaţie.
B.Principiile generale ale fiscalităţii
1. Principiul justificării generale a impozitului
Justificarea generală a impozitului se bazează pe faptul că funcţionarea unei societăţi libere, democrate, implică
costuri sociale, economice şi de altă natură, care trebuie să fie acoperite de resurse la dispoziţia statului.
Impozitele, contribuţiile şi alte forme de prelevări nu se realizează cu o contraprestaţie directă din partea
statului, însă în mod indirect, ele sunt considerate remuneraţii ale serviciilor de orice natură pe care statul le asigura
menajelor (familiilor) şi agenţilor economici.
2. Principiul justeţei impunerii sau echităţii fiscale
Justeţea impunerii sau echitatea fiscală presupune participarea tuturor categoriilor sociale şi agenţilor
economici la acoperirea cheltuielilor publice, în măsură veiturilor obţinute de fiecare.
3. Principiul certitudinii impunerii
Certitudinea impunerii presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă, şi nu
arbitrară, iar termenele, modalităţile şi sumele de plata să fie clare pentru fiecare contribuabil.
4. Principiul comodităţii perceperii impozitelor
 Presupune că impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
5. Principiul randamentului impozitului
Conform acestui principiu, încasarea impozitelor trebuie realizată cu un minim de cheltuieli din partea statului
şi, totodată, în forme cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabili.
6. Principiul individualităţii
Are la baza premisa că, în cadrul unei societăţi democratice, omul, şi nu statul constituie obiectul final al
politicii economice, financiaresi sociale a statului şi, drept urmare, fiscalitatea trebuie să se subordoneze, să permită şi
să asigure o puternică dezvoltare a personalităţii fiecărui individ, conform propriilor sale aspiraţii.
7. Principiul de nediscriminare
Conform căruia impozitul nu trebuie să fie descriminatoriu, aplicându-se aceleaşi reguli pentru toţi
contribuabilii.
8. Principiul de impersonalitate
Conform căruia impozitul trebuie să fie impersonal, în sensul că trebuie să fie aşezat asupra venitului sau
averii, şi nu asupra persoanei.
9. Principiul de neutralitate
Conform căruia impozitul nu trebuie să se opună unei bune gestiuni a economiei, ci trebuie să fie favorabil unei
economii eficiente. (Conform acestui principiu, firmele cu pierderi ar trebui impozitate cu aceeaşi măsură că şi cele
care realizează profit).
10. Principiul de legitimitate
Conform căruia veniturile care provin din servicii efectiv redate colectivităţii şi care sunt considerate venituri
legitime trebuie impozitate puţin, în timp ce veniturile care nu corespund unui serviciu efectiv redat direct sau indirect
colectivităţii şi considerate venituri nelegitime, cum ar fi cele rezultate din plusuri de valoare, ar trebui impozitate
suplimentar. (Acest principiu poate deschide şi poartă legalizării entităţii de social business şi/sau antreprenoriat social
în România).
11. Principiul de non-arbitru
Conform căruia impozitele trebuie prelevate după principii simple şi care nu lasă loc la interpretări (arbitraj).
C.După Codul fiscal fiscalitatea se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de
proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare,
iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată
urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management
financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe
baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau a proprietăților acestuia;
d) eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu bugetar la altul prin
menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de
avânt economic, cât și în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor obligatorii, pentru o
perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi
impozite, taxe și contribuții obligatorii.

1.5. Teorii privind impozitele

Prelevările fiscale (obligatorii) din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului are
ca scop acoperirea cheltuielilor publice necesare pentru satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv.
Nivelul şi tendinţa de creştere a cheltuielilor publice pe ansamblul ţărilor lumii, necesită diversificarea
metodelor de mobilizare a resurselor financiare publice din ce în ce mai mari.
Impozitul reprezintă cea mai importantă formă de prelevare, alături de taxe şi contribuţii cu caracter fiscal,
constituind unul din principalele instrumente de care statul dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii
Aspecte generale privind prelevările fiscale
Prelevările fiscale (obligatorii) sunt definite de specialiştii în domeniu, din trei puncte de vedere, şi anume:
tehnic-operaţional, monetar şi financiar.
Din punct de vedere tehnic-operaţional, prelevările fiscale reprezintă ansamblul operaţiunilor stabilite de stat,
în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se preiau unele părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice
şi juridice, pentru asigurarea resurselor financiare publice.
Într-o abordare monetară, prelevările fiscale formează ansamblul încasărilor obligatorii realizate de stat, prin
intermediul impozitelor, contribuţiilor şi taxelor fiscale.
 Într-o abordare financiară, prelevările fiscale constituie obligaţii pecuniare stabilite prin autoritatea statului,
pentru finanţarea globală a cheltuielilor publice.
Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea vărsămintelor efectuate în beneficiul administraţiilor
publice, care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată directă sau individualizată.
Prelevările fiscale sunt formate din următoarele categorii:
–venituri fiscale, realizate prin colectarea de impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale şi care se
înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului;
–venituri parafiscale, care reprezintă fluxuri obligatorii, de natură fiscală dar care nu se înregistrează în bugetul
de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom de organisme publice sau private. Acestea realizează servicii de
natură economică şi socială, prevăzute în legi speciale, în avantajul celor obligaţi la plata acestora.
Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern brut se obţine rata presiunii fiscale care arată cât la sută
din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
În România, prin Legea privind finanţele publice, următoarele noţiuni privind prelevările obligatorii (sau
fiscale) se definesc astfel:
–impozitul – reprezintă o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către
administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
–taxa – reprezintă o sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia
de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Exemple: taxele juridice, taxe consulare, taxa
de timbru, etc.
–contribuţia – reprezintă o prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau
fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii. Spre exemplu, contribuţiile pentru asigurări sociale de stat sunt încasate
şi administrate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către
contribuabil, a condiţiilor de pensionare.
În cadrul prelevărilor obligatorii, ca de altfel, şi în cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mare
revine impozitelor.
Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii oricărui stat, a cărui conţinut a evoluat în timp odată cu
evoluţia statului şi a rolului acestuia în societate, precum şi principalul instrument al statului, de constituire a resurselor
financiare publice şi de influenţare a vieţii economico-sociale a ţării.
Fiscalitatea, în toate statele moderne, a suferit numeroase prefaceri, fiind o componentă de bază a reformelor pe
care statul le-a introdus de-a lungul timpului.
Conţinutul şi caracteristicile impozitului
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice
la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.
Există diferite definiţii ale impozitului care diferă, în general, corespunzător modului în care a fost perceput şi
s-a impus de la o etapă sau alta în decursul istoriei.
Din diferitele definiţii se desprind unele caracteristici fundamentale ale impozitului, iar acestea sunt: caracterul
obligatoriu, sunt cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi fără o contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului
Impozitul are caracter obligatoriu în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor
fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care se
datorează impozit potrivit unei legi adoptate de puterea legislativă.
Numai statul are dreptul să instituie impozite printr-un act de autoritate, fiind o obligaţie prin constrângere care
diminuează veniturile şi/sau averea contribuabililor.
Plăţile către stat, reprezentând impozite şi taxe, au caracter definitiv şi nerambursabil, iar contribuabilii nu pot
solicita un contraserviciu direct şi imediat din partea statului, veniturile obţinute din impozite fiind alocate în mod
nediferenţiat, pentru acoperirea cheltuielilor publice care satisfac nevoile colective ale societăţii.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege aprobată de
Parlament, şi în anumite condiţii, prin organele de stat locale.
Rolul impozitelor
În mod tradiţional, rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, fiind considerat cel mai important rol,
deoarece impozitele constituie principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare acoperirii
cheltuielilor publice ale statului.
Evoluţia impozitelor şi taxelor caracterizată de o tendinţă de creştere continuă atât ca mărime absolută cât şi
relativă ca pondere în produsul intern brut, arată că în ultimele decenii s-a accentuat rolul impozitelor pe plan
economic şi social, concretizat în încercările statului de a folosi impozitele şi ca mijloc de intervenţie în economie.
Rolul economic se manifestă prin aceea că impozitele reprezintă nu numai un mijloc de procurare a resurselor
financiare publice, dar concomitent, şi un instrument de intervenţie a statului pentru a încuraja (de exemplu, sub formă
de exonerări) sau de a descuraja (pe calea suprataxării) anumite sectoare sau activităţi economice, a comerţului
exterior, a consumului anumitor produse, etc.
 Rolul social constă în aceea că prin impozite se redistribuire o parte din produsul intern brut între diferitele
categorii sociale, precum şi între persoane fizice şi juridice.
În lumea contemporană, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul dispune pentru
redistribuirea veniturilor şi averii.
Clasificarea impozitelor
Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată după o serie de criterii ştiinţifice, în funcţie de nevoile de
analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:
a)trăsăturile de formă şi fond
b)obiectul impunerii
c)scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea lor
d)frecvenţa realizării
e)în funcţie de cota de impozitare aplicată
f)clasificarea administrativă
a)după trăsăturile de fond şi de formă se disting:
•impozite directe – se stabilesc direct în sarcina contribuabililor, şi la rândul lor, acestea pot fi:
–reale – stabilite în legătură cu anumite obiecte materiale (impozitul pe clădiri, impozitul pe mijloacele de
transport etc.);
–personale – vizează persoana şi posibilităţile sale contributive (impozitul pe venit, impozitele pe avere).
•impozite indirecte – se percep (pe cheltuieli) cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii: taxa pe
valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare, impozitul pe spectacole
b)după obiect:
•impozite pe venit
•impozit pe avere
•impozit pe consum.
c)după scopul urmărit:
•impozite financiare – au scopul principal de procurare a resurselor financiare;
•impozite de ordine – au scopul de a realiza un obiectiv (de exemplu, a limita consumul unor bunuri
considerate nocive, ca băuturile, tutunul, etc..
d)după frecvenţa cu care se realizează:
•impozite permanente – sunt predominante, şi ele se încasează periodic;
•impozite incidentale – se încasează ocazional, doar în cazuri deosebite.
e)după cota aplicată:
•impozite cu cote specifice – se calculează multiplicând o unitate de măsură (greutate, volum, număr etc,) cu o
sumă fixă (exemplu, taxa de afişaj);
•impozite cu cote ad-valorem – se calculează prin înmulţirea unei cote (tarif, rată) cu o bază de impozitare.
Cotele de impozitare pot fi:
–cote proporţionale – se aplică o cotă fixă asupra unei baze impozabile,
–cote progresive – se aplică o cotă care creste odată cu creşterea bazei impozabile,
–cote regresive degresive se aplică o cotă care scade odată cu creşterea bazei impozabile
f)după instituţia care le administrează:
•impozite ale administraţiei publice centrale;
•impozite ale administraţiei publice locale.
Elementele impozitului
Elementele constitutive ale impozitului sunt acele componente care contribuie la desemnarea contribuabilului
obligat la plata acestuia, stabilirea mărimii impozitului şi a termenului de plată. Ca urmare, aceste componente sunt
definitorii pentru stabilirea legislaţiei fiscale, care reglementează, alături de alte aspecte, şi elementele impozitelor,
printre care se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere,
cota (sau cotele), termenul de plată.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului. De exemplu, la impozitul
pe profit, subiectul este societatea comercială, la impozitul pe clădiri sau la impozitul pentru mijloacele de transport,
subiectul este proprietarul bunului etc. Subiectul impozitului mai este denumit şi contribuabil. Uneori impozitul este
vărsat la buget de către o altă persoană, cum este, de exemplu, impozitul pe veniturile salariale datorat de angajaţi care
este calculat, reţinut şi vărsat la buget de către angajator.
Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul. În practică, în unele cazuri, subiectul este şi
suportătorul impozitului, ca de exemplu, impozitul pe salarii sau impozitul pe venit. Există însă situaţii, în care
subiectul şi suportătorul sunt persoane diferite. Prin fenomenul de translare a impozitului într-o măsură mai mare sau
mai mică, sarcina fiscală a unei persoane, se transpune în sarcina altei persoane. Acest fenomen este mai frecvent
întâlnit la impozitele indirecte, când în anumite condiţii, cotele de impunere se includ în preţul de cumpărare al
bunurilor şi serviciilor, pe care îl măreşte.
 Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiectul impunerii este venitul
sau averea (casa, terenul etc.), în timp ce la impozitele indirecte, materia supusă impozitării poate fi produsul care face
obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat etc.
Unitatea de impunere serveşte la exprimarea dimensiunii materiei impozabile, folosindu-se o anumită unitate
de măsură, cum este de exemplu, unitatea monetară pentru impozitul pe venit, metrul pătrat pentru impozitul pe
clădiri, hectarul de teren pentru impozitul funciar, etc..
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere. Uneori sursa coincide cu
obiectul impunerii, cum este cazul impozitelor pe venit. Impozitul pe avere se plăteşte, de regulă din venitul obţinut de
pe urma averii şi nu din averea propriu-zisă.
Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în
sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).
Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în
legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile
şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se aplică majorări de întârziere şi
alte măsuri de recuperare prevăzute de lege.
Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii care au ca scop stabilirea impozitului datorat bugetului
de către un contribuabil persoană fizică sau juridică. Aceasta are atât o latură de natură economică, socială şi politică,
cât şi o latură de natură tehnică,.
Privite sub latura de natură tehnică, impunerea este concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru
determinarea mărimii impozabile şi a cuantumului de plată, aceste aspecte pot fi aprofundate în cadrul disciplinei
Fiscalitate, şi sunt legate de modul de aşezare a impozitului (care reprezintă totalitatea măsurilor luate de către
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea şi stabilirea mărimii materiei impozabile
şi determinarea impozitului datorat).
Stabilirea obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, presupune abordarea lor şi din latura lor
economică, socială şi politică. Din acest punct de vedere, se urmăreşte ca impozitele să răspundă anumitor cerinţe,
privite ca reguli generale stabilite de-a lungul timpului, să fie în concordanţă cu anumite principii.
Pentru prima dată aceste principii au fost formulate de Adam Smith (reprezentant al economiei politice
clasice), iar acestea erau în viziunea lui, următoarele:
–justeţea impunerii (sau echitatea fiscală), care se referă la stabilirea impozitelor în funcţie de capacitatea de
plată a fiecărui contribuabil;
–certitudinea impunerii, care constă în faptul că mărimea impozitelor trebuie să fie certă, iar termenele,
modalitatea şi locul de plată să fie bine stabilite şi cunoscute;
–randamentul impozitului, care se referă la faptul că încasarea impozitelor să se asigure cu un minim de
cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabil;
–comoditatea perceperii, care se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi modul cel
mai convenabil pentru contribuabil.
Aceste principii rămân de actualitate şi în prezent, dar pot fi extinse şi grupate astfel: principii de echitate
fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică, principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite. Pentru respectarea
echităţii fiscale, este necesară ca impunerea să respecte îndeplinirea mai multor condiţii, cum sunt: să se facă în funcţie
de puterea de a plăti impozite a contribuabililor, prin scutirea de impozit a persoanelor cu venituri mici, sau prin
stabilirea unui minim neimpozabil, care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; impunerea trebuie să fie
generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, iar sarcinile fiscale ale diferitelor categorii sociale să fie
comparabile.
Principiile de politică financiară vizează aspecte cum sunt: un randament fiscal ridicat, stabilitatea şi
elasticitatea impozitului.
Randamentul fiscal ridicat se obţine în următoarele condiţii:
–impozitul să aibă caracter universal, să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri sau
posedă bunuri impozabile;
–să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă;
–volumul cheltuielilor privind stabilirea bazei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai
redus.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic,
adică să nu înregistreze fluctuaţii importante în condiţiile fluctuaţiilor ciclice ale economiei.
Elasticitatea impozitului se referă la capacitatea acestuia de adaptare la necesităţile conjuncturale de venituri
ale statului.
 Principiile de politică economică reliefează faptul că introducerea unui impozit reprezintă, pe lângă o sursă de
venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau inhibă activitatea anumitor sectoare economice, precum
şi stimulează extinderea sau restrângerea relaţiilor comerciale cu alte ţări.
Principiile social-politice. Prin politica fiscală promovată, statul poate urmări şi realizarea unor obiective
sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale contribuabililor cu venituri mici sau care au numeroase persoane în
întreţinere. De asemenea, partidele de guvernământ promovează o politică fiscală în concordanţă cu interesele
grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar prin măsuri cu caracter fiscal, caută să-şi menţină influenţa în rândurile
diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada premergătoare alegerilor.
De reţinut este faptul că aceste ultime principii generează controversate atât între specialişti cât şi între
politicieni.
În România, impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal se bazează pe următoarele principii:
a)neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de
proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b)certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar
termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări
şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale;
c)echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea
acestora. Sub forma enunţată în Codul fiscal, prin instituirea de cote progresive, acest principiu avea în vedere faptul
că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin venituri mai mari sau posedă
averi mai importante. Acest principiu nu se mai respectă în forma iniţială, prin instituirea cotei unice de impozitare,
dar se asigură echitatea fiscală prin faptul că dacă se are în vedere drept criteriu mărimea impozitului, atunci fiecare
contribuabil suportă un impozit proporţional cu venitul realizat;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste
prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în
vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

CURSUL NR. 2 - SISTEMUL FISCAL ROMÂNESC – ARMONIZARE EUROPEANĂ

2.1. Delimitări conceptuale privind sistemul fiscal

Odată însă cu diviziunea socială a muncii, ce a determinat creşterea productivităţii şi a producţiei, apariţia şi
dezvoltarea schimbului şi a proprietăţii private, societatea umană s-a scindat în clase sociale, în primul rând datorită
inegalităţilor de avere. Ca atare, a apărut „necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată, să apere
privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi”. Această instituţie a fost statul.
În acelaşi timp, diferenţierea nevoilor de consum pe două mari categorii (publice şi private) a determinat
apariţia unor relaţii financiare specifice, capabile să satisfacă astfel de nevoi. Trăind în societate, indivizii, pe lângă
nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, informare etc. care pot fi satisfăcute pe seama utilităţilor (bunurilor)
procurate individual de
pe diverse pieţe de bunuri şi servicii, se confruntă şi cu nevoi publice (ordine internă, apărare
naţională, justiţie etc.) ce pot fi satisfăcute în condiţii eficiente prin consumuri colective.
Caracterul neconcurenţial şi indivizibil al accesului la consumarea unor asemenea bunuri
ce crea posibilitatea ca mai multe persoane să beneficieze simultan de aceste bunuri a determinat diferenţierea în
cadrul relaţiilor financiare ale unor relaţii financiare specifice, ce vizau constituirea şi utilizarea de fonduri în scopul
satisfacerii unor asemenea nevoi publice (finanţe publice). În acest cadru, finanţele publice apar ca un „subdomeniu” al
finanţelor, alături de cealaltă mare componentă sau „subdomeniu”, finanţele private.
Cu timpul, separarea statului de restul societăţii în ceea ce priveşte relaţiile economice
presupune ca acesta să aibă „veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii”. Printre primele forme prin care autorităţile
publice şi-au evidenţiat veniturile şi cheltuielile se numără „fiscul”
şi „tezaurul public” (în Imperiul roman timpuriu). Fiscul semnifica un coş (paner, cămară) în care se strângeau
veniturile la dispoziţia împăratului, iar tezaurul public servea colectării veniturilor destinate pentru acoperirea unor
nevoi de consum public, aflate în administrarea senatului.
Apar astfel o serie de relaţii financiare specifice, al căror conţinut face obiectul noţiunii
de fiscalitate. Apariţia fiscalităţii a fost aşadar un proces obiectiv determinat de necesitatea conceperii unui mecanism
financiar capabil să asigure mobilizarea şi ulterior utilizarea unor resurse financiare pentru satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
Dacă în dicţionarul Larrousse, fiscalitatea era definită că "totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de
natură fiscală precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unui agent economic
denumit contribuabil", astăzi în domeniul fiscal se întâlnesc mai multe concepte. Alături de fiscalitate este vehiculată
noţiunea de "fisc" definită că administraţia în sarcina căreia revin calculul, perceperea şi urmărirea plăţii impozitelor şi
taxelor datorate statului de către contribuabil". De asemenea, este utilizat şi termenul "fiscal" care priveşte fiscul, care
aparţine acestuia.
Noţiunea de sistem fiscal are în vedere abordarea sistemică a fiscalităţii, cu accent pe
sistemul de impozite şi taxe. O asemenea abordare vizează sistemul de relaţii economice în formă bănească prin care
se mobilizează resursele fiscale, sistemul de instituţii ce asigură realizarea acestor resurse, sistemul de fonduri
financiare constituite pe seama impozitelor şi taxelor, precum şi sistemul de planuri financiare ce reflectă procesele de
mobilizare a resurselor fiscale (inclusiv incidenţa acestora). Totodată, abordarea sistemică presupune şi abordarea
interconexiunilor dintre componentele sistemului, iar din acest punct de vedere avem de a face cu o multitudine de
inter-relaţii ce se stabilesc între numeroasele impozite şi taxe practicate (de exemplu, inter-relaţiile generate de
impozitarea profiturilor la nivelul întreprinderilor şi a dividendelor la nivel individual). Probleme precum dubla
impozitare, teritorialitatea, rezidenţa fiscală, globalizarea impunerii, taxarea în cascadă, deducerile fiscale, creditele
fiscale, veniturile neimpozabile, persoanele impozabile, scutirile, reducerile etc. sunt elemente ce ţin de structura
sistemelor fiscale, ele fiind analizate în contextul general al impozitelor şi taxelor practicate la un moment dat.
Abordarea sistemelor fiscale trebuie să ia în considerare dublul rol al impozitelor şi taxelor în economia şi
societatea contemporană: resursă financiară şi pârghie fiscală.
Impozitele nu mai reprezintă doar modalităţi de procurare a resurselor financiare la dispoziţia autorităţilor
publice, ci şi instrumente de influenţare a vieţii economico-sociale în sensul dorit. Prin reglementarea sferei de
cuprindere, prin dimensionarea bazei de impozitare, prin sistemul de cote practicate, prin facilităţile fiscale acordate
etc. autorităţile publice vizează
obţinerea unor finalităţi de ordin economic şi social. Creşterea economică, stimularea ocupării forţei de muncă,
creşterea demografică, stimularea anumitor ramuri ale economiei naţionale, combaterea unor fenomene negative
(consumul de produse dăunătoare sănătăţii, poluarea) etc. pot fi obţinute prin instituirea unui sistem de impozite şi taxe
adecvat.
Sistemele fiscale devin astfel parte integrantă din baza economică a unei ţări sau a unei
regiuni, iar cerinţa fundamentală pentru asigurarea unei funcţionalităţi ridicate rezidă în armonizarea acţiunii tuturor
impozitelor şi taxelor, astfel încât să se asigure o convergenţă cât mai deplină a finalităţilor sistemului fiscal.
Sistemul fiscal ca atare (distinct) este puţin abordat în literatura de specialitate, el fiind
integrat în sistemul financiar de ansamblu. O definiţie completă o dă Carmen Corduneanu, în
viziunea căreia „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese
cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar
ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor
şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”
In definirea sistemului fiscal de catre diversi autori se pleaca in general de la modul de percepere a acestuia de
catre contribuabili: totalitatea impozitelor ce trebuiesc achitate catre stat. Astfel, I. Condor defineste sistemul fiscal ca
fiind "totalitatea impozitelor provenite de la persoanele fizice si juridice care alimenteaza bugetele publice".
Cand se vorbeste de sistemul fiscal, consideram ca nu se pot omite si alte elemente importante ale acestuia, in
afara impozitului, cum ar fi: legislatia fiscala care are rolul creearii conditiilor legale si de reglementare a fiscalitatii
incluzand atat drepturile si obligatiile autoritatii fiscale cat si cele ale contribuabililor si aparatului fiscal chemat sa
realizeze aplicarea legislatiei fiscale in interesul puterii publice dar, fara afectarea personalitatii si drepturilor de care
se bucura contribuabilul potrivit legislatiei fiscale si a celei generale.
In cadrul general al finantelor publice ale unei tari, fiscalitatea se delimiteaza ca un ansamblu coerent de norme
care reglementeaza impunerea contribuabililor si fundamenteaza juridic impozitele si taxele.
Impozitele si taxele sunt instituite prin acte normative si ele sunt elemente de baza in fundamentarea si
definirea notiunilor de fiscalitate, fisc, fiscal.
Analizate in ansamblu, cele trei notiuni sunt strans legate de impozite. Specialistii din tara noastra au definit
impozitul ca fiind plata baneasca obligatorie, generala si definitiva, efectuata de persoane fizice si juridice in favoarea
bugetului statului in cuantumul si la termene precis stabilite de lege, fara obligatia din partea statului de a presta
platitorului un echivalent direct si imediat.
Sistemul fiscal este un produs al gandirii, deciziei si actiunii factorului uman, ca urmare a evolutiei societatii
umane, creeat initial pentru a raspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adaugat obiective de natura
economico-sociala. Daca realizarea obiectivelor de ansamblu ale sistemului necesita existenta deciziilor strategice,
realizarea scopului pe termen scurt vizeaza realizarea deciziilor tactice.
Procurarea resurselor băneşti se justifică numai prin prisma dirijării lor spre satisfacerea anumitor nevoi
publice, iar utilizarea acestor resurse „se poate realiza numai dacă, în prealabil, au fost constituite fondurile respective.
Plecând din acest punct şi integrând componentele sistemului financiar de ansamblu putem defini sistemul
fiscal ca un ansamblu de (inter-)relaţii economice în formă bănească generate de constituirea şi utilizarea resurselor
fiscale, prin intermediul unui sistem de instituţii financiare specializate în administrarea fondurilor financiare (de
natură fiscală) şi în planificarea financiară specifică (inclusiv incidenţa şi finalitatea acestor relaţii).
Se poate consideră că sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire
la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali), între care se manifestă relaţii care apar că urmare
a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul
realizării obiectivelor sistemului.
Studiul sistemelor fiscale necesită luarea în considerare şi a doi parametri: unul de natură spaţială iar altul de
natură temporală.
Parametrul spaţial are în vedere existenţa unei mulţimi de teritorii locuite, organizate din punct de vedere
administrativ şi politic, într-un stat. Fiecărei ţări îi corespunde un sistem fiscal cu o structura comportament şi
obiective bine determinate.
Luarea în considerare a parametrului spaţial corespunde principiului teritorialităţii impozitului, care este în
corcondanta cu suveranitatea fiscală a Statului de a institui impozite. Acesta este influenţat de nivelul şi structura
surselor de venituri, de necesităţile financiare ale instituţiei bugetare şi de concepţiile etice şi politice ale guvernelor.
Importantă să rezidă în mai multe aspecte.
Parametrul timp corespunde principiului anualităţii impozitului determinat de anualitatea exerciţiului financiar
şi a instituţiei bugetare, corelat cu cazurile de retroactivitate prevăzute de lege.
Sistemul fiscal are în vedere atât componentele sistemului, cât şi conexiunile dintre acestea. Din acest ultim
punct de vedere, sistemul fiscal este unul dintre componentele sistemului financiar de ansamblu, cu conexiuni foarte
numeroase şi diverse în toate domeniile vieţii economico-sociale.
Constituirea şi respectiv utilizarea resurselor fiscale are impact asupra puterii de cumpărare a părţilor implicate
în astfel de relaţii. Existenţa sistemului de relaţii financiare specifice sistemului fiscal schimbă distribuţia puterii de
cumpărare între participanţii la aceste relaţii (de multe ori, distribuţia veniturilor şi averilor după impozitare este
diferită faţă de cea anterioară impozitării). Are loc astfel o redistribuire a produsului naţional, într-o manieră care,
principial, pentru a fi eficientă, ar trebui să determine maximizarea acestuia. Această redistribuire se face însă în mod
diferit de la o ţară la alta în funcţie de o serie de factori obiectivi (realităţile economice, sociale, politice, istorice,
militare, gradul de dezvoltare, organizarea administrativ-teritorială etc.) sau factori subiectivi (tradiţiile culturale,
orientarea politică, doctrina dominantă, gradul de coeziune socială, preocuparea pentru dezvoltarea durabilă şi
creşterea calităţii vieţii etc.).
Ca atare, sistemele fiscale prezintă particularităţi de la o ţară la alta, dar şi elemente comune, iar abordarea
comparativă a acestora îşi propune să evidenţieze ambele aspecte, într-o viziune critică ce are în vedere şi impactul
indus în economie şi societate de arhitectura specifică fiecărui sistem fiscal în parte.

2.2. Evoluţia sistemelor fiscale

Abordate global, sistemele fiscale prezintă o serie de caracteristici marcate de evoluţiile în plan doctrinar. La
rândul său, doctrina fiscală poartă amprenta perioadei istorice şi realităţilor economico-sociale în cadrul cărora s-a
cristalizat. O prezentare a principalelor repere este, deci, mai mult decât necesară, deoarece permite cunoaşterea
transformărilor în plan fiscal şi a drumului parcurs către arhitectura actuală a sistemelor fiscale. Sistemul fiscal este un
sistem deschis, deoarece, pe de o parte, mediul economico-social acţionează asupra sa, modificându-l sau orientându-l,
iar pe de altă parte, sistemul fiscal acţionează asupra mediului, în mod direct sau indirect.
Fiecare stat şi-a adoptat propriul sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat, în strânsă legătură cu gradul
de dezvoltare economică, socială şi militară. În măsura în care statul suveran din punct de vedere politic îşi poate
exercita o putere fiscală absolută pe teritoriul său, se poate vorbi de suveranitate fiscală. Pentru ca un sistem fiscal să
dispună de autonomie fiscală completă (suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să întrunească următoarele cerinţe:
-exclusivitatea aplicării (o expresie a principiului teritorialităţii), care presupune faptul că se aplică într-un
teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de bugete;
-autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să fie complet, adică să conţină toate regulile de
aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor, astfel încât să fie posibilă punerea sa în aplicare.
Evoluţia şi caracteristicile sistemelor fiscale reprezintă o reflectare a structurilor social-economice, a curentelor
ideologice şi politice, precum şi a avansării în cunoaştere prin cercetarea ştiinţifică economică. Delimitarea unor etape
în evoluţia sistemelor fiscale reprezintă un demers destul de dificil, având în vedere, pe de o parte, vechimea perceperii
impozitelor, iar pe de altă parte, lipsa unor informaţii coerente şi ancorate în perioade mai vechi. Cunoaşterea etapelor
parcurse de evoluţia sistemelor fiscale permite înţelegerea prezentului, prefigurarea viitorului şi, mai ales, ocolirea
erorilor trecutului.
De-a lungul istoriei, sistemele fiscale au urmărit, în principal, obiective ca:
-acoperirea necesarului în creştere de resurse financiare publice ale statului;
-simplificarea şi înlesnirea muncii de colectare şi evidenţă a impozitelor;
-consimţirea la plata impozitelor.
 În antichitate, principalele impozite practicate erau cele indirecte, deşi, în anumite areale
şi în diverse perioade, au fost practicate şi impozitele directe.
În Egiptul antic a existat o taxă pe uleiul de gătit. În Grecia antică, în perioadele de război, s-a instituit o taxă
numită eisphora, care, în principiu, era un impozit pe venit aşezat diferenţiat pe clasele sociale din Atena.
În Roma antică, primele forme de impozit au fost taxele vamale de import şi de export, denumite generic
portoria. De asemenea, a existat şi o taxă pe moşteniri, destinată a mobiliza fondurile necesare traiului legionarilor
lăsaţi la vatră, precum şi o taxă pe vânzări de 1% şi ulterior de 4%.
În perioada antică nu se poate vorbi de existenţa unor sisteme fiscale. Formele de impozite practicate nu vizau
decât procurarea de resurse financiare necesare anumitor nevoi punctuale, deseori generate de conflictele armate. În
acea perioadă, sclavagismul era încă omniprezent şi multe din sarcinile publice erau realizate prin munca sclavilor, iar
impozitele şi taxele nu aveau decât un rol marginal şi nu erau nicidecum privite ca pârghii, ci doar ca mijloace
financiare.
Principalele caracteristici ale sistemelor fiscale erau:
-stabilirea şi repartizarea arbitrară a obligaţiilor fiscale, care erau specifice fiecărei entităţi organizatorice;
-preponderenţa impozitelor de repartiţie;
-neregularitatea perceperii impozitelor;
-inegalitatea cetăţenilor în faţa impozitelor.
Din antichitate şi până în secolul al XVI-lea, perioadă denumită de unii autori etapa veche sau a Evului mediu,
sistemele fiscale au cunoscut o dezvoltare deosebit de lentă în acord cu evoluţia relaţiilor economice. Economia era
axată preponderent pe agricultură, comerţul se dezvolta timid, iar industria era cvasi-inexistentă. Ca atare, principalele
impozite constau în impozitele pe teren şi în taxe vamale (ce puteau fi şi interne). Impozitele erau privite doar ca
resurse financiare şi deseori erau practicate doar în perioadele în care nevoile de finanţare ale statului erau mai
stringente. În consecinţă, ele erau în cea mai mare parte impozite de repartiţie, preocupările pentru asigurarea echităţii
impunerii fiind inexistente. Ca formă a impozitului, capitaţia era cea mai des practicată, deşi au existat şi preocupări de
diferenţiere a sarcinii fiscale în funcţie de clasele sociale. Impunerea nu era stabilită riguros, pe baze ştiinţifice, ci în
funcţie de interesele celor ce deţineau puterea şi influenţa, rezultatul fiind că numeroase privilegii acordate claselor
conducătoare (nobilimea, clerul). Perceperea impozitului era făcută prin persoane desemnate special în acest scop, aşa-
numiţii arendaşi fiscali, care deseori abuzau de puterea lor, cu atât mai mult cu cât nu exista un supracontrol, iar
drepturile contribuabililor erau extrem de limitate. Multe din resursele financiare erau obţinute din tributuri de război,
a căror colectare presupunea (în ţara plătitoare) perceperea de impozite şi dări împovărătoare.
Principalele caracteristici erau:
-trecerea de la impozitele de repartiţie la cele de tip real, stabilite după criterii empirice;
-încercări frecvente pentru generalizarea impunerii la nivelul societăţii, astfel că impozitele nu au mai fost
stabilite după bunul plac al conducătorilor de colectivităţi, ci prin lege;
-menţinerea de privilegii fiscale pentru unele categorii de cetăţeni (în general, dintre cei avuţi).
Următoarea perioadă, etapa liberală (din secolul al XVI-lea până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea), a cunoscut primii germeni de aşezare a sistemelor fiscale pe baze fundamentate ştiinţific.
Cristalizarea principiilor impunerii formulate de Adam Smith a reprezentat temelia pe care ulterior s-au construit
sistemele fiscale, în acord şi cu dezvoltarea relaţiilor economice. Dezvoltarea fără precedent a comerţului, revoluţia
industrială, apariţia unor noi clase sociale (burghezia) au fost factori ce au generat mutaţii profunde în aşezarea şi
perceperea impozitelor şi taxelor. Confruntările doctrinare au luat avânt sub impactul duelului conceptual între vechile
clase sociale privilegiate (nobilimea şi clerul) şi burghezia ce dorea protejarea capitalului de taxarea excesivă.
În această perioadă, sistemele fiscale încep să conţină primele elemente de modernitate, se bazau îndeosebi pe
impozitele directe, în cadrul cărora locul principal revenea impozitului pe venit, astfel, au devenit mult mai stabile şi
mai preocupate de respectarea unor principii riguroase ce ţin de echitatea, certitudinea, universalitatea, eficienţa şi
comoditatea impunerii. Impozitul este integrat în baza economică a societăţii şi se admite faptul că el influenţează
comportamentul contribuabililor, ceea ce duce la apariţia teoriilor incidenţei impozitelor. Marea Britanie a fost cea mai
reformatoare naţiune în materie fiscală, impozitul pe venit introdus pentru prima dată aici servind drept model şi
pentru celelalte naţiuni.
Etapa liberală este perioada în care asupra sistemelor fiscale şi-au pus amprenta relaţiile de tip capitalist.
Caracteristicile acestora s-au modificat substanţial, fiind strâns legate de obiectivele urmărite:
-procurarea resurselor fiscale ale statului să se realizeze astfel încât să nu fie afectate procesele de acumulare
şi consolidare a capitalului;
-eliminarea inechităţilor fiscale care dăinuiseră în sistemele fiscale anterioare.
În această este etapă, principiile (clasice) ale impozitării formulate de Adam Smith sunt:
-echitatea fiscală - aşezarea impozitelor conform capacităţii de plată a contribuabilului;
-certitudinea impunerii - termenul de plată a impozitelor să fie cert, pentru ca atât plătitorul să cunoască
dinainte obligaţia sa fiscală, cât şi guvernul să ştie pe ce venituri poate conta;
 -randamentul impozitului - costurile de administrare a impozitelor să fie cât mai reduse, comparativ cu venitul
fiscal procurat;
-comoditatea perceperii - mijloacele, termenele şi locul de plată să-i convină plătitorului.
Perioada următoare, respectiv etapa modernă, are drept punct de start a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
când, în majoritatea ţărilor europene, începe a doua fază a revoluţiei industriale. Plecând de la modelul britanic,
impozitarea veniturilor este adoptată în diferite variante de majoritatea ţărilor industrializate, preocupările pentru
impozitarea în cote progresive devin tot mai insistente, un asemenea mod de impozitare fiind considerat, în noul
context, mai echitabil (comparativ cu impozitarea proporţională).
Caracteristicile etapei moderne încep odată cu a doua fază a revoluţiei industriale, după anul 1870,
continuându-se procesul de modernizare a sistemelor fiscale, prin:
-adoptarea de noi procedee de aşezare şi calcul al impozitelor (de la stabilirea impozitelor după indicii
exterioare la evaluarea directă);
-creşterea randamentului fiscal;
-trecerea de la impozite analitice (vizând doar un element determinant al contribuabilului: un gen de venit, un
act, o muţaţie) la impozite sintetice (stabilite în funcţie de o mărime economică apreciată în totalitatea sa, aparţinând
contribuabilului: venit, cifră de afaceri, patrimoniu).
Până la primul război mondial, agricultura şi industria manufacturieră erau ramurile principale ale economiei
şi în consecinţă impozitele principale erau aşezate asupra acestora.
Impozitul pe pământ (land tax) avea ponderi ridicate, iar impozitul pe veniturile personale era aşezat într-o
manieră neglobală (pe fiecare sursă de venit), făcând progresivitatea puţin eficientă. Veniturile din salarii erau
impozitate cu predilecţie, în dauna celor rezultate din activităţi economice (liber-profesionişti). Sarcina fiscală cădea
cu precădere în seama funcţionarilor publici şi angajaţilor marilor companii1. Diversitatea redusă a mărfurilor şi slaba
dezvoltare a serviciilor făcea ca impozitele indirecte de tipul taxelor de consumaţie să aibă o sferă redusă de aplicare.
În schimb, erau instituite monopoluri fiscale asupra băuturilor alcoolice şi tutunului. Companiile au început să fie
tratate ca subiecţi impozabili pentru impozitul pe profit de abia în preajma primului război mondial (în Marea
Britanie). Contribuţiile sociale au fost introduse pentru prima dată în Germania de către Otto von Bismark în 1889, iar
Marea Britanie le-a adoptat în 1911. Eforturile financiare necesare pregătirilor pentru primul război mondial au
determinat instituirea a numeroase noi impozite şi taxe.
Perioada interbelică a fost marcată de criza economică globală ce a reformat profund sistemele fiscale.
Tendinţa cea mai pregnantă a constat în creşterea ponderii impozitelor indirecte (taxele de consumaţie şi taxele
vamale) în dauna celor directe (impozitul pe venit).
Deficitele bugetare în permanentă creştere au început să fie finanţate din împrumuturi
publice, ceea ce reprezenta o abatere gravă de la tezele clasice ale echilibrului financiar. Cresc
impozitele pe profiturile corporaţiilor, precum şi cotele marginale de impozitare a veniturilor persoanelor fizice. În
ţările industrializate, cea mai mare pondere în ansamblul veniturilor fiscale revenea impozitului pe venit (50%), în
timp ce în ţările agrare ponderea cea mai mare revenea taxelor de consumaţie şi taxelor vamale.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial a determinat reaşezarea economiilor şi implicit a sistemelor
fiscale pentru a putea face faţă necesităţilor acestuia. Rezultatul a fost creşterea generalizată a impozitelor şi taxelor
pentru a putea face faţă cheltuielilor publice în permanentă expansiune.
Sistemul fiscal de după terminarea celui de-al doilea război mondial a păstrat caracteristicile din timpul
războiului, în primul rând datorită eforturilor de reconstructive a economiilor distruse de conflagraţia mondială. SUA a
devenit prima economie a lumii şi principalul susţinător al eforturilor de refacere a Europei Occidentale (planul
Marshall). Doctrina dominantă a vremii era keynesismul, iar în acord cu aceasta implicarea statului în economie era
consistentă, fiind susţinută de un volum ridicat de resurse financiare mobilizate îndeosebi prin intermediul impozitelor.
Formele de impozitare se diversifică ca tehnică, sfera veniturilor impozabile se extinde, creşte ponderea
accizelor în ansamblul veniturilor bugetare, concomitent cu reducerea ponderii taxelor vamale datorată uniunilor
vamale nou formate. Apare un impozit nou, ce va „cuceri” majoritatea ţărilor, respectiv taxa pe valoarea adăugată.
Introdusă pentru prima dată în Franţa în 1954, TVA va ajunge să ocupe spre sfârşitul secolului XX ponderi ridicate în
ansamblul veniturilor fiscale ale majorităţii ţărilor ce au implementat acest impozit şi reprezintă una dintre
componentele de bază pentru majoritatea sistemelor fiscale moderne.
Perioada contemporană, ce îşi are începuturile la sfârşitul anilor ’70, când keynesismul îşi atinge limitele, este
marcată de reconsiderări în structurile fiscale ale majorităţii ţărilor lumii sub influenţa noii doctrine dominante,
respectiv monetarismul neoliberal1. Sub auspiciile acestuia are loc o reducere generalizată a fiscalităţii, precum şi o
simplificare a tehnicilor fiscale. S-a extins considerabil sfera deducerilor şi creditelor fiscale, precum şi posibilitatea
reportării pierderilor în viitor (carryforward) sau imputării lor asupra câştigurilor din perioadele anterioare (carryback).
S-au dezvoltat o serie de mecanisme fiscale destinate promovării cercetării şi dezvoltării (îndeosebi în ţările
dezvoltate), precum şi pentru stimularea investiţiilor. Dezvoltarea pieţelor financiare a determinat extinderea sferei de
1
Monetarismul este un curent de gandire neoliberal care atribuie modificarii masei monetare in circulatie o importanta centrala, chiar decisiva,
in orientarea activitatii economice si in stabilirea preturilor.
cuprindere a impozitului pe capital, iar expansiunea corporaţiilor multinaţionale a generat creşterea preocupărilor
pentru „optimizarea” fiscală.
S-au extins paradisurile fiscale ce ofereau scutiri de impozite pentru companii, ceea ce a determinat proliferarea
acordurilor internaţionale de combatere a evaziunii fiscale. Pe fondul creşterii libertăţii de mişcare a bunurilor,
capitalurilor şi persoanelor, acordurile de evitare a dublei impuneri internaţionale s-au înmulţit. Contribuţia agriculturii
la crearea de produs naţional devine din ce în ce mai redusă, iar drept consecinţă ponderea impozitelor pe terenuri
scade considerabil. Consolidarea şi concentrarea capitalurilor a făcut să crească ponderea impozitelor pe capital, deşi
în majoritatea ţărilor veniturile din capital sunt impozitate mai uşor decât veniturile din muncă.
Globalizarea relaţiilor economice, dezvoltarea comerţului electronic au determinat reaşezări în ceea ce priveşte
impozitarea consumului. Teritorialitatea fiscală se relativizează, iar taxele vamale tind să dispară. Creşte în schimb
sfera produselor accizabile, aceasta tinzând să cuprindă toate produsele ce generează externalităţi negative.
Preocupările pentru dezvoltarea durabilă şi combaterea poluării dau naştere la o serie de impozite şi taxe noi, a căror
aşezare vrea să penalizeze factorul generator de poluare sau să recompenseze factorul ce diminuează sau înlătură
poluarea. Apar noi principii fiscale, precum principiul „poluatorul plăteşte” (polluters pay principle – PPP).
Gestiunea fiscală se informatizează, iar îndeplinirea obligaţiilor fiscale este mult uşurată de posibilitatea
utilizării tehnologiilor informaţionale actuale. Declaraţiile fiscale pot fi completate on-line, iar plăţile se pot face din
faţa calculatorului. Securitatea informaţiilor devine noua provocare a secolului pentru autorităţile fiscale.
Criza financiară globală a generat noi provocări pentru sistemele fiscale, dintre care cea mai importantă o
considerăm a fi preocuparea pentru asigurarea securităţii financiare atât a contribuabililor, cât şi a statelor. Preocuparea
pentru asigurarea resurselor fiscale necesare combaterii crizei a determinat revizuirea acordurilor cu ţările considerate
paradisuri fiscale, precum şi acordarea de amnistii fiscale (totale sau parţiale) celor care îşi repatriază veniturile scoase
în afara jurisdicţiilor fiscale naţionale.
Apare fenomenul de competiţie fiscală, mai ales în ţările în curs de dezvoltare dornice să atragă un volum cât
mai mare de investiţii. În lipsa unei infrastructuri adecvate, de natură să faciliteze relaţiile de producţie, fiscalitatea
devine un factor de competitivitate. Adoptarea cotelor proporţionale reduse de impozitare de multe ţări din Europa
răsăriteană stă mărturie pentru acest lucru. Soluţia nu poate fi decât temporară (până la momentul dezvoltării
infrastructurii la nivelul cerut de investitori), întrucât provoacă dificultăţi în mobilizarea resurselor şi oferă posibilităţi
reduse de redistribuire a venitului national.
De asemenea, apar şi preocupările de armonizare fiscală, mai ales în anumite spaţii economice comune
(Uniunea Europeană). Acestea sunt mai pronunţate pe linia impozitelor indirecte, întrucât scopul este facilitarea liberei
circulaţii a bunurilor şi serviciilor, în accord cu obiectivele fundamentale ale unor astfel de structuri. Armonizarea pe
linia impozitelor directe este mai dificil de realizat, deoarece întâmpină rezistenţa statelor membre dornice să păstreze
la îndemână anumite pârghii fiscale. Impozitele directe oferă posibilitatea personalizării impunerii în acord cu anumite
principii şi finalităţi ale sistemelor fiscale şi, ca atare, ele sunt mai rezistente la preocupările de armonizare. În acelaşi
timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, la nivelul Uniunii Monetare Europene, politica fiscală a rămas în
competenţa statelor naţionale, în timp ce prerogativele în materie de politică monetară au fost cedate Băncii Centrale
Europene.
Teritorialitatea anumitor impozite şi taxe depăşeşte astăzi limitele naţionale, multe ţări aderând la reguli
comune privind aşezarea şi perceperea anumitor impozite şi taxe.
Este cazul îndeosebi al impozitelor indirecte (taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată), care cunosc reguli
comune de aplicare la nivelul unor uniuni vamale sau uniuni economice (vezi cazul Uniunii Europene). Acest lucru
ridică probleme suplimentare în tehnica fiscală de aşezare şi percepere a unor asemenea impozite, autorităţile fiscale
naţionale fiind nevoite să ţină seama de principiile şi regulile stabilite la nivel regional. Mai mult, regimurile diferite de
impozitare practicate în state diferite pot determina contradicţii extrateritoriale, dintre care cea mai cunoscută este
dubla impunere internaţională. Pentru evitarea acesteia, statele deseori încheie acorduri bilaterale sau multilaterale de
evitare sau cel puţin diminuare a dublei impuneri internaţionale.
În concluzie, sistemele fiscale au evoluat de-a lungul timpului atât sub impactul unor factori obiectivi ce ţin de
realităţile istorice, economice, sociale, geopolitice etc., cât şi ca urmare a influenţei unor factori subiectivi ce ţin de
mersul ideilor în plan fiscal, de profilul cultural naţional, precum şi de doctrinele economice dominante la un moment
dat. Evoluţiile recente în acest domeniu se află sub provocările determinate de combaterea crizei financiare globale în
contextul mai larg al reaşezării sistemului financiar global de ansamblu.

2.3. Sistemul fiscal din Romania

Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli şi mod de organizare, se materializează în legi sau acte
normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta veniturile statului şi a reglementa cheltuirea acestora.
Sistemul fiscal în România trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să aibă criterii precise;
- să existe o manifestare de voinţă din ambele părţi, inclusiv voinţă politică.
 Faţă de sistemul fiscal şi strategia acestuia, este necesară o cât mai bună administrare fiscală pe care, de regulă,
trebuie să o facă Ministerul Finanţelor Publice.
În cadrul administraţiei fiscale, trebuie elaborate două proceduri:
a) procedura fiscală;
b) procedura de control fiscal.
Procedura fiscală constă în elaborarea unei metodologii fiscale privind:
- aşezarea impozitelor şi taxelor (prin constatare, calculare şi stabilirea impozitelor şi taxelor);
- perceperea şi încasarea impozitelor şi taxelor (urmărirea, încasarea, întocmirea evidenţelor fiscale nominale
– roluri şi fişele plătitorului – şi centralizate – registrul partizi – venituri, contul debite încasări etc.).
Perceperea impozitelor şi taxelor se realizează de la subiectul impozabil, reprezentat de persoană fizică sau
juridică ce are în proprietate bunuri sau realizează venituri impozabile sau taxabile conform legii (care generează titluri
de creanţă fiscală).Acesta are la rândul său obligaţia de a declara bunurile sau veniturile, de a întocmi anumite
evidenţe, precum şi dreptul de a cere înlesniri legale şi de a contesta anumite operaţiuni ilegale.
Obiectul impozabil (materia impozabilă) este bunul, venitul etc., pentru care se datorează impozitele directe şi
vânzarea, punerea în circulaţie etc., a unor bunuri, prestarea unui serviciu în cazul impozitelor indirecte.
Aşezarea impozitelor şi taxelor se face:
- în sume absolute (ex: taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru cazinouri, accize, impozitul pe teren);
- în cote procentuale fixe (ex: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, taxa pentru jocurile de noroc,
impozitul pe dividende);
- în cote procentuale pe tranşe de venit (ex: impozitul pe salariu, impozitul pe venitul realizat din activităţi
desfăşurate pe bază de liberă iniţiativă, impozitul pe sumele brute obţinute de persoanele fizice (pentru dobânzi,
servicii prestate şi lucrări executate de acestea, pentru orice activitate desfăşurată în afara unităţi la care sunt salariate).
Un sistem fiscal se poate caracteriza şi în funcţie de metodele, tehnicile şi instrumentele folosite în aşezarea şi
perceperea impozitelor şi taxelor.
Impunerea poate fi:
- individuală sau colectivă;
- directă sau indirectă;
- iniţială sau anuală.
Perceperea se realizează prin una din metodele:
- plata directă;
- reţinerea (stopajul) la sursă;
- aplicarea de timbre mobile.
Instrumentele folosite în aşezarea şi perceperea impozitelor şi taxelor:
- declaraţia de impunere;
- declaraţia de înregistrare pentru plătitorii de impozite şi taxe;
- declaraţia privind obligaţia la bugetul de sat (decontul privind taxa pe valoarea adăugată, decontul privind
accizele, darea de seamă privind calcularea, reţinerea şi vărsarea impozitului pe salarii);
- procesul – verbal de verificare a declaraţiilor şi deconturilor;
- procesul – verbal de control;
- înştiinţarea de plată;
- somaţiile şi sechestrele asigurătorii (documentaţiile de valorificare a acestora).
Sistemul fiscal constituit in Romania dupa revolutie a fost conceput si organizat pe trei componente
independente:
a. Impozite, taxe si contributii ca venituri ale statului
b. Mecanismul fiscal
c. Aparatul fiscal
a) Impozitele, taxele si contributiile, reprezinta resurse financiare publice ce se constituie si se gestioneaza
printr-un sistem unitar de bugete si anume: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor institutii publice cu caracter autonom
(Parlamentul, Presedintia Romaniei, Guvernul, ministerele s.a.) in conditiile asigurarii echilibrului financiar. Bugetul
de stat, prezentat sub forma unei balante economice prevede si autorizeaza veniturile (sau incasarile) si cheltuielile
anuale ale statului. Ca document de sinteza, bugetul de stat este un act autorizat de catre Parlament si reflecta marile
categorii de resurse si cheltuieli ale statului, constituind forma principala de manifestare a politicii sale financiare.
b) Mecanismul fiscal presupune utilizarea de metode de impunere: tehnici si instrumente specifice, privind
formarea veniturilor fiscale ale statului. Impunerea, ca ansamblu de operatiuni prin care se stabilesc obligatiile
platitorilor de impozite catre stat, consta in identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice si juridice ce detin sau
realizeaza un anumit obiect impozabil, evaluarea bazei de calcul si cuantumul acestuia.
Obligatiile cetatenilor decurg din insasi Constitutia tarii "Cetatenii au obligatia sa contribuie prin impozite si
taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale".
Impozitele, taxele si alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc doar prin lege. Aceasta presupune ca intreaga
activitate de impunere, de urmarire si de percepere a impozitelor si taxelor consta de fapt in aplicarea si respectarea
intocmai a unor prevederi legale. Orice abatere, voita sau nu, inseamna incalcare a legii si trebuie sanctionata.
Eforturile specialistilor in domeniu dupa 1989, au fost orientate pentru a gasi tehnici si metode ale impunerii
adecvate la felul impozitului, natura juridica a platitorului si instrumentele utilizate.
c) Aparatul fiscal. Eficienta de ansamblu a economiei este dependenta de modul in care functioneaza aparatul
fiscal. Statul isi indeplineste rolul sau prin sistemul legislativ si executiv.
Aparatul fiscal este format din Administratiile Finantelor Publice, Directia de Inspectie Fiscala din ANAF,
impreuna cu directiile judetene de inspectie fiscala si directia de inspectie fiscala din cadrul Directiei Generale de
Administrare a Marilor Contribuabili.

2.4. Trăsăturile şi principiile sistemului fiscal

Pentru că sistemul fiscal să răspundă unor cerinţe, el trebuie să se caracterizeze prin anumite trăsături şi să
îndeplinească anumite principii.
Dintre trăsăturile ce caracterizează sistemul fiscal amintim:
a) Universalitatea impunerii;
b) Unitatea impunerii;
c) Echitatea impunerii.
Potrivit universalităţii, în sfera de cuprindere a impunerii trebui să se regăsească toţi plătitorii care obţin sau
realizează acelaşi obiect ce intră sub incidenţa impunerii.
Unitatea impunerii presupune că aşezarea şi perceperea impozitelor şi taxelor să se facă pentru toţi plătitorii
după criteriul unitare şi ştiinţifice. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată se aplică în mod unitar tuturor celor ce intră
sub incidenţa ei (se aplică aceea modalitate de calcul, cu cote corespunzătoare şi se stabileşte acela termen de plata).
Potrivit echităţii fiecare plătitor contribuie prin plata impozitelor şi taxelor, la realizarea resurselor bugetare în
funcţie de veniturile salariale. Astfel, impunerea trebuie să fie mai mare pentru cei ce realizează venituri mai mari şi
mai mică pentru cei cu venituri mai modeste. Acest lucru se realizează prin diferenţierea cotelor de impunere, iar în
acest scop cel mai convenabil este sistemul de cote progresive ce se folosesc la impunerea veniturilor, tranzacţiilor
imobiliare sau la taxele de succesiune. Această trăsătură nu se respectă mereu în practică economică şi fiscală din
România.
Un sistem fiscal are la baza sa un număr de principii fundamentale, care fie sunt expres definite sau menţionate
de legislaţia financiară, fie rezultă implicit din caracteristicile cuprinse de reglementarea respectivă.
Reprezentativă în acest sens este sistematizarea aparţinând lui Maurice Allais, şi anume:
- individualitate;
- nediscriminarea;
- impersonalitatea;
- neutralitatea;
- legitimitatea;
- excluderea arbitrariului.
Individualitatea este principiul potrivit căruia, în cadrul unei societăţi democratice individual, constituie
obiectivul final şi preocuparea esenţială, şi drept urmare, fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare pentru
deplină dezvoltare a personalităţii fiecărui cetăţean.
Nediscriminarea este principiul potrivit căruia impozitul trebuie să fie stabilit conform unor reguli unitare
pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte.
Impersonalitatea este principiul potrivit căruia stabilirea şi prelevarea impozitului nu trebuie să implice
cercetări de tip inchizitorial asupra vieţii persoanelor sau asupra gestiunii societăţilor comerciale.
Neutralitatea este principiul potrivit căruia se stimulează realizarea unei economii mai eficiente.
Dacă agenţii economici constată că beneficiile lor sunt impuse cu prea multă asprime, incitarea lor pentru o mai
bună şi eficientă gestiune nu poate decât să se diminueze corespunzător.
Legitimitatea este principiul potrivit căruia, veniturile provenite din serviciile efectuate în folosul colectivităţii,
trebuie să fie considerate că "legitime", respectiv meritate şi să nu fie impozabile.
Fiscalitatea trebuie să taxeze acele venituri care nu pot fi considerate că "legitime", adică veniturile care nu
corespund unui serviciu efectuat în folosul societăţii, şi deci nu sunt meritate.
Excluderea arbitrariului este principiul potrivit căruia impozitul trebuie să fie prelevat conform unor reguli
simple, care să nu conducă la abuz.
Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior, principii ce trebuie
îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:
- Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un impozit vechi”,
respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea eficienţei încasării impozitelor dar şi
pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al
legislaţiei fiscal. În privinţa stabilităţii legislaţiei fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală trebuie să
pregătească facilităţile de tranziţie, gradualismul fiind adesea de preferat unei bulversări brutale amodurilor de
impunere, modificările foarte frecvente ale legislaţiei constituind o reală sursă de ineficacitate.
-Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte important în condiţiile în care
fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală, impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la
evoluţia activităţii economice, putând să joace, astfel, un rolul destabilizator economic automat.
-Principiul simplicităţi, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor fiscale în ultimii ani,
are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de
înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu,fără să conţină prea
multe excepţii de la regula generală.
-Principiul certitudinii, se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte, termenele, modalităţile
şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe linia creşterii încasărilor bugetare.
-Principiul comodităţii, se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termeneleşi după o
procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele percepute prin metoda stopajului la sursa
sunt de preferat.
-Principiul neutralităţii, cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa fel încât să reducă la
minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului, aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată,
impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru
atingerea unor obiective economice, sociale, etc.
-Principiul randamentului. Impozitul este apreciat în funcţie de randamentul sau bugetar. Obiectivul ar fi
maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament
dat.
-Principiul echivalenţei. Sarcina fiscală suportată de contribuabili trebuie să fie corelată cu avantajele pe care i
le procura cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi serviciile publice. Acest principiu este mai degrabă un
deziderat. În teoria fiscală se apreciază că modelul teoretic al echivalenţei suferă numeroase limitări care îi reduc
aplicabilitatea practică. În contabilitate, se ridică o problema legată de această echivalentă în legătură cu impozitul pe
profit. Este acest impozit o cheltuiala sau ar trebui considerat că o participare a statului la rezultatele favorabile ale
întreprinderii? Dacă se acceptă existenţa unei echivalente certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile publice de
care beneficiază contribuabilii, atunci impozitul poate fi considerat din punct de vedere contabil, mai degrabă că o
cheltuiala. Dacă, dimpotrivă, nu se acceptă decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem în situaţia de
a consideră că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de stat,
atunci impozitul poate fi interpretat că o participare la profit a statului şi mai puţin că o cheltuiala.
-Principiul echităţii. Contribuţia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie să se facă în funcţie de
capacităţile contributive. O problema o reprezintă determinarea şi măsurarea acestor capacităţi contributive care
depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice. Indicatorii care se folosesc la determinarea
capacităţii contributive pot conduce la alegerea unei structuri optime între trei categorii predominante de impozit: pe
venit, pe capital şi pe cheltuieli.
-Principiul legalităţii. Impozitul trebuie să aibă mereu la baza o reglementare legală. Reglementările legale din
domeniul impozitelor şi taxelor au apărut şi s-au impus de-a lungul timpului că urmare a experienţei acumulate de
agenţii fiscali şi în urmă evoluţiei doctrinei în domeniu.

2.5. Funcţiile sistemului fiscal

Sistemul fiscal asigură următoarele funcţii realizării obiectivelor:

a) funcţia de finanţare a cheltuielilor publice care urmăreşte obiectivul de randament bugetar
Prin intermediul impozitelor şi taxelor statul îşi asigura resursele băneşti mobilizate la dispoziţia bugetului de
stat. Pentru această trebuie construite o serie de canale prin care statul să-şi asigure alimentarea fondurilor sale
centralizate care au legătură directă cu bugetul de stat, întrucât fondurile extrabugetare se constituie în afară bugetului
însă preiau exerciţiu, o parte din sarcinile bugetului de stat. Prin urmare, prima funcţie a sistemului fiscal este funcţia
de instrument de mobilizare a resurselor la dispoziţia statului, prin canalele fiscale aflate în economie.
Nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de dimensiunea cheltuielilor publice, reprezentând
principala sursă de finanţare, dar existent deficitelor publice necesită recurgerea şi la alte mijloace de finanţare, precum
îndatorarea publică şi creaţia monetară, de asemenea trebuie luate în calcul şi încasările nefiscale.
b) funcţia de redistribuire
În aproape toate ţările, o bună parte din PIB este repartizat valoric, în faza de redistribuire, prin intermediul
impozitelor. Prin impozite, statul preia la dispoziţia să o parte din veniturile realizate de actorii pieţei factorilor de
producţie: din salariile cuvenite pentru muncă prestată, dobânda datorată pentru capitalul împrumutat, chiriile aferente
bunurilor mobile şi imobile, profitul, respectiv dividendele cuvenite acţionarilor şi asociaţilor veniturile obţinute de
persoanele fizice din activităţi independente etc.
Veniturile disponibile ale persoanelor fizice şi uneori, chiar ale firmelor, rămase după suportarea impozitelor
directe, sunt în continuare supuse unui proces de redistribuire prin intermediul impozitelor indirecte, pe piaţă bunurilor
şi serviciilor, cu ocazia procurării de bunuri şi servicii în al căror preţ sunt incluse aceste impozite (accize, TVA, taxe
vamale, fonduri speciale etc.). În ceea ce priveşte funcţia de redistribuire atribuţia sistemului fiscal, reiese că
impozitele mijlocesc, alături de alte instrumente de politică financiară, realizarea proceselor de redistribuire a
veniturilor şi averilor între membrii societăţi, în conformitate cu ceea ce societatea consideră just, echitabil.
Criteriile de echitate în repartiţia veniturilor şi averilor diferă de la o societate la altă şi de la o perioada la altă.
Astfel, societatea poate consideră că fiind echitabilă realizării unei egalizări a veniturilor şi averilor (ex. în economiile
socialiste) sau plafonarea veniturilor mari, sau asigurarea unui venit minim pentru toţi membri societăţii.
În cadrul acestei funcţii pot fi distinse două reguli de echitate:
1. Una, consensuală, exprimă în mod simplu. faptul că sarcina impozitului trebuie să fie în mod echitabil
repartizată.
2. O altă, mai conflictuală, atribuie impozitului un rol de corecţie a repartiţiei veniturilor primare în scopul de a
o face mai echitabilă. Definiţia acestei funcţii depinde deci de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiţiei
ce decurge din mecanismul pieţei şi acela al drepturilor de proprietate. Această apreciere se bazează pe o judecată de
valoare pe care economiştii au refuzat, mult timp, s-o integreze în câmpul lor de analiză.
c) funcţia de corectare a dezechilibrelor
Impozitul este un instrument de politicii economică ce poate juca un rol de tare, de descurajare sau de
stabilizare.
Această funcţie este justificată prin ipoteza conform căreia funcţionarea spontană a pieţei nu permite realizarea
optimului colectiv; fiscalitatea poate fi deci utilizată pentru corectarea eşecurilor pieţei, prin internalizarea efectelor
interne, de exemplu, şi această analiză este o analiză microeconomică.
Ea poate, de asemenea, să contribuie la realizarea echilibrelor globale în cazul unei politici bugetare keynesiste
şi atunci analiză efectelor sale este o criză macroeconomică.
Semnificaţia microeconomică este conformă viziunii liberale a intervenţiei statului care, în cadrul funcţiei sale
de alocare, suprimă obstacolele unei bune funcţionari a pieţei. Aspectul tutelar al acestei intervenţii poate totuşi să dea
naştere la controverse.
Sernnificaţia macroeconomică relevă într-o concepţie keynesistă politică economică Impozitul este una dintre
variabilele bugetare pe care statul le stipulează în scopuri de stabilizare conjuncturală (politici de acţiune asupra cererii
globale) sau structurală (politici fiscale destinate să favorizeze creşterea economică). Capacitatea impozitului de a
realiza acest obiectiv de eficacitate economică este puternic controversat. După cum se adopta o poziţie liberală sau
intervenţionistă, această funcţie a impozitului este mai mult sau mai puţin privilegiată. Obiectivele care trebuie să le
satisfacă sistemul fiscal determina criteriile de evaluare. Acestea sunt multiple şi contradictorii.
d) funcţia stimulativă a sistemului fiscal
Statul este interesat că activitatea economică să se dezvolte continuu şi să se desfăşoare cu eficientă pentru că
statul îşi procura veniturile pentru buget În marea lor majoritate de la agenţii economici. Stimularea se realizează şi
prin sistemul fiscal, prin lărgirea activităţii aparatului financiar din economie. Folosindu-se o serie de prevederi în
aşezarea impozitelor, se are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii funcţiilor statului. Avem în vedere
unele facilităţi pentru societăţile comerciale cu capital privat care îmbracă formă reducerilor sau scutirilor de plata pe
diferite termene ce au funcţionat în cadrul economiei în cazul impozitului pe profit. O perioada de timp, pentru sumele
reînvestite sau profiturile realizate din exportul de produse şi servicii, s-au acordat facilităţi sub formă reducerilor, în
etapă actuală fiind analizate, discutate şi reconsiderate, urmând să se legifereze renunţarea la ele.
e) funcţia socială a sistemului fiscal
Prin sistemul fiscal trebuie să se îndeplinească o funcţie de protecţie socială a anumitor categorii de cetăţeni, pe
de o parte prin facilităţi de impunere, iar pe de altă parte, prin stimularea agenţilor economici să folosească forţă de
muncă cu randament scăzut. Funcţia socială a sistemului fiscal român este mai redusă faţă de ţările dezvoltate. În
România, această funcţie acţionează în direcţia unor facilităţi cum ar fi, spre exemplu, acordarea unor reduceri de
impozit pe salarii sau, în anumite condiţii, reduceri suplimentare, etc.
f) funcţia de control al sistemului fiscal
Statul nu mai poate interveni în economie prin măsuri administrative ci numai prin anumite pârghii economice
sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o parte, furnizează aceste pârghii iar, pe de altă parte, asigura mecanismul de
funcţionare a lor (punând la dispoziţia aparatului fiscal asemenea pârghii ce pot fi utilizate în controlul exercitat de stat
asupra agenţilor economici). Este vorba de controlul exercitat de stat printr-o serie de pârghii financiare sau fiscale
prin intermediul cărora se penetrează în activitatea agenţilor economici până la cele mai mici detalii. De exemplu, in
cadrul impozitului pe profit, obiectivul numarul unu este verificarea bazei de calcul, apoi controlul se adanceste pana
la elementele de cheltuieli ce intra in costul de productie, mergand pana la reflectarea corecta a veniturilor realizate.
Prin taxa pe valoarea adaugata se controleaza intreaga cifra de afaceri mergand pe firul problemelor pana la
documentul primar ce vizeaza vanzarea produselor sau aprovizionarea cu materii prime si materiale. Verificarea se
face numai din punct de vedere al indeplinirii functiilor fiscale, dar exista posibilitatea ca prin functia de control sa se
faca radiografii complete asupra intregii activitati a agentilor economici. Fundamentul sistemului fiscal il detin
impozitele si taxele legiferate.

2.6. Clasificarea sistemelor fiscale

Sistematizarea şi clasificarea sistemelor fiscale ridică dificultăţi majore datorită specificităţii factorilor ce
influenţează structura impozitelor şi taxelor în diverse ţări ale lumii. Clasificările consacrate pun în prim plan
prevalenţa anumitor impozite şi taxe sau rata presiunii fiscale.
După cel de-al doilea război mondial, se delimitează, treptat, patru categorii de sisteme fiscale:
-sisteme fiscale ale economiilor subdezvoltate - caracterizate printr-o putere contributivă redusă, preponderenţa
impozitelor indirecte şi posibilităţi reduse de administrare a impozitelor;
-sisteme fiscale ale ţărilor dezvoltate - caracterizate prin extinderea contribuabililor mijlocii, diversificarea
sursei de venituri, distribuţia mai echitabilă a sarcinii fiscale, specializarea aparatului fiscal şi creşterea relativă a
impozitelor pe venituri;
-sisteme fiscale ale economiilor superdezvoltate - constituite după anii ’80, caracterizate printr-o putere
contributivă mai mare (generată de creşterea veniturilor), personalizarea accentuată a impozitelor, creşterea
randamentului fiscal (printr-un control mai drastic şi mai eficient al administraţiilor fiscale şi prin reducerea evaziunii
fiscale), utilizarea politicii fiscale în politica de supraveghere a activităţii economice;
-sisteme fiscale ale economiilor în tranziţie-caracterizate prin existenţa unor constrângeri, interne şi externe,
cum sunt: nivel scăzut al veniturilor, reflectat într-o capacitate contributivă redusă, extinderea facilităţilor fiscale,
accentuarea presiunii fiscale, apariţia şi creşterea evaziunii fiscale, adoptarea unor măsuri repetate de reformă fiscală.
La evaluarea calităţii şi performanţelor sistemelor fiscale, acestea trebuie analizate prin prisma îndeplinirii unor
cerinţe, cum sunt:
-distribuţia echitabilă a sarcinii fiscale;
-alegerea impozitelor să perturbe cât mai puţin posibil mecanismul de luare a deciziilor economice;
-asigurarea stabilităţii sistemului fiscal, în ceea ce priveşte structura şi nivelul impozitelor;
-utilizarea instrumentelor fiscale în scopuri economice să nu producă inechităţi ale sistemului fiscal;
-costurile de administrare a impozitelor să fie la un nivel care să nu afecteze realizarea obiectivelor de politică
fiscală;
-structura impozitelor să permită utilizarea politicii fiscale pentru obiectivele stabilizării şi creşterii economice;
-asigurarea transparenţei fiscale, pentru a permite adoptarea deciziilor de politică fiscală adecvate şi a facilita
dezbaterile pe acest subiect etc.
În evoluţia lor, dar şi în viziunea specialiştilor în domeniu, sistemele fiscale au cunoscut numeroase
configuraţii, ceea ce permite clasificarea lor după criterii diverse. Importantă este găsirea unor elemente de referinţă, în
funcţie de care să se analizeze spaţial şi temporal evoluţia sistemelor fiscale ale unor ţări cu structuri economico-
sociale asemănătoare.
În funcţie de conţinutul lor, sistemele fiscale se pot grupa astfel:
-sisteme fiscale de concepţie utopică;
-sisteme fiscale bazate pe concepţii funcţionale;
-sisteme fiscale teoretico-proiective.
În prima categorie se includ diverse propuneri de sisteme fiscale, neconcretizate practic şi care propun un
impozit unic (sau un sistem cuprinzând un impozit dominant), aşezat (preponderent) pe una dintre următoarele baze de
impozitare: produsul net al pământului, capitalul, persoana, venitul, cheltuiala, energia electrică. Deşi în practică
funcţionează sisteme fiscale bazate pe o impozitare dominantă pe venit (fiscalitatea scandinavă şi cea americană),
impozitul unic este considerat drept o utopie. Cele mai frecvente critici arată că înlocuirea mai multor impozite cu unul
singur nu numai că nu conduce la reducerea presiunii fiscale, ci presupune alegerea unui nivel de impozitare foarte
ridicat, pentru a acoperi un nivel al Sistemul veniturilor publice comparabil cu cel rezultat din simplificarea în acest
mod a sistemului fiscal.

Clasificarea sistemelor fiscale în funcţie de concepţiile funcţionale are în vedere caracteristicile acestora cu
privire la: natura impozitelor predominante şi intensitatea presiunii fiscale. Astfel, corespunzător impozitelor
predominante, se pot delimita:
-sisteme fiscale în care predomină impozitele directe;
-sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte;
-sisteme fiscale cu predominanţă complexă. Astfel, sistemul fiscal din ţara noastră poate fi considerat ca fiind
cu predominanţă complexă, întrucât se sprijină pe „trei piloni” - TVA, impozitul pe profit şi impozitul pe venit, după
cum apreciază specialişti în domeniu (academicianul IulianVăcărel);
 -sisteme fiscale în care predomină impozitele generale - specifice ţărilor în care există un aparat fiscal şi o
contabilitate foarte bine organizate. Este cazul ţărilor ale căror sisteme fiscale se bazează pe: impozitul pe venit, care
este un impozitul de tip general aplicat ansamblului veniturilor contribuabilului; impozit pe cifra de afaceri şi/sau
TVA, care sunt tot impozite de tip general aplicate consumului;
-sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare - sunt caracteristice structurilor economice (şi,
implicit, fiscale) neevoluate, în care impozitele sunt aşezate pe anumite categorii de venituri (sub formă indiciară sau
forfetară), şi actualelor ţări subdezvoltate, în care impozitele directe sunt aşezate asupra câtorva venituri neimportante,
iar cele indirecte asupra anumitor produse destinate consumului intern sau exportului.
După intensitatea presiunii fiscale, se disting:
-sisteme fiscale grele - caracterizate prin ponderi mari ale veniturilor fiscale în cadrul resurselor financiare
publice şi prin rate ridicate ale gradului de fiscalitate;
-sisteme fiscale uşoare - ponderi foarte reduse ale veniturilor fiscale în PIB.
Pentru ca sistemul fiscal să răspundă cât mai bine cerinţelor dezvoltării economico-sociale, se elaborează o
seamă de lucrări teoretice şi proiecte guvernamentale în care se configurează viitoarea structură a sistemului fiscal.
Scopul acestor abordări teoretice este de a proiecta structuri fiscale care să asigure: dispersia mai echitabilă a sarcinii
fiscale în societate, reducerea disfuncţionalităţilor sistemului fiscal, eliminarea riscului de opoziţie la plata impozitelor,
în condiţiile asigurării necesarului de resurse financiare publice ale statului.
În literatura de specialitate, o clasificare cvasi-exhaustivă se regăseşte şi la Carmen Corduneanu, în a cărei
viziune sistemele fiscale pot fi clasificate din punct de vedere funcţional
după două criterii:
1. După natura impozitelor dominante:
a) sisteme fiscale în care predomină impozitele directe (specifice primelor entităţi de tip
statal, precum şi ţărilor dezvoltate economic ce îşi mobilizează cea mai mare parte a veniturilor fiscale din impozitul
pe profit şi impozitul pe venit);
b) sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte (caracteristice ţărilor slab dezvoltate, fostelor ţări
socialiste sau celor aflate în criză economică sau conflicte militare, precum şi ţărilor dezvoltate orientate spre consum);
c) sisteme fiscale cu predominanţă complexă (specifice majorităţii ţărilor dezvoltate, în care preponderenţa
impozitelor directe şi a celor indirecte alternează în raport cu condiţiile economice, sociale, istorice şi geopolitice ale
momentului);
d) sisteme fiscale în care predomină impozitele generale (specifice ţărilor dezvoltate, unde predomină
impozitul pe venit şi impozitul pe cifra de afaceri);
e) sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare (specifice structurilor fiscale
incipiente şi ţărilor slab dezvoltate, în care impozitele lovesc doar anumite venituri sau bunuri).
2. După intensitatea presiunii fiscale:
a) sisteme fiscale grele (rata fiscalităţii să fie peste 25-30%, iar ponderea veniturilor fiscale în ansamblul
veniturilor bugetare să fie în jur de 80-90%; este cazul majorităţii ţărilor dezvoltate);
b) sisteme fiscale uşoare (rata fiscalităţii să fie sub 15%; este cazul majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare şi al
paradisurilor fiscale).
De asemenea, plecând de la constatarea că sistemele fiscale au evoluat în strânsă legătură cu impozitele şi
taxele constitutive, se pot realiza clasificări şi în raport cu formele principalelor tipuri de impozite. Din acest punct de
vedere, putem avea:
a) sisteme fiscale bazate pe impozite reale (caracteristice perioadei din antichitate până
la revoluţiile burgheze);
b) sisteme fiscale bazate pe impozite personale (caracteristice perioadei moderne şi contemporane);
c) sisteme fiscale bazate pe taxe vamale (caracteristice anumitor perioade şi anumitor zone în care comerţul era
principala activitate economică);
d) sisteme fiscale bazate pe taxele de consumaţie (caracteristice anumitor perioade în
care se urmărea obţinerea de resurse fiscale, fără ştirbirea privilegiilor anumitor clase sociale – vezi acciza generală din
Anglia sfârşitului secolului al XVII-lea).
De asemenea, după obiectul impozabil dominant, sistemele fiscale se pot clasifica în:
a) sisteme fiscale bazate cu preponderenţă pe impozitarea veniturilor;
b) sisteme fiscale bazate cu preponderenţă pe impozitarea capitalului/averii;
c) sisteme fiscale bazate cu preponderenţă pe impozitarea consumului.
În condiţiile actuale, cele mai multe sisteme fiscale se bazează pe impozitarea veniturilor şi a consumului, în
timp ce impozitarea capitalului/averii ocupă un loc marginal.
După numărul de impozite practicate, sistemele fiscale pot fi:
a) sisteme fiscale bazate pe impozitul unic (au un caracter pur teoretic, susţinut de anumiţi teoreticieni ce au
propus diferite variante de impozit unic: pe lux, pe proprietate, pe case/ferestre sau pe sol);
b) sisteme fiscale bazate pe impozite multiple (cvasitotalitatea sistemelor fiscale actuale).
 După sfera finalităţilor avute în vedere, sistemele fiscale pot fi:
a) sisteme fiscale cu finalităţi financiare (în care finalitatea fundamentală era obţinerea
de resurse financiare necesare finanţării cheltuielilor autorităţilor publice; asemenea sisteme au fost dominante până în
preajma crizei economice din 1929-1933;
b) sisteme fiscale cu finalităţi economice (în care, pe lângă finalitatea financiară, sistemul fiscal îşi propune şi
reglarea şi stimularea economiei, precum şi stabilizarea anticiclică; sunt caracteristice perioadei de după al doilea
război mondial, în majoritatea ţărilor lumii, predominante în prezent în ţările în curs de dezvoltare);
c) sisteme fiscale cu finalităţi sociale (în care, pe lângă cele două finalităţi menţionate,
apare şi o a treia, referitoare la asigurarea optimului social, drept pentru care sistemele fiscale au o componentă
redistributivă accentuată; sunt caracteristice ţărilor dezvoltate a căror prosperitate economică oferă teren propice
pentru redistribuirea produsului naţional);
d) sisteme fiscale cu finalităţi ce vizează dezvoltarea durabilă (în care se adaugă şi preocupările pentru
dezvoltarea durabilă prin combaterea poluării, consumului excesiv de produse dăunătoare, asigurarea echilibrului
demografic, creşterea responsabilităţii sociale a operatorilor economici; sunt relativ noi şi specifice în general ţărilor
foarte dezvoltate din punct de vedere economic, în special ţărilor scandinave).
Este de remarcat extinderea continuă a finalităţilor/obiectivelor sistemelor fiscale, mai ales în ultimul secol, în
acord cu creşterea preocupărilor membrilor societăţii pentru echilibru economic, optim social şi dezvoltare durabilă.
Această clasificare nu este una exclusivă, ci vizează păstrarea finalităţilor deja consacrate în momentul adoptării altora
noi. Finalitatea financiară caracterizează toate sistemele fiscale, în schimb finalitatea dezvoltării durabile este
caracteristică doar ultimelor sisteme fiscale prezentate.
După criteriile avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale, sistemele fiscale pot fi:
a) sisteme fiscale bazate pe criteriul rezidenţei contribuabililor (indiferent de locul realizării, materia
impozabilă globală este impusă în ţara de rezidenţă a contribuabilului);
b) sisteme fiscale bazate pe criteriul teritorialităţii materiei impozabile (materia impozabilă este impusă
exclusiv în ţara unde este realizată).
După regularitatea practicării impozitelor, sistemele fiscale se împart în:
a) sisteme fiscale bazate pe impozite cu caracter conjunctural (sistemele fiscal incipiente, cele aferente unor
perioade excepţionale: crize economice, războaie);
b) sisteme fiscale bazate pe impozite cu caracter structural (sistemele fiscale moderne, în care impozitele fac
parte din structura/baza economică a ţărilor).
După sistemul de cote de impozitare folosite în impozitarea veniturilor, sistemele fiscale pot fi:
a) sisteme fiscale bazate pe cote proporţionale (sistemele fiscale din trecut, precum şi cele ale unor ţări în curs
de dezvoltare);
b) sisteme fiscale bazate pe cote progresive (sistemele fiscale ale ţărilor dezvoltate).
După modul de exprimare a tarifului folosit în cuantificarea impozitelor:
a) sisteme fiscale bazate cu preponderență pe impozite specifice (specifice sistemelor fiscale din trecut, pentru
anumite impozite ce loveau produse precum alcoolul, tutunul, ferestrele, casele, vehiculele etc.);
b) sisteme fiscale bazate cu preponderență pe impozite ad valorem (majoritatea sistemelor fiscale moderne).
După modul de determinare a cuantumului impozitului de plată:
a) sisteme fiscale de repartiţie (sistemele fiscale din antichitate, feudalism şi primele stadii ale capitalismului);
b) sisteme fiscale de cotitate (toate sistemele fiscale actuale).

2.7 Presiunea fiscală - determinant al evaziunii fiscale

Analiza sistemului fiscal se pote face din perspectiva presiunii totale a prelevarii obligatorii raportate la
produsul intern brut, în statele membre ale CE variind între 35 - 50%, fie dupa structura ponderii principalelor
categorii de impozite si cotizatii de securitate sociala, între statele membre ale CE existând o serie de diferenţieri,
precum si din ponderea în structura veniturilor fiscale a impozitelor directe si indirecte exista diferentieri, în
Danemarca, Italia si Belgia predominând net impozitle directe, în Franta, Grecia, Irlanda, Portugalia si Regatul Unit al
Marii Britanii predominând impozitele indirecte; în celealte state membre impozitele directe detin o usoara
superioritate asupra celor indirecte.
Potrivit reglementarii constitutionale, rolul de creator al sistemului fiscal român ar trebui sa apartina
Parlamentului, acesta fiind organul abilitat a emite legi în România. Guvernul ar trebui sa asigure aplicarea lor, dar în
toata aceasta perioada, Guvernul a emis ordonante si ordonante de urgenta, iar Parlamentul a asigurat aplicarea lor prin
validarea acestor acte.

Abundenta de acte normative, apartinând Guvernului, a creat un climat de insecuritate juridica în domeniul
fiscal.
 Potrivit Constitutiei, statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura
sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
Analizând evolutia în timp a veniturilor fiscale, constatam, o evolutie constanta de reducere a ponderii
impozitelor directe, în favoarea celor indirecte, precum si o crestere constanta, în cota procentuala, a contributiilor la
bugetele asigurarilor sociale de stat si la unele fonduri speciale.
Motivatia constanta a guvernantilor la crestera impozitelor de consum, a reprezentat-o alinierea legislatiei
române la legislatia statelor CE.
În materie de accize, guvernantii nostri tind sa egalizeze impozitul cu valorile existente în statele membre ale
CE, ignorând faptul ca veniturile realizate de cetatenii României nu sunt egale.
În România, administratia fiscala dispune de o putere discretionala foarte importanta, contribuabilii aflându-se
la latitudinea deciziilor luate de agentii fiscului, în aceasta ultima categorie intrând si celelate categorii de organe care
au atributii de control si stabilire de obligatii fiscale.
Sistemul fiscal din România cuprinde în structura sa totalitatea taxelor, impozitelor şi contribuţiilor pe care o
persoană fizică sau o persoană juridică trebuie sa le achite către bugetul de stat şi anume: impozitul pe profit/venit,
contribuţii la asigurările sociale, la fondul de şomaj, la asigurările de sănătate, taxe vamale, impozit pe clădiri,
impozite pe mijloacele auto, impozit pe dividende, TVA, accize sau alte taxe provenite din alte activităţi., iar
totalitatea acestor obligaţii fiscale creează o presiune fiscală mare asupra contribuabililor.
Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la personae fizice sau juridice prin
intermediul impozitării. Un alt termen, care poate fi utilizat pentru a exprima presiunea fiscală este gradul de
fiscalitate.
Presiunea fiscală poate fi interpretată:
1) Din perspectiva plătitorului de impozite
Presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii fiscale stabilite prin lege.
Mărimea presiunii fiscale, în acest caz, arată ce parte procentuală din venitul, care constituie materia impozabilă, va fi
sustrasă pentru nevoile generale ale societăţii. Creşterea coeficientului presiunii fiscale indică o creştere a prelevărilor
relative la bugetul statului şi, respectiv, o reducere relativă a venitului rămas la dispoziţia contribuabilului.
2) Din perspectiva statului, încasator de impozite
Mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul naţional creat de către agenţii economici (persoane fizice
şi juridice) urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării. Pentru stat, creşterea presiunii fiscale
semnifică o îmbunătăţire a mecanismului de finanţare a cheltuielilor publice, în timp ce o scădere a presiunii fiscal
influenţează nivelul deficitului bugetar.
Pentru determinarea nivelului presiunii fiscale, statul se conduce de obiectivele politicii fiscale, care stabileşte
principalele direcţii de influenţă pe plan economic şi social.
Efectele presiunii fiscale:
- Efecte economice
- Efecte sociale
Efectele economice apar la nivelul modificării cererii agregate la nivelul societăţii, precum şi la nivelul
individual. La nivelul agregat, creşterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părţi
mai mari din venitul nominal la dispoziţia statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, într-o
oarecare măsură, compensată prin creşterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are
ca urmare creşterea părţii venitului nominal lăsat la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce măreşte cererea de bunuri
private.
Aceste efecte sunt luate în vedere la elaborarea politicii fiscale, şi anume: pentru relansarea economică se va
reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste se va spori presiunea fiscală.
Trebuie de avut în vedere şi faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesităţilor de finanţarea a
deficitului bugetar are unele restricţii descrise de curba Laffer şi anume: există un grad optim al presiunii fiscale, la
care veniturile bugetare sunt maxime.
Creşterea presiunii fiscale peste acest prag are ca efect scăderea veniturilor bugetare, ca urmare a descurajării
contribuabililor.
Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci şi la nivelul structurii cererii agregate. Astfel, în
funcţie de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regulă, impozitate mai mult decât cele mai mici. Pe de altă
parte, contribuabilii cu venituri mici primesc mai mult din resursele bugetare decât cei cu venituri mari, ceea ce are ca
efect modificarea comportamentelor de consum, de acumulare şi de investiţii la nivelul societăţii.
Efectele sociale se manifestă prin scăderea capacităţii de cumpărare la nivelul venitului real. Totuşi, acest efect
este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensaţi prin politica de protecţie socială, asigurată prin
intermediul bugetului de stat.
Ca un efect al presiunii fiscale exagerate mai poate fi considerat fenomenul „rezistenţei la impozite”, care se
manifestă prin următoarele riscuri:
 - Abstinenţa fiscală, care constă în evitarea îndeplinirii anumitor operaţiuni în scopul de a evita impozitele
aferente acestora. Este vorba de o rezistenţă pasivă, prin care o persoană activă caută să limiteze sau să reducă
activitatea sa pentru a nu atinge un anumit plafon de impozitare sau un consumator nu consumă produse care sunt
impozitate cu mai multe impozite (importate, accizabile). Astfel din punctual de vedere al stimulării muncii pot aparea
două tipuri de reacţii adverse: efectul de substituţie – diminuarea timpului de muncă a unui individ ca urmare a
diminuării remuneraţiei sale şi efectul de venit – creşterea cantităţii de muncă depusă în scopul de a compesa pierderii
venitului net ca urmare a creşterii impozitului.
- Rezistenţele politice – iau diferite forme şi constituie o permanenţă în istorie; ele se manifestă prin rezistenţa
în favoarea micşorării unor impozite sau contribuţii pentru voturi.
- Riscul evaziunii şi fraudei fiscale. Frauda constituie o încălcare a legii fiscale, prin diminuarea voluntară a
veniturilo, vanzarea fără factură, etc., iar evaziunea constă în sustragerea de la prelevări obligatorii printr-o utilizare
abilă a legilor fiscal sau a realiza activităţi în zone cu fiscalitate scăzută, gen paradisuri fiscale.
În acest sens capătă amploare două procedee deosebit de periculoase: economia subterană – diferite forme de
activităţi prin care se încearcă sustragerea de la orice formă de prelevarea obligatorie şi evaziunea internaţională
(delocalizarea producţiei anumitor întreprinderi spre ţări cu o legislaţie fiscală mai favorabilă);
- Riscul inflaţiei prin fiscalitate, deoarece majorarea impozitelor are tendinţa de a se răsfrânge asupra
proceselor de determinare a preţurilor şi salariilor şi de a alimenta astfel inflaţia;
- Riscul diminuării competitivităţii internaţionale a produselor autohtone sau a micşorării capacităţii de
investire şi modernizare.
Prin intermediul presiunii fiscale sau rata fiscalităţii, aşa cum se mai regăseşte în literatura de specialitate, statul
îşi exercită rolul financiar, economic şi social:

Venituri fiscale
Rf = PIB
X 100 , unde:

- Rf = rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la dispoziţia statului
cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
- Vf = totalitatea veniturilor fiscale, respectiv totalitatea încasărilor realizate într-un an din impozite, taxe şi
contribuţii
- PIB = produsul intern brut realizat la nivelul unui an.
Pe plan mondial, rata fiscalităţii variază foarte mult, în special în funcţie de gradul de dezvoltare al ţărilor
pentru care se calculează. Astfel, ţările în curs de dezvoltare înregistrează un nivel mai redus al presiunii fiscale, în
timp ce în ţările dezvoltate nivelul fiscalităţii este mai ridicat.
În componenţa veniturilor fiscale se regăsesc impozitele indirecte (TVA, acczie şi taxele vamale), impozitele
directe (impozitul pe profit, pe venit) şi contribuţiile sociale (fondul de şomaj, asigurările de sănătate, asigurările
sociale).
În literatura de specialitate din domeniul fiscal, există păreri conform cărora nivelul fiscalităţii unei ţări este
influenţat atât de factori externi ai sistemului de impozite, cât şi de factori interni ai acestui sistem de impozitare.
Factorii externi care influenţează limita fiscalităţii într-o anumita ţară, pot fi:
 Nivelul produsului intern brut pe locuitor (cu cât acesta înregistrează o valoare mai ridicată , cu atât rata
fiscalităţii atinge un nivel mai ridicat);
 Priorităţile stabilite de autorităţile publice în ceea ce priveşte destinaţia resurselor financiare aflate la
dispoziţia statului (în ţările în care resursele alocate pentru ocrotirea sănătăţii şi învăţământ sunt mai mari, cu atât rata
fiscalităţii este de regulă, mai ridicată);
 Natura instituţiilor politice, astfel în ţările în care organele de conducere au fost alese în mod democratic,
limita impozitelor este mai redusă, comparativ cu cea din statele cu regimuri totalitare.
Factorii interni care influenţează nivelul fiscalităţii sunt:
 Scara progresivităţii cotelor de impunere;
 Modul de determinare a materiei impozabile.
Astfel, când cotele de impunere au o progresitivitate mai accentuată şi încasările din impozite au o pondere mai
mare în produsul intern brut, iar ţările care au un nivel redus al gradului de fiscalitate, reuşesc să atragă o parte din
capitalurile ţărilor care practică un nivel al fiscalităţii mai ridicat.
Pentru a se determina nivelul venitului impozabil, se au în vedere anumite deduceri care sunt admise de lege şi
pe baza unor criterii, cu privire la venitul brut realizat de o persoană fizică sau juridică.
Creşterea sau descreşterea presiunii fiscale pe o anumită perioada este legată cu certitudine de rolul ecomomic
şi social al statului, de intervenţia acestuia în scopul asigurării sursei de acoperire a cheltuielilor publice.
Dezbaterile generate de intervenţia, excesivă uneori, a statului în economie au generat o nouă gândire
economică, liberală, gândire pe care o observăm şi la economistul american Arthur Laffer.
 Analizând contribuabilul, persoană fizică, Laffer acordă prioritate individului şi caută să găsească soluţia în
vederea elaborării unei politici capabile să rezolve mai bine problemele cu care se confruntă economiile contemporane.
Utilizând ca bază de analiză economia de piaţă a SUA, economistul american Laffer evidenţiază prin
intermediul unei curbe legătură dintre rată presiunii fiscale şi fluxul încasărilor fiscale.
Pentru Laffer, legătura dintre venitul fiscal şi rată de impozitare este reprezentată prin funcţia VF = Rf * Baza
imp. unde: VF = venituri fiscale; Rf = rata fiscalităţii; Baza imp.= baza impozabilă.
Această legătură a fost remarcată pentru prima dată în 1776 când A. Smith exprimă o idee conform căreia rate
ale fiscalităţii prea ridicate distrug baza de impozitare.
Acest concept este formulat concret de economistul Laffer în anii 1980, folosindu-se de o “curbă”, intitulată
curba Laffer ce va pune în relaţie rata fiscalităţii (presiunea fiscală) şi volumul veniturilor fiscale.
Ideea de baza de la care a pornit Laffer a fost aceea conform căreia modificările ratei de fiscalitate pot avea
două efecte asupra veniturilor fiscale:
− efectul aritmetic;
− efectul economic.
Efectul aritmetic se referă la faptul că atunci când rata fiscalităţii scade şi veniturile fiscale (exprimate pe
unitate de venit impozabil) vor scădea. În caz contrar, când ratafiscalităţii creşte, efectul aritmetic va face că veniturile
fiscale colectate pe unitate de venit impozabil să crească.
Efectul economic, însă, conduce la un impact pozitiv al scăderii ratei de fiscalitate asupra muncii şi producţiei
şi, deci şi asupra bazei de impozitare. În schimb creşterea ratei fiscalităţii va avea un efect economic invers, de
penalizare a participării la activităţile impozabile.
Astfel, efectul aritmetic va acţiona întotdeauna invers faţă de efectul economic.
În momentul combinării celor două tipuri de efecte, consecinţele modificării ratei de fiscalitate asupra
veniturilor fiscale nu mai sunt atât de evidente.

unde Rf optim = rata fiscalităţii optime

Astfel, la o rată a fiscalităţii de 0%, datorită efectului aritmetic veniturile fiscale vor fi zero. La o rată a
fiscalităţii de 100%, datorită efectului economic veniturile fiscale vor fi tot zero. Nivelul devenituri fiscale obţinut între
aceste două extreme ale ratei fiscalităţi este greu de precizat, însa putem spune ca pentru a atrage acelasi nivel de
venituri fiscal putem utiliza doua rate ale fiscalităţii: o rata de fiscalitate mare aplicata la o baza impozabila mica (în
zona B) sau o rată de fiscalitate mică aplicată la o bază impozabilă mare (zona A). Ca urmare, dacă ne situam în zona
A, orice creştere a ratei fiscalităţii pâna la Rf optim va generacresterea veniturilor fiscale (efectul arithmetic fiind deci
mai puternic decât cel economic), dacă ne situăm în zona B orice creştere a ratei fiscalităţii va genera scăderea
veniturilor fiscale (în acest caz efectul economic fiind mai puternic decât efectul aritmetic). De aceea considerăm zona
A ca find zona tolerabilă sau admisibilă a curbei Laffer iar zona B ca fiind zona intolerabilă sau inadmisibilă.
Zona A sau admisibilă este zona în care subiecţii economici “acceptă” creşterea presiunii fiscale, deoarece
doresc o cantitate superioară de utilităţi publice. Încasările fiscale cresc deşi se produce o reducere treptata a materiei
impozabile.
Zona B sau inadmisibilă este zona în care o parte tot mai importantă din veniturile factorilor este preluată de
stat. În consecinţă, subieţii din economie îşi restrâng activităţile impozabile şi în mod direct materia impozabilă se
reduce.
Subiecţii din economie resping noi utilităţi publice preferând utilităţile private.
Pe masură ce presiunea fiscală creşte se produce o scadere a producţiei si implicit a încasărilor fiscale.
Presiunea fiscală din zona inadmisibilă determina redistribuiri inutile de venit, egalizarea prin constrângerea
publică a subiecţilor si descurajarea activităţilor economice, a iniţiativelor individuale si asumarii riscurilor.
 Astfel, teoria recomandă ca o politică de impozitare optimă trebuie sa menţină presiunea fiscala în zona
admisibila A.
Pentru aceasta însa trebuie determinat acel punct de optim, respectiv presiunea fiscală optimă, lucru considerat
de majoritatea specialistilor imposibil de determinat.
Argumentul lui Laffer are anumite lacune, acesta neluând în considerare posibilele conjuncturi economice. În
situaţia când rata de crestere a activităţii economice este ridicată, s-ar putea ca stimulentul fiscal (reducerea ratei de
impozitare) să aibă efecte pozitive, dar nu acelaşi
lucru se întâmpla atunci când activitatea economică cunoaşte o descreştere.
Măsurarea presiunii fiscale
În prezent multe ţări, în calculul presiunii fiscale utilizează metoda calculului presiunii fiscale nete ceea ce
permite oferirea imaginii fiscale din punct de vedere contabil.
Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii caracterizează cota parte a veniturilor agentului economic
care este sustrasă în buget în loc să fie lăsată pentru reinvestirea lor în economie.
Acest indicator este foarte des utilizat în comparaţii temporale sau internationale şi putem vorbi de o presiune
fiscală obiectivă, în funcţie de necesităţile de finanţare publice şi de o presiune fiscală psihologică, care măsoară
pragul toleranţei la impozit, cel mai adesea cea din urmă ia forma presiunii fiscale individuale
Presiunea fiscală se poate calcula la nivel macroeconomic şi microeconomic (la nivel de firmă). La nivel
macroeconomic, rata presiunii fiscale poate avea dublă accepţiune:
- Presiune fiscală în sens restrâns sau strict – se prezintă ca raportul între suma impozitelor şi taxelor încasate
la produsul intern brut;
- Presiune fiscală în sens larg – este raportul între suma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale la produsul
intern brut.
Folosirea acestui indicator în caracterizarea globală a fiscalităţii este raţională, însă, prezintă doar o latură a
acestui fenomen. A doua latură a fenomenului este indicatorul satisfacerii unor nevoi publice prin cheltuielile bugetare.
Abordarea în analiză doar a ratei presiunii fiscale ar crea impresia că în cazul unei rate a presiunii fiscale înalte
economia este defavorizată şi invers.
În practica fiscală se folosesc şi alţi indicatori derivaţi de măsurare a presiunii fiscale, printre care:
- presiunea fiscală consolidată, care se obţine eliminînd anumite prelevări obligatorii cu
caracter rezonant, în scopul de a exprima mai bine partea de venituri destinate finanţării activităţii organelor
administraţiei publice. Primul nivel de consolidare constă în eliminarea cotizaţiilor sociale (CAS), a impozitelor şi
taxelor plătite de organele administraţiei publice.
Al doilea nivel de consolidare se obţine prin eliminarea tuturor prelevărilor obligatorii autofinanţate (nu doar
cele care sunt suportate de administraţiile publice, ci şi cele care care sunt alimentate prin veniturile vărsate de
administraţiile publice).
- presiunea fiscală netă, care se obţine eliminând din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenţilor
economici, în special sub forma prestaţiilor sociale pentru populaţie şi a subvenţiilor pentru întreprinderi. Se obţine
astfel suma prelevărilor obligatorii necesară propriei funcţionări a administraţiei publice;
- presiunea fiscală lărgită, care rezultă din luarea în calcul a anumitor surse de finanţare a
cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii sub formă de impozite şi taxe.
Modalităţi de calcul a presiunii fiscal la nivel macroeconomic:
a) Presiunea fiscală generală:
n

∑ Ij ( FS ) , unde:
j=1
PF= X 100
PIB

- PF – presiunea fiscală;
n
- ∑ Ij( FS) - suma totală de impozite şi taxe (inclusiv defalcările din cotizaţiile sociale);
j=1
- PIB – produsul intern brut.
b) Presiunea fiscală strictă:
n

∑ Ij , unde:
j=1
PF = X 100
PIB
- PF – presiunea fiscală;
n
- ∑ Ij - suma totală de impozite şi taxe (exclusiv defalcările din cotizaţiile sociale).
j=1

- PIB – produsul intern brut.

 c) Presiunea fiscală a unui impozit/taxa/contribuţie:
Ij
PFj= X 100,
PIB

Ij
PFj= n
X 100
,
∑ Ij
j=1

Ij
PFj= X 100, unde:
Bimp .
- PFj – presiunea fiscală a unui impozit/taxa/contribuţie j;
- Ij - impozit/taxa/contribuţie;
- Bimp. – baza impozabilă sau taxabilă considerabilă.
d) Presiunea fiscală a economiei naţionale:
n

∑ Ij (FS) ,
PF = j=1 X 100
VV

∑ Ij ,
PF= j=1 X 100
VV

Ij
PF = X 100 , unde:
VV
-VV – venituri din vânzări.

La nivelul întreprinderii presiunea fiscală se calculă asupra mărimii valorii adăugate. Pentru estimarea nivelului
presiunii fiscale în cadrul întreprinderii pot fi aplicate trei metode:
a) cea mai primitivă metodă de calcul a presiunii fiscale este compararea cotelor fiscal stabilite de legislaţie la
anumite ramuri economice, la anumite perioade de timp. De exemplu: compararea cotelor impozitului pe venit pe ani.
Dezavantajul acestei metode constă în aceea că studiul este efectuat pe fiecare impozit
în parte, deci nu se poate calcula un indicator general. La fel, presiunea fiscală se poate mări
nu doar prin mărirea cotelor, dar şi prin mărirea bazei impozabile, limitarea unor cheltuieli etc.
b) a doua metodă constă în determinarea presiunii fiscale după formula:

PF=
∑ ( I + T ) X 100, unde:
Pb

- PF – presiunea fiscală;
- I – impozit;
- T – taxa;
- Pb – profitul brut.
c) a treia metodă este cea mai eficientă şi se calculează după formula:

PF =
∑ ( I + T ) X 100, unde:
Vnete

- Vnete - suma vânzărilor nete.

2.8. Armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală - piloni ai politicii fiscale comunitare

Urmare internaţionalizării pieţelor, a fost necesra ca studiul finanţelor sa se extindă în continuu, și putem
vorbi astăzi de finanţele internaţionale care reprezintă astăzi un domeniu complex şi de mare actualitate. Atfel,
fiscalitatea se sprijină pe două pârghii importante: una de natură politică - politica fiscală (ca ansamblu de decizii prin
care se definesc şi se determină prelevările obligatorii) şi alta, de natură juridică - dreptul fiscal (ca ansamblu al
normelor juridice din domeniul fiscal).
Politica fiscală este deci importantă pentru toate statele lumii, dar ea devine esenţială atunci când este vorba
de o grupare de state (de genul Uniunii Europene) care îşi propun să acţioneze şi să se dezvolte împreună Aceasta
pentru că, în asemenea condiţii, acţiunile întreprinse într-o ţară au, de regulă, efecte care se propagă în celelalte state,
ceea ce impune ca sistemul fiscal al fiecărei ţări să fie cât mai simplu şi cât mai neutru posibil.
Obietivul major pe care Uniunea Europeană şi l-a propus încă de la înfiinţare a fost acela al înlăturării
barierelor ce existau în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pentru a asigura
funcţionarea corespunzătoare a pieţei unice.
Astfel, măsurile întreprinse în domeniul fiscal au fost fondate pe principiul subsidiarităţii, conform căruia
fiscalitatea nu este un domeniu de competenţă comunitară, în materie fiscală şi în politicile de alocare urmând să
prevaleze deciziile naţionale.
Totuşi, Uniunea Europeană nu putea ignora fiscalitatea pentru simplul motiv că măsurile fiscale întreprinse de
către statele membre pot frâna mobilitatea bunurilor, capitalurilor şi persoanelor şi genera distorsiuni economice
incompatibile cu constituirea unui spaţiu economic unificat.
Tratatul de bază de la Roma (1957) conţinea, prevederi exprese la problemele fiscale în şapte din articolele
sale: articolul 90 interzice discriminările fiscale de orice fel; articolele 91 şi 92 interzic subvenţiile fiscale pentru
export; articolul 93 constituie baza juridică pentru armonizarea impozitelor indirecte; articolul 293 elimină dubla
impozitare în interiorul Comunităţii iar articolele 25 şi 26 reglementează problemele vamale. Ulterior politica fiscală
comunitară s-a dezvoltat, ca urmare a nevoii de adaptare în raport cu evoluţia Comunităţii care s-a transformat dintr-o
Uniune vamală într-o Uniune economică şi monetară.
Armonizarea regimurilor fiscale a fost unul din obiectivele majore ale UE, așa cum se poate vedea înca de la
înfiintarea acesteia, din 1957, desi a fost fost demarat în mod concret mult mai târziu. Necesitatea armonizarii fiscale
reprezenta o condiție esențială în vederea asigurării celor patru libertăți fundamentale: libera circulatie a bunurilor,
persoanelor, capitalurilor si serviciilor în spatial comunitar. Procesul armonizarii fiscale la nivelul UE a fost deosebit
de anevoios întrucât, așa încât din 1957 de la Tratatul de la Roma si pâna în anul 2000 la Tratatul de
la Nice, tarile membre s-au opus în permanenta transferului de suveranitate în materie fiscală, nici până astăzi nu
putem vorbi de existența unei eurotaxe, nu exista înca un astfel de impozit comunitar.
În cadrul politicii fiscale comunitare s-a avut în vedere faptul că sistemele fiscale sunt, înainte de toate,
sisteme naţionale ale căror caracteristici, nivel şi structură, modalităţi de colectare etc. reflectă realităţile istorice,
politice, sociale, economice, instituţionale şi culturale din fiecare ţară. De aceea în prezent, prin sistemele fiscale ale
statelor membre ale Uniunii Europene se încearcă o conciliere a obiectivelor de justiţie socială cu principiile
consacrate asigurării eficienţei economice în contextul globalizării. Cum acest lucru nu este suficient pentru realizarea
unei integrări şi a unei Uniuni depline, încercând să realizeze un echilibru între principiul subsidiarităţii şi cel al
intervenţiei comunitare, instituţiile europene au elaborat un set de norme juridice care se constituie în ceea ce numim
dreptul fiscal comunitar.
Acest ansamblu de norme juridice urmăreşte, în principal, trei obiective: asigurarea controlului comunitar
asupra fiscalităţii naţionale a statelor membre sau în curs de aderare; înfăptuirea politicii de armonizare fiscală la
nivelul tuturor ţărilor comunitare; implementarea mecanismelor contencioase legate de problemele fiscale.
Controlul comunitar asupra legislaţiilor naţionale, exercitându-se permanent, asigură impunerea anumitor
reguli comunitare pe care sistemele fiscale naţionale trebuie să le respecte ca efect direct al aplicării principiului
prevalenţei normelor comunitare în raport cu cele naţionale.
Conceptul de armonizare fiscală, a dobândit o importanţă aparte o dată cu evoluţia spre realizarea uniunii
economice şi monetare. Încă din 1962, Comisia Europeană a creat un Comitet fiscal şi financiar însărcinat să
definească principiile directoare ale politicii economice şi financiare comunitare. Acest comitet a elaborat raportul
Neumark potrivit căruia realizarea pieţei unice presupune stabilirea unor condiţii de fiscalitate proprii unui spaţiu
unificat din punct de vedere economic, se susținea premisa că dispariţia frontierelor intra-comunitare presupune şi
abolirea “frontierelor fiscale”. Subliniind dificultatea atingerii acestui obiectiv datorită diferenţelor existente între
legislaţiile ţărilor membre, autorii arată că nu este necesară crearea unui sistem fiscal comunitar, ci trebuie să se
recurgă la armonizare, permiţându-se existenţa unor particularităţi naţionale care nu pun în pericol realizarea
obiectivelor comunitare. Aşadar procesul de armonizare nu este un simplu exerciţiu de aliniere a practicilor fiscale din
fiecare stat la mijloacele comunitare de impunere, armonizarea nu înseamnă uniformizare.
Prin două memorandumuri, adoptate în 1967 şi 1969, Comisia şi-a manifestat intenţia
de a fi adoptate măsuri cu privire la toate componentele sistemului de impozitare:
- tipuri de impozite, pronunţându-se pentru abolirea impozitului la sursă pentru câştigurile din obligaţiuni;
- baza de impunere, preconizând introducerea unei baze uniforme de impunere a veniturilor corporaţiilor;
- ratele de impunere, a căror aproximare (deci, nu unificare) era considerată dezirabilă;
- procedurile administrative, propunându-se uniformizarea metodelor de inspecţie şi colectare a impozitelor.
 Odată admisă necesitatea armonizării fiscale a apărut în mod firesc o întrebare legată de aria de cuprindere a
acestuia: ce impozite trebuie armonizate şi ce grad de armonizare trebuie adoptat?
Răspunsul la această întrebare se regăseşte într-un alt document de substanţă elaborat de acelaşi Comitet
fiscal şi financiar - raportul Werner (1971). Potrivit acestui raport, în materia impozitelor indirecte este necesară
apropierea legislaţiilor naţionale şi suprimarea controalelor asupra persoanelor fizice la frontiere. În schimb, pentru
impozitele directe se recomandă armonizarea doar a acelor impozite care au influenţă asupra circulaţiei capitalurilor.
Mai exact, erau vizate impozitele asupra valorilor mobiliare şi, de o manieră generală, structura impozitului pe profit.
De altfel, pentru impozitele directe nici nu se poate realiza o veritabilă armonizare, ci numai punerea în practică a unor
reguli comune privind constituirea de grupuri de societăţi şi funcţionarea acestora, constituirea unui tip de societate
europeană sau evitarea fraudei fiscale şi evaziunii fiscale în interiorul pieţei comune.
Principalele instrumente pe care Uniunea Europeană înţelege să le folosească în vederea apropierii fiscalităţii
ţărilor membre sunt armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală dintre statele membre.
Armonizarea fiscală presupune un proces de compatibilizare între normelor juridice naţionale ale statelor
membre, precum şi între normele juridice naţionale şi reglementările comunitare, ceea ce se traduce de fapt, prin
obligaţia sistemelor fiscale naţionale de a respectă regulile comunitare, obligaţie fundamentată pe principiul
prevalenţei normelor comunitare în raport cu cele naţionale.
Armonizarea fiscală presupune şi pretinde mai întâi o voinţă politică afirmată clar şi ferm de către autorităţile
comunitare, care trebuie însuşită apoi de statele membre. Armonizarea fiscală se bazează pe o armonizare legislativă,
care trebuie să vizeze toate tipurile şi formele de impozite practicate în statele comunitare.
Dificultăţile întâmpinate de efortul de armonizare legislativă, a determinat Uniunea Europeană să încerce
utilizarea unor mijloace mai eficiente şi mai uşor de acceptat de către state, respectiv prin utilizarea altor mijloace de
cooperare fiscală între statele membre. Astfel că s-au avut în vedere:
- coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre;
- schimbul de informaţii şi cooperarea între administraţiile fiscale;
- cooperarea în cadrul organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;
- cooperarea sub formă acordurilor politice.
Nu există unanimitate cu privire la oportunitatea armonizării fiscale. Principalele obiecţii se referă la:
- eliminarea concurenţei fiscale, cu corolarul nevalorificării valenţelor sale pozitive;
- posibilitatea ca diferenţele între ratele de impunere să fie pe deplin justificate de alte consideraţii: e.g., rate
mai scăzute reflectă intenţia compensării unor dezavantaje locaţionale, pe când rate mai înalte reflectă posibilitatea de
a exploata rente locaţionale;
- concurenţa între sistemele naţionale de reglementare nu se reduce la sistemul fiscal:
“nu este evident de ce politicile fiscale necesită armonizare internaţională când importante diferenţieri există sub
aspectul multor altor atribute ale guvernelor”;
- eficienţa sistemelor fiscale nu se judecă în abstract, ci în legătură directă cu factorii materiali şi culturali: ea
presupune ca fiecare guvern să ofere combinaţia de bunuri publice care corespunde preferinţelor cetăţenilor săi şi care
este finanţată prin sistemul de taxe şi impozite considerat cel mai echitabil de către contribuabili;
- încălcarea „suveranităţii fiscale” a statelor; aşa după cum s-a arătat, însă, în literatură,
suveranitatea fiscală nu poate fi înţeleasă drept libertatea nelimitată a statelor de a-şi alege propriile tipuri de impozite
şi baze şi rate de impunere: această opţiune este oricum constrânsă – de forţele pieţei, ca şi de obligaţii internaţionale.
Gradul de armonizare realizat până în prezent în UE variază în funcţie de tipul de impozit vizat şi de
parametrii impozitelor respective.
Din punctul de vedere al tipului de impozit vizat, stringenţa armonizării este apreciată diferit, după cum se
arată mai jos.
a) Cel mai înalt grad de armonizare este necesar în domeniul impozitelor indirecte, deoarece diferenţele între
acestea determină preţuri diferite la consumator, deci segmentează pieţele naţionale, un rezultat incompatibil cu
obiectivul Pieţei Interne Unice.
b) Impozitele directe, în general, necesită o armonizare limitată, care vizează evitarea
discriminării, a dublei impuneri sau a neimpunerii neintenţionate.
c) Există însă o anumită sub-categorie a impozitelor directe, cele aplicate bazelor mobile de impozitare, în
legătură cu care se apreciază că este necesară o coordonare mai strânsă,
în scopul contracarării distorsiunilor induse în alocarea resurselor în cadrul Pieţei Interne Unice.
d) Impozitarea veniturilor personale nu reclamă nici un fel de armonizare, cu excepţia
convenirii de reguli care să înlăture eventuale efecte restrictive asupra liberei circulaţii a persoanelor, să evite dubla
neimpozitare neintenţionată sau să împiedice efectele nedorite (e.g. dubla impozitare) ale măsurilor introduse la nivel
naţional pentru a preveni evitarea fiscală.
Din punctul de vedere al parametrilor impozitelor, armonizarea se poate referi la patru
aspecte: tipul de impozit (e.g., generalizarea aplicării TVA în cadrul UE şi interzicerea aplicării de impozite “în
cascadă”, precum cel pe cifra de afaceri), ratele de impunere, bazele de impunere şi modul de administrare a
impozitelor. În general, se consideră că măsuri de armonizare legate de bazele de impunere au o prioritate netă faţă de
măsurile de armonizare legate de ratele de impunere. De altfel, în ceea ce priveşte ratele de impunere, anumite măsuri
de armonizare nu s-au luat până în prezent decât în legătură cu impozitele indirecte, lipsind cu desăvârşire un acquis
comunitar referitor la ratele impozitelor directe. Justificarea acestei reticenţe ţine de faptul că o armonizare a ratelor
este privită drept nepotrivită în condiţiile în care Statele Membre au caracteristici particulare (situaţii demografice,
programe sociale, surse diferite de avantaj competitiv) astfel încât trebuie să poată să utilizeze pârghia fiscală în
moduri şi doze diferite pentru a-şi atinge obiectivele economice şi sociale specifice 2. Acestea fiind spuse, nu trebuie
ignorat însă faptul că ratele şi, respectiv, bazele de impunere sunt într-o anumită măsură interşanjabile, astfel că
aceleaşi obiecţii ar putea fi formulate şi faţă de armonizarea
bazelor.
Astfel, eforturile de armonizarea fiscală s-au concentrat cu precădere asupra impozitelor indirecte, iar primul
pas a fost făcut prin adoptarea unor reglementări prin care s-au eliminat unele frâne ale cooperării dintre întreprinderile
europene şi constituirea grupurilor economice. Astfel, în anul 1990 au fost adoptate trei texte importante:
- Directiva privitoare la societatea mama şi filiale,
- Directiva privitoare la fuziuni şi aporturi de active,
- Convenţia în materie de arbitraj.
Primele rezultate mai semnificative pe linia armonizării fiscale au fost înregistrate în perioada de dinainte de 1
ianuarie 1993, dată de la care realizarea pieţei interne a devenit o realitate. După această dată, eforturile instituţiilor
comunitare şi ale statelor membre au fost canalizate în trei direcţii importante:
- perfecţionarea taxei pe valoarea adăugată;
- fiscalitatea economiilor;
- impozitarea directă a societăţilor.
Progresele cele mai importante în domeniul armonizării fiscale sau înregistrat în ceea ce priveşte taxa pe
valoarea adăugată. Despre un sistem comunitar în materie de TVA se poate vorbi începând din 1970 şi el este
rezultatul mai multor directive având ca obiect acest impozit şi în primul rând celebra "a şasea directivă" (77/388/CEE)
care a determinat asieta uniformă a TVA în cele şase state membre ale vremii, text care a rămas şi astăzi (cu
modificările de rigoare) textul de bază în materie de TVA la nivel comunitar, obiectivul final al instituţiilor comunitare
rămânea unul singur: realizarea unei veritabile pieţe comune, având caracteristicile unei pieţe interne, prin anularea
frontierelor fiscale, respectiv eliminarea taxării importurilor şi a rambursării impozitelor plătite în cazul exporturilor.
Atfel, aplicarea TVA în spaţiul comunitar să fie acela al impozitării în statul de origine, şi nu în statul de consumaţie,
aşa cum se întâmplă și în prezent. Deşi au existat propuneri de punere în practică a unui sistem de impunere la origine
(completat cu un sistem compensatoriu, care să evite deplasarea unor venituri semnificative dintr-un stat membru în
altul) au fost făcute încă din 1987, acest lucru este încă departe de a fi realizat. Din acest motiv prin două directive
elaborate în 1991 şi 1992 s-a instaurat aşa-zisul regim tranzitoriu, care combină regulile privind impozitarea la origine
cu cele privind impozitarea la destinaţie. De asemenea el suprimă controlul la frontierele fiscale: trecerea frontierei nu
mai este considerată ca o operaţiune de import sau export, ci se ia în considerare doar operaţiunea impozabilă în sine
pentru aplicarea regulilor privind TVA. Regimul tranzitoriu ar fi trebuit să ia sfârşit la 31 decembrie 1996 dar,
nereuşindu-se punerea în practică a sistemului de impozitare la origine, aplicarea lui a fost prelungită.
În privinţa accizelor se poate spune că în interiorul Uniunii Europene armonizarea fiscală a acestei categorii
de impozite este reală, cu scopul explicit de a asigura funcţionarea pieţei unice începând cu 1 ianuarie 1993.
Dispoziţiile legislative comunitare în materie vizează trei aspecte importante:
- structura accizelor care urmează să fie aplicate (categoriile de prodese impozabile, definirea asietei, scutirile
de impozit ce pot fi acordate);
- cotele de impunere minime pe care statele membre trebuie să le aplice pentru fiecare categorie de produse
accizabile;
- dispoziţii generale şi comune privind producerea, depozitarea şi circulaţia produselor accizabile.
Armonizarea fiscală iniţială în materie de accize a cuprins trei grupe de produse: băuturi alcoolice, tutunul
manufacturat şi uleiurile minerale. De la 1 ianuarie 2004, reglementările comunitare privind uleiurile minerale au fost
abrogate, iar produsele accizabile din această categorie au fost incluse într-o categorie mai largă, cea a produselor
energetice şi electricităţii (care include şi cărbunele, gazele naturale şi, evident, electricitatea).
Fără a realiza o prezentare detaliată a nivelului accizelor în statele membre UE menţionăm faptul că prin
legislaţia comunitară este stabilit, în general, nivelul minim al accizei specifice pe categorii de produse şi limitele
eventualelor reduceri pe care statele le pot practica.
Printr-o directivă din 2003 intrată în vigoare la 1 iulie 2005, au fost stabilite reguli comunitare pentru
impozitarea economiilor şi redevenţelor. Astfel veniturile din economii, sub forma plăţii de dobânzi într-un stat
membru în favoarea unor beneficiari efectivi, persoane fizice, având domiciliul fiscal într-un alt stat membru, vor fi
impozitate conform legislaţiei în vigoare în statul de domiciliu.
2
Charlie McCreevy: Tax harmonisation – No thanks, European Business Initiative on Taxation, Brussels,
10 November 2005.
 O altă directivă din acelaşi an (2003) reglementează regimul fiscal comun aplicabil plăţii dobânzilor şi
redevenţelor efectuate între societăţile asociate din state membre diferite. Ea urmăreşte să elimine obstacolele care
există în cazul unei operaţiuni transnaţionale de plăţi de dobânzi sau redevenţe, în interiorul unui grup de societăţi ale
cărui componente sunt situate în state diferite.Conform dispoziţiilor actului comunitar, plăţile sub formă de dobânzi şi
redevenţe efectuate către o filială, sucursală sau alt sediu permanent al unei societăţi cu sediul într-un alt stat membru
nu vor fi impozitate prin reţinere la sursă.
În domeniul impozitelor directe la nivelul Uniunii Europene a fost, la un moment dat, în discuţie un proiect de
armonizare a impozitului pe profit şi a reţinerilor la sursă asupra dividendelor, dar care nu a fost concretizat datorită
reticenţelor statelor membre şi chiar a unor instituţii comunitare, în acest domeniu se poate aplica principiul
subsidiarităţii, competenţa primordială fiind cea a statelor membre.
Singurul domeniu în care Comisia Europeană pare să încerce o anumită armonizare este cel al întreprinderilor
mici şi mijlocii, în vederea creării unui mediu economic favorabil costituirii şi dezvoltării acestor entităţi, considerate
vitale pentru economia europeană datorită dinamismului, productivităţii, adaptabilităţii şi capacităţii de a crea noi
locuri de muncă a acestora.
Câteva realizări notabile pot fi, totuşi, menţionate şi în domeniul impozitelor directe:
*punerea în practică a unui regim fiscal comun aplicabil societăţilor mamă şi filialelor situate în state membre
diferite, care include două categorii de măsuri:
- un mecanism de scutire a veniturilor la sursă: beneficiile distribuite de o filială către societatea mamă care
deţine cel puţin 25% din capitalul social sunt scutite de reţinerea la sursă;
- eliminarea dublei impuneri: dacă o societate mamă primeşte beneficiile distribuite de filială, statul membru
în care se află societatea mamă este obligat fie să se abţină de la impunere, fie să permită societăţii mamă să-şi deducă
din impozit fracţiunea impozitului aferent filialei.
* realizarea unui regim fiscal comun aplicabil fuziunilor, divizărilor şi aporturilor la constituirea unei societăţi
şi care vizează în principal eliminarea costurilor fiscale generate de asemenea operaţiuni;
* instituirea unei proceduri arbitrale pentru soluţionarea diferendelor privind dubla impunere, în temeiul
căreia societăţilor li se conferă un veritabil drept la eliminarea dublei impuneri;
*elaborarea unui Cod de conduită privind impozitarea afacerilor, document care, deşi nu are o forţă juridică,
este cu siguranţă un document cu forţă politică. El identifică o serie de măsuri de ordin legislativ, reglementar sau
administrativ care ţin de domeniul fiscalităţii societăţilor, şi care conduc la o concurenţă "dăunătoare" în domeniul
fiscal ( de la care statele trebuie să se abţină) în scopul atragerii investiţiilor străine.
În vederea combaterii fraudei fiscale şi evaziunii fiscale Comisia şi-a propus să întărească cooperarea
administrativă între statele membre.
Pentru stimularea fiscală a activităţii de cercetare-dezvoltare, Comisia Europeană şi-a propus să direcţioneze,
activitatea de finanţare în domeniu prin:
- stabilirea cadrului legal comunitar pentru acordarea unor stimulente fiscale activităţii de cercetare-
dezvoltare;
- evidenţierea celor mai bune practici în domeniu din unele state, care ar putea servi ca model pentru alte state
membre.
În fine, Comisia continua implementarea unor măsuri (iniţiate încă din 2003) pentru a stimula folosirea
resurselor în concordanţă cu principiul comunitar al dezvoltării durabile prin perfecţionarea modului de taxare a
combustibilului folosit în scopuri comerciale, extinderea taxelor ecologice asupra energiei, revizuirea regulilor de
taxare a mijloacelor de transport şi alte acţiuni similar, etc.

CURSUL NR. 3 INSPECŢIA FISCALĂ ŞI CONTROLUL FISCAL Inspecţia fiscală este definită ca fiind activitatea de verificare a unui
contribuabil/plătitor sub aspect fiscal. Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, a
respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor
de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale. 1 Acest lucru presupune pe de-o parte verificarea
declaraţiilor fiscale ale contribuabilului/ plătitorului din punct de vedere al legalităţii şi corectitudinii acestora, precum şi
respectarea de către contribuabil/plătitor a prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, iar pe de altă parte verificarea sau
stabilirea bazelor de impunere şi a eventualelor diferenţe privind obligaţiile de plată la buget, ce atrag după sine dobânzi şi
penalităţi. În sistemul noului Cod de procedură fiscală2 , controlul fiscal efectuat de administraţia fiscală cuprinde activitatea de
inspecţie fiscală, dar şi alte forme particulare de control, având proceduri de realizare obiective diferite şi modalităţi de
materializare particulare, cum sunt controlul fiscal inopinat, controlul antifraudă, verificarea documentară şi verificarea situaţiei
fiscale personale. Fiecare tip de control are proceduri speciale, unele detaliate şi care sunt împrumutate şi altor forme de
control, în timp ce altele au scopuri punctuale, diferite, materializate prin întocmirea de înscrisuri constatatoare distincte.
Competenţa organelor care exercită fiecare dintre tipurile de control fiscal este stabilită la nivelul organelor în cadrul cărora
funcţionează, respectiv ANAF sau autorităţile deliberative de la nivelul unităţilor administrativ teritoriale: consiliile locale şi
judeţene. Aşadar, chiar dacă persoana verifică nu poate interveni asupra competenţelor, poate supraveghea prin intermediul
actelor publicate, sau poate pretinde justificarea competenţei pe baza înscrisurilor interne. 3.1. Metodele de control şi formele
inspecţiei fiscale Pentru efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode de control: 1 Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală, actualizată prin OUG nr. 42/2017. 2 Consilier Taxe şi impozite pentru contabili, Rentrop&Straton,
2016.a) verificarea prin sondaj, care constă în verificarea selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative, care stau la
baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale; b) verificarea exhaustivă, care constă în verificarea
tuturor documentelor şi operaţiunilor, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale; c)
controlul electronic, care constă verificarea contabilităţii şi a surselor acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode
de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente informatice specializate. În cadrul inspecţiei fiscale, selectarea
documentelor şi a operaţiunilor semnificative rămâne la latitudinea inspectorului. În cazul efectuării inspecţiei fiscale de către
organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui ANAF se pot aproba şi alte metode şi proceduri de sondaj. Codul de procedură
fiscală defineşte formele de inspecţie fiscală ca fiind: a. inspecţia fiscală generală - ce reprezintă activitatea de verificare a
tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată; b. inspecţia fiscală parţială – ce
reprezintă activitatea de verificare a unei sau mai multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată. Ca proceduri
de control fiscal, Codul de procedură fiscală defineşte: a. controlul inopinat - ce constă în activitatea de verificare faptică şi
documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără
anunţarea în prealabil a contribuabilului şi b. controlul încrucişat - ce constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor
impozabile ale contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane. Controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
„Controlul inopinat” şi ”controlul încrucişat” reprezintă, în fapt, tot forme ale inspecţiei fiscale, alături de inspecţia fiscală
generală sau parţială şi nu proceduri de inspecţie fiscală. Formele de inspecţie fiscală şi procedurile de control fiscal nu sunt
foarte riguros definite în legislaţia noastră, în sensul că sunt considerate forme ale inspecţiei fiscale doar inspecţia fiscală
generală şi inspecţia fiscală parţială, pe când, controlul inopinat şi cel încrucişat sunt denumite şi definite ca ”proceduri de
control”. Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi
nu poate fi mai mare de3 :  180 de zile, pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii

care au sedii secundare, indiferent de mărime;

 90 de zile, pentru contribuabilii mijlocii;

 45 de zile, pentru ceilalţi contribuabili.

Inspecţia fiscală va fi finalizată prin încheierea unui proces-verbal care va cuprinde rezultatele constatărilor verificării dar şi
prejudiciul estimat, în situaţia în care se constată încălcarea prevederilor fiscale din partea contribuabilului, iar prin aceasta
prejudicierea bugetului de stat.

3.2. Etapele inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se desfăşoară conform unui sistem de proceduri elaborate de către

ANAF printr-un ordin intern, care are la bază principiile prevăzute de Codul de procedură

fiscală referitoare atât la activitatea de inspecţie fiscală, cât şi la activitatea de administrare

fiscală.

Această procedură are caracter general, fiind aplicată indiferent de4

 categoria de contribuabil (mic, mijlociu, mare);

 tipul activităţii desfăşurate (producţie, comerţ, servicii etc.);

 tipul contribuabilului (persoană fizică sau juridică).

Procedurile respective reprezintă, în fapt, norme de lucru pentru activitatea de

inspecţie fiscală şi nu pot fi aduse ca argument în relaţiile organului fiscal cu contribuabilul

pe timpul desfăşurării unei inspecţii fiscale sau a unui control încrucişat sau inopinat.

Inspecţia fiscală se efectuează pe baza unui program întocmit de către organul fiscal

în funcţie de anumite criterii de selectare a contribuabililor:

 cifra de afaceri;

 natura activităţii desfăşurate;

 nerespectarea termenelor de depunere a declaraţiilor fiscale;

 nerespectarea termenelor de efectuare a plăţii sumelor declarate;

 soluţionarea cererii de rambursare TVA cu control ulterior;

 soluţionarea cererii de restituire impozite şi taxe achitate în plus.

Pentru efectuarea inspecţiei fiscale, echipa de inspecţie fiscală parcurge următoarele

etape de lucru5

4 http://www.capital.ro/criterii-noi-pentru-contribuabilii-mari-si-mijlocii-care-este-im.html.

5 Consilier Taxe şi impozite pentru contabili, Rentrop&Straton, 2016.I. Pregătirea controlului:

În această etapă are loc analiza documentară a dosarului fiscal al contribuabilului cu

scopul identificării, înainte de efectuarea inspecţiei fiscale, a elementelor posibile de risc în

activitatea contribuabilului, cu scopul gestionării acestora pe parcursul derulării inspecţiei

fiscale.

Analiza documentară constă în:

 analiza dosarului fiscal;

 analiza situaţiilor financiare;

 analiza declaraţiilor fiscale depuse.

În dosarul fiscal aflat în arhiva organului fiscal se regăsesc:

 date informative privind societatea care urmează a fi verificată;

 actele de control aferente verificărilor efectuate anterior;

 certificatele fiscale emise şi scopul solicitării acestora.

Prin analizarea situaţiilor financiare se obţin informaţii privind evoluţia activităţii

desfăşurate de către contribuabil în perioada supusă verificării.

Prin analizarea declaraţiilor fiscale depuse se stabileşte comportamentul fiscal al

contribuabilului pe perioada de verificat.

Înainte de începerea inspecţiei fiscale generale, echipa desemnată de către conducerea organului de inspecţie fiscală prin ordin
de serviciu să efectueze inspecţia fiscală

generală se pregăteşte, la sediu, prin obţinerea următoarelor informaţii rezultate din6

a) Fişa sintetică pe plătitor emisă de către organul fiscal competent. Acest document se obţine de la organul fiscal de
administrare al contribuabilului verificat şi cuprinde

evidenţa declaraţiilor fiscale depuse, evidenţa plăţilor efectuate şi a accesoriilor aferente, în

cazul plăţilor efectuate cu întârziere.

Ca urmare a analizei informaţiilor cuprinse în fişa sintetică pe plătitor, inspectorul

poate stabili următoarele aspecte relevante pentru realizarea inspecţiei fiscale:

 lipsa declaraţiilor fiscale;

 lipsa de concordanţă între obligaţiile fiscale declarate şi obligaţiile înscrise în

vectorul fiscal;

 existenţa declaraţiilor rectificative;

 nerespectarea termenului legal de depunere a declaraţiilor fiscale;

 existenţa obligaţiilor fiscale restante sau a suprasolvirilor (plăţi efectuate în plus);

b) Consultarea electronică a bazei de date ANAF cu privire la:

 declaraţiile fiscale depuse/transmise (declaraţia cod 100,112,101,300 etc.);

Idem. declaraţiile fiscale rectificative depuse/transmise;

 declaraţiile informative cod 390 şi cod 394;

c) Consultarea electronică a site-ului contribuabilului, dacă acesta există, cu

scopul identificării unor informaţii care prezintă interes fiscal;

d) Consultarea informaţiilor din baza de date a Oficiului Registrului

Comerţului şi a informaţiilor din autorizările emise de instituţiile competente, dacă este

cazul;

e) Adresele de răspuns primite de la următoarele instituţii ca urmare a solicitărilor

efectuate, în scris, pe bază de adresă, semnată de către conducerea organului fiscal:

Direcţia Tehnologia Informaţiei, Comunicaţii şi Statistică Vamală din cadrul

Autorităţii Naţionale a Vămilor. Adresa se referă la situaţia, în lei şi în valută, a

operaţiunilor de import şi export efectuate în perioada care urmează a fi verificată;

 Serviciul de schimb internaţional de informaţii, preţuri de transfer din cadrul

organului fiscal competent. Adresa se referă la situaţia neconcordanţelor dintre:

o sumele raportate lunar prin declaraţia recapitulativă cod 390 şi sumele

raportate de către furnizorii/prestatorii stabiliţi pe teritoriul comunitar, atât

pentru operaţiunile cu bunuri, cât şi pentru operaţiunile cu servicii;

o sumele raportate lunar prin declaraţia informativă cod 394 şi sumele raportate

de către furnizorii/prestatorii stabiliţi pe teritoriul României, înregistraţi în

scopuri de TVA.

II. Desfăşurarea efectivă a inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se efectuează prin deplasarea echipei de inspecţie fiscală la sediul

social al contribuabilului. În situaţia în care inspecţia fiscală nu se poate desfăşura nici în

spaţiile de lucru ale contribuabilului, nici la sediul social al acestuia, contribuabilul poate

pune la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală un alt spaţiu, caz în care se încheie, în scris,

un „Acord de stabilire a locului de desfăşurare a inspecţiei fiscale". Prin acest acord

încheiat în două exemplare, contribuabilul îşi asumă responsabilitatea pentru securitatea

documentelor de evidenţă puse la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală.

Acţiunea de inspecţie fiscală este înscrisă de către inspectori în Registrul unic de

control, document reglementat prin Legea nr. 252 din 10 iunie 2003, actualizată în 2016.

Acest registru este obligatoriu şi are ca scop evidenţierea fiecărui control desfăşurat la

contribuabil de către oricare organ de control specializat în domeniile: financiar-fiscal,

sanitar, fitosanitar, urbanism, calitatea în construcţii, protecţia consumatorului, protecţia

muncii, inspecţia muncii, protecţia împotriva incendiilor etc.Înainte de începerea derulării inspecţiei fiscale, pentru exercitarea
dreptului de

apreciere reglementat prin art. 6 din Codul de procedură fiscală, echipa de inspecţie fiscală

solicită, în scris, punerea la dispoziţie a următoarelor documente, dacă acestea există:

 opinii emise în scris de către direcţiile de specialitate din cadrul ANAF sau chiar de

către organul fiscal competent;

 eventualele soluţii adoptate anterior de către organul fiscal, în cadrul unui act

administrativ fiscal;

 orice hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în legătură cu aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale cu privire la
impozitele, taxele şi contribuţiile supuse verificării.

Astfel, în exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în

considerare:

 opinia emisă în scris de către organul fiscal competent al acelui contribuabil în

cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare;

 soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau

 soluţia adoptată de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă

anterior, pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor.

În situaţia în care, pe parcursul efectuării inspecţiei fiscale, constată, pe baza

documentelor justificative primite, existenţa unei diferenţe între starea de fapt fiscală a

contribuabilului şi informaţiile care au stat la baza emiterii unei opinii scrise sau a unui act

administrativ fiscal la acelaşi contribuabil, organul fiscal are:

 dreptul să consemneze constatările efectuate, în conformitate cu situaţia fiscală

reală şi cu legislaţia fiscală;

 obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia

prealabilă, pusă la dispoziţie de către contribuabil, la începerea inspecţiei fiscale.

Inspecţia fiscală începe cu verificarea modului de înregistrare în evidenţa contabilă a

diferenţelor suplimentare de plată şi a accesoriilor aferente stabilite. De asemenea, se

verifică şi tratamentul fiscal aplicat cheltuielilor rezultate din înregistrarea contabilă a

diferenţelor suplimentare de plată şi a accesoriilor aferente.

La începerea inspecţiei fiscale se verifică şi modul de aducere la îndeplinire a

prevederilor cuprinse în Dispoziţia de măsuri emisă cu ocazia inspecţiei fiscale anterioare.

Neaducerea la îndeplinire, în termen de 30 de zile de la comunicare, a măsurilor dispuse,

reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu amendă conform prevederilor din Codul de

procedură fiscală.Pentru derularea inspecţiei fiscale, se solicită, verbal, reprezentantului legal al

contribuabilului, următoarele documente necesare pentru examinarea stării de fapt fiscale în

mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege, în cadrul perioadei supuse verificării:

a. Documente contabile:

1.manual de politici contabile;

2.documente justificative (facturi emise şi facturi primite, avize de însoţire, declaraţii

vamale de import, declaraţii vamale de export);

3.note contabile, fişe de cont;

4.Registrul-jurnal;

5.Registrul-inventar;

6.balanţe sintetice şi analitice de verificare a conturilor;

b. documente financiare:
1. chitanţe;

2. dispoziţie de plată/încasare;

3. Registru de casă;

4. Extras de cont bancar;

5. State de salarii;

c. documente fiscale:

1. Decizii pentru emiterea de facturi, chitanţe, avize de însoţire a mărfurilor,

autofacturi;

2. Registrul de evidenţă fiscală (impozit pe profit);

3. Jurnale TVA (jurnalul pentru cumpărări şi jurnalul pentru vânzări);

4. Registrul bunurilor de capital;

5. Registrul nontransferurilor de bunuri;

6. certificate de rezidenţă fiscală.

d. documente juridice:

1. decizii de numire a comisiei de inventariere a patrimoniului;

2. contracte având ca obiect:

 realizarea unor tranzacţii;

 realizarea unei achiziţii de bunuri şi servicii, inclusiv de utilităţi.

Selectarea documentelor şi a operaţiunilor semnificative este un drept al organului de

inspecţie fiscală. De regulă, selecţia este motivată de volumul, valoarea şi ponderea

anumitor tranzacţii în activitatea contribuabilului.III. Constatări fiscale

Conform Codului de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207 din 20 iulie 2015,

intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2016 şi modificat în 2017, organul de inspecţie fiscală

este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale constatate cu ocazia inspecţiei

fiscale şi să adopte soluţia legală, stabilind constatări bazate pe:

 documentele prezentate;

 operaţiunile economice verificate;

 evidenţa contabilă;

 evidenţa fiscală.

Astfel, pornind de la informaţiile contabile, reflectate în evidenţa fiscală, are loc o

centralizare a eventualelor deficienţe constatate care generează diferenţe suplimentare de

plată.
În cadrul unei inspecţii fiscale generale, ponderea majoritară a diferenţelor

suplimentare de plată este deţinută de taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit.

În perioada de derulare a inspecţiei fiscale, echipa de inspecţie fiscală are dreptul să

solicite, în scris, documentele şi informaţiile solicitate verbal care nu sunt puse la dispoziţie

în timp util. Solicitarea se efectuează conform prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea nr.

207/2015 privind Codul de procedură fiscală7

„(2) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de

fapt fiscale. Acesta este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a

inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării

situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal."

De asemenea, pentru clarificarea şi stabilirea unor elemente relevante din activitatea

contribuabilului, care pot influenţa inspecţia fiscală, echipa de inspecţie fiscală are dreptul să

solicite explicaţii referitoare la operaţiunile economice desfăşurate în perioada supusă

verificării. Informaţiile se solicită pe baza documentului „Notă explicativă" care, împreună

cu adresa de răspuns, reprezintă documente care se anexează la Raportul de inspecţie fiscală.

Solicitarea de informaţii de la terţi

În situaţia în care se constată fie faptul că veniturile realizate nu au fost înregistrate,

integral, în evidenţa contabilă şi fiscală, fie faptul că activităţi producătoare de venituri s-au

desfăşurat fără forme legale, cu consecinţa diminuării obligaţiilor fiscale, fie că anumite

cheltuieli nu au la bază operaţiuni reale, echipa de inspecţie fiscală trebuie să solicite, în

scris, informaţii de la terţe persoane sau de la anumite instituţii.

7 Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, actualizată prin OUG nr. 42/2017.Informaţiile primite ca urmare a
solicitărilor efectuate sunt valorificate de către

echipa de inspecţie fiscală dacă sunt relevante şi dacă prezintă consecinţe fiscale.

De asemenea, dacă în timpul efectuării unei inspecţii fiscale identifică documente

sau operaţiuni ce se impun a fi verificate, în corelaţie cu cele existente la o terţă persoană,

echipa de inspecţie fiscală are dreptul să solicite efectuarea de controale încrucişate.

Ca regulă generală, controlul încrucişat are ca obiect verificarea aspectelor solicitate

punctual, rezultatul verificărilor fiind înscrise într-un Proces-verbal, ca formular tipizat,

privind modelul şi conţinutul formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de

inspecţie fiscală.
Procesul-verbal încheiat ca urmare a controlului încrucişat se anexează la Raportul

de inspecţie fiscală.

Pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale, la cererea contribuabilului, organul de

control poate întocmi, în scris „Decizia de impunere provizorie privind obligaţiile fiscale

principale". Acest act administrativ fiscal prin care se stabilesc obligaţii fiscale suplimentare

se emite chiar în lipsa unui Raport de inspecţie fiscală, dar numai dacă:

 s-a finalizat o perioadă fiscală;

 s-a verificat una sau mai multe obligaţii fiscale.

Obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere provizorie se includ în „Decizia

de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare

stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice", pentru regularizare.

IV. Încheierea Raportului de inspecţie fiscală

Raportul de inspecţie fiscală8

reprezintă actul de control încheiat de echipa de

inspecţie fiscală pentru înscrierea constatărilor rezultate în urma unei inspecţii fiscale

parţiale sau generale, indiferent dacă se stabilesc sau nu se stabilesc diferenţe de obligaţii

fiscale suplimentare.

Acest raport se întocmeşte de către echipa de inspecţie fiscală pe baza constatărilor

efectuate. Raportul de inspecţie fiscală este structurat în 8 capitole, astfel:

1. Capitolul I „Date despre inspecţia fiscală"

2. Capitolul II „Date despre contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei fiscale"

3. Capitolul III „Constatări fiscale"

4. Capitolul IV „Dosarul preţurilor de transfer"

5. Capitolul V „Alte constatări"

6. Capitolul VI „Discuţia finală cu contribuabilul/plătitorul"

7. Capitolul VII „Sinteza constatărilor inspecţiei fiscale"

8. Capitolul VIII „Anexe".

În cazul în care se stabilesc diferenţe suplimentare de plată, în cadrul unei inspecţii

fiscale care se efectuează începând cu anul 2016, spre deosebire de inspecţiile fiscale

efectuate până la data de 31.12.2015, echipa de inspecţie fiscală nu mai calculează

accesoriile aferente acestora. Totuşi, la Raportul de inspecţie fiscală se anexează o situaţie

privind termenul scadent al obligaţiilor fiscale principale aferente bazelor de impozitare

stabilite suplimentar, care cuprinde:

 valoarea totală a obligaţiei fiscale principale datorate pe întreaga perioadă verificată, defalcată pe fiecare perioadă impozabilă
verificată;

 termenul scadent aferent fiecărei obligaţii fiscale principale acestora.

Aceste situaţii sunt utilizate de către organul fiscal de administrare care valorifică,

prin înregistrarea în fişa sintetică pe plătitor, sumele înscrise în Decizia de impunere emisă

de către organul de inspecţie fiscală. După introducerea diferenţelor suplimentare de plată în

fişa sintetică pe plătitor, organul fiscal de administrare calculează, automat, accesoriile

aferente, cu ajutorul unui program informatic pus la dispoziţie de către ANAF

V. Emiterea următoarelor acte administrativ fiscale, în funcţie de constatările

efectuate

A. Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor

bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice.

În decizia de impunere emisă, pentru fiecare obligaţie fiscală suplimentară stabilită

se înscrie:

a. „Motivul de fapt" - se referă la:

 modul în care contribuabilul verificat a efectuat şi a evidenţiat o operaţiune

(tranzacţie);

 modul de respectare a legislaţiei fiscale şi contabile pentru stabilirea bazelor de

impozitare conform situaţiilor de fapt aferente;

 consecinţele fiscale asupra obligaţiei fiscale verificate.

b. „Temeiul de drept" - are în vedere înscrierea detaliată a încadrării faptei

constatate, cu precizarea actului normativ, a articolului, a celorlalte elemente prevăzute de

lege, cu prezentarea concisă a textului de lege pentru cazul constatat.

Decizia este:

 semnată de către membrii echipei de inspecţie fiscală;

 avizată de către şeful de serviciu;

 aprobată de către conducătorul structurii de inspecţie fiscală.

Decizia astfel emisă şi semnată reprezintă titlu de creanţă.B. Decizia de nemodificare a bazei de impunere. Acest formular este
un act

administrativ fiscal emis de organul de inspecţie fiscală pentru comunicarea rezultatelor

inspecţiei fiscale efectuate, motiv pentru care se completează la finalizarea unei inspecţii

fiscale generale sau parţiale pentru obligaţiile fiscale pentru care s-a constatat că baza de
impozitare nu se modifică, iar creanţa fiscală principală a fost corect determinată.

Această decizie se întocmeşte de către membrii echipei de inspecţie fiscală, se

avizează de şeful de serviciu şi se aprobă de conducătorul structurii de inspecţie fiscală.

C. Comunicarea actului administrativ fiscal

Comunicarea actului administrativ fiscal trebuie iniţiată în termen de cel mult 10 zile

lucrătoare de la data emiterii actului.

Actul administrativ fiscal trebuie comunicat printr-una din următoarele modalităţi:

a. dacă actul administrativ fiscal este emis pe suport hârtie:

 comunicare directă, dacă se asigură primirea sub semnătură, caz în care

comunicarea se consideră efectuată la data semnării de primire;

 comunicare prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, caz în

care comunicarea se consideră efectuată la data înscrisă de poştă la remiterea „confirmării de

primire";

b. dacă actul administrativ fiscal este emis în formă electronică:

 comunicare prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, dacă acel

contribuabil a optat pentru această modalitate de emitere şi de comunicare;

c. dacă actul administrativ nu poate fi comunicat direct, prin poştă sau prin

transmitere electronică, comunicarea se realizează prin publicitate, caz în care data

comunicării se consideră data la care expiră termenul de 15 zile de la data afişării anunţului

publicitar. Anunţul respectiv se menţine afişat cel puţin 60 de zile de la data publicării

acestuia şi conţine următoarele elemente:

 numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului;

 domiciliul fiscal al contribuabilului;

 denumirea, numărul şi data emiterii actului administrativ fiscal.

VI. Întocmirea dosarului acţiunii de inspecţie fiscală, care va fi arhivat în cadrul

serviciului din care face parte echipa de inspecţie fiscală.

Dosarul acţiunii de inspecţie fiscală se întocmeşte de echipa de inspecţie fiscală şi

cuprinde totalitatea documentelor şi/sau formularelor întocmite sau utilizate în cadrul uneiacţiuni de control, altele decât cele
care se anexează la raportul de inspecţie fiscală,

procesul-verbal sau actul administrativ fiscal9

4.2.1.Contributia la asigurările sociale, CAS – 25%:

CAS este datorată, în esență, dacă PFA-urile estimează pentru anul 2019
venituri nete a căror valoare cumulată este cel puțin egală cu 12 salarii minime brute

pe țară, adică 24.960 de lei (2.080 x 12 = 24.960).

Încadrarea în plafonul anual se face prin cumularea veniturilor nete și/sau a

normelor anuale de venit din activități independente, care se estimează că vor fi

realizate în anul 2019.

Baza de calcul pentru stabilirea CAS este reprezentată de venitul ales de

persoana autorizată, însă acesta trebuie să fie cel puțin la nivelul salariului minim

brut pe țară. Cota de CAS aplicabilă este de 25%.

Astfel, dacă luăm în calcul suma de 2.080 de lei pe lună, rezultă că PFA-urile

achită pentru acest venit (obligatoriu sau opțional, după caz) CAS de 520 de lei pe

lună. Asta înseamnă 6.240 de lei pentru un an întreg.16

De precizat că PFA-urile sunt scutite de plata CAS dacă sunt asigurate în

sisteme proprii de asigurări sociale și n-au obligația asigurării în sistemul public de

pensii. Totodată, și pensionarii care obțin venituri ca PFA sunt scutiți de plata CAS.

În cazul în care nu estimează depășirea plafonului anual, PFA-urile nu

datorează CAS la stat. Însă, chiar și așa, pot opta să plătească CAS exact ca în

cazul în care ar estima depășirea plafonului anual.

4.2.2.Contributia la asigurarile sociale de sanatate, CASS – 10% :

La fel ca în cazul CAS, și CASS este datorată de către PFA-uri numai dacă se

estimează depășirea plafonului anual de 24.960 de lei. Încadrarea în plafon se face

prin cumularea venitului net/brut sau normei de venit din activități independente.

Dacă la CAS se poate alege orice venit de la nivelul salariului minim brut pe

țară în sus, la CASS baza de calcul este doar nivelul salariului minim brut pe țară.

Cota de CASS valabilă în acest an este de 10%.

Astfel, dacă ne raportăm la cuantumul salariului minim brut pe țară în vigoare,

rezultă că PFA-urile achită (obligatoriu sau opțional, după caz) 208 lei pe lună. Adică

2.496 de lei pentru întreg anul 2019.

De asemenea, în cazul în care nu estimează depășirea plafonului anual, PFAurile nu datorează CASS la stat, dar pot opta pentru
plata acestei contribuții. În acest

caz, suma plătită opțional ca CASS variază astfel:

 dacă se depune declarația unică până la data de 15 martie 2019, se

datorează CASS de 1.248 de lei (cota de 10% se aplică la o bază de calcul

de șase salarii minime brute pe țară);

 dacă se depune declarația unică după data de 15 martie 2019, se datorează

CASS folosindu-se o bază de calcul echivalentă cu valoarea salariului minim

brut pe țară, înmulțită cu numărul de luni rămase până la termenul legal de

depunere a declarației unice (15 martie 2020), inclusiv luna în care se

depune declarația.

Așadar, costul total în 2019, al unei persoane fizice autorizate, cu CAS și

CASS se ridică, în principiu, la un cuantum orientantiv de 8.736 de lei. Adică 728 de

lei pe lună pentru a fi asigurat la pensii și la sănătate.17

Notă: Dacă sunt angajatori, PFA-urile datorează pentru salariații proprii și

contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%. De reținut, totodată, că,

dacă sunt angajatori, PFA-urile trebuie să calculeze, rețină și achite la stat și CAS și

CASS datorate de salariații proprii.

4.2.3. Concedii si indemnizatii de asigurari sociale de sanatate -1%

Începând cu anul 2018 persoanele fizice care desfasoara activitati

independente au optiunea de a a se asigura pentru concedii si indemnizatii de

asigurari sociale de sanatate. Procentul de asigurare este de 1% iar baza de calcul

lunara nu poate fi mai mica decat valoarea salariului de baza minim brut pe tara,

stabilit potrivit legii, si nici mai mare decat valoarea a de 12 ori a acestuia.

4.2.3.1 Contributia asiguratorie pentru munca – 2,25%

Contributia asiguratorie pentru munca se datoreaza de catre contribuabili, PFA, PFI,

II, IF, Profesii liberale, care au salariati.

4.3 Indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

Indemnizaţii şi prestaţii

În funcţie de legislaţia care le reglementează şi bugetele de asigurări sociale

din care se suportă, indemnizaţiile care se plătesc de către angajatori se pot împărţi

în:

• indemnizaţii reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005

privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi

completările ulterioare:

✓ indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite

sau de accidente în afara muncii;

✓ indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă:

- indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata

normală de muncă;

- indemnizaţia pentru carantină;18

- tratamentul balnear;

✓ indemnizaţia de maternitate pentru concediul pentru sarcină şi lăuzie;

✓ indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani şi, în

cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei

de 18 ani;

✓ indemnizaţia de risc maternal;

• prestaţii pentru accidente de muncă şi boli profesionale, reglementate de Legea nr.

346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale:

✓ indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, în urma unui accident de

muncă sau boli profesionale;

✓ indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;

✓ indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata

normală, ca urmare a unor afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau boli

profesionale;

✓ indemnizaţia pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională.

Certificatele de concediu medical

Indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate se acordă în baza certificatelor

de concediu medical, astfel că, în calitate de angajator, trebuie să aveţi în vedere

următoarele:

• Pentru acordarea certificatelor de concediu medical, angajatorii eliberează

angajaţilor o adeverinţă de salariat în care se menţionează, în mod obligatoriu,

numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele

12 luni; certificatele medicale pentru urgente medico-chirurgicale sau boli infectocontagioase din grupa A se pot elibera şi fără
adeverinţă de salariat.

• Certificatele de concediu medical sunt formulare tipizate cu regim special şi

constituie documente justificative pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de

sănătate.

• Certificatele de concediu medical se completează şi se eliberează de către medicii

curanţi la data la care se acordă consultaţia medicală, stabilindu-se numărul necesar

de zile de concediu medical. Data de la care începe valabilitatea concediului medical

poate fi ulterioară datei acordării numai în cazul certificatelor de concediu medical „în 19

continuare", iar data acordării nu poate fi mai mare decât data la care se termină

valabilitatea certificatului medical acordat anterior pentru aceeaşi afecţiune. în

situaţia imposibilităţii prezentării asiguratului la medic se pot acorda certificate de

concediu medical cu retroactivitate de 24 de ore numai în cazul certificatelor de

concediu medical „iniţial".

• Medicii de familie au dreptul de a elibera certificate de concediu medical pentru

incapacitate temporară de muncă cu durata de cel mult 10 zile calendaristice, în una

sau mai multe etape, urmând ca pentru perioadele ce depăşesc această durată,

certificatele să poată fi prelungite numai de către medicul curant din ambulatoriul de

specialitate sau spital, în caz de internare, în etape succesive de maximum 31 de

zile calendaristice, până la 90 de zile calendaristice în decursul unui an, socotit de la

prima zi de îmbolnăvire.

• Certificatele se completează în 3 exemplare, pe hârtie autocopiantă, tipărită în 3

culori:

- exemplarul 1 (alb) se înmânează pacientului, se prezintă angajatorului şi se

păstrează de acesta, ataşat la fişa angajatului, după ce a fost vizat în prealabil

de medicul de întreprindere (acolo unde există);

- exemplarul 2 (roz) se înmânează pacientului, se prezintă angajatorului şi se

depune de către acesta la casa de asigurări de sănătate în a cărei rază

teritorială îşi are sediul, numai în condiţiile în care angajatorul solicită

restituirea sumelor reprezentând indemnizaţiile plătite salariaţilor ce depăşesc

în luna de referinţă suma contribuţiilor datorate pentru concedii şi indemnizaţii.

Prin excepţie, certificatele de concediu medical care poartă codurile de

indemnizaţie 02,03,04, 10 şi 11 se depun direct la casele teritoriale de pensii,

cu condiţia avizării acestora de către casele teritoriale de pensii (pentru

accidente de muncă) sau direcţiile de sănătate publică (pentru boli

profesionale);

- exemplarul 3 (verde) rămâne arhivat la medicul de familie.

• Certificatele de concedii medicale completate greşit pot fi modificate pe formularele

deja eliberate, cu condiţia confirmării completărilor sau modificărilor prin semnătura

şi parafa medicului curant, respectiv semnătura şi ştampila angajatorului, după caz.

• Certificatul de concediu medical se prezintă angajatorului până cel mai târziu la

data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul. Pentru

situaţiile speciale (eliberarea certificatelor la o dată ulterioară, conform legii, 20

îmbolnăviri sau tratament medical în străinătate), certificatul de concediu medical se

va depune la angajator cel mai târziu la sfârşitul lunii în care s-a eliberat certificatul

medical. Persoanele asigurate facultativ (asociaţi, persoane fizice ce desfăşoară

activităţi independente etc.) depun certificatul la casa de asigurări de sănătate,

însoţit de „Cererea-tip privind solicitarea indemnizaţiei de asigurări sociale de

sănătate".

• La primirea certificatelor de concediu medical, angajatorii sunt obligaţi să verifice:

- dacă salariatul a prezentat exemplarele alb şi roz ale certificatelor şi dacă

sunt completate toate rubricile din formular;

- pentru certificatele cu codurile de indemnizaţie 02, 03, 04, 10 şi 15 este

obligatorie completarea casetelor corespunzătoare referitoare la avizele

pentru situaţii speciale, şi anume: avizul casei teritoriale de pensii, în cazul

accidentelor de muncă, avizul direcţiei de sănătate publică, în cazul bolilor

profesionale, avizul medicului expert, pentru reducerea duratei timpului de

lucru cu o pătrime şi avizul medicului de medicină a muncii, în cazul

concediului de risc maternal;

- avizele pentru certificatele cu codurile de indemnizaţie 02,03,04 şi 10 trebuie

obţinute prin grija angajatorului.

Plata certificatelor de concediu medical

• Indemnizaţia de asigurări pentru incapacitate temporară de muncă se suportă de

către angajator pentru primele 5 zile calendaristice din durata concediilor medicale (3

zile, în cazul concediilor pentru incapacitate temporară de muncă, în urma unui

accident de muncă sau boli profesionale).

• Sumele reprezentând indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, plătite de

către angajatori asiguraţilor din contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii şi care

depăşesc suma contribuţiei datorate în luna respectivă nu se mai pot reporta pentru

perioada următoare, ci se recuperează de angajator direct din bugetul F.N.U.A.S.S.,

pe bază de cerere depusă în termen de 90 de zile de la data de la care persoanele

prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 32 alin. (1), precum şi plătitorii prevăzuţi la art. 36

alin. (3) lit. a) şi b) erau în drept să le solicite [art. 6 alin. (31) şi art. 38 alin. (2) din

O.U.G. nr. 158/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IX din 21

O.U.G. nr. 117/2010, respectiv art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005, astfel cum a

fost modificată prin O.U.G. nr. 68/2014].

Pentru restituirea sumelor, angajatorul trebuie să depună la casa teritorială de

asigurări de sănătate în a cărei rază îşi are sediul sau domiciliul angajatorul

următoarele documente:

✓ cerere-tip în două exemplare (anexa nr. 12 la Normele aprobate prin

O.M.S./O.P.C.N.A.S. nr. 60/32/2006, cu modificările şi completările ulterioare);

✓ formularul 112 Declaraţie privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale,

impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate - anexele nr. 1 şi

nr. 1.1 (copie);

✓ centralizatorul privind certificatele de concediu medical (anexa nr. 18 la Normele

aprobate prin O.M.S./O.P.C.N.A.S. nr. 60/32/2006, cu modificările şi completările

ulterioare);

✓ certificatele de concediu medical (exemplarul 2 - roz) aferente lunii pentru care se

solicită restituirea;

✓ fişa sintetică pe plătitor eliberată de organul fiscal, începând cu luna ianuarie

2006 la zi (doar pentru obligaţia „contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii" - cod

439).

• Din durata, exprimată în zile calendaristice, a certificatelor de concedii medicale, nu

se plătesc zilele de sărbătoare declarate nelucrătoare, potrivit prevederilor legale în

vigoare, şi/sau zilele nelucrătoare stabilite prin programul de lucru, potrivit

contractelor colective de muncă.

• La determinarea mediei zilnice a bazei de calcul a indemnizaţiilor de asigurări

sociale de sănătate, a bazei de calcul lunare a indemnizaţiei de asigurări sociale de

sănătate şi a cuantumului indemnizaţiei, ciferele se iau în calcul numai cu două

zecimale.

• Concediile medicale, acordate cu întrerupere între ele, se iau în considerare

separat, durata lor nu se cumulează, iar plata indemnizaţiilor se suportă pentru

fiecare concediu în parte. Dacă în aceeaşi lună un asigurat beneficiază de două sau
mai multe concedii medicale pentru afecţiuni diferite, fără întrerupere între ele,

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se calculează şi se plăteşte

separat pentru fiecare certificat în parte. Dacă un asigurat beneficiază de două sau

mai multe concedii medicale pentru aceeaşi afecţiune, fără întrerupere între ele, 22

durata lor se cumulează, iar baza de calcul pentru determinarea indemnizaţiei

rămâne cea determinată pentru certificatul de concediu medical iniţial.

• În cazul în care unui salariat i se acordă în aceeaşi lună două certificate de

concediu medical care se suprapun pentru o anumită perioadă, indemnizaţia se

calculează astfel:

- pentru primul certificat de concediu medical, indemnizaţia se calculează

numai pentru zilele cuprinse între data începerii valabilităţii acestuia şi data

începerii valabilităţii celui de-al doilea certificat medical, iar pentru zilele

suprapuse se înscrie în rubrica „Observaţii" a certificatului de concediu

medical „Suprapunere cu CM seria.....nr...............";

- pentru al doilea certificat medical, a cărui începere se suprapune peste

perioada de valabilitate a primului certificat medical, indemnizaţia se

calculează în mod corespunzător, pentru toate zilele cuprinse în perioada de

valabilitate a acestuia.

• Dacă un salariat doreşte să îşi reia activitatea profesională înainte de expirarea

perioadei de valabilitate a certificatului de concediu medical, este obligatorie

modificarea acestuia, în mod corespunzător, de către medicul prescriptor.

• Persoana asigurată, care îşi desfăşoară activitatea la mai mulţi angajatori (inclusiv

în baza contractelor de muncă cu timp parţial), beneficiază de indemnizaţie de la

fiecare angajator îh parte. în această situaţie, primele două exemplare originale ale

certificatului de concediu medical se prezintă spre calcul angajatorului la care

asiguratul are venitul cel mai mare, iar la celălalt/ceilalţi angajator/angajatori se

prezintă cele două exemplare în copii certificate de către medicul prescriptor.

Pe copiile certificate se înscrie menţiunea „Conform cu originalul" şi se aplică

ştampila unităţii, parafa şi semnătura medicului prescriptor, precum şi, după caz,

parafa şi semnătura medicului şef de secţie, în cazul concediului medical acordat la

externare pentru o perioadă mai mare de 7 zile.

• Plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate poate fi refuzată în

următoarele situaţii:

- neprezentarea certificatelor de concedii medicale până cel mai târziu la data

de 5 a lunii următoare celei pentru care au fost acordate concediile;

- necompletarea tuturor rubricilor din certificatele de concedii medicale de

către medicii curanţi care le eliberează sau le avizează, după caz;23

- asiguratul este nou angajat şi nu v-a prezentat dovezi pentru stabilirea

stagiului de cotizare şi pentru determinarea bazei de calcul al indemnizaţiei;

- prezentarea unor certificate de concedii medicale acordate retroactiv de

către medicii curanţi, în afara situaţiilor exprese prevăzute de lege sau cu

depăşirea duratelor maxime stabilite prin norme;

- amânarea plăţii ca urmare a sesizării de către dvs. a comisiilor care

efectuează controlul, în urma constatării eliberării nejustificate de certificate.

4.2.1.Contributia la asigurările sociale, CAS – 25%:

CAS este datorată, în esență, dacă PFA-urile estimează pentru anul 2019

venituri nete a căror valoare cumulată este cel puțin egală cu 12 salarii minime brute

pe țară, adică 24.960 de lei (2.080 x 12 = 24.960).

Încadrarea în plafonul anual se face prin cumularea veniturilor nete și/sau a

normelor anuale de venit din activități independente, care se estimează că vor fi

realizate în anul 2019.

Baza de calcul pentru stabilirea CAS este reprezentată de venitul ales de

persoana autorizată, însă acesta trebuie să fie cel puțin la nivelul salariului minim

brut pe țară. Cota de CAS aplicabilă este de 25%.

Astfel, dacă luăm în calcul suma de 2.080 de lei pe lună, rezultă că PFA-urile

achită pentru acest venit (obligatoriu sau opțional, după caz) CAS de 520 de lei pe

lună. Asta înseamnă 6.240 de lei pentru un an întreg.16

De precizat că PFA-urile sunt scutite de plata CAS dacă sunt asigurate în

sisteme proprii de asigurări sociale și n-au obligația asigurării în sistemul public de

pensii. Totodată, și pensionarii care obțin venituri ca PFA sunt scutiți de plata CAS.

În cazul în care nu estimează depășirea plafonului anual, PFA-urile nu

datorează CAS la stat. Însă, chiar și așa, pot opta să plătească CAS exact ca în

cazul în care ar estima depășirea plafonului anual.

4.2.2.Contributia la asigurarile sociale de sanatate, CASS – 10% :

La fel ca în cazul CAS, și CASS este datorată de către PFA-uri numai dacă se

estimează depășirea plafonului anual de 24.960 de lei. Încadrarea în plafon se face

prin cumularea venitului net/brut sau normei de venit din activități independente.

Dacă la CAS se poate alege orice venit de la nivelul salariului minim brut pe

țară în sus, la CASS baza de calcul este doar nivelul salariului minim brut pe țară.

Cota de CASS valabilă în acest an este de 10%.

Astfel, dacă ne raportăm la cuantumul salariului minim brut pe țară în vigoare,

rezultă că PFA-urile achită (obligatoriu sau opțional, după caz) 208 lei pe lună. Adică

2.496 de lei pentru întreg anul 2019.

De asemenea, în cazul în care nu estimează depășirea plafonului anual, PFAurile nu datorează CASS la stat, dar pot opta pentru
plata acestei contribuții. În acest

caz, suma plătită opțional ca CASS variază astfel:

 dacă se depune declarația unică până la data de 15 martie 2019, se

datorează CASS de 1.248 de lei (cota de 10% se aplică la o bază de calcul

de șase salarii minime brute pe țară);

 dacă se depune declarația unică după data de 15 martie 2019, se datorează

CASS folosindu-se o bază de calcul echivalentă cu valoarea salariului minim

brut pe țară, înmulțită cu numărul de luni rămase până la termenul legal de

depunere a declarației unice (15 martie 2020), inclusiv luna în care se

depune declarația.

Așadar, costul total în 2019, al unei persoane fizice autorizate, cu CAS și

CASS se ridică, în principiu, la un cuantum orientantiv de 8.736 de lei. Adică 728 de

lei pe lună pentru a fi asigurat la pensii și la sănătate.17

Notă: Dacă sunt angajatori, PFA-urile datorează pentru salariații proprii și

contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%. De reținut, totodată, că,

dacă sunt angajatori, PFA-urile trebuie să calculeze, rețină și achite la stat și CAS și

CASS datorate de salariații proprii.

4.2.3. Concedii si indemnizatii de asigurari sociale de sanatate -1%

Începând cu anul 2018 persoanele fizice care desfasoara activitati

independente au optiunea de a a se asigura pentru concedii si indemnizatii de

asigurari sociale de sanatate. Procentul de asigurare este de 1% iar baza de calcul

lunara nu poate fi mai mica decat valoarea salariului de baza minim brut pe tara,

stabilit potrivit legii, si nici mai mare decat valoarea a de 12 ori a acestuia.
4.2.3.1 Contributia asiguratorie pentru munca – 2,25%

Contributia asiguratorie pentru munca se datoreaza de catre contribuabili, PFA, PFI,

II, IF, Profesii liberale, care au salariati.

4.3 Indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

Indemnizaţii şi prestaţii

În funcţie de legislaţia care le reglementează şi bugetele de asigurări sociale

din care se suportă, indemnizaţiile care se plătesc de către angajatori se pot împărţi

în:

• indemnizaţii reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005

privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi

completările ulterioare:

✓ indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite

sau de accidente în afara muncii;

✓ indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă:

- indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata

normală de muncă;

- indemnizaţia pentru carantină;18

- tratamentul balnear;

✓ indemnizaţia de maternitate pentru concediul pentru sarcină şi lăuzie;

✓ indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani şi, în

cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei

de 18 ani;

✓ indemnizaţia de risc maternal;

• prestaţii pentru accidente de muncă şi boli profesionale, reglementate de Legea nr.

346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale:

✓ indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, în urma unui accident de

muncă sau boli profesionale;

✓ indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;

✓ indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata

normală, ca urmare a unor afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau boli

profesionale;

✓ indemnizaţia pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională.

Certificatele de concediu medical

Indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate se acordă în baza certificatelor

de concediu medical, astfel că, în calitate de angajator, trebuie să aveţi în vedere

următoarele:

• Pentru acordarea certificatelor de concediu medical, angajatorii eliberează

angajaţilor o adeverinţă de salariat în care se menţionează, în mod obligatoriu,

numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele

12 luni; certificatele medicale pentru urgente medico-chirurgicale sau boli infectocontagioase din grupa A se pot elibera şi fără
adeverinţă de salariat.

• Certificatele de concediu medical sunt formulare tipizate cu regim special şi

constituie documente justificative pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de

sănătate.

• Certificatele de concediu medical se completează şi se eliberează de către medicii

curanţi la data la care se acordă consultaţia medicală, stabilindu-se numărul necesar

de zile de concediu medical. Data de la care începe valabilitatea concediului medical

poate fi ulterioară datei acordării numai în cazul certificatelor de concediu medical „în 19

continuare", iar data acordării nu poate fi mai mare decât data la care se termină

valabilitatea certificatului medical acordat anterior pentru aceeaşi afecţiune. în

situaţia imposibilităţii prezentării asiguratului la medic se pot acorda certificate de

concediu medical cu retroactivitate de 24 de ore numai în cazul certificatelor de

concediu medical „iniţial".

• Medicii de familie au dreptul de a elibera certificate de concediu medical pentru

incapacitate temporară de muncă cu durata de cel mult 10 zile calendaristice, în una

sau mai multe etape, urmând ca pentru perioadele ce depăşesc această durată,

certificatele să poată fi prelungite numai de către medicul curant din ambulatoriul de

specialitate sau spital, în caz de internare, în etape succesive de maximum 31 de

zile calendaristice, până la 90 de zile calendaristice în decursul unui an, socotit de la

prima zi de îmbolnăvire.

• Certificatele se completează în 3 exemplare, pe hârtie autocopiantă, tipărită în 3

culori:

- exemplarul 1 (alb) se înmânează pacientului, se prezintă angajatorului şi se

păstrează de acesta, ataşat la fişa angajatului, după ce a fost vizat în prealabil

de medicul de întreprindere (acolo unde există);

- exemplarul 2 (roz) se înmânează pacientului, se prezintă angajatorului şi se

depune de către acesta la casa de asigurări de sănătate în a cărei rază

teritorială îşi are sediul, numai în condiţiile în care angajatorul solicită

restituirea sumelor reprezentând indemnizaţiile plătite salariaţilor ce depăşesc

în luna de referinţă suma contribuţiilor datorate pentru concedii şi indemnizaţii.

Prin excepţie, certificatele de concediu medical care poartă codurile de

indemnizaţie 02,03,04, 10 şi 11 se depun direct la casele teritoriale de pensii,

cu condiţia avizării acestora de către casele teritoriale de pensii (pentru

accidente de muncă) sau direcţiile de sănătate publică (pentru boli

profesionale);

- exemplarul 3 (verde) rămâne arhivat la medicul de familie.

• Certificatele de concedii medicale completate greşit pot fi modificate pe formularele

deja eliberate, cu condiţia confirmării completărilor sau modificărilor prin semnătura

şi parafa medicului curant, respectiv semnătura şi ştampila angajatorului, după caz.

• Certificatul de concediu medical se prezintă angajatorului până cel mai târziu la

data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul. Pentru

situaţiile speciale (eliberarea certificatelor la o dată ulterioară, conform legii, 20

îmbolnăviri sau tratament medical în străinătate), certificatul de concediu medical se

va depune la angajator cel mai târziu la sfârşitul lunii în care s-a eliberat certificatul

medical. Persoanele asigurate facultativ (asociaţi, persoane fizice ce desfăşoară

activităţi independente etc.) depun certificatul la casa de asigurări de sănătate,

însoţit de „Cererea-tip privind solicitarea indemnizaţiei de asigurări sociale de

sănătate".

• La primirea certificatelor de concediu medical, angajatorii sunt obligaţi să verifice:

- dacă salariatul a prezentat exemplarele alb şi roz ale certificatelor şi dacă

sunt completate toate rubricile din formular;

- pentru certificatele cu codurile de indemnizaţie 02, 03, 04, 10 şi 15 este

obligatorie completarea casetelor corespunzătoare referitoare la avizele

pentru situaţii speciale, şi anume: avizul casei teritoriale de pensii, în cazul

accidentelor de muncă, avizul direcţiei de sănătate publică, în cazul bolilor

profesionale, avizul medicului expert, pentru reducerea duratei timpului de

lucru cu o pătrime şi avizul medicului de medicină a muncii, în cazul

concediului de risc maternal;

- avizele pentru certificatele cu codurile de indemnizaţie 02,03,04 şi 10 trebuie

obţinute prin grija angajatorului.

Plata certificatelor de concediu medical

• Indemnizaţia de asigurări pentru incapacitate temporară de muncă se suportă de

către angajator pentru primele 5 zile calendaristice din durata concediilor medicale (3

zile, în cazul concediilor pentru incapacitate temporară de muncă, în urma unui

accident de muncă sau boli profesionale).

• Sumele reprezentând indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, plătite de

către angajatori asiguraţilor din contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii şi care

depăşesc suma contribuţiei datorate în luna respectivă nu se mai pot reporta pentru

perioada următoare, ci se recuperează de angajator direct din bugetul F.N.U.A.S.S.,

pe bază de cerere depusă în termen de 90 de zile de la data de la care persoanele

prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 32 alin. (1), precum şi plătitorii prevăzuţi la art. 36

alin. (3) lit. a) şi b) erau în drept să le solicite [art. 6 alin. (31) şi art. 38 alin. (2) din

O.U.G. nr. 158/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IX din 21

O.U.G. nr. 117/2010, respectiv art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005, astfel cum a

fost modificată prin O.U.G. nr. 68/2014].

Pentru restituirea sumelor, angajatorul trebuie să depună la casa teritorială de

asigurări de sănătate în a cărei rază îşi are sediul sau domiciliul angajatorul

următoarele documente:

✓ cerere-tip în două exemplare (anexa nr. 12 la Normele aprobate prin

O.M.S./O.P.C.N.A.S. nr. 60/32/2006, cu modificările şi completările ulterioare);

✓ formularul 112 Declaraţie privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale,

impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate - anexele nr. 1 şi

nr. 1.1 (copie);

✓ centralizatorul privind certificatele de concediu medical (anexa nr. 18 la Normele

aprobate prin O.M.S./O.P.C.N.A.S. nr. 60/32/2006, cu modificările şi completările

ulterioare);

✓ certificatele de concediu medical (exemplarul 2 - roz) aferente lunii pentru care se

solicită restituirea;

✓ fişa sintetică pe plătitor eliberată de organul fiscal, începând cu luna ianuarie

2006 la zi (doar pentru obligaţia „contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii" - cod

439).

• Din durata, exprimată în zile calendaristice, a certificatelor de concedii medicale, nu

se plătesc zilele de sărbătoare declarate nelucrătoare, potrivit prevederilor legale în

vigoare, şi/sau zilele nelucrătoare stabilite prin programul de lucru, potrivit

contractelor colective de muncă.

• La determinarea mediei zilnice a bazei de calcul a indemnizaţiilor de asigurări

sociale de sănătate, a bazei de calcul lunare a indemnizaţiei de asigurări sociale de

sănătate şi a cuantumului indemnizaţiei, ciferele se iau în calcul numai cu două

zecimale.

• Concediile medicale, acordate cu întrerupere între ele, se iau în considerare

separat, durata lor nu se cumulează, iar plata indemnizaţiilor se suportă pentru

fiecare concediu în parte. Dacă în aceeaşi lună un asigurat beneficiază de două sau

mai multe concedii medicale pentru afecţiuni diferite, fără întrerupere între ele,

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se calculează şi se plăteşte

separat pentru fiecare certificat în parte. Dacă un asigurat beneficiază de două sau

mai multe concedii medicale pentru aceeaşi afecţiune, fără întrerupere între ele, 22

durata lor se cumulează, iar baza de calcul pentru determinarea indemnizaţiei

rămâne cea determinată pentru certificatul de concediu medical iniţial.

• În cazul în care unui salariat i se acordă în aceeaşi lună două certificate de

concediu medical care se suprapun pentru o anumită perioadă, indemnizaţia se

calculează astfel:

- pentru primul certificat de concediu medical, indemnizaţia se calculează

numai pentru zilele cuprinse între data începerii valabilităţii acestuia şi data

începerii valabilităţii celui de-al doilea certificat medical, iar pentru zilele

suprapuse se înscrie în rubrica „Observaţii" a certificatului de concediu

medical „Suprapunere cu CM seria.....nr...............";

- pentru al doilea certificat medical, a cărui începere se suprapune peste

perioada de valabilitate a primului certificat medical, indemnizaţia se

calculează în mod corespunzător, pentru toate zilele cuprinse în perioada de

valabilitate a acestuia.

• Dacă un salariat doreşte să îşi reia activitatea profesională înainte de expirarea

perioadei de valabilitate a certificatului de concediu medical, este obligatorie

modificarea acestuia, în mod corespunzător, de către medicul prescriptor.

• Persoana asigurată, care îşi desfăşoară activitatea la mai mulţi angajatori (inclusiv

în baza contractelor de muncă cu timp parţial), beneficiază de indemnizaţie de la

fiecare angajator îh parte. în această situaţie, primele două exemplare originale ale

certificatului de concediu medical se prezintă spre calcul angajatorului la care

asiguratul are venitul cel mai mare, iar la celălalt/ceilalţi angajator/angajatori se

prezintă cele două exemplare în copii certificate de către medicul prescriptor.

Pe copiile certificate se înscrie menţiunea „Conform cu originalul" şi se aplică

ştampila unităţii, parafa şi semnătura medicului prescriptor, precum şi, după caz,

parafa şi semnătura medicului şef de secţie, în cazul concediului medical acordat la

externare pentru o perioadă mai mare de 7 zile.

• Plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate poate fi refuzată în

următoarele situaţii:

- neprezentarea certificatelor de concedii medicale până cel mai târziu la data

de 5 a lunii următoare celei pentru care au fost acordate concediile;

- necompletarea tuturor rubricilor din certificatele de concedii medicale de

către medicii curanţi care le eliberează sau le avizează, după caz;23

- asiguratul este nou angajat şi nu v-a prezentat dovezi pentru stabilirea

stagiului de cotizare şi pentru determinarea bazei de calcul al indemnizaţiei;

- prezentarea unor certificate de concedii medicale acordate retroactiv de

către medicii curanţi, în afara situaţiilor exprese prevăzute de lege sau cu

depăşirea duratelor maxime stabilite prin norme;

- amânarea plăţii ca urmare a sesizării de către dvs. a comisiilor care

efectuează controlul, în urma constatării eliberării nejustificate de certificate

5.4.1. Impozitul/taxa pe clădiri

Obiectul impunerii:

Sunt supuse impozitării clădirile pe care în proprietate, utilizate în calitate de locatar în baza unor

contracte de leasing financiar sau pentru clădirile ce fac obiectul masei patrimoniale fiduciare transferate în

cadrul operaţiunii de fiducie, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia lor.

Sunt supuse impozitului pe clădiri şi clădirile care au fost executate fără autorizaţie de construcţie

şi/sau nedeclarate, pe baza procesului-verbal de constatare întocmit de organul fiscal local.

Taxa pe clădiri se evaluează în condiţii similare impozitului pe clădiri, dacă proprietarul nu este o

instituţie publică. Taxa pe clădiri se stabileşte proporţional cu perioada pentru care este constituit dreptul de

concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă, iar pe perioada în care pentru o clădire se plăteşte taxa pe

clădiri, nu se datorează impozitul pe clădiri.

Definiţia clădirii:

Prin clădire se înţelege orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia,

indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea 10

de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele

structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite.

Pentru a fi încadrată în categoria clădirii, construcţia trebuie să fie fixată în pământ cu caracter

permanent, respectiv trebuie să existe intenţia de a fi păstrată pe acelaşi amplasament cel puţin pe durata

unui an calendaristic.

Având în vedere definiţia clădirii impozabile, construcţiile de natură specială, care nu au ca elemente

structurale de bază pereţii şi acoperişul, nu sunt considerate clădiri, spre exemplu: căile de rulare, de incintă

sau exterioare, digurile, terasamentele, cheiurile, platformele betonate, împrejmuirile etc. în aceeaşi categorie

intră şi construcţiile speciale care servesc la transportul bunurilor, şi nu la adăpostirea acestora, cum sunt:

reţelele şi conductele pentru transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere, gazelor şi lichidelor

industriale, reţelele şi conductele de termoficare şi reţelele de canalizare etc. Nefiind considerate clădiri, ele

nici nu trebuie declarate la organele fiscale locale, chiar dacă sunt înregistrate în contabilitate în contul 212

„Construcţii".

Categorii de clădiri

În funcţie de natura utilizării, clădirile se împart în:

clădiri utilizate în scop economic;

clădiri utilizate în scop de agrement;

clădiri utilizate pentru activităţi din domeniul agricol.

Prin clădiri utilizate în scop economic se înţeleg acele clădiri unde se desfăşoară orice activitate

care constă în furnizarea de bunuri, servicii şi lucrări pe o piaţă, respectiv unde se desfăşoară activităţile

producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi

activităţile profesiilor liberale sau asimilate acestora.

În cazul instituţiilor publice, clădirile utilizate în scop economic sunt clădirile unde se desfăşoară

acele activităţi fără de care menirea instituţiei publice nu ar fi semnificativ afectată.

Prin utilizare în scop de agrement se înţelege activitatea de divertisment, distracţie desfăşurată în

cluburi, cazinouri, clădiri dotate cu instalaţii, echipamente şi alte dotări specifice agrementului turistic şi

practicării sporturilor de iarnă, din parcuri de distracţii şi altele asemenea, la care accesul se face contra cost.

Prin clădiri utilizate pentru activităţi din domeniul agricol se înţelege numai acele clădiri folosite

în exclusivitate pentru activităţile care corespund grupelor 011-016 din clasificaţia CAEN.

În funcţie de destinaţie, clădirile se împart în:

clădiri rezidenţiale;

clădiri nerezidenţiale:

clădiri cu destinaţie mixtă.

Clădirile rezidenţiale sunt clădirile alcătuite din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu

dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii şi

care nu sunt folosite pentru desfăşurarea unor activităţi economice.

Clădirile în care nu se desfăşoară nici o activitate sunt considerate rezidenţiale dacă aceasta este

destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.

Clădirile-anexă sunt clădirile care servesc ca dependinţe ale clădirilor rezidenţiale, situate în afara

clădirii de locuit, cum sunt: bucătăriile, cămările, pivniţele, grajdurile, pătulele, magaziile, depozitele,

garajele şi altele asemenea. Dacă sunt utilizate pentru desfăşurarea de activităţi economice, acestea nu mai

sunt considerate clădiri-anexă.

Clădirile nerezidenţiale sunt orice clădiri care nu sunt rezidenţiale, respectiv acele clădiri care sunt

folosite pentru activităţi administrative, de agrement, comerciale, de cult, de cultură, de educaţie, financiar

bancare, industriale, de sănătate, sociale, sportive, turistice, precum şi activităţi similare, indiferent de

utilizare şi/sau denumire, dacă acestea n-au caracter rezidenţial.

Sunt considerate clădiri nerezidenţiale:

structurile de primire turistică;11

clădirile sau spatiile din acestea unde se înregistrează sedii secundare şi puncte de lucru;

clădirile în care nu se desfăşoară nici o activitate, dacă destinaţia de nerezidenţial reiese din

autorizaţia de construire.

Clădirile cu destinaţie mixtă sunt clădirile folosite atât în scop rezidenţial, cât şi în scop

nerezidenţial. Suprafaţa unei clădiri cu destinaţie mixtă se compune din suprafaţa folosită în scop rezidenţial

şi suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.

Pentru încadrarea clădirilor într-una din cele trei categorii în funcţie de destinaţie se are în vedere

destinaţia finală a clădirilor dată de utilizatorul final, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte

persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile, aşa cum reiese
din documentele justificative relevante: autorizaţie de construire, contracte de închiriere, contracte de

comodat, rapoarte de evaluare, dacă în acestea sunt evidenţiate distinct suprafeţele folosite în scop rezidenţial

şi nerezidenţial, declaraţia pe proprie răspundere a proprietarului clădirii înregistrată la organul fiscal, în

situaţia în care nu există alte documente doveditoare etc.

Baza impozabilă şi cotele de impunere

Stabilirea valorii impozabile a clădirilor

Valoarea impozabilă a clădirilor se stabileşte în funcţie de două criterii:

calitatea contribuabilului (persoană fizică sau persoană juridică);

destinaţia clădirii (rezidenţială, nerezidenţială, cu destinaţie mixtă).

Pentru persoanele fizice, valoarea impozabilă a clădirilor se determină astfel:

pentru clădirile rezidenţiale, pe baza valorii calculate în funcţie de suprafaţa construită,

determinată prin parcurgerea următorilor paşi:

i. se determină suprafaţa construită desfăşurată prin însumarea suprafeţelor secţiunilor tuturor

nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol sau la mansardă, dacă

dimensiunile exterioare ale unei clădiri pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior sau prin înmulţirea

suprafeţei utile delimitată de conturul interior cu coeficientul de transformare de 1,4, dacă măsurătoarea

exterioară nu este posibilă;

ii. se determină valoarea impozabilă a suprafeţei construite, prin înmulţirea suprafeţei construite

desfăşurate, exprimate în m2

, cu valoarea impozabilă pe m2

, prestabilită în funcţie de tipul constructiv al

clădirii şi de dotarea cumulativă cu cele 4 categorii de instalaţii (apă, canalizare, electrice, încălzire);

iii. la rezultatul anterior se aplică coeficientul de corecţie în funcţie de rangul localităţii (0, I, II, III,

IV şi V) şi de zona din cadrul localităţii (A, B, C şi D) unde este situată clădirea, care se reduce 0,10 în cazul

unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri şi 8 apartamente;

iv. la rezultatul anterior se poate aplica o reducere în funcţie de anul terminării clădirii, actualizat în

cazul executării de lucrări de renovare majoră: cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de

ani; cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani şi 100 de ani inclusiv; cu 10%,

pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50 de ani inclusiv;

pentru clădirile nerezidenţiale pe baza uneia din următoarele valori:

i. valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani

anteriori anului de referinţă, depus la organul fiscal local până la data de 31 martie din anul de referinţă;
ii. valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani

anteriori anului de referinţă;

iii. valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul

clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;

iv. valoarea clădirilor stabilită pe baza valorii calculate în funcţie de suprafaţa construită, în

celelalte cazuri.

Pentru persoanele juridice, valoarea impozabilă a clădirilor este valoarea de la 31 decembrie a

anului anterior celui pentru care se datorează impozitul/taxa şi poate fi:

ultima valoare impozabilă înregistrată în evidenţele organului fiscal;12

valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate

cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local până la

data de 31 martie din anul de referinţă;

valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în cursul anului fiscal

anterior;

valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul

clădirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior; în cazul clădirilor care sunt finanţate în baza unui

contract de leasing financiar, valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat

în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;

în cazul clădirilor pentru care se datorează taxa pe clădiri, valoarea înscrisă în contabilitatea

proprietarului clădirii şi menţionată în contractul de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă, după

caz.

Valoarea impozabilă a clădirilor deţinute de o persoană juridică se actualizează o dată la 3 ani pe

baza unui raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de

evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, care trebuie depus la organul fiscal local până la data

de 31 martie a anului de referinţă. Fac excepţie clădirile care aparţin persoanelor juridice fată de care a fost

pronunţată o hotărâre definitivă de declanşare a procedurii falimentului.

Aspecte comune în stabilirea valorii impozabile a clădirilor:

■ Valoarea impozabilă stabilită pe baza rapoartelor de evaluare este un tip al valorii determinat

estimat în scopul impozitării clădirilor nerezidenţiale deţinute de persoane fizice sau juridice şi a clădirilor

rezidenţiale deţinute de persoane juridice, în care abordarea prin cost este obligatorie şi este stabilită de un

evaluator autorizat ANEVAR pe baza Ghidului de evaluare GEV 500 - Determinarea valorii impozabile a

clădirilor, aprobat prin Hotărârea nr. 3/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din
12 decembrie 2017.

Această valoare nu include TVA şi reflectă valoarea clădirii la data de 31 decembrie a anului anterior

anului de referinţă numai în scop fiscal, nereprezentând „valoarea de piaţă" sau „valoarea justă" definite ca

tipuri de evaluare a valorii în standardele de evaluare în vigoare, respectiv în reglementările contabile

conforme cu directivele europene şi în standardele internaţionale de audit (spre exemplu, standardul SEV

300 - Evaluări pentru raportarea financiară IVS 300). Din acest motiv, valoarea impozabilă stabilită pe baza

unui raport de evaluare nu poate fi înregistrată în contabilitate, ea neputând înlocui reevaluarea clădirilor la

sfârşitul exerciţiului financiar, ca tratamentul contabil alternativ al imobilizărilor în situaţiile financiare

anuale conform secţiunii 3.4 „Evaluarea alternativă la valoarea justă" din Reglementările contabile privind

situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, aprobate prin O.M.F.P. nr.

1.802/2014.

Valoarea impozabilă a clădirii va fi considerată cea care rezultă din raportul de evaluare, chiar şi în

cazul în care clădirea pentru care s-a întocmit raportul a fost finalizată sau dobândită în anul anterior anului

de referinţă.

În vederea stabilirii impozitului pe clădiri, rapoartele de evaluare se depun în copie, la organul fiscal

local, ca anexă la declaraţia contribuabilului, până la primul termen de plată din anul de referinţă şi trebuie să

conţină dovada că rezultatele evaluării au fost înregistrate în baza de date cuprinzând valorile impozabile ale

clădirilor (BIF), gestionată de ANEVAR. Aceste rapoarte pot fi verificate de autorităţile locale în

conformitate cu standardele de evaluare în vigoare la data evaluării.

■ Valoarea impozabilă stabilită pe baza valorii finale a lucrărilor de construcţii, în cazul

clădirilor noi, este valoarea declarată de contribuabili cu prilejul regularizării taxei pentru eliberarea

autorizaţiei de construire, la terminarea lucrărilor, valoare care include instalaţiile aferente şi nu include TVA.

În cazul persoanelor fizice, valoarea finală a lucrărilor de construcţii nu poate fi mai mică decât

valoarea impozabilă a clădirii determinată pe baza suprafeţei construite şi valorii impozabile unitare în

funcţie de tipul clădirii şi dotarea cumulativă sau nu cu cele patru categorii de instalaţii.13

■ Valoarea impozabilă stabilită pe baza valorii de tranzacţie este valoarea aferentă clădirii, aşa

cum rezultă ea din actele prin care se dobândeşte/ înstrăinează dreptul de proprietate.

În orice acte prin care se dobândeşte/înstrăinează dreptul de proprietate asupra unei clădiri se

menţionează, în mod obligatoriu, valoarea de achiziţie a acesteia, precum şi suprafaţa construită desfăşurată a

clădirii. Conform pct. 192 din Reglementările contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi

situaţiile financiare anuale consolidate, aprobate prin O.M.F.P. nr. 1.802/2014, terenurile şi clădirile sunt

active separabile şi sunt contabilizate separat, chiar atunci când sunt achiziţionate împreună, motiv pentru
care în actele prin care se transferă dreptul de proprietate asupra unei clădiri este obligatoriu ca valoarea

tranzacţiei să fie departajată în valoarea aferentă clădirii şi valoarea aferentă terenului achiziţionat împreună

cu clădirea respectivă.

În cazul în care, în actul de transfer de proprietate, valoarea clădirii nu este evidenţiată distinct de

valoarea terenului, valoarea impozabilă a clădirii este considerată valoarea totală a tranzacţiei menţionată în

actul respectiv.

Stabilirea cotelor de impozit pe clădiri

Cotele de impozit pentru determinarea impozitului pe clădiri sunt diferenţiate în funcţie de calitatea

proprietarului, destinaţia clădirilor, momentul ultimei evaluări fiscale şi de hotărârile consiliilor locale pentru

stabilirea cotelor, în cazul în care aceste cote sunt stabilite în Codul fiscal sub formă de interval. Sintetic,

cotele de impozit sunt cele din tabelul următor:

Calitatea

proprietarului Cota de impozit Categoria clădirii

persoană fizică

0,08% -0,2%

rezidenţială

cu destinaţie mixtă, la adresa clădirii fiind înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară

nici o activitate economică

cu destinaţie mixtă, dar fără evidenţierea distinctă a suprafeţelor, la adresa clădirii fiind

înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nici o activitate economică

0,2% -1,3%

nerezidenţială, dobândită în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

nerezidenţială, construită în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

nerezidenţială, evaluată în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

cu destinaţie mixtă, dar fără evidenţierea distinctă a suprafeţelor, la adresa clădirii fiind

înregistrat un domiciliu fiscal la care se desfăşoară o activitate economică, iar cheltuielile cu

utilităţile sunt înregistrate în sarcina persoanei care desfăşoară activitatea economică

2%

nerezidenţială, nedobândită în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

nerezidenţială, neconstruită în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

nerezidenţială, neevaluată în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă

0,4% nerezidenţială, utilizată pentru activităţi din domeniul agricol

persoană

juridică

0,08% - 0,2% rezidenţială

0,2% -1,3% nerezidenţială, dobândită, construită sau evaluată în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă

5% nerezidenţială, neevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă

0,4% nerezidenţială, utilizată pentru activităţi din domeniul agricol

La aceste cote, de impozit consiliile locale pot stabili suplimentar şi cote adiţionale de impozit, fără a

depăşi 50% faţă de nivelurile maxime stabilite prin Titlul IX din Codul fiscal.

Pentru clădirile neîngrijite, consiliile locale pot majora impozitul pe clădiri cu până la 500%, pe bază

de hotărâre cu caracter individual.

Prin clădiri neîngrijite se înţelege clădirile aflate în stare avansată de degradare, în stare de paragină,

insalubre, cu faţade nereparate, necurăţate, netencuite sau nezugrăvite, cu geamuri sparte sau în alte situaţii

de asemenea natură.

Procedura de aplicare a majorării impozitului pentru clădirile neîngrijite este prevăzută în normele de

aplicare a Codului fiscal şi poate fi detaliată prin hotărârile consiliilor locale.14

Din punctul de vedere al impozitării, clădirile cu destinaţie mixtă sunt tratate astfel:

impozitul se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop

rezidenţial cu impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial;

dacă la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nici o activitate

economică, atunci impozitul este similar unei clădiri rezidenţiale, indiferent dacă suprafeţele folosite în scop

rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial pot sau nu pot fi evidenţiate distinct;

dacă la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care se desfăşoară activitatea

economică, iar cheltuielile cu utilităţile sunt înregistrate în sarcina persoanei care desfăşoară activitatea

economică, atunci impozitul este similar unei clădiri nerezidenţiale, dacă suprafeţele folosite în scop

rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial nu pot fi evidenţiate distinct.

Determinarea impozitului/taxei pe clădiri

Impozitul pe clădiri este anual, fiind datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în

proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

Clădirile dobândite în cursul anului se impun începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, iar

pentru anul dobândirii se aplică următoarele reguli:

pentru clădirile existente, impozitul pe clădiri rămâne în sarcina persoanei care înstrăinează

clădirea şi care a deţinut dreptul de proprietate asupra clădirii la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior
anului în care se înstrăinează;

pentru clădirile nou-construite nu se datorează impozit pe clădiri în anul construirii.

în cazul clădirilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar, pe întreaga durată a

contractelor se aplică următoarele reguli:

locatarul datorează impozitul pe clădiri, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în

care a fost încheiat contractul; dacă respectivul contract încetează prin reziliere, impozitul este datorat de

locatar până la data de 31 decembrie a anului în care clădirea a reintrat în posesia locatorului;

locatorul datorează impozitul pe clădiri începând cu data de 1 ianuarie a anului următor încheierii

procesului-verbal de predare a bunului sau a altor documente similare care atestă intrarea bunului în posesia

sa ca urmare a rezilierii contractului de leasing.

în cazul clădirilor care fac obiectul contractelor de fiducie, impozitul se datorează de către

fiduciar începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost încheiat contractul de fiducie.

Orice modificare de natură să conducă la modificarea impozitului pe clădiri se aplică începând cu

data de 1 ianuarie a anului următor când a intervenit modificarea

respectivă, şi anume:

• în cazul extinderii, îmbunătăţirii, desfiinţării parţiale sau al altor modificări aduse unei clădiri

existente, inclusiv schimbarea integrală sau parţială a folosinţei, dacă acestea au condus la modificarea

valorii impozabile a clădirii cu mai mult de 25%;

• în cazul în care se constată diferenţe între suprafeţele înscrise în actele de proprietate ale clădirilor

şi situaţia reală rezultată din măsurătorile cadastrale concretizate într-o lucrare de cadastru înregistrată la

organul fiscal local, ca anexă la declaraţia fiscală, precum şi în registrul agricol şi în cartea funciară;

• în cazul desfiinţării, demolării sau distrugerii totale sau parţiale a unei clădiri, inclusiv în situaţia în

care operaţiunile au fost efectuate fără autorizaţie de desfiinţare;

• în cazul în care rangul localităţii şi zonarea în interiorul localităţii s-au modificat.

Taxa pe clădiri este anuală şi se datorează lunar, pe perioada valabilităţii contractului prin care se

constituie dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă, respectiv:

în cazul contractelor încheiate pe perioade mai mari de o lună:

- proporţional cu numărul de luni întregi pentru care s-a constituit dreptul de concesiune, închiriere,

administrare sau folosinţă;

- proporţional cu numărul de zile din luna respectivă, pentru fracţiunile mai mici de o lună;

în cazul contractelor încheiate pe perioade mai mici de o lună:15

- proporţional cu numărul de zile sau de ore din contract.

Clădiri scutite de impozit/taxă:

a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale,

cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în

relaţie cu persoane juridice de drept public;

b) clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în

folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a

acestora;

c) clădirile aflate în proprietatea fundaţiilor înfiinţate prin testament constituite, conform legii, cu

scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter

umanitar, social şi cultural;

d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase

recunoscute oficial, asociaţiilor religioase şi componentelor locale ale acestora, precum şi casele parohiale,

cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice;

e) clădirile funerare din cimitire şi crematorii;

f) clădirile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau particular,

autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi

economice care generează alte venituri decât cele din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari,

elevi sau studenţi şi cazarea acestora, precum şi clădirile utilizate de către creşe, astfel cum sunt definite şi

funcţionează potrivit Legii nr. 263/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea creşelor, cu

modificările şi completările ulterioare;

g) clădirile unei instituţii sau unităţi care funcţionează sub coordonarea Ministerului Educaţiei şi

Cercetării Ştiinţifice sau a Ministerului Tineretului şi Sportului, precum şi clădirile federaţiilor sportive

naţionale, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

h) clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice;

i) clădirile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele utilizate de

incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;

j) clădirile care sunt afectate activităţilor hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice,

oceanografice, de îmbunătăţiri funciare şi de intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor, precum şi clădirile

din porturi şi cele afectate canalelor navigabile şi staţiilor de pompare aferente canalelor, cu excepţia

încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

k) clădirile care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje şi

tuneluri şi care sunt utilizate pentru exploatarea acestor construcţii, cu excepţia încăperilor care sunt folosite
pentru alte activităţi economice;

l) clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau infrastructurii metroului;

m) clădirile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de Academia Română, în calitate

de fondator unic, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

n) clădirile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea

legislaţiei în materia ajutorului de stat;

o) clădirile care sunt utilizate ca sere, solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri

şi/sau pătule pentru depozitarea şi conservarea cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru

alte activităţi economice;

p) clădirea folosită ca domiciliu şi/sau alte clădiri aflate în proprietatea sau coproprietatea

persoanelor prevăzute la art. 2 lit. a), c)-e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2006 pentru

recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia

şi urmaşilor celui decedat, aprobată cu modificări prin Legea nr. 111/2007, cu modificările şi completările ulterioare

q) clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome "Administraţia

Patrimoniului Protocolului de Stat", cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

r) clădirile aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război şi a

văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război;

s) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art.

1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor

fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare;

t) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor cu handicap

grav sau accentuat şi a persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, respectiv a reprezentanţilor legali ai

minorilor cu handicap grav sau accentuat şi ai minorilor încadraţi în gradul I de invaliditate;

u) clădirile aflate în proprietatea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din

România, cu statut de utilitate publică, precum şi cele închiriate, concesionate sau primite în administrare ori

în folosinţă de acestea de la o instituţie sau o autoritate publică, cu excepţia încăperilor care sunt folosite

pentru activităţi economice;

v) clădirile destinate serviciului de apostilă şi supralegalizare, cele destinate depozitării şi

administrării arhivei, precum şi clădirile afectate funcţionării Centrului Naţional de Administrare a

Registrelor Naţionale Notariale;

w) clădirile deţinute sau utilizate de către întreprinderile sociale de inserţie.

Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care sunt utilizate pentru

prestarea de servicii turistice cu caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni în cursul unui an

calendaristic, se reduce cu 50%. Reducerea se aplică în anul fiscal următor celui în care este îndeplinită

această condiţie.

Scutiri sau reduceri de impozit/taxă:

Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe clădiri datorate

pentru următoarele clădiri:

a) clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice,

muzee ori case memoriale;

b) clădiri pentru care s-a instituit un regim de protecţie, altele decât monumentele istorice, amplasate

în zone de protecţie ale monumentelor istorice şi în zonele construite protejate;

c) clădirile utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizaţii neguvernamentale şi

întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale;

d) clădirile utilizate de organizaţii nonprofit folosite exclusiv pentru activităţile fără scop lucrativ;

e) clădirile restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;

f) clădirile retrocedate potrivit art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de

interes public;

g) clădirile restituite potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale din România, republicată, pentru perioada pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes

public;

h) clădirea nouă cu destinaţie de locuinţă, realizată în condiţiile Legii locuinţei nr. 114/1996,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi clădirea cu destinaţie de locuinţă, realizată

pe bază de credite, în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investiţiilor

pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin 17

Legea nr. 82/1995, cu modificările şi completările ulterioare. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit

nu se aplică noului proprietar al acesteia;

i) clădirile afectate de calamităţi naturale, pentru o perioadă de până la 5 ani, începând cu 1 ianuarie
a anului în care s-a produs evenimentul;

j) clădirea folosită ca domiciliu şi/sau alte clădiri aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor

prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările

ulterioare;

k) clădirea folosită ca domiciliu, aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor ale căror

venituri lunare sunt mai mici decât salariul minim brut pe ţară ori constau în exclusivitate din indemnizaţie

de şomaj sau ajutor social;

l) clădirile aflate în proprietatea operatorilor economici, în condiţiile elaborării unor scheme de ajutor

de stat/de minimis având un obiectiv prevăzut de legislaţia în domeniul ajutorului de stat;

m) clădirile la care proprietarii au executat pe cheltuială proprie lucrări de intervenţie pentru

creşterea performanţei energetice, pe baza procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, întocmit în

condiţiile legii, prin care se constată realizarea măsurilor de intervenţie recomandate de către auditorul

energetic în certificatul de performanţă energetică sau, după caz, în raportul de audit energetic, astfel cum

este prevăzut în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009 privind creşterea performanţei energetice a

blocurilor de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 158/2011, cu modificările şi

completările ulterioare;

n) clădirile unde au fost executate lucrări în condiţiile Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a

calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, cu modificările şi completările ulterioare;

o) clădirile persoanelor care domiciliază şi locuiesc efectiv în unele localităţi din Munţii Apuseni şi

în Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării", în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 27/1996 privind

acordarea unor facilităţi persoanelor care domiciliază sau lucrează în unele localităţi din Munţii Apuseni şi în

Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării", republicată, cu modificările ulterioare;

p) clădirile deţinute de cooperaţiile de consum sau meşteşugăreşti şi de societăţile cooperative

agricole, în condiţiile elaborării unor scheme de ajutor de stat/de minimis având un obiectiv prevăzut de

legislaţia în domeniul ajutorului de stat;

r) clădirile deţinute de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară.

Calculul impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice

1.Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice,

impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08%-0,2%, asupra valorii

impozabile a clădirii. Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul

municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

2.Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulţirea suprafeţei construite
desfăşurate a acesteia, exprimată în metri pătraţi, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în

lei/mp, din tabelul următor:

Tipul clădirii

Valoarea impozabilă

- lei/m2 -

Cu instalații de apă,

canalizare, electrice și

încălzire (condiții

cumulative)

Farainstalații de apă,

canalizare, electrice și

încălzire

A. Clădire cu cadre din beton armat sau cu pereți exteriori

din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în

urma unui tratament termic și/sau chimic

1.000 60018

B. Clădire cu pereții exteriori din lemn, din piatră naturală,

din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale

nesupuse unui tratament termic și/sau chimic

300 200

C. Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereți

exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale

rezultate în urma unui tratament termic și/sau chimic

200 175

D. Clădire-anexă cu pereții exteriori din lemn, din piatră

naturală, din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte

materiale nesupuse unui tratament termic și/sau chimic

125 75

E. În cazul contribuabilului care deține la aceeași adresă

încăperi amplasate la subsol, demisol și/sau la mansardă,

utilizate ca locuință, în oricare dintre tipurile de clădiri

prevăzute la lit. A - D
75% din suma care s-ar

aplica clădirii

75% din suma care s-ar

aplica clădirii

F. În cazul contribuabilului care deține la aceeași adresă

încăperi amplasate la subsol, la demisol și/sau la mansardă,

utilizate în alte scopuri decât cel de locuință,

în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A - D

50% din suma care s-ar

aplica clădirii

50% din suma care s-ar

aplica clădirii

3. In cazul unei clădiri care are pereții exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii

impozabile a clădirii se identifică în tabelul de mai sus valoarea impozabilă corespunzătoare materialului cu

ponderea cea mai mare.

4. Suprafața construită desfășurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor

tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol sau la mansardă,

exceptând suprafețele podurilor neutilizate ca locuință, ale scărilor și teraselor neacoperite.

5.Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci

suprafața construită desfășurată a clădirii se determină prin înmulțirea suprafeței utile a clădirii cu un

coeficient de transformare de 1,4.

6.Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcție de rangul localității și zona în care este

amplasată clădirea, prin înmulțirea valorii determinate conform punctelor 2 - 5 cu coeficientul de corecție

corespunzător, prevăzut în tabelul următor:

Zona în cadrul localității Rangul localității

0 I II III IV V

A 2,60 2,50 2,40 2,30 1,10 1,05

B 2,50 2,40 2,30 2,20 1,05 1,00

C 2,40 2,30 2,20 2,10 1,00 0,95

D 2,30 2,20 2,10 2,00 0,95 0,90

7. În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente,

coeficientul de corecție prevăzut la punctul 6 se reduce cu 0,10.

8. Valoarea impozabilă a clădirii, determinată în urma aplicării prevederilor punctelor 1 - 8, se

reduce în funcție de anul terminării acesteia, după cum urmează:19

a) cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de 1 ianuarie a anului fiscal

de referință;

b) cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani și 100 de ani inclusiv, la data

de 1 ianuarie a anului fiscal de referință;

c) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani și 50 de ani inclusiv, la data de

1 ianuarie a anului fiscal de referință.

9. În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de renovare majoră, din punct de vedere fiscal,

anul terminării se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care a fost efectuată recepția la

terminarea lucrărilor. Renovarea majoră reprezintă acțiunea complexă care cuprinde obligatoriu lucrări de

intervenție la structura de rezistență a clădirii, pentru asigurarea cerinței fundamentale de rezistență mecanică

și stabilitate, prin acțiuni de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, precum și,

după caz, alte lucrări de intervenție pentru menținerea, pe întreaga durată de exploatare a clădirii, a celorlalte

cerințe fundamentale aplicabile construcțiilor, conform legii, vizând, în principal, creșterea performanței

energetice și a calității arhitectural-ambientale și funcționale a clădirii. Anul terminării se actualizează în

condițiile în care, la terminarea lucrărilor de renovare majoră, valoarea clădirii crește cu cel puțin 50% față

de valoarea acesteia la data începerii executării lucrărilor.

Calculul impozitului pe clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice

1. Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se

calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii care poate fi:

a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani

anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință;

b) valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani

anteriori anului de referință;

c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul

clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință.

2. Cota impozitului pe clădiri se stabilește prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului

București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

3. Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru activități

din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii

impozabile a clădirii.
4. În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor punctului 1, impozitul

se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform Calculului

impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 9.

Calculul impozitului pe clădirile cu destinație mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice

1. În cazul clădirilor cu destinație mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul se

calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafața folosită în scop rezidențial conform

Calculului impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 9, cu

impozitul determinat pentru suprafața folosită în scop nerezidențial, conform Calculului impozitului pe

clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 4.

2. În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfășoară nicio

activitate economică, impozitul se calculează conform Calculului impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate

în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 9.

3. Dacă suprafețele folosite în scop rezidențial și cele folosite în scop nerezidențial nu pot fi

evidențiate distinct, se aplică următoarele reguli:

a) În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfășoară nicio

activitate economică, impozitul se calculează conform Calculului impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate

în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 9;20

b) În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care se desfășoară

activitatea economică, iar cheltuielile cu utilitățile sunt înregistrate în sarcina persoanei care desfășoară

activitatea economică, impozitul pe clădiri se calculează conform prevederilor Calculului impozitului pe

clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, punctele 1 – 4.

Calculul impozitului/taxei pe clădirile deținute de persoanele juridice:

1. Pentru clădirile rezidențiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii

impozabile a clădirii.

2. Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv, asupra

valorii impozabile a clădirii.

3. Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice, utilizate

pentru activități din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4%

asupra valorii impozabile a clădirii.

4. În cazul clădirilor cu destinație mixtă aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul se

determină prin însumarea impozitului calculat pentru suprafața folosită în scop rezidențial conform punctului

1, cu impozitul calculat pentru suprafața folosită în scop nerezidențial, conform punctului 2 sau 3.

5. Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor aflate în proprietatea

persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului anterior celui pentru care se datorează

impozitul/taxa și poate fi:

a) ultima valoare impozabilă înregistrată în evidențele organului fiscal;

b) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu

standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;

c) valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în cursul anului fiscal

anterior;

d) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul

clădirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior;

e) În cazul clădirilor care sunt finanțate în baza unui contract de leasing financiar, valoarea rezultată

dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a

bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;

f) În cazul clădirilor pentru care se datorează taxa pe clădiri, valoarea înscrisă în contabilitatea

proprietarului clădirii și comunicată concesionarului, locatarului, titularului dreptului de administrare sau de

folosință, după caz.

6. Valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a

clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în

vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință.

7. Prevederile punctului 6 nu se aplică în cazul clădirilor care aparțin persoanelor față de care a fost

pronunțată o hotărâre definitivă de declanșare a procedurii falimentului.

8. În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani

anteriori anului de referință, cota impozitului/taxei pe clădiri este 5%.

9. În cazul în care proprietarul clădirii pentru care se datorează taxa pe clădiri nu a actualizat

valoarea impozabilă în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, diferența de taxă față de cea stabilită

conform punctului 1 sau 2, după caz, va fi datorată de proprietarul clădirii.

10. Cota impozitului/taxei pe clădiri prevăzută la punctul 1 și 2 se stabilește prin hotărâre a

consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al

Municipiului București.21

Plata impozitului/taxei pe clădiri

1. Impozitul pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30

septembrie, inclusiv.

2. Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili,

până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a

consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al

Municipiului București.

3. Impozitul pe clădiri, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, de până la 50 lei inclusiv,

se plătește integral până la primul termen de plată.

4. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe clădiri amplasate pe raza aceleiași

unități administrativ-teritoriale, prevederile punctului 2 și 3 se referă la impozitul pe clădiri cumulat.

5. În cazul contractelor de concesiune, închiriere, administrare sau folosință, care se referă la

perioade mai mari de o lună, taxa pe clădiri se plătește lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

fiecărei luni din perioada de valabilitate a contractului, de către concesionar, locatar, titularul dreptului de

administrare sau de folosință.

6. În cazul contractelor care se referă la perioade mai mici de o lună, persoana juridică de drept

public care transmite dreptul de concesiune, închiriere, administrare sau folosință colectează taxa pe clădiri

de la concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosință și o varsă lunar, până la data de

25 inclusiv a lunii următoare fiecărei luni din perioada de valabilitate a contractului

Obiectul impunerii:

Impozitul pe teren se datorează pentru suprafeţele de teren deţinute în proprietate sau pe care sunt utilizate în calitate de
fiduciar în baza unui contract de fiducie ori de locatar în baza unor contracte de leasing financiar, indiferent dacă sunt
amplasate în intravilanul sau extravilanul localităţilor, ţinând seama de rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona
şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrărilor făcute de consiliile locale. Taxa pe teren se datorează în condiţii
similare impozitului pe teren, dacă sunt concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, terenuri aflate
în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale şi folosite pentru activităţi economice sau
agrement, indiferent dacă, ulterior, dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă asupra terenurilor este transmis
altor persoane. Taxa pe teren se stabileşte proporţional cu perioada pentru care este constituit dreptul de concesiune,
închiriere, administrare ori folosinţă, iar pe perioada în care pentru un teren se plăteşte taxa pe teren, nu se datorează
impozitul pe teren.

Baza impozabilă

Impozitul/taxa pe teren este stabilit în sumă fixă pe unitatea de suprafaţă, calculându-se pe baza

următoarelor elemente:

suprafaţa terenului exprimată în hectare sau transformată în metri pătraţi, înscrisă în actele de

proprietate sau corespunzătoare situaţiei reale, dovedită cu lucrări tehnice de cadastru, dacă se constată

diferenţe între suprafaţa înscrisă în actele de proprietate şi situaţia reală rezultată din măsurătorile cadastrale,
după caz;

amplasarea în intravilanul/extravilanul localităţilor,

pentru terenurile amplasate în intravilan:

a) terenuri înregistrate în registrul agricol la categoria de folosinţă „terenuri cu construcţii", precum

şi terenuri înregistrate la o altă categorie de folosinţă decât cea de „terenuri cu construcţii" în suprafaţă de 22

până la 400 m2

, inclusiv pe bază de zone în cadrul localităţii (A, B, C şi D) diferenţiate pe ranguri de

localităţi (0, I, II, III IV şi V);

pentru terenurile înregistrate la o altă categorie de folosinţă decât cea de „terenuri cu construcţii"

în suprafaţă de peste 400 m2 pe bază de categorii de folosinţă diferenţiate pe zone în cadrul localităţii (A, B,

C şi D) şi prin aplicarea coeficienţilor de corecţie specifici, diferenţiaţi pe ranguri de localităţi 8,00 pentru

localităţi urbane de rangul II; 3,00 pentru localităţile urbane de rangul III; 1,10 pentru localităţile rurale de

rangul IV; 1,00 pentru localităţile rurale de rangul V;

pentru terenurile amplasate în extravilan pe bază de categorii de folosinţă identificate prin literele

A, B, C şi D şi prin aplicarea coeficienţilor de corecţie diferenţiaţi pe ranguri de localităţi şi zone din cadrul

localităţilor, aplicabili în cazul determinării valorii impozabile a clădirilor aparţinând persoanelor fizice.

Persoanele juridice care deţin terenuri amplasate în intravilan, înregistrate în registrul agricol la altă

categorie de folosinţă decât cea de „terenuri cu construcţii" datorează impozit similar terenurilor amplasate în

extravilan corespunzătoare categoriei de folosinţă respective dacă îndeplinesc următoarele condiţii

cumulative:

au prevăzut în statut, ca obiect de activitate, agricultură;

au înregistrate, în anul în curs, în evidenţa contabilă documente privind veniturile şi cheltuielile

din desfăşurarea activităţii de agricultură, cum sunt: facturi privind procurarea de seminţe, facturi privind

aprovizionarea cu combustibil, cheltuieli ce salarizarea personalului, facturi privind vânzarea de produse

agricole etc.

Începând cu anul 2016 se datorează impozit/taxă pe teren şi pentru suprafeţele de teren acoperite de

clădiri, respectiv pentru suprafaţa construită la sol a clădirilor.

Pentru terenurile neîngrijite situate în intravilan, consiliile locale pot majora impozitul pe teren cu

până la 500%, pe bază de hotărâre cu caracter individual.

Prin terenuri neîngrijite se înţelege terenurile aflate în stare de paragină, acoperite de buruieni,

părăsite/abandonate, insalubre, neefectuarea curăţeniei în curţi, cu împrejurimi neîntreţinute/nereparate sau

alte situaţii de asemenea natură.

Pentru terenurile agricole nelucrate timp de 2 ani consecutiv, consiliile locale pot majora impozitul

pe teren cu pana la 500%, pe bază de hotărâre cu caracter individual.

Prin terenuri agricole nelucrate se înţelege terenurile care, în fapt, nu sunt utilizate/

exploatate/lucrate/întreţinute potrivit categoriei de folosinţă cu care figurează terenurile înregistrate în

registrul agricol: arabil, păşuni, fâneţe, vii şi livezi.

Procedura de aplicare a majorării impozitului pentru terenurile neîngrijite sau terenurile agricole

nelucrate este prevăzută în normele de aplicare a Codului fiscal şi detaliată prin hotărârile consiliilor locale.

Determinarea impozitului/taxei pe teren

Impozitul pe teren este anual, fiind datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate terenul la data de 31
decembrie a anului fiscal anterior. Terenurile dobândite în cursul anului se impun, începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor, iar pentru anul dobândirii impozitul se datorează de către persoana care înstrăinează terenul. În cazul terenurilor care
fac obiectul contractelor de leasing financiar, pe întreaga durată a contractelor se aplică următoarele reguli:

locatarul datorează impozitul pe teren, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a fost încheiat contractul;
dacă respectivul contract încetează prin reziliere, impozitul este datorat de locatar până la data de 31 decembrie a anului în
care terenul a reintrat în posesia locatorului;

locatorul datorează impozitul pe teren începând cu data de 1 ianuarie a anului următor încheierii procesului-verbal de predare
a bunului sau a altor documente similare care atestă intrarea bunului în posesia sa ca urmare a rezilierii contractului de leasing,
în cazul terenurilor care fac obiectul contractelor de fiducie, impozitul se datorează de către fiduciar începând cu data de întâi a
lunii următoare celei în care a fost încheiat contractul de fiducie.

Orice modificare de natură să conducă la modificarea impozitului pe teren se aplică începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor când a intervenit modificarea respectivă, şi anume:

în cazul schimbării categoriei de folosinţă a terenului;

în cazul în care se constată diferenţe între suprafeţele înscrise în actele de proprietate ale terenurilor şi situaţia reală rezultată
din măsurătorile cadastrale concretizate într-o lucrare de cadastru înregistrată la organul fiscal local, ca anexă la declaraţia
fiscală, precum şi în registrul agricol şi în cartea funciară;

în cazul în care rangul localităţii şi zonarea în interiorul localităţii s-au modificat în cursul anului. Taxa pe teren este anuală şi se
datorează lunar, pe perioada valabilităţii contractului prin care se constituie dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori
folosinţă, în cazul contractelor care prevăd perioade mai mici de un an, taxa se datorează proporţional cu intervalul de timp
pentru care s-a transmis dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă

Terenuri scutite de impozit/taxă:

a) terenurile aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativteritoriale, cu excepţia suprafeţelor
folosite pentru activităţi economice sau agrement;

b) terenurile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz,
instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie aacestora;

c) terenurile fundaţiilor înfiinţate prin testament, constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de
cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural;

d) terenurile aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale
acestora, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice;

e) terenurile aparţinând cimitirelor şi crematoriilor;

f) terenurile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze
provizoriu ori acreditate, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri
decât cele din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari, elevi sau studenţi şi cazarea acestora, precum şi clădirile
utilizate de către creşe, astfel cum sunt definite şi funcţionează potrivit Legii nr. 263/2007, cu modificările şi completările
ulterioare;

g) terenurile unităţilor sanitare publice, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;

h) terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor
navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară;

i) terenurile folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care
contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie

definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local,
în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului;

j) terenurile degradate sau poluate, incluse în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestora;

k) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură;

l) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri principale administrate de Compania
Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum şi terenurile ocupate
de piste şi terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;

m) terenurile pe care sunt amplasate elementele infrastructurii feroviare publice, precum şi cele ale metroului

n) terenurile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele utilizate de incubatoarele de afaceri, cu
respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;

o) terenurile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea legislaţiei în materia
ajutorului de stat;

p) terenurile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de Academia Română, în calitate de fondator unic, cu
excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

q) terenurile instituţiilor sau unităţilor care funcţionează sub coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice sau a
Ministerului Tineretului şi Sportului, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice;

r) terenurile aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război şi a văduvelor nerecăsătorite
ale veteranilor de război;

s) terenul aferent clădirii de domiciliu, aflat în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 al Decretului-lege
nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările
ulterioare;

t) terenul aferent clădirii de domiciliu, aflat în proprietatea sau coproprietatea persoanelor cu handicap grav sau accentuat şi a
persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, respectiv a reprezentanţilor legali ai minorilor cu handicap grav sau accentuat
şi ai minorilor încadraţi în gradul I de invaliditate;

u) terenurile aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 2 lit. a), c)-e) dinOrdonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 82/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

v) terenurile destinate serviciului de apostilă şi supralegalizare, cele destinate depozitării şi administrării arhivei, precum şi
terenurile afectate funcţionării Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale;
w) suprafeţele de fond forestier, altele decât cele proprietate publică, pentru care nu se reglementează procesul de producţie
lemnoasă, cele certificate, precum şi cele cu arborete cu vârsta de până la 20 de ani;

x) terenurile deţinute sau utilizate de către întreprinderile sociale de inserţie;

y) terenurile aflate în proprietatea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cu statut de
utilitate publică, precum şi cele închiriate, concesionate sau primite în administrare ori în folosinţă de acestea de la o instituţie
sau o autoritate publică, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

Impozitul pe terenurile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care sunt utilizate pentru prestarea de servicii
turistice cu caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic, se reduce cu 50%.

Scutiri sau reduceri de impozit/taxă:

Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren datorate pentru:

a) terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;

b) terenul aferent clădirilor retrocedate potrivit art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;

c) terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, pe
durata pentru care proprietarul menţine afectaţiunea de interes public;

d) terenurile utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizaţii neguvernamentale şi întreprinderi sociale ca
furnizori de servicii sociale;

e) terenurile utilizate de organizaţii nonprofit folosite exclusiv pentru activităţile fără scop lucrativ;

f) terenurile aparţinând asociaţiilor şi fundaţiilor folosite exclusiv pentru activităţile fără scop lucrativ;

g) terenurile afectate de calamităţi naturale, pentru o perioadă de până la 5 ani;

h) terenurile aferente clădirii de domiciliu şi/sau alte terenuri aflate în proprietatea sau coproprietatea

persoanelor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi

completările ulterioare;

i) suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric;

j) terenurile aflate în proprietatea persoanelor ale căror venituri lunare sunt mai mici decât salariul

minim brut pe ţară ori constau în exclusivitate din indemnizaţie de şomaj sau ajutor social;

k) terenurile aflate în proprietatea operatorilor economici, în condiţiile elaborării unor scheme de

ajutor de stat/de minimis având un obiectiv prevăzut de legislaţia în domeniul ajutorului de stat;

l) terenurile din extravilan situate în situri arheologice înscrise în Repertoriul Arheologic Naţional

folosite pentru păşunat;

m) terenurile persoanelor care domiciliază şi locuiesc efectiv în unele localităţi din Munţii Apuseni

şi în Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării", în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 27/1996, republicată,

cu modificările ulterioare;

n) terenurile extravilane situate în arii naturale protejate supuse unor restricţii de utilizare;
o) terenul situat în extravilanul localităţilor, pe o perioadă de 5 ani ulteriori celui în care proprietarul

efectuează intabularea în cartea funciară pe cheltuială proprie;

p) suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric şi protejate;

q) terenurile, situate în zonele de protecţie ale monumentelor istorice şi în zonele protejate;

r) suprafeţele terenurilor afectate de cercetările arheologice, pe întreaga durată a efectuării

cercetărilor

Calculul impozitului/taxei pe teren

1. Impozitul/Taxa pe teren se stabilește luând în calcul suprafața terenului, rangul localității în care

este amplasat terenul, zona și categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.

2. În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosință

terenuri cu construcții, precum și terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea

de terenuri cu construcții, impozitul/taxa pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată

în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:

. ABROGAT

3. În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de

folosință decât cea de terenuri cu construcții, pentru suprafața care depășește 400 m2

, impozitul/taxa pe teren

se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută la

punctul 4, iar acest rezultat se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător prevăzut la punctul 5.

4. Pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren, potrivit punctului 3, se folosesc sumele din tabelul următor, exprimate în lei pe
hectar:

5.Suma stabilită conform punctului 4 se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător prevăzut în următorul tabel:

6.Ca excepție de la prevederile punctului 2 - 5), în cazul contribuabililor persoane juridice, pentru terenul amplasat în intravilan,
înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, impozitul/taxa pe teren se
calculează conform prevederilor punctului 7 numai dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții: a) au prevăzut în statut,
ca obiect de activitate, agricultură; b) au înregistrate în evidența contabilă, pentru anul fiscal respectiv, venituri și cheltuieli din
desfășurarea obiectului de activitate prevăzut la lit. a).

7. În cazul unui teren amplasat în extravilan, impozitul/taxa pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului,
exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel, înmulțită cu coeficientul de corecție
corespunzător prevăzut la art. 457 alin. (6):

8. Înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului de proprietate asupra acestora,
precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face numai pe bază de documente, anexate la declarația făcută sub
semnătura proprie a capului de gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei.
9. Nivelul impozitului pe teren prevăzut la punctul 2 și 7 se stabilește prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului
București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

Plata impozitului și a taxei pe teren

1. Impozitul pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.

2. Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie
inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul
municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

3. Impozitul pe teren, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice și juridice, de până la 50 lei inclusiv, se
plătește integral până la primul termen de plată.

4. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe terenuri amplasate pe raza aceleiași unități administrativ-
teritoriale, prevederile punctului 2 și 3 se referă la impozitul pe teren cumulat.

5. În cazul contractelor de concesiune, închiriere, administrare sau folosință, care se referă la perioade mai mari de o lună, taxa
pe teren se plătește lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare fiecărei luni din perioada de valabilitate a contractului,
de către concesionar, locatar, titularul dreptului de administrare sau de folosință.

6. În cazul contractelor care se referă la perioade mai mici de o lună, persoana juridică de drept public care transmite dreptul de
concesiune, închiriere, administrare sau folosință colectează taxa pe teren de la concesionari, locatari, titularii dreptului de
administrare sau de folosință și o varsă lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare fiecărei luni din perioada de
valabilitate a contractului.

6.6. Baza de impozitare

6.6.1. Venituri impozabile şi neimpozabile

Rezultatul fiscal se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile
aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile şi deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La 7
stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul şi elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, precum şi pierderile fiscale care se
recuperează în următorii 7 ani consecutivi.

Registrul de evidenţă fiscală

În scopul determinării rezultatului fiscal, persoanele juridice trebuie să

evidenţieze în registrul de evidenţă fiscală veniturile impozabile înregistrate într-un an

fiscal, precum şi cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, în

acelaşi an fiscal, inclusiv sumele reglementate prin acte normative în vigoare.

Profitul impozabil

Veniturile totale ale persoanelor juridice reprezintă încasările totale obţinute de acestea din vânzarea producţiei realizate,
lucrărilor executate şi/sau serviciilor prestate.

Venitul total (Vt) = cantitatea de produse/lucrări executate/servicii prestate (Q) x preţul pe unitatea de măsură (p).

Vt = Q x p

Profitul (Pf) în sens general reprezintă diferenţa pozitivă dintre veniturile totale (Vt) obţinute şi cheltuielile totale (Ct) aferente
acestora.

Pf = Vt - Ct
Profitul determinat pe baza veniturilor totale (brute) şi a cheltuielilor totale (brute) reprezintă profitul total (brut), determinat
pe baza datelor din contabilitate, fără a fi afectată partea fiscală, numit şi profit contabil brut.

Veniturile totale se compun din venituri impozabile (Viz) şi venituri neimpozabile (Vniz).
Vt = Viz + Vniz

Veniturile impozabile

Veniturile impozabile sunt veniturile care sunt luate în calcul la determinarea profitului impozabil şi se obţin din vânzarea
producţiei realizate, lucrărilor executate şi/sau serviciilor prestate.

Pentru ca un venit să aibă regimul de venit impozabil trebuie să fie obţinut din exercitarea obiectului de activitate al societăţii,
iar încasarea acestuia să se realizeze pe bază de documente justificative legale.

Veniturile totale includ şi acele venituri care au trecut printr-un sistem de impozitare, care au mai fost supuse o dată impozitului
pe profit, fapt pentru care este inechitabil şi contrar principiului unicităţii impunerii.

Veniturile impozabile cuprind veniturile obţinute din orice sursă, din care se scad veniturile neimpozabile, la stabilirea profitului
impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor.

Elemente similare veniturilor:

Exemple de elemente similare veniturilor conform cu normele Codului fiscal:

a) diferenţele favorabile de curs valutar, rezultate în urma evaluării creanţelor şi datoriilor în valută, înregistrate în evidenţa
contabilă în rezultatul reportat, ca urmare a retratării sau transpunerii, potrivit reglementărilor contabile aplicabile;

b) rezervele din reevaluarea mijloacelor fixe şi a imobilizărilor necorporale;

c) rezerva legală şi rezervele reprezentând facilităţi fiscale;

d) sumele înregistrate în soldul creditor al contului "Rezultatul reportat din provizioane specifice", reprezentând rezervele
devenite impozabile;

e) sumele înregistrate în rezultatul reportat care se impozitează potrivit Codului fiscal;

f) sumele reprezentând reducerea sau anularea filtrelor prudenţiale care au fost deductibile la determinarea profitului
impozabil, în conformitate cu prevederile din Codul fiscal;

g) câştigurile legate de vânzarea sau anularea titlurilor de participare proprii dobândite/răscumpărate.

Când sunt impozitate, aceste sume sunt considerate elemente similare veniturilor şi se trec la rd. 8 din Declaraţia privind
impozitul pe profit 101 (OPANAF 3250/2015, OPANAF 3386/2016).

Veniturile înregistrate eronat sau omise se corectează prin ajustarea profitului impozabil al perioadei fiscale căreia îi aparţin şi
se depune declaraţie rectificativă pentru perioada respectivă. Dacă în urma efectuării acestei corecţii rezultă o sumă
suplimentară de plată a impozitului pe profit, atunci pentru această sumă se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere
conform legislaţiei în vigoare. Există diferenţieri între noţiunea de venituri impozabile la persoanele fizice compartiv cu
persoanele juridice. În cazul persoanelor fizice, venitul impozabil reprezintă venitul supus efectiv impozitării, prin aplicarea cotei
de impozit prevăzută de lege: impozitul = venitul impozabil x cota de impozit.

În cazul persoanelor juridice, veniturile impozabile reprezintă veniturile care:

- sunt obţinute din exercitarea obiectului de activitate;

- sunt înregistrate în contabilitate conform prevederilor legale;

- îndeplinesc condiţiile legale stabilite de Codul fiscal şi alte reglementări

pentru a fi luate în calcul la determinarea profitului impozabil.

Sunt venituri care deşi îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- sunt obţinute din exercitarea obiectului de activitate;

- sunt înregistrate în contabilitate conform prevederilor legale,

nu sunt luate în calcul la determinarea profitului impozabil, întrucât au regimul fiscal de venituri neimpozabile, venituri care nu
intră în calculul profitului neimpozabil şi implicit la calculul impozitului pe profit.

Venituri impozabile (Viz) = Veniturile totale (Vt) - veniturile neimpozabile (Vniz), astfel:

Profitul impozabil (Pfiz) = Venituri impozabile (Viz) – Cheltuielile deductibile (Cded),

Cheltuielile deductibile sunt cheltuielile care îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi scăzute (deduse) din veniturile totale în
scopul determinării profitului impozabil, a profitului din care se calculează impozitul pe profit, prin aplicarea cotei de impozit pe
profit stabilită de Codul fiscal.

Pfiz = Viz –Cded = (Vt - Vniz) - Cheltuielile nedeductibile (Cned), astfel:

Impozitul pe profit (Ipf) = Profitul impozabil (Pfiz) x Cota de impozit pe profit (CIpf)

Veniturile neimpozabile

Veniturile neimpozabile sunt veniturile scutite de impozitare şi care nu sunt luate în calcul la determinarea profitului impozabil
şi a impozitului pe profit.

Următoarele venituri sunt considerate neimpozabile la calculul rezultatului fiscal:

Dividendele primite de la o persoana juridică română Dividendul este considerat o distribuire în bani sau în natură,
efectuată de o societate către o altă persoană, juridică sau fizică, ca urmare a deţinerii unor titluri de participare la acea
societate. Dacă la data primirii dividendelor perioada minimă de deţinere de 1 an nu este îndeplinită, veniturile
respective se impozitează, iar ulterior când se împlineşte acest termen, societatea îşi recalculează impozitul pe profit,
depune o declaraţie rectificativa şi îşi recuperează impozitul. În ceea ce priveşte reţinerea impozitului pe dividendele
distribuite de către o persoană juridică română unei alte persoane juridice române există, de asemenea, două variante:
 aplicarea cotei de 5%;
 neimpunerea sumelor.
Atunci când sumele distribuite nu sunt plătite până la sfârşitul anului şi la data distribuirii dividendelor condiţia nu este
îndeplinită, se reţine impozit, iar la data plăţii acestora persoana juridică română care a distribuit dividendele poate
solicita restituirea impozitului dacă sunt respectate prevederile privind cota de participare şi durata de deţinere.
Dividendele primite de la o persoană juridică străină Sunt neimpozabile aceste sume dacă:
 persoana juridică străină este plătitoare de impozit pe profit sau a unui impozit similar impozitului pe profit,
 este situată într-un stat terţ, astfel cum acesta este definit la art. 24 alin. (5) lit. c), cu care România are
încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri,
 persoana juridică română care primeşte dividendele deţine, la persoana juridică străină din statul terţ, la
data înregistrării acestora potrivit reglementărilor contabile, pe o perioadă neîntreruptă de 1 an, minimum
10% din capitalul social al persoanei juridice care distribuie dividende.

Sunt, de asemenea, neimpozabile şi sumele de natura dividendelor primite de:

societatea-mamă, persoană juridică română, de la o filială a sa situată într-un stat membru, dacă persoana juridică română
întruneşte cumulativ următoarele condiţii:

1. plăteşte impozit pe profit, potrivit prevederilor titlului II, fără posibilitatea unei opţiuni sau exceptări;

2. deţine minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice situate într-un alt stat membru, care distribuie dividendele;

3. la data înregistrării venitului din dividende deţine participaţia minimă de 10% pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin 1 an;
societatea-mamă, persoană juridică română, prin intermediul sediului său permanent situat într-un stat membru, în cazul în
care persoana juridică română îndeplineşte cumulativ condiţiile de mai sus;sediile permanente din România ale unor persoane
juridice străine din alte state membre, societăţi-mamă, care sunt distribuite de filialele acestora situate în state membre, dacă
persoana juridică străină întruneşte, cumulativ, următoarele condiţii:

1. are una dintre formele de organizare prevăzute la anexa 1 din Titlul II din Codul fiscal;

2. în conformitate cu legislaţia fiscală a statului membru, este considerată a fi rezident al statului membru respectiv şi, în
temeiul unei convenţii privind evitarea dublei impuneri încheiate cu un stat terţ, nu se consideră că are sediul fiscal în afara
Uniunii Europene;

3. plăteşte, în conformitate cu legislaţia fiscală a unui stat membru, fără posibilitatea unei opţiuni sau exceptări, impozit pe
profit sau un impozit similar acestuia;

4. deţine minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice situate într-un alt stat membru, care distribuie dividendele;

5. la data înregistrării venitului din dividende de către sediul permanent din România, persoana juridică străină deţine
participaţia minimă de 10% pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin 1 an.

Sunt asimilate dividendelor şi nu se datorează impozit pentru următoarele distribuiri:

 titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere al asociaţilor/acţionarilor;
 dobândirea/răscumpărarea titlurilor de participare proprii care nu modifică procentul de participare al
asociaţilor/acţionarilor;
 bani sau bunuri primite de asociaţi/acţionari ca urmare a lichidării unei persoane juridice sau în urma reducerii
capitalului social constituit efectiv de către aceştia;
 prime de emisiune distribuite proporţional cu partea ce revine fiecărui asociat/ acţionar;
 distribuire de titluri de participare ca urmare a operaţiunilor de reorganizare
d) Valoarea titlurilor de participare noi sau sumele reprezentând majorarea valorii nominale a titlurilor de
participare existente
Se referă la diferenţele înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la
persoanele juridice la care se deţin titlurile de participare, precum şi diferenţele de evaluare a investiţiilor financiare
pe termen lung. Acestea sunt impozabile la data:
 transmiterii cu titlu gratuit,
 cesionării,
 retragerii capitalului social,
 lichidării societăţii la care se deţin titlurile, cu următoarele excepţii:
o venituri din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
o persoană juridică română;
o venituri din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
o persoană juridică străină situată într-un stat cu care România are
o încheiată convenţie de evitare a dublei impuneri;
o venituri din lichidarea unei persoane juridice române;
o venituri din lichidarea unei persoane juridice străine situate într-un stat
o cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri.

In urma operaţiunii de lichidare, după scăderea impozitului pe profit, veniturile repartizate persoanei juridice ca urmare a
deţinerii de părţi din capitalul social sunt venituri neimpozabile la nivelul acesteia dacă sunt îndeplinite condiţiile de deţinere şi
de timp.

d) Veniturile rezultate din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere:

 venituri din reducerea sau anularea provizioanelor care nu au fost recunoscute fiscal;
 veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;11
 venituri din restituirea ori anularea unor dobânzi şi/sau penalităţi deîntârziere;
  venituri din anularea rezervei înregistrate ca urmare a participării în natură la capitalul altei persoane
juridice;
 venituri rezultate din înregistrarea creanţelor privind impozitul pe profit amânat determinat de persoanele
juridice care au aplicat prevederile Ordinului nr. 94/2001.
e) Veniturile prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative
În vederea stabilirii profitului impozabil, veniturile neimpozabile şi cheltuielile aferente acestor venituri rezultate
din derularea unei activităţi reglementate printr-un memorandum, inclusiv cheltuielile de administrare, conducere
şi cele comune se exclud din baza de impozitare. Pentru aceasta este necesar să se ţină o evidenţă separată, pe
analitice, a veniturilor şi cheltuielilor respective. În situaţia în care evidenţa contabilă nu asigură informaţiile
necesare identificării cheltuielilor de administrare, de conducere şi alte cheltuieli comune(chirii, salarii etc.)
mărimea acestora se stabileşte proporţional cu veniturile obţinute din activităţile care fac obiectul acordului sau
memorandumului.
f) Veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investiţiilor imobiliare sau a activelor biologice rezultate din
evaluarea ulterioară la societăţile care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaţionale de
raportare financiară.
Veniturile considerate iniţial neimpozabile sunt impozitate pe măsura recunoaşterii cheltuielilor cu amortizarea
fiscală sau la momentul scăderii lor din gestiune, după caz. Referitor la activele biologice este vorba în special de IAS
41 „Agricultura" care trebuie aplicat la contabilizarea activelor biologice, a produselor agricole în momentul
recoltării etc.

g) Veniturile din impozitul pe profit amânat calculat şi înregistrat de către persoanele juridice care aplică Standardele
internaţionale de raportare financiară

h) Veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea mijloacelor fixe, terenurilor, mobilizărilor necorporale,
după caz, care compensează cheltuielile cu descreşterile anterioare aferente aceleiaşi imobilizări.

i) Sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea responsabilităţilor de financiare a gestionării deşeurilor.

j) Veniturile aferente titlurilor de plată obţinute de persoanele îndreptăţite, potrivit legii, titulari iniţiali aflaţi în evidenţa
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau moştenitorii legali ai acestora.

k) Despăgubirile primite în baza hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

l) Veniturile înregistrate printr-un sediu permanent dintr-un stat străin, în condiţiile în care se aplică prevederile convenţiei de
evitare a dublei impuneri încheiate între România şi statul străin respectiv, iar tratatul ratificat prevede ca metodă de evitare a
dublei impuneri metoda scutirii.

m) Sumele primite ca urmare a restituirii cotei-părţi din aporturile acţionarilor/ asociaţilor, cu ocazia reducerii capitalului social,
potrivit legii.

6.8. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

Activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii, inclusive a microîntreprinderilor, a devenit din ce în ce mai importantă, atât la nivelul
statelor din UE, cât şi în ţara noastră.

Astfel o microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31
decembrie a anului fiscal precedent:

a) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar în care s-au
înregistrat veniturile;

b) capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale;

c) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la instanţele judecătoreşti, potrivit legii.
Aceste prevederi se aplică şi persoanelor juridice române care intră sub incidenţa Legii nr. 170/2016 privind impozitul specific
unor activităţi.

Nu sunt considerate microîntreprinderi şi nu sunt supuse impozitului pe venit următoarele persoane juridice române:

a) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;

b) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii;

c) Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii;

d) Fondul de garantare a asiguraţilor, constituit potrivit legii;

e) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică.

Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul unei microîntreprinderi care se înfiinţează sau îşi încetează
existenţa, anul fiscal este perioada din anul calendaristic în care persoana juridică a existat.

Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt:

a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariaţi;

b) 3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.

Reguli de ieşire din sistemul de impunere pe veniturile microîntreprinderii în cursul anului:

Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de 1.000.000 euro, aceasta datorează impozit pe
profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit această limită. Limita fiscală se verifică pe baza veniturilor înregistrate cumulat
de la începutul anului fiscal. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea
exerciţiului financiar precedent. Calculul şi plata impozitului pe profit de către microîntreprinderile care se încadrează în
prevederile anterioare se efectuează luând în considerare veniturile şi cheltuielile realizate începând cu trimestrul respectiv.
Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:

a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;

b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie;

c) veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;

d) veniturile din subvenţii;

e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare, care au fost cheltuieli nedeductibile la
calculul profitului impozabil sau au fost constituite în perioada în care persoana juridică română era supusă impozitului pe
veniturile microîntreprinderilor;

f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere, care au fost cheltuieli
nedeductibile la calculul profitului impozabil;

g)veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare/reasigurare, pentru pagubele produse bunurilor de natura
stocurilor sau a activelor corporale proprii;

h) veniturile din diferenţe de curs valutar;

i) veniturile financiare aferente creanţelor şi datoriilor cu decontare în funcţie de cursul unei valute, rezultate din evaluarea sau
decontarea acestora;

j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării, înregistrate în contul "709", potrivit reglementărilor contabile
aplicabile;

k) veniturile aferente titlurilor de plată obţinute de persoanele îndreptăţite,

potrivit legii, titulari iniţiali aflaţi în evidenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau moştenitorii legali ai
acestora;

l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului;

m) veniturile obţinute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă acestea
au fost impozitate în statul străin.

Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

Începând cu luna aprilie 2018 au intrat in vigoare prevederile O.U.G. nr. 25/2018 care reglementează opțiunea trecerii de la
plata impozitului pe venit la cea a impozitului pe profit ca urmare a indeplinirii concomitente a unor condiții legate de valoarea
capitalului social și a numărului de salariați.

Se reglementează astfel posibilitatea microîntreprinderilor care au subscris un capital social minim de 45.000 lei și care au cel
puțin 2 salariați să opteze să treacă la regimul fiscal de plătitor de impozit pe profit. Opțiunea se poate aplica o singura dată, în
contextul în care sunt inceplinite și celelalte condiții (nu a depasit 1.000.000 euro venituri, capitalul social nu este deținut de
stat și nu se află în stare de dizolvare)

1. Impozit pe salarii

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică rezidentă ori
nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detașare sau a
unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele
se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și
asimilate salariilor.

În sensul art. 76 alin. (1) și (2) din Codul fiscal, veniturile brute din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea
sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, raport de serviciu, act de detașare precum și orice sume de
natură salarială primite în baza unor statute speciale prevăzute de lege, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt
realizate din:

a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă,
precum și pe baza actului de numire:

(i) salariile de bază;

(ii) sporurile și adaosurile de orice fel;

(iii) indemnizații pentru trecerea temporară în altă muncă, pentru reducerea timpului de muncă, pentru carantină, precum și
alte indemnizații de orice fel, altele decât cele menționate la pct. 3 alin. (1), având aceeași natură;

(iv) recompensele și premiile de orice fel;

(v) sumele reprezentând premiul anual și stimulentele acordate, potrivit legii, personalului din instituțiile publice, cele
reprezentând stimulentele acordate salariaților agenților economici;

(vi) sumele primite pentru concediul de odihnă, cu excepția sumelor primite de salariat cu titlu de despăgubiri reprezentând
contravaloarea cheltuielilor salariatului și familiei sale necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum și eventualele
prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă;

 (vii) sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă;

(viii) valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor de creșă, voucherelor de vacanță, acordate potrivit legii;

(ix) orice alte câștiguri în bani și în natură, primite de la angajatori de către angajați, ca plată a muncii lor;
b) indemnizațiile, precum și orice alte drepturi acordate persoanelor din cadrul organelor autorității publice, alese sau
numite în funcție, potrivit legii, precum și altora asimilate cu funcțiile de demnitate publică, determinate potrivit sistemului
de stabilire a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică;

c) drepturile personalului militar în activitate, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației
penitenciare reprezentând solda lunară/salariul lunar acordat potrivit legii;

Determinarea impozitului pe veniturile din salarii și asimilate salariilor

(1) Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează și se reține la sursă de către plătitorii
de venituri.

(2) Impozitul lunar prevăzut la alin. (1) se determină astfel:

a) la locul unde se află funcția de bază, prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei de calcul determinată ca diferență între venitul
net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor sociale obligatorii aferente unei luni, datorate potrivit legii
în România

Plătitorul este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.

Acordarea dreptului contribuabilului de a dispune asupra destinației unei sume din impozit

Contribuabilii pot dispune asupra destinației unei sume reprezentând până la 3,5% din impozitul, pentru susținerea entităților
nonprofit care se înființează și funcționează în condițiile legii și a unităților de cult, precum și pentru acordarea de burse private,
potrivit legii, în conformitate cu reglementările legale

Termenul de plată a impozitului

1) Plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și de a reține impozitul aferent veniturilor fiecărei
luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l plăti la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei pentru care se plătesc aceste venituri.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, calculat și reținut la data efectuării plății
acestor venituri, se plătește, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, de către
următorii plătitori de venituri din salarii și venituri asimilate salariilor:

a) asociații, fundații sau alte entități fără scop patrimonial, persoane juridice;

b) persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit care, în anul anterior, au înregistrat venituri totale de până la 100.000 euro
și au avut un număr mediu de până la 3 salariați exclusiv;

c) persoanele juridice plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor care, în anul anterior, au avut un număr mediu de
până la 3 salariați exclusiv;

d) persoanele fizice autorizate și întreprinderile individuale, precum și persoanele fizice care exercită profesii liberale și
asocierile fără personalitate juridică care au, potrivit legii, personal angajat pe bază de contract individual de muncă.

Obligații declarative ale plătitorilor de venituri din salarii

(1) Plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația să completeze și să depună Declarația privind obligațiile de
plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate pentru fiecare beneficiar de
venit, până la termenul de plată a impozitului, inclusiv.

(2) Plătitorul de venituri este obligat să elibereze contribuabilului, la cererea acestuia, un document care să cuprindă cel puțin
informații privind: datele de identificare ale contribuabilului, venitul realizat în cursul anului, deducerile personale acordate,
impozitul calculat și reținut. Documentul eliberat contribuabilului, la cererea acestuia, nu reprezintă un formular tipizat.

 2.Venituri din cedarea folosinței bunurilor

Veniturile din cedarea folosinței bunurilor sunt veniturile, în bani și/sau în natură, provenind din cedarea folosinței bunurilor
mobile și imobile, obținute de către proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal, altele decât veniturile din activități
independente.

Sunt considerate venituri din cedarea folosinței bunurilor și veniturile obținute de către proprietar din închirierea camerelor
situate în locuințe proprietate personală, având o capacitate de cazare în scop turistic cuprinsă între una și 5 camere inclusiv.

Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de
închiriere la sfârșitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor, califică aceste venituri în categoria venituri din activități
independente și le supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie.

Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinței bunurilor

Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin
aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

Venitul net din arendă se stabilește la fiecare plată prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea
cotei de 40% asupra venitului brut.

(8) Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reținere la sursă de către plătitorii de venit la momentul plății venitului,
prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net, impozitul fiind final.

(9) Impozitul astfel calculat și reținut pentru veniturile din arendă se plătește la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reținut.

3.Venituri din investiții

 Veniturile din investiții cuprind:

a) venituri din dividende;

b) venituri din dobânzi;

c) câștiguri din transferul titlurilor de valoare și orice alte operațiuni cu instrumente financiare, inclusiv instrumente financiare
derivate;

d) câștiguri din transferul aurului financiar, definit potrivit legii;

e) venituri din lichidarea unei persoane juridice.

Nu generează venituri impozabile următoarele:

a) transferul de titluri de valoare și/sau aur financiar la momentul dobândirii acestora cu titlu de moștenire ori donație;

b) transferurile directe de proprietate asupra valorilor mobiliare/părților sociale, în următoarele situații:

(i) ieșirea din indiviziune, la momentul transferului respectiv, inclusiv în cazul celor operate de către depozitarul central, potrivit
legislației pieței de capital;

(ii) transferurile între soți;

c) acordarea și valorificarea prin orice modalitate a punctelor primite drept măsuri compensatorii, de către titularii drepturilor
de proprietate, foști proprietari sau moștenitorii acestora, în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare;
d) conversia certificatelor de depozit în acțiuni suport/drepturi de alocare suport și a acțiunilor/drepturilor de alocare în
certificate de depozit în conformitate cu prevederile legislației în materie privind acțiunile suport pentru certificatele de
depozit;

e) acordarea valorilor mobiliare sub forma drepturilor de preferință în conformitate cu prevederile legislației în materie, inclusiv
subscrierea;

f) distribuirea de titluri de participare noi, sau majorarea valorii nominale a titlurilor de participare existente, înregistrate ca
urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se dețin titluri de valoare,
efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la
acea persoană juridică;

g) distribuirea în bani sau în natură, efectuată ca urmare a restituirii cotei-părți din aporturi, cu ocazia reducerii capitalului
social, potrivit legii;

h) distribuirea de prime de emisiune, proporțional cu partea ce îi revine fiecărui participant la persoana juridică;

Reținerea impozitului din veniturile din investiții

(1) Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum și cele la depozitele clienților,
constituite în baza legislației privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, se impun cu o cotă de
10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic. Impozitul se calculează și se reține
de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului. Plata
impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont. Impozitul datorat se plătește integral
la bugetul de stat.

Veniturile sub formă de dividende, inclusiv câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare definite de legislația în
materie la organisme de plasament colectiv se impun cu o cotă de 5% din suma acestora, impozitul fiind final. Obligația
calculării și reținerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata
dividendelor/sumelor reprezentând câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare de către
acționari/asociați/investitori.

În cazul dividendelor și/sau dobânzilor plătite de societatea emitentă a valorilor mobiliare împrumutate, pe parcursul perioadei
de împrumut înaintea restituirii acestora, calculul și reținerea impozitului se efectuează de plătitorul de venit la data la care
acestea sunt plătite. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care au fost
plătite contribuabilului îndreptățit.

4. Venituri din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înființate din contribuțiile sociale obligatorii făcute către
un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative și cele finanțate de la bugetul de stat, diferențe de
venituri din pensii, precum și sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflație.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabilește prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei.

Orice plătitor de venituri din pensii are obligația de a calcula lunar impozitul aferent acestui venit, de a-l reține și de a-l plăti la
bugetul de stat, potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului impozabil lunar din pensii.

Impozitul pe veniturile din pensii se reține și se plătește la bugetul de stat.

Plătitorul de venituri din pensii este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din pensii, pentru
fiecare contribuabil.

Cursul nr.8. Taxa pe valoare adăugată

Prevederile referitoare la TVA sunt de multe ori greu de inteles si de aplicat in practica, in special pentru cei care nu au o
experienta atat de vasta in acest domeniu. O entitate poate avea de-a face cu livrari de bunuri si/sau prestari de servicii, cu
operatiuni intracomunitare, cu importuri si/sau exporturi de bunuri si este foarte important sa aplicam de fiecare data
tratamentul corespunzator in fiecare speta intalnita.

Taxa pe valoarea adăugată (prescurtat TVA) este un impozit indirect suportat de consumatorul final al bunului/serviciului
respectiv. TVA este un impozit încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării unui
produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare. După exercitarea dreptului de deducere, agenții economici
impozabili care au participat la ciclul economic virează soldul TVA la bugetul de stat.

1. Persoana impozabila vs persoana neimpozabila

Persoanele impozabile sunt cele care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activități economice, oricare
ar fi scopul sau rezultatul acestor.

Activităţile economice cuprind:

 activităţile producătorilor;
 activitatile comercianţilor sau prestatorilor de servicii;
 activităţile extractive, agricole;
 activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora;
 exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile
extractive, agricole și activitățile profesiilor liberale sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică
exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Persoanele care efectuează ocazional o livrare intracomunitară de mijloace de transport noi vor fi considerate persoane
impozabile pentru orice astfel de livrare. Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin
persoane impozabile sunt: o In cazul persoanelor fizice care obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a
altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu este vorba de o activitate economică în sfera de
aplicare a TVA. În categoria bunurilor utilizate în scopuri personale se includ: - construcţiile şi terenul aferent acestora,
proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuinţă; - casele de vacanţă si orice alte bunuri
utilizate în scop personal de persoana fizică; - bunurile de orice natură moştenite legal sau dobândite ca urmare a măsurilor
reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate.

Persoana fizică se consideră că realizează o activitate economică din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, dacă
acţionează ca atare, de o manieră independentă, şi activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu
caracter de continuitate. În cazul construirii de bunuri imobile de către persoanele fizice, în vederea vânzării, activitatea
economică este considerată începută în momentul în care persoana fizică respectivă intenţionează să efectueze o astfel de
activitate. Faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare iniţierii activităţii economice ar fi
semne de intentie. Activitatea economică este considerată continuă din momentul începerii sale, incluzând şi livrarea bunului
sau părţilor din bunul imobil construit, chiar dacă este un singur bun imobil.

În cazul achiziţiei de terenuri şi/sau de construcţii de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o
activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an
calendaristic.

Totuși, dacă persoana fizică derulează deja construcția unui bun imobil în vederea vânzării, activitatea economică fiind deja
considerată începută şi continuă, orice alte tranzacții efectuate ulterior nu vor mai avea caracter ocazional. Deși prima livrare
este considerată ocazională, dacă intervine o a doua livrare în cursul aceluiași an, prima livrare nu va fi impozitată dar va fi luată
în considerare la calculul plafonului de scutire de 300.000 lei. Livrările de construcțiiși terenuri, scutite de TVA conform Codului
fiscal, sunt avute în vedere atât la stabilirea caracterului de continuitate al activității economice, cât şi la calculul plafonului de
scutire.
Instituțiile publice și organismele internaționale de drept public nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt
desfășurate în calitate de autorități publice, chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii,
redevențe, taxe sau alte plăți, cu excepția acelor activități care ar produce distorsiuni concurențiale dacă instituțiile publice și
organismele internaționale de drept public ar fi tratate ca persoane neimpozabile, precum și a celor prevăzute la alin. (6) și (7).

Instituțiile publice și organismele internaționale de drept public sunt persoane impozabile pentru activitățile desfășurate în
calitate de autorități publice, dar care sunt scutite de taxă, conform art. 292.

Instituțiile publice și organismele internaționale de drept public sunt, de

asemenea, persoane impozabile pentru următoarele activități:

a) telecomunicații;

b) furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific și altele de aceeași natură;

c) transport de bunuri și de persoane;

d) servicii prestate în porturi și aeroporturi;

e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;

f) activitatea târgurilor și expozițiilor comerciale;

g) depozitarea;

h) activitățile organismelor de publicitate comercială;

i) activitățile agențiilor de călătorie;

j) activitățile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante și alte localuri asemănătoare;

k) operațiunile posturilor publice de radio și televiziune;

l) operațiunile agențiilor agricole de intervenție efectuate asupra produselor agricole și în temeiul regulamentelor privind
organizarea comună a pieței respectivelor produse.

Prin excepție orice persoană care efectuează ocazional o livrare intracomunitară de mijloace de transport noi va fi considerată
persoană impozabilă pentru orice astfel de livrare.

2. Operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei

2.1 Livrarea de bunuri

Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar. Se consideră că o persoană
impozabilă, care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, în calitate de intermediar, într-o livrare de bunuri, a
achiziționat și livrat bunurile respective ea însăși, în condițiile stabilite prin normele metodologice.

Următoarele operațiuni sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri:

a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau
a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plății ultimei sume scadente,
cu excepția contractelor de leasing;

b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite;

c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația
referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri.

Sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată următoarele operațiuni:

a) preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi utilizate în
scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfășurată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor
componente a fost dedusă total sau parțial;

b) preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi puse la
dispoziția altor persoane în mod gratuit, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor componente a fost dedusă total
sau parțial;

Orice distribuire de bunuri din activele unei persoane impozabile către asociații sau acționarii săi, inclusiv o distribuire de bunuri
legată de lichidarea sau de dizolvarea fără lichidare a persoanei impozabile, cu excepția transferului prevăzut la alin. (7),
constituie livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor componente a fost
dedusă total sau parțial.

În cazul a două sau mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate asupra unui bun, fiecare tranzacție este
considerată o livrare separată a bunului.

Transferul tuturor activelor sau al unei părți a acestora, efectuat cu ocazia transferului de active sau, după caz, și de pasive,
realizat ca urmare a altor operațiuni decât divizarea sau fuziunea, precum vânzarea sau aportul în natură la capitalul unei
societăți, nu constituie livrare de bunuri dacă primitorul activelor este o persoană impozabilă stabilită în România în sensul art.
266 alin. (2), în condițiile stabilite prin normele metodologice. Transferul tuturor activelor sau al unei părți a acestora, efectuat
cu ocazia divizării sau fuziunii, nu constituie livrare de bunuri dacă primitorul activelor este o persoană impozabilă stabilită în
România în sensul art. 266 alin. (2). Atât în cazul transferului tuturor activelor sau al unei părți a acestora, efectuat cu ocazia
transferului de active sau, după caz, și de pasive, realizat ca urmare a altor operațiuni decât divizarea sau fuziunea, cât și în cazul
transferului tuturor activelor sau al unei părți a acestora efectuat cu ocazia divizării sau fuziunii, primitorul activelor este
considerat a fi succesorul cedentului în ceea ce privește ajustarea dreptului de deducere prevăzută de lege.

Nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. (1):

a) bunurile acordate gratuit din rezerva de stat ca ajutoare umanitare externe sau interne;

b) acordarea în mod gratuit de bunuri în scop de reclamă sau în scopul stimulării vânzărilor sau, mai general, în scopuri legate
de desfășurarea activității economice, în condițiile stabilite prin normele metodologice;

c) acordarea de bunuri de mică valoare, în mod gratuit, în cadrul acțiunilor de sponsorizare, de mecenat, de
protocol/reprezentare, în condițiile stabilite prin normele metodologice.

I.Diferențe între modul de realizare a operațiunilor transfrontaliere de bunuri dintre România și Uniunea Europeană, înainte și
după aderarea României la UE

1. Înainte de aderare (1 ianuarie 2007)

a) Livrare de bunuri transportate din România către un stat membru UE:

■ în România avea loc un export, de regulă, scutit de TVA cu drept de deducere;

■ în statul membru UE avea loc un import, în principiu, impozabil în statul respectiv.

b) Livrare de bunuri transportate dintr-un stat membru UE către România:

■ în statul membru UE avea loc un export, în principiu, scutit de TVA cu drept de deducere în statul respectiv;

■ în România avea loc un import, de regulă, impozabil.

2. După aderare (începând de la 1 ianuarie 2007)

a) Livrare de bunuri transportate din România către alt stat membru UE:

■ în România are loc o livrare intracomunitară de bunuri, de regulă, scutită de TVA cu dreptde deducere;

■ în celălalt stat membru UE are loc o achiziție intracomunitară de bunuri, în principiu,impozabilă în statul respectiv.
b) Livrare de bunuri transportate din alt stat membru UE către România:

■ în celălalt stat membru UE are loc o livrare intracomunitară de bunuri, de regulă, scutită de TVA cu drept de deducere în
statul respectiv;

■ în România are loc o achiziție intracomunitară de bunuri, în principiu, impozabilă.

2.1.1. Livrări intracomunitare de bunuri din România către un alt stat membru UE

Ce este o livrare intracomunitară de bunuri?

O livrare intracomunitară de bunuri reprezintă o livrare de bunuri care sunt transportate dintr-unstat membru UE către alt stat
membru de către furnizor, cumpărător sau de altă persoană, înnumele unuia dintre aceștia (transportator).

Transferul (livrarea intracomunitară asimilată) reprezintă transportul, de către o persoană impozabilă, de bunuri aparținând
activității sale economice din România într-un alt Stat Membru,pentru a fi utilizate în scopul desfășurării activității sale
economice în acel Stat Membru. Acesttransfer este asimilat în România unei livrări intracomunitare efectuată cu plată.

Transferul este tratat ca și o livrare intracomunitară, fiind o operațiune asimilată și având aceleași reguli ca și livrările
intracomunitare obișnuite, deși nu are loc un transfer de drept de proprietate.

Exemple de transferuri:

■ o companie din România construiește un bun imobil în Belgia, pentru realizarea căruiatransportă materiale de construcții din
România în Belgia;

■ o companie din Italia importă în România bunuri din Ucraina, pe care le transportă apoi înItalia;

■ o companie din Marea Britanie importă bunuri în România, pe care le dă spre prelucrare uneicompanii din România,
produsele finite fiind transportate apoi în Marea Britanie.

Unde se consideră că are loc o livrare intracomunitară? Locul unei livrări intracomunitare de bunuri se consideră a fi locul unde
se găsesc bunurile înmomentul când începe transportul. Astfel, dacă atunci când începe transportul, bunurile se găsescîn
România, locul respectivei livrări va fi România.

Este livrarea intracomunitară de bunuri scutită de TVA?

O livrare intracomunitară de bunuri din România către un alt stat membru UE

este scutită deTVA, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

■ bunurile sunt transportate din România către un alt stat membru UE;

■ furnizorul este persoană impozabilă, înregistrată normal în scopuri de TVA în România(excepție în cazul mijloacelor de
transport noi);

■ cumpărătorul este înregistrat în scopuri de TVA în alt stat membru UE (deține un cod validde TVA precedat de codul ISO care
indică Statul Membru) și comunică acest cod de TVAfurnizorului pentru a-l înscrie în factură (excepție în cazul mijloacelor de
transport noi și alproduselor accizabile). În cazul transferului, persoana care își transportă bunurile în alt StatMembru va trebui
să fie înregistrată în scopuri de TVA în alt Stat Membru pentru a aplicascutirea de TVA.

Care sunt obligațiile de raportare ale furnizorului din România pentru livrările intracomunitare scutite de TVA?

■ să emită o factură (autofactură în cazul transferului) în care să menționeze codul deînregistrare în scopuri de TVA al
cumpărătorului (sau propriul cod de TVA din alt Stat Membru,în cazul transferului) și o mențiune referitoare la prevederile
aplicabile relevante pentru scutire

■ să raporteze operațiunea în rubrica aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri scutite deTVA din decontul de TVA;
■ să înscrie operațiunea în Declarația recapitulativă privind livrările și achizițiile intracomunitarede bunuri. Această declarație se
depune pentru fiecare trimestru calendaristic și trebuie săcuprindă toate livrările intracomunitare scutite efectuate în acel
trimestru.

■ În cazul livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi efectuate către orice persoanăsau produse accizabile livrate
către persoane impozabile sau persoane juridice neimpozabile,pentru care clientul nu a comunicat un cod valabil de TVA din alt
Stat Membru, factura seemite aplicând scutirea de TVA, în baza documentelor care atestă că bunurile au fosttransportate din
România în alt Stat Membru. Aceste livrări intracomunitare nu se declară înDeclarația recapitulativă privind livrările și achizițiile
intracomunitare de bunuri.

2.1.2. Achiziții intracomunitare de bunuri în România

Ce este o achiziție intracomunitară de bunuri?

O achiziție intracomunitară de bunuri reprezintă obținerea dreptului de a dispune, ca și unproprietar, de bunuri transportate de
către furnizor, de către cumpărător sau de către altăpersoană în numele unuia dintre aceștia, către un stat membru UE, altul
decât cel de plecare atransportului bunurilor. În principiu, achiziția intracomunitară taxabilă este operațiunea în oglindăa livrării
intracomunitare scutite efectuate de furnizorul din alt Stat Membru.

Este asimilată achiziției intracomunitare orice operațiune care, în celălalt Stat Membru, ar fi tratatădrept transfer, conform
legislației României. Persoana impozabilă nestabilită care realizează oachiziție intracomunitară asimilată în România trebuie să
se înregistreze în scopuri de TVA înRomânia și să declare achiziția intracomunitară în România, conform regulilor expuse mai
jos.
Exemple de achiziții intracomunitare asimilate:

■ o companie din Ungaria transportă bunuri în România pentru a constitui un stoc pe careurmează să-l vândă în România, către
diverși cumpărători;

■ o companie din Austria transportă materie primă în România pentru prelucrare, dar, ulterior,bunurile prelucrate nu sunt
transportate în Austria, ci rămân în România sau sunt transportateîn alt Stat Membru.

În ce condiții este o achiziție intracomunitară impozabilă în România?

O achiziție intracomunitară este impozabilă în România dacă:

■ este o operațiune efectuată cu plată de către o persoană impozabilă acționând ca atare sauo persoană juridică neimpozabilă,
înregistrate în scopuri de TVA în România (înregistratnormal sau numai pentru achiziții intracomunitare);

■ corespunde unei livrări intracomunitare realizate de un vânzător, persoană impozabilă, careacționează ca atare și care nu
efectuează o livrare cu instalare, o vânzare la distanțăși nueste considerată mică întreprindere în Statul său Membru;

■ este o achiziție de mijloace de transport noi efectuată de orice persoană, indiferent dacă estesau nu înregistrată în scopuri de
TVA în România;

■ este o achiziție intracomunitară de produse accizabile, realizată de o persoană impozabilă sauo persoană juridică
neimpozabilă, indiferent dacă este sau nu înregistrată în scopuri de TVAîn România.

În ce condiții o achiziție intracomunitară este neimpozabilă în România?

■ achizițiile intracomunitare, altele decât mijloace de transport noi sau produse accizabile,efectuate de persoane care nu sunt
înregistrate în scopuri de TVA ;

■ bunurile care fac obiectul achiziției au fost taxate în Statul Membru de origine conform unuiregim special al marjei profitului
pentru opere de artă, antichități, obiecte de colecție și bunurisecond-hand și acest regim este menționat ca atare pe factură;

■ achizițiile de bunuri din alt Stat Membru, dar care sunt livrate aflându-se plasate într-un regimvamal suspensiv, nefiind puse
în liberă circulație în Comunitate; etc
Se aplică vreo scutire pentru achizițiile intracomunitare de bunuri efectuate înRomânia? Unele achiziții intracomunitare de
bunuri sunt scutite de TVA, cum ar fi:

■ achiziția intracomunitară de bunuri a căror livrare sau al căror import în România ar fi, înorice situație, scutite de taxă: De
exemplu, achiziția intracomunitară a unei nave maritime, destinată să fie utilizată de ocompanie, este scutită de TVA, atâta timp
cât livrarea sau importul unei asemenea nave înRomânia sunt scutite de TVA.

■ achiziția intracomunitară de bunuri pentru care taxa ar fi în orice situație rambursabilă integral. De exemplu, o persoană
impozabilă din Italia înființează o reprezentanță în România care nurealizează operațiuni impozabile și care, în Italia, dreptul la
deducerea integrală a TVA. Această persoană impozabilă cumpără mobilier în Italia, care este transportat în România. Achiziția
intracomunitară efectuată în România este scutită de TVA, deoarece persoanaimpozabilă din Italia ar fi avut dreptul la
rambursarea integrală a TVA-ului achitat în Româniapentru achiziția intracomunitară.

Care sunt obligațiile de raportare ale cumpărătorului din România pentru achizițiileintracomunitare taxabile? Orice persoană
înregistrată normal în scopuri de TVA trebuie:

■ să determine valoarea taxei datorate în România și să o înscrie în jurnalul pentru cumpărăriși în conturile de TVA colectat și
deductibil;

■ să înscrie valoarea achiziției intracomunitare de bunuri și a TVA-ului aferent în rândurileaferente din decontul de TVA
corespunzător perioadei fiscale de raportare;

■ să declare achizițiile intracomunitare în Declarația recapitulativă pentru livrări și achizițiiintracomunitare, care trebuie depusă
pentru fiecare trimestru calendaristic în care s-auefectuat achiziții intracomunitare de bunuri.

2.2 Nontransferul

Notă: Este important de analizat dacă operațiunea intracomunitară reprezintă

un nontransfer,deoarece nu trebuie urmate obligațiile declarative specifice livrărilor și

achizițiilor intracomunitare.

Potrivit legislației de TVA, se consideră nontransfer și, în consecință, achiziție

intracomunitarăneasimilată, transportul de bunuri dintr-un Stat Membru în alt Stat

Membru, care urmează a fiutilizate în una din următoarele activități:

1. livrare cu instalare;

2. vânzare la distanță;

3. livrare la bordul navelor, aeronavelor și trenurilor;

4. export, livrări intracomunitare, precum și alte livrări scutite de TVA cu drept de deducere;

5. livrarea de gaz prin rețeaua de distribuție a gazelor naturale sau de electricitate;

6. lucrări asupra bunurilor mobile corporale;

7. utilizarea temporară, în scopul prestării de servicii;

8. utilizarea temporară, în condițiile în care importul aceluiași bun ar beneficia de regimul vamalde admitere temporară cu
scutire integrală a drepturilor de import.

În cazurile de la punctele 1-5, are loc o tranzacție, bunurile sunt transportate dintr-un Stat Membruîn alt Stat Membru, dar nu
au loc livrări sau achiziții intracomunitare.

Dacă bunurile sunt livratedin România, se consideră că livrarea nu este impozabilă în România și nu se declară ca
livrareintracomunitară. Dacă bunurile sunt livrate de un furnizor din alt Stat Membru spre România, seva analiza dacă
operațiunea este impozabilă în România și cine este persoana obligată la platataxei. Nu se declară achiziții intracomunitare în
România.În cazurile de la punctele 6-8, nu au loc tranzacții, bunurile rămân în proprietatea persoanei carea transportat
bunurile. Dacă bunurile se întorc în Statul Membru din care provin, operațiunea estetratată ca nontransfer. În plus, bunurile
trebuie evidențiate în registrul nontransferurilor.

A. Nontransferuri care presupun o tranzacție

1. Livrarea cu instalare

Livrările de bunuri care sunt transportate dintr-un Stat Membru în alt Stat Membru, urmate demontajul/instalarea bunurilor în
celălalt Stat Membru, de către furnizorul acestora sau de altăpersoană în numele acestuia, sunt considerate nontransferuri în
Statul Membru de unde începetransportul, fiind impozabile în Statul Membru în care bunurile sunt instalate/montate.

1.a. Bunuri instalate în alt stat membru UE de către furnizorul din România sau în numele acestuia În acest caz, nu are loc un
transfer din România. Locul livrării este, în acest caz, celălalt StatMembru, unde bunurile sunt instalate sau asamblate de către
furnizor, iar TVA sedatorează, în principiu, în acel Stat Membru. Furnizorul din România vadeclara în decontul de TVA această
operațiune ca neimpozabilă,aceeași mențiune fiind înscrisăși în factură.

1.b. Bunuri instalate în România de către un furnizor din alt stat membru UE sau în numeleacestuia În acest caz, nu are loc o
achiziție intracomunitară asimilată în România. Locul livrării este, înacest caz, România, unde bunurile sunt instalate sau
asamblate de către furnizorul din alt statmembru UE și, în principiu, se datorează TVA în România. Dacă cumpărătorul este o
persoanăimpozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă, stabilită în România, sau o persoană nestabilită,dar înregistrată în
România prin reprezentant fiscal, acesta va fi obligat la plata TVA. Cumpărătorulînregistrat normal în scopuri de TVA va aplica
taxare inversă. Cumpărătorul neînregistrat înscopuri de TVA va plăti efectiv TVA pe baza decontului special de taxă.

Vânzarea la distanță Vânzarea la distanță este o livrare de bunuri care sunt expediate sau transportate dintr-un StatMembru în
alt Stat Membru de către furnizor sau de altă persoană în contul acestuia. Există un regim special pentru vânzările la distanță,
aplicabil în cazul în care cumpărătorul este:

■ persoană fizică neimpozabilă;

■ persoană impozabilă neînregistrată în scopuri de TVA (întreprindere mică sau persoană careefectuează numai operațiuni
scutite fără drept de deducere);

■ persoană juridică neimpozabilă

2.a. Bunuri transportate de un furnizor din România sau în numele acestuia către alt Stat Membru În acest caz, nu are loc un
transfer din România. Dacă furnizorul nu a depășit plafonul pentru vânzări la distanță stabilit de celălalt Stat Membru,locul
livrării este România, respectiv furnizorul va factura cu TVA aceste livrări. Dacă furnizorul a depășit plafonul pentru vânzări la
distanță stabilit de celălalt Stat Membru saua optat pentru taxarea vânzărilor sale la distanță în celălalt Stat Membru, se
consideră că livrarea are loc în celălalt Stat Membru. În România, operațiunea de transport al bunurilor în alt StatMembru,
urmată de vânzarea bunurilor către persoane neînregistrate în scopuri de TVA este unnontransfer, furnizorul având obligația să
se înregistreze în scopuri de TVA în celălalt Stat Membruși să factureze cu TVA din acel alt Stat Membru, în care va depune și
deconturi de TVA.

2.b. Bunuri transportate de un furnizor din alt stat membru UE sau în numele acestuia în România În acest caz, nu are loc o
achiziție intracomunitară asimilată în România. Dacă furnizorul nu depășește plafonul pentru vânzări la distanță stabilit de
România (echivalentulîn RON a 35.000 euro), locul livrării este celălalt Stat Membru, respectiv furnizorul va facturabunurile cu
TVA din Statul Membru din care a început transportul bunurilor. Dacă furnizorul depășește plafonul pentru vânzări la distanță
stabilit de România sau optează încelălalt Stat Membru pentru taxarea vânzărilor sale la distanță în România, se consideră
călivrarea are loc în România. Furnizorul nestabilit în România va fi obligat să se înregistreze înscopuri de TVA în România, să
factureze cu TVA din România toate livrările efectuate cătrepersoane care nu sunt înregistrate în scopuri de TVA și să depună
deconturi de TVA în România.

3. Livrarea la bordul navelor, aeronavelor și trenurilor 3.a. Bunuri transportate din România către alt stat membru UE, pentru a
fi livrate la bordul navelor,aeronavelor și trenurilor În acest caz, nu are loc un transfer din România. Este vorba de o livrare al
cărei loc se stabileșteîn funcție de locul de plecare al transportului și de eventualele opriri în afara Comunității. Uneori,livrările
de acest tip sunt scutite de TVA. În România, furnizorul va declara în decontul de TVA ooperațiune neimpozabilă, menționând și
pe factură acest lucru. 3.b. Bunuri transportate din alt stat membru UE către România, pentru a fi livrate la bordul
navelor,aeronavelor și trenurilor În acest caz, nu are loc o achiziție intracomunitară asimilată în România. Este vorba de o
livrareal cărei loc se stabilește în funcție de locul de plecare al transportului și de eventualele opriri înafara Comunității. Uneori,
livrările de acest tip sunt scutite de TVA.

4. Exportul, livrarea intracomunitară și alte livrări scutite de TVA cu drept de deducere 4.a. Bunuri transportate din România în
alt stat membru UE pentru a fi exportate sau transportateîn cadrul unei livrări intracomunitare de bunuri sau al altor livrări
scutite de TVA cu drept de deducere,cum ar fi livrările pentru misiunile diplomatice și consulare, organizațiile internaționale etc.
În aceste cazuri, nu are loc un transfer din România. Exportul și livrarea intracomunitară de bunurisunt, în principiu, scutite de
TVA în România. 4.b. Bunuri transportate din alt stat membru UE în România pentru a fi exportate sau în cadrulunei livrări
intracomunitare sau al altor livrări scutite de TVA cu drept de deducere, cum ar filivrările pentru misiunile diplomatice și
consulare, organizațiile internaționale etc. În aceste cazuri, nu are loc o achiziție intracomunitară asimilată în România.

5. Livrări de gaz și energie electrică 5.a. Livrări de gaz prin sistemul de distribuție a gazelor naturale și de energie electrică
dinRomânia către un distribuitor stabilit în alt stat membru UE, sau către un client care consumăefectiv aceste bunuri în alt Stat
Membru În acest caz, nu are loc un transfer din România. Furnizorul va declara în România o operațiuneneimpozabilă,
menționând și în decontul de TVA acest lucru. 5.b. Livrări de gaz prin sistemul de distribuție a gazelor naturale și de energie
electrică de cătreun furnizor nestabilit în România către un distribuitor din România sau către un client careconsumă efectiv
aceste bunuri în România În acest caz, nu are loc o achiziție intracomunitară asimilată în România, dar operațiuneaeste
impozabilă în România. Persoana obligată la plata TVA este persoana înregistratăîn scopuri de TVA în România, dacă furnizorul
este nestabilit în România.

B. Nontransferuri care nu presupun o tranzacție (circulația bunurilor în spațiul comunitar) Transportul bunurilor mobile
corporale dintr-un Stat Membru în alt Stat Membru, în vedereasupunerii acestora unor lucrări sau expertize, reprezintă un
nontransfer, dacă bunurile suntreexpediate către Statul Membru de unde au provenit.

1. Lucrări/expertize asupra bunurilor mobile corporale 1.a. Bunuri transportate din România către alt stat membru UE, pentru
efectuarea delucrări/expertize asupra lor și reexpediate în România În acest caz, nu are loc un transfer din România, se va
analiza din perspectiva serviciului undeeste locul prestării și cine este persoana obligată la plata TVA

Obligații de raportare Persoana impozabilă din România trebuie sățină un registru al nontransferurilor, în care trebuieînscrise,
printre altele, atât transportul de bunuri către alt Stat Membru, cât și reexpediereaacestora în România. 1.b. Bunuri
transportate din alt stat membru UE în România, pentru procesare, și reexpediate înstatul de origine, după procesare Nu există
achiziție intracomunitară asimilată în România, întrucât, dacă bunurile ar fi fosttransportate din România în alt stat membru UE,
pentru procesare, nu ar fi existat un transfer dinRomânia. Prestatorul român va analiza dacă serviciul este sau nu impozabil în
România

Obligații de raportare Persoana impozabilă din România trebuie sățină un registru al bunurilor primite, în care trebuieînscrise
atât intrările de bunuri în România, cât și returnarea acestora în celălalt Stat Membru,incluzând și o referire la factura aferentă
serviciului prestat.

2. Utilizarea temporară, în scopul prestării de servicii

Transportul unui bun în alt stat membru UE, în vederea prestării unor servicii de către proprietarulbunului, nu constituie un
transfer.

2.a. Transportul unui bun din România în alt stat membru UE, în vederea prestării unui serviciuîn statul respectiv de către
proprietarul bunului

3. Utilizarea temporară și importul

3.a. Bunuri transportate din România în alt stat membru UE Bunurile sunt transportate din România în alt stat membru UE,
pentru a fi utilizate temporar înacel Stat Membru. După folosire, bunurile sunt returnate în România. Nu există transfer,
dacăperioada în care bunurile rămân în celălalt Stat Membru nu depășește 24 de luni, iar importulacestora ar beneficia de
scutire integrală de la plata drepturilor de import (de exemplu: bunuritrimise în vederea testării sau verificării conformității,
expoziții, târguri etc.). Obligații de raportare Persoana impozabilă română deținătoare a bunurilor trebuie sățină un registru al
nontransferurilor,în care trebuie înscrise atât transportul bunurilor în alt Stat Membru, cât și returnarea acestora. Important! În
cazul în care bunurile nu sunt readuse în România, nontransferul devine transfer,iar proprietarul trebuie să efectueze o livrare
intracomunitară asimilată în România și o achizițieintracomunitară asimilată în statul respectiv. Trebuie și să se înregistreze în
scopuri de TVA înstatul respectiv.

3.b. Bunuri transportate din alt stat membru UE în România Bunurile sunt transportate din alt stat membru UE în România,
înscopul utilizării temporare. După folosire, bunurilerevin în acel stat membru UE. Nu există o achiziție intracomunitară
asimilată în România, înmăsura în care nu ar exista transfer din România pentru aceeași operațiune (perioada în carebunurile
rămân în România nu depășește 24 de luni), iar importul acestora ar beneficia de scutireintegrală de la plata drepturilor de
import (de exemplu: bunuri trimise în vederea testării șiverificării conformității, expoziții etc.). Important! În cazul în care
bunurile nu sunt returnate în acel alt stat membru UE, folosireaacestora în România devine o achiziție intracomunitară
asimilată.

2.3 Prestări de servicii Ce înseamnă o prestare de servicii?

Din punctul de vedere al taxei pe valoarea adaugată, o prestare de servicii este orice operațiunecare nu reprezintă o livrare de
bunuri. Ce înseamnă o prestare de servicii impozabilăîn România? Pentru ca o prestare de servicii să fie impozabilăîn România,
ea trebuie săîndeplinească următoarele condiții:

■ să fie realizată de o persoană impozabilă care acționează ca atare;

■ să fie făcută cu plată;

■ să se considere că locul prestării este România. Cum determinăm locul prestării de servicii? Ca regulă generală, locul prestării
este acolo unde este stabilit prestatorul sau unde are un sediufix și de la care serviciile sunt prestate. Această regulă se aplică
numai în situațiile în care nu esteaplicabilă o excepție din cele enumerate la punctul II.

Cine este persoana obligată la plata TVA-ului aferent unei prestări de servicii?

Persoana obligată la plata TVA este, de obicei, prestatorul. Existăînsă o serie de reguli speciale șiexcepții (vezi mai jos).

II. Excepții de la regula generală aplicabilă serviciilor Acest curs prezintă principalele excepții de la regula generală, conform
căreia serviciile au loculacolo unde este stabilit prestatorul sau unde are un sediu fix, de la care sunt prestate serviciile. Listanu
este însă exhaustivă.

Fiecare excepție trebuie analizată de operatorii economici, atâtîn calitatealor de prestatori, cât și în calitate de beneficiari.

A. Servicii legate de bunuri imobile 1. Care sunt prestările de servicii legate de bunuri imobile? În această categorie se cuprind
servicii precum:

■ lucrările de construcții-montaj, transformare, finisare, instalare, reparații, întreținere, curățare șidemolare, efectuate asupra
unui bun imobil prin natura sa, precum și orice operațiune efectuată în legătură cu livrarea de bunuri mobile și încorporarea
acestora într-un bun imobil, astfel încâtbunurile mobile devin bunuri imobile prin destinația lor;

■ studiile și activitățile de supervizare, care fac parte, în mod obișnuit, din ocupația arhitecților,supervizorilor sau inginerilor și
care au ca obiectiv pregătirea și coordonarea unei activitățiprevăzute la primul punct;

■ activitățile de evaluare a unui bun imobil;

■ punerea la dispoziție de spații de parcare, de depozitare a bunurilor și de spații de camping;

■ serviciile de cazare;

■ închirierea de seifuri, care sunt bunuri imobile prin natura lor;

■ operațiunile de închiriere, arendare, concesionare sau leasing de bunuri immobile

■ serviciile de administrare a bunurilor imobile, prin natura lor;

■ acordarea accesului și drepturilor de folosință pentru căi rutiere și structuri care facparte din acestea, de exemplu, poduri și
tuneluri.

2. Cum determinăm locul prestării pentru serviciile legate de bunuri imobile? Locul prestării pentru serviciile legate de bunuri
imobile este locul unde este situat bunul imobil. Dacă bunul imobil este situat în România, serviciile legate de acest bun imobil
vor fi impozabile înRomânia, indiferent dacă prestatorul este sau nu stabilit în România.

3. Există vreo scutire pentru serviciile legate de bunuri imobile? Da. Operațiunile de închiriere, arendare, concesionare sau
leasing de bunuri imobile, de exemplu,sunt scutite de TVA fără drept de deducere, cu opțiune de taxare.

4. Cum va proceda un prestator stabilit în România, care realizează servicii legate debunuri imobile? a) Dacă bunul imobil este
situat în România, orice prestator va realiza operațiuni impozabile în România. În situația în care există vreo scutire (închiriere,
leasing), facturile se vor emite fără TVA. Dacă operațiunile nu sunt scutite de TVA, prestatorul înregistrat normal în scopuri de
TVA în România va emite factura cu TVA, indiferent cine este beneficiarul (persoană impozabilă sau fizică, stabilită sau nu în
România, înregistrată sau nu în scopuri de TVA). Atenție! La aceste servicii nu are importanță dacă beneficiarul va transmite un
cod de TVAdin alt stat membru UE. Acest lucru nu va influența stabilirea locului prestării și a persoaneiobligate la plata TVA. b)
Dacă bunul imobil nu este situat în România, orice prestator va realiza operațiunineimpozabile în România. în situația în care
prestatorul înregistrat normal în scopuri deTVA în România realizează aceste servicii, va avea drept de deducere în România
pentruorice achiziție destinată realizării acestor operațiuni.

3. Faptul generator şi exigibilitatea TVA 1. Pentru operațiuni efectuate pe teritoriul tarii Conform art. 281 alin. (1) din Noul Cod
fiscal, faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu o serie de excepţii. Iata cateva situatii
in acest sens: - pentru bunurile livrate în baza unui contract de consignaţie, se consideră că livrarea bunurilor de la consignant la
consignatar are loc la data la care bunurile sunt livrate de consignatar clienţilor săi; - pentru stocurile la dispoziţia clientului, se
consideră că livrarea bunurilor are loc la data la care clientul retrage bunurile din stoc în vederea utilizării, în principal pentru
activitatea de producţie; - pentru bunurile transmise în vederea testării sau a verificării conformităţii, se consideră că livrarea
bunurilor are loc la data acceptării bunurilor de către beneficiar; - pentru livrările de bunuri corporale (inclusiv bunuri imobile),
data livrării este data la care intervine transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar. Prin excepţie, în cazul
contractelor cu plata în rate sau al oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în
momentul plăţii ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de leasing, data livrării este data la care bunul este predat
beneficiarului; - prestările de servicii care determină decontări sau plăţi succesive, cum sunt serviciile de construcţii-montaj,
consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situaţii de lucrări,
rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau în funcţie de prevederile
contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiar; - in cazul livrărilor de bunuri şi al prestărilor de servicii care se
efectuează continuu (livrările de gaze naturale, de apă, serviciile de telefonie, livrările de energie electrică etc.), se consideră că
livrarea/prestarea este efectuată la datele specificate în contract pentru plata bunurilor livrate sau a serviciilor prestate sau la
data emiterii unei facturi, dar perioada de decontare nu poate depăşi un an. Conform art. 282 din Codul fiscal, exigibilitatea TVA
intervine la data la care are loc faptul generator. Prin excepție, art. 282, alin (2) prevede că exigibilitatea taxei intervine: a) la
data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator; b) la data la care se încasează avansul, pentru
plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator. Avansurile reprezintă plata parţială sau integrală a
contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării ori prestării acestora; c) la data extragerii numerarului,
pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin mașini automate de vânzare, de jocuri sau alte mașini similar.
Prin excepție, exigibilitatea taxei intervine la data încasării contravalorii integrale sau parțiale a livrării de bunuri ori a prestării
de servicii, în cazul persoanelor impozabile care optează în acest sens, denumite în continuare persoane care aplică sistemul
TVA la încasare. Sunt eligibile pentru aplicarea sistemului TVA la încasare: a) persoanele impozabile înregistrate în scopuri de
TVA, care au sediul activității economice în România, a căror cifră de afaceri în anul calendaristic precedent nu a depășit
plafonul de 2.250.000 lei. Persoana impozabilă care în anul precedent nu a aplicat sistemul TVA la încasare, dar a cărei cifră de
afaceri pentru anul respectiv este inferioară plafonului de 2.250.000 lei și care optează pentru aplicarea sistemului TVA la
încasare, aplică sistemul TVA la încasare începând cu prima zi a celei de-a doua perioade fiscale din anul următor celui în care nu
a depășit plafonul, cu condiția ca la data exercitării opțiunii să nu fi depășit plafonul pentru anul în curs. Cifra de afaceri pentru
calculul plafonului de 2.250.000 lei este constituită din valoarea totală a livrărilor de bunuri și a prestărilor de servicii taxabile
și/sau scutite de TVA, precum și a operațiunilor rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră
ca fiind în străinătate, conform art. 275 și 278 din Codul fiscal, realizate în cursul anului calendaristic; b) persoanele impozabile,
care au sediul activității economice în România, care se înregistrează în scopuri de TVA în cursul anului și care optează pentru
aplicarea sistemului TVA la încasare începând cu data înregistrării în scopuri de TVA.

4. Cotele de taxă Cota standard se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă
sau care nu sunt supuse cotelor reduse, iar nivelul acesteia este: 19% începând cu data de 1 ianuarie 2017. Cota redusă de 9%
se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii și/sau livrări de bunuri: a) livrarea de proteze și
accesorii ale acestora, definite prin normele metodologice conform legislației specifice, cu excepția protezelor dentare scutite
de taxă conform art. 292 alin. (1) lit. b); b) livrarea de produse ortopedice; c) livrarea de medicamente de uz uman și veterinar;
d) livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepția băuturilor alcoolice, destinate consumului uman și
animal, animale și păsări vii din specii domestice, semințe, plante și ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse
utilizate pentru a completa sau înlocui alimentele. e) livrarea apei pentru irigații în agricultură f) livrarea de îngrășăminte și de
pesticide utilizate în agricultură, semințe și alte produse agricole destinate însămânțării sau plantării, precum și prestările de
servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și al
ministrului agriculturii și dezvoltării rurale. g)serviciile de alimentare cu apă și de canalizare. Cota redusă de 5% se aplică asupra
bazei de impozitare pentru următoarele livrări de bunuri și prestări de servicii:

a) manuale școlare, cărți, ziare și reviste, cu excepția celor destinate exclusiv sau în principal publicității;

b) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de
arhitectură și arheologice, grădini zoologice și botanice, bâlciuri, parcuri de distracții și parcuri recreative ale căror activități sunt
încadrate la codurile CAEN 9321 și 9329, potrivit Clasificării activităților din economia națională - CAEN, actualizată prin Ordinul
președintelui Institutului Național de Statistică nr. 337/2007, târguri, expoziții și evenimente culturale, evenimente sportive,
cinematografe, altele decât cele scutite conform art. 292 alin. (1) lit. m);

c) livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită
locuința include și amprenta la sol a locuinței (livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi
utilizate drept cămine de bătrâni și de pensionari; livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi
utilizate drept case de copii și centre de recuperare și reabilitare pentru minori cu handicap; livrarea de locuințe care au o
suprafață utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele gospodărești, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite,
nu depășește suma de 450.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziționate de persoane fizice; livrarea de clădiri,
inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea atribuirii de către acestea cu chirie subvenționată unor
persoane sau familii a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în
condițiile pieței).

d) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru
camping.

e) serviciile de restaurant și de catering, cu excepția băuturilor alcoolice, altele decât berea care se încadrează la codul NC 22
03 00 10.

f) dreptul de utilizare a facilităților sportive ale căror activități sunt încadrate la codurile CAEN 9311 și 9313, potrivit Clasificării
activităților din economia națională - CAEN, actualizată prin Ordinul președintelui Institutului Național de Statistică nr.
337/2007, în scopul practicării sportului și educației fizice, altele decât cele scutite conform art. 292 alin. (1) lit. l) din Codul
Fiscal.

g) transportul de persoane cu trenurile sau vehiculele istorice cu tracțiune cu aburi pe linii înguste în scop turistic sau de
agreement

h) transportul de persoane utilizând instalațiile de transport pe cablu - telecabină, telegondolă, telescaun, teleschi - în scop
turistic sau de agrement;

i) transportul de persoane cu vehicule cu tracțiune animală, folosite în scop turistic sau de agrement; j) transportul de persoane
cu ambarcațiuni folosite în scop turistic sau de agrement.

k) livrarea alimentelor de înaltă valoare calitativă, respectiv produse montane, eco, tradiționale, autorizate de Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Livrarea acestor alimente va fi însoțită de copia documentului de
recunoaștere/atestare/certificare eliberat de autoritatea competentă, cu excepția livrării efectuate către consumatorul final.
Orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziționa o singură locuință cu cota redusă de 5%, respectiv:

(i) În cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deținut și să nu dețină nicio

locuință în proprietate pe care au achiziționat-o cu cota de 5%;

(ii) În cazul familiilor, soțul sau soția să nu fi deținut și să nu dețină, fiecare sau împreună, nicio locuință în proprietate pe care
a/au achiziționat-o cu cota de 5%;

Cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 282 alin. (2),
pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilității taxei.

În cazul operațiunilor supuse sistemului TVA la încasare, cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul
generator, cu excepția situațiilor în care este emisă o factură sau este încasat un avans, înainte de data livrării/prestării, pentru
care se aplică cota în vigoare la data la care a fost emisă factura ori la data la care a fost încasat avansul.

În cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cota în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de
servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 282 alin. (2), precum și în situația prevăzută la alin. (5). Cota aplicabilă pentru importul
de bunuri este cota aplicabilă pe teritoriul României pentru livrarea aceluiași bun. Cota aplicabilă pentru achiziții
intracomunitare de bunuri este cota aplicată pe teritoriul României pentru livrarea aceluiași bun și care este în vigoare la data la
care intervine exigibilitatea taxei.

7. Facturarea Persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, în următoarele situații: a) pentru livrările
de bunuri sau prestările de servicii efectuate; b) pentru fiecare vânzare la distanță pe care a efectuat-o c) pentru livrările
intracomunitare de bunuri efectuate d) pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operațiunile menționate la lit. a) și
b). În cazul în care este obligatorie ajustarea bazei impozabile dacă furnizorul de bunuri/prestatorul de servicii nu emite factura
de corecție prevăzută, beneficiarul trebuie să emită o autofactură în vederea ajustării taxei deductibile, cel târziu până în cea
de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care au intervenit evenimentele. Prin excepție persoana impozabilă nu are obligația
emiterii de facturi pentru operațiunile scutite fără drept de deducere a taxei conform art. 292 alin. (1) și (2) din Codul fiscal. De
asemenea, persoanele impozabile sunt scutite de obligația emiterii facturii pentru următoarele operațiuni, cu excepția cazului
în care beneficiarul solicită factura: a) livrările de bunuri prin magazinele de comerț cu amănuntul și prestările de servicii către
populație, pentru care este obligatorie emiterea de bonuri fiscale, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/1999
privind obligația operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată, cu modificările și
completările ulterioare; b) livrările de bunuri și prestările de servicii, altele decât cele menționate la lit. a), furnizate către
beneficiari persoane neimpozabile, altele decât persoanele juridice neimpozabile, pentru care este obligatorie emiterea de
documente legal aprobate, fără nominalizarea cumpărătorului, cum ar fi: transportul persoanelor pe baza biletelor de călătorie
sau abonamentelor, accesul pe bază de bilet la: spectacole, muzee, cinematografe, evenimente sportive, târguri, expoziții; c)
livrările de bunuri și prestările de servicii, altele decât cele menționate la lit. a) și b), furnizate către beneficiari, persoane
neimpozabile, altele decât persoanele juridice neimpozabile, care prin natura lor nu permit furnizorului/prestatorului
identificarea beneficiarului, cum sunt: livrările de bunuri efectuate prin automatele comerciale, serviciile de parcări auto a căror
contravaloare se încasează prin automate, servicii de reîncărcare electronică a cartelelor telefonice preplătite. Prin normele
metodologice se vor stabili documentele pe care furnizorii/prestatorii trebuie să le întocmească în vederea determinării corecte
a bazei de impozitare și a taxei colectate pentru astfel de operațiuni.

Facturile simplificate sunt documente care sunt emise în următoarele situații:

- atunci când valoarea facturilor, inclusiv TVA, nu este mai mare de 100 euro.

- în cazul documentelor sau mesajelor tratate drept factură.

Pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate, persoana impozabilă are obligația de a emite o factură cel târziu până în
cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei. Persoana impozabilă poate întocmi o factură
centralizatoare pentru mai multe livrări separate de bunuri, prestări separate de servicii, către același client, în următoarele
condiții: a) să se refere la operațiuni pentru care a luat naștere faptul generator de taxă sau pentru care au fost încasate
avansuri într-o perioadă ce nu depășește o lună calendaristică; b) toate documentele emise la data livrării de bunuri, prestării
de servicii sau încasării de avansuri să fie obligatoriu anexate la factura centralizatoare.