Consideratii generale despre istoria fiscalitatii romanesti

http://www.creeaza.com/afaceri/economie/finante-banci/Consideratiigenerale-despre-i838.php
Tentatia omului de a se sustrage obligatiilor sale financiare fata de stat,a aparut din
momentul in care statul a impus aceste obligatii ca solutie a bunului mers al societatii prin insasi
societate, o aplicatie a principiului perpetuum mobile- societatea traieste prin ea insasi.
Izvoarele istorice atesta la daci, in acest sens, existenta unor astfel de obligatii in sarcina
anumitor cetateni, aceasta nefiind insa o organizare fiscala in adevaratul sens al cuvantului.
Cetatile grecesti, insa, de la Marea Neagra se apropiau prin solutiile propuse in acest sens
de o astfel de organizare: vistierii histrieni aveau sarcina de a gestiona tezaurul cetatii, iar
impartitorii distribuiau resursele banesti ale asezarii pe diferitele compartimente, stabilirea
taxelor si controlului gestiunii publice fiind apanajul Colegiului celor zece[1].
Ordinea in acest domeniu a fost stabilita o data cu ocuparea Daciei de catre romani, care
au stabilit, simplu, trei feluri de impozite:
1 .Impozite directe, care cuprindeau impozitul financiar si capitatia, stabilite asupra tuturor
terenurilor particulare pe baza unei declaratii pe propria raspundere, intrucat aceste terenuri erau
date cetateanului roman doar in folosinta, dreptul de proprietate revenind statului.
2. Impozite indirecte, care cuprindeau impozitul pe mosteniri, stabilit in cuantum de 5%
din valoarea succesiunii; aceeasi valoare o avea si taxa pe liberarile de sclavi, calculata in functie
de valoarea sclavului eliberat.
Pentru o vanzare de sclavi, statul percepea un impozit de 4% din valoarea tranzactiei,
pentru celelalte vanzari, impozitul fiind de 1% din valoarea produselor.
3. Taxe vamale, percepute la trecerea dintr-o regiune vamala romana, in alta, pentru
produse si persoane, precum si pentru folosirea cailor de acces in orase.
Cum era de asteptat, legiuitorul roman a stabilit si un aparat represiv pentru cei care se
sustrageau executarii acestor obligatii si care se concretiza in executarea silita a subiectilor care,
desi indatorati, refuzau ori nu puteau sa plateasca contributiile legale[2].
Dupa sfarsitul perioadei de ocupatie romana in Dacia, in timpul Marii Migratii a
Popoarelor, domeniul fiscal a fost guvernat intr-un mod eclectic, in sensul ca se pastrau vechile

oranduiri romane la care locuitorii spatiului carpat-danubiano-pontic au adus propriile adaugiri. In

aceasta perioada, apare ca o forma rudimentara a impunerii, tributul, perceput de populatiile
migratoare.
O schimbare importanta in cadrul acestei institutii juridice survine abia in timpul stapanirii
bizantine dintre secolele al zecelea si al treisprezecelea, cand Imparatul Vasile al II-lea ia masura
eliminarii modalitatii de dobandire a dreptului de proprietate prin prescriptia achizitiva de 40 de
ani si ii obliga pe cei bogati sa raspunda de plata impozitelor de catre cei saraci. Aceasta reforma
instituie o singura unitate fiscala si clarifica situatia impozitelor datorate si neplatite timp
indelungat, prin faptul ca cei aflati in imposibilitate de plata nu mai deveneau o problema a
administratiei centrale, ci ei se puteau elibera de aceste obligatii mai usor, tratand cu un proprietar
instarit, care platea pentru ei, realizand astfel o novatie prin schimbare de creditor, respectiv statul.
Totusi, chiar si in aceste conditii, nu se poate vorbi de o organizare fiscala propriu-zisa cu
un sistem de obligatii bine stabilit mai devreme de sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul
secolului al XVI-lea, cand darile, muncile sau amenzile incep sa capete caracter de drept cu
proceduri si denumiri proprii: vama oilor, vama porcilor, galetaritul, dijmanitul, etc..
O data cu cresterea interesului strain pentru ceea ce aveau de oferit Tarile Romane, creste
si necesitatea subiectiva de aparare in fata acestor interese, de cele mai multe ori, necuviincioase.
Aceste cresteri determina aparitia obligatiilor de bir si de oaste de o importanta deosebita,
motiv pentru care oranduirea nu facea concesii de nici o natura cu privire la plata lor.
In aceasta perioada, a feudalitatii (sec. XV-XVIII), in Tara Romaneasca si Moldova
obligatiile se constituiau in:
- darile de cotitate, stabilite pentru activitatile lucrative ale locuitorilor si erau de natura
subiectiva in sensul ca grevau profiturile nete: in munca si in natura;
- darile de repartitie, de natura obiectiva, impuse tuturor cetatenilor, in functie de
potentialul fiscal si de globalitatea bunurilor detinute; acestea erau periodice;
La acestea se adaugau contributiile obligatorii la visteria Portii, concretizate la ineptul
secolului al XVII-lea, intr-un procent de 30% din veniturile totale ale Tarii Romanesti si
Moldovei, crescand la sfarsitul aceluiasi secol la 50% din acelasi venit. Aceasta crestere viza, cum
era de asteptat buzunarele contribuabililor vremii, tot mai apasati de inasprirea fiscalitatii.
Nici Transilvania nu a avut parte de un tratament fiscal mai bland, taranimea dependenta
fiind legata de oranduire la plata a trei categorii de taxe: catre stat, catre stapanul de mosie si catre
biserica. Aceste dari se executau la inceput in natura iar mai apoi se plateau in bani.
In perioada Principatului, obligatiile fata de visteria Principelui au devenit tot mai
apasatoare, culminand cu transformarea veniturilor provinciale in taxe permanente, stabilite direct
de Principe, dupa nevoi si indiferent de posibilitati.

Achiesand la opinia exprimata in literatura de specialitate[3], precizam ca in perioada

Evului mediu, fiscalitatea a cunoscut o evolutie generala de la simplitatea secolului al XV-lea, la
organe numeroase si specializate pe diferitele operatiuni, la existenta unei sume de obligatii in
sarcina contribuabililor, carora cu greu le puteau face fata, situatie caracteristica intregii perioade
analizate.
Din cele prezentate pana la aceasta cota, am putea, de asemenea, cu ajutorul literaturii de
specialitate, sa concluzionam si sa caracterizam aceasta perioada prin:
- existenta unei fiscalitati excesive, dusa uneori pana la paroxism, prin absurditate si abuz;
- intaietatea darilor directe, un efect al predominantei economiei de tip agrar;
- majoritatea acestor obligatii cadea in sarcina taranimii;
- solidaritatea fiscala;
- stapanirea Portii asupra spatiului romanesc, a fost de natura sa influenteze direct
cuantumul darilor interne, care se aliniau darilor catre stapanire;
- abuzurile impardonabile ale autoritatilor, atat centrale, cat si locale.
Pana la revolutia condusa de Tudor Vladimirescu, din 1821, toate masurile luate de
diferitele regimuri care s-au perindat la conducerea Tarilor Romane (feudalii, regimul turcofanariot, habsburgii), nu au facut decat sa-si dovedeasca ineficienta, cel putin pe plan fiscal si sa-si
atraga nenumarate reprosuri: vamile, taxele interne si autorizatiile de export absorbeau aproape tot
profitul producatorilor autohtoni; darile, plocoanele ajungeau, spre exemplu, in secolul al XVIlea, sa sece tot venitul statului: domnia reclama 45%, turcii 30% si boierii alte 25 de procente.
In agricultura, taranii dependenti erau spoliati prin sarcinile feudale, monopolurile
boieresti si bisericesti si indirect, prin scutirile de care beneficiau, in detrimentul lor, scutelnicii
si negustorii caftaniti[4].
Nici chiar reinstaurarea domniilor pamantene nu a dus la reducerea fiscalitatii, tocmai
datorita scutirilor sus amintite, care redusesera la jumatate numarul celor care trebuiau sa
plateasca dari si asupra carora mai apasa si achitarea datoriei publice contractata de visterie in
timpul revolutiei si ocupatiei otomane care a succedat-o.
Urmare benefica, pe plan fiscal, a revolutiei de la 1821, Memoriul Carbunarilor
proclama respectul absolut pentru proprietate, care insemna desfiintarea servitutii feudale,
suprimarea oricaror ingradiri in calea libertatii industriale si comerciale, egalitatea in fata legilor
etc. Un pas important spre fundamentarea acestor realizari a fost Regulamentul organic, care a
facut ordine in haosul fiscal de pana atunci: a stabilit o singura dare fixa si anume capitatia.

Prin desfiintarea partiala a scutirilor fiscale, printr-o evidenta mai riguroasa a persoanelor,
Regulamentul organic a scos din ascunzatori contribuabilii ascunsi si i-a pus fata in fata cu
obligatia de care se fereau: impozitul.
O prevedere inovatoare a Regulamentului organic a fost desfiintarea impozitelor indirecte,
a darilor catre Poarta, a rechizitiilor, a vamilor interne si adoptarea principiul modern al bugetului
statului, bazat pe echilibrul dintre venituri si cheltuieli.
Aceasta etapa fiscala din Tara Romaneasca si Moldova,a coincis in Transilvania cu
supranumita era a reformelor[5].
Este vorba despre prima jumatate a sec. al XIX-lea cand, Curtea de la Viena isi continua
tendinta de a-si intari dominatia politica si economica asupra Transilvaniei. In acest sens,
Cabinetul Imperial a condus, prin Cancelaria de la Viena, Guvernatorul Transilvaniei si inaltii
functionari-organe centrale numite direct de Impart, care fixau cotele impozitelor, numarul
contingentelor militare si aparau prin cenzura contaminarea spirtului public.
Tot mai amplele miscari politice se combina cu cele de natura sociala, datorate in special
ingreunarii situatiei taranilor iobagi.
Aceasta situatie delicata si incordata nu putea fi dezamorsata decat prin interventia unei
reglementari in domeniul agrar. Aceasta a venit tardiv de altfel in anii 1918-1920, cand Dieta
adopta un document prin care iobagii primeau doar pamantul declarat personal la recensamant, cu
toate ca ei doreau sa intre in proprietatea pamantului care se afla in posesia lor si nu doar a celui
declarat in cote mult mai mici decat in realitate, datorita fricii de impozitele direct proportionale
cu suprafata terenului detinut.
Aceasta problema urma sa se regaseasca in capatul listei de sarcini a Revolutiei de la
1848, concretizata prin petitia de drepturi aprobata de Adunarea Nationala de pe Campia
Libertatii, care continea, printre altele, si stabilirea cuantumului impozitului proportional cu
averea, precum si desfiintarea tuturor privilegiilor.
Egalitatea in fata legilor si impozitelor, drepturi egale cu ceilalti cetateni, desfiintarea
capitatiei, improprietarirea cu pana la doua treimi din mosie, reprezentarea in Adunarea
Obsteasca, au fost cateva din cererile deputatilor munteni depuse la biroul Adunarii ad-hoc, ca o
completare adusa programului de reformare, cereri care, si de aceasta data, au fost respinse.
Potrivit Legii rurale si celei de secularizare a averilor manastiresti, aparute din initiativa lui
Alexandru Ioan Cuza, taranii erau eliberati de sarcinile feudale si improprietariti cu pamantul pe
care al foloseau in acel moment.
Cucerirea independentei de stat de catre, de acum, Romania, a condus la egalitatea in
drepturi cu celelalte state, fapt ce a facilitat si sustinut dezvoltarea politicii de ocrotire vamala a
economiei proprii, incurajand astfel dezvoltarea industriei la scara mare, atat de necesara unei
economii moderne.

Graitoare in acest sens este Legea tarifului vamal, din 1866, care proteja intreprinderile
industriale care foloseau materii prime autohtone. Prin prevederea conform careia, intreprinderile
nationale industriale care foloseau masini si aveau, fie un capital de minim 50.000 de lei, fie
foloseau un numar de cel putin 25 de muncitori, erau scutite de impozite directe, de taxe vamale la
importul de materii prime si partial, de cele de transport al materiilor prime si utilajelor pe caile
ferate, Legea denumita ,,Masuri generale pentru a veni in ajutorul industriei nationale, a incurajat
consumul de materii prime interne si infiintarea de intreprinderi industriale dotate cu tehnologie
moderna, toate acestea contribuind nemijlocit la o crestere a venitului national si implicit al
nivelului de trai al cetatenilor.
Aceste regimuri menite sa protejeze producatorii nationali, au fost mai mult sustinute prin
noul tarif vamal si prin legea de incurajare a industriei, aparute in 1904 si respectiv in 1912.
Vechiul deziderat al celor de rand, cu privire la perceperea impozitelor in conformitate cu
cifra de afaceri, ca principal impozit direct a fost, alaturi de reforma electorala din 1918, cea
privind unificarea monetara, reorganizarea transporturilor pe caile ferate, unul din punctele
legiferate si puse in practica in perioada interbelica.
Un moment greu al acestei perioade a fost criza economica dintre anii 1929-1933, cand
puterea a incercat sa rezolve problema prin vestitele ,,curbe de sacrificiu[6] concretizate in
reduceri masive de personal si salarii, prin inasprirea fiscalitatii, cai dezaprobate prin numeroasele
conflicte sociale care macinau vremurile respective.
Sarcinile fiscale suportate in deosebi de muncitori si tarani au devenit tot mai greu de
executat in perioada de dupa cel de-al II-lea Razboi mondial ca urmare a ocupatiei germane, a
distrugerilor provocate de razboi si a sarcinilor ce reveneau tarii ca membra a coalitiei
antihitleriste.
In acest sens, ponderea veniturilor bugetare rezultate din comert si industrie, inscrisa in
exercitiul bugetar al anilor 1944/1945, era de doar 25%.
In perioada cuprinsa intre anii 1945 si 1990, legislatia in vigoare definea impozitul ca o
forma obligatorie de participare a organizatiilor cooperatist-colectiviste si a populatiei, cu o parte
a veniturilor lor la satisfacerea nevoilor obstesti.
Impozitul de la populatie avea o pondere mica in totalul veniturilor bugetare, fiind platit pe
transe, de toti contribuabilii in functie de veniturile realizate[7].
Un alt tip de impozit era cel pe veniturile agricole, care era platit doar de taranii
colectivisti pentru veniturile obtinute din surse agricole din propria gospodarie, care cuprindea
maxim 0,2 ha si asupra careia taranul avea doar un drept de folosinta, intocmai ca pe vremea
romanilor, proprietatea revenind statului.
Impozitul in natura, in executarea caruia, taranii erau obligati sa predea statului o cota
obligatorie din produsele agricole, a existat, dupa modelul sovietic, pana spre sfarsitul anului
1956.

Aceste cote au fost disimulate, in special in anii 80, in forme de impunere, chipurile
avantajoase, spre exemplu, obligarea populatiei sa contracteze cu statul cresterea animalelor la un
pret de vanzare derizoriu, interzicerea, sub pretextul innoirii si dezvoltarii fondului animalier al
tarii, a taierii acestora si alte masuri sociale care nu au facut altceva decat sa argumenteze nevoia,
tentatia de a eluda sistemul fiscal al vremii, abateri existente, dar nerecunoscute de stat, care nega
existenta evaziunii fiscale din considerente ideologice si din necesitatea de a inocula
oamenilor, perfectiunea sistemului socialist.

[1] Vasile Berchesan, Nicolae Grofu, ,,Investigarea criminalistica a infractiunilor de evaziune fiscala si
bancruta frauduloasa, editura LITTLE STAR, Bucuresti, 2003, pag. 29-30.

[2] Vl. Hanga s.a., ,,Istoria dreptului romanesc, vol. I, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1980,
pag. 90-92

[3] Vl. Hanga s.a., op. cit., pag. 338.

[4] A. Otetea, ,,Istoria poporului roman, editura STIINTIFICA, Bucuresti, 1970, pag. 330.
[5] Idem, pag, 359.
[6] Vasile Berchesan, Nicolae Grofu, op. cit., pag. 42.
[7] Dictionar enciclopedic roman, vol. II, Editura Politica, Bucuresti, 1964, pag. 770.

PRINCIPALELE ETAPE DIN ISTORIA

FISCALITATII SI CONTROLULUI

FISCAL IN ROMANIA

1.

Rolul si evolutia fiscalitatii in Muntenia si Moldova pana la

aparitia Regulamentelor Organice (1831-1832)

Primul impozit perceput pe teritoriul tarii noastre au fost taxele vamale care
dateaza din secolul al XIII-lea, si care a folosit ca mijloc de a strange bani pentru
voievozi.

Incepand cu secolul al XIV-lea, pe langa taxele vamale s-a introdus dijma in natura
(o masura din zece).

In secolul al XV-lea apare birul ca un impozit in bani care constituie singurul venit al
visteriei. Birul era o dare personala pe cap de locuitor, perceputa in raport cu
posibilitatea de plata a contribuabilului. Plata birului era suportata de catre marea
masa a populatiei.

Sistemul dupa care se realiza constatarea si repartizarea impozitelor era

cisluirea,adica stabilirea impozitului pe fiecare persoana care se realiza de catre
obstea statutului in functie de avere.

Impozitul calculat se repartiza pe comune, iar conducerea acestora il defalca pe

familii si apoi pe locuitor.

Deci, in secolul al XV-lea coexistau taxele vamale, dijma si birul.

Pentru perceperea impozitului in secolul al XVII-lea (in timpul domniei lui Duca Voda
1673-1678) existau slujbasi (neoficiali) insarcinati cu strangerea birului (birari).

In anul 1870 birul se transforma in rupta. In continuare apar si se dezvolta si alte

dari in natura care coexista cu taxele vamale. Se fixeaza pentru prima data suma de
plata si termenul de plata (exigibilitatea) fara prea mare aplicabilitate practica,
pentru ca, in acelasi timp se mentinea si vechiul sistem de impunere (de catre
birieri) si sistemul de percepere (prin birari).

La mijlocul secolului al XVIII-lea, este introdusa o dare directa din sferturi (civerturi)
care constituia un impozit personal (capitatia) platibil in patru sferturi trimestriale.

In 1750 au luat fiinta registrele pentru socotelile visteriei.

Prima incercare de a=ezare si percepere a impozitelor a constituit-o reforma lui

Constantin Mavrocordat din 1793. Partea cea mai importanta a acestei reforme o
reprezinta transformarea impozitului direct numit capitatiune intr-unul de cotitate.
Totodata s-a prevazut masura ca toti contribuabilii sa cunoasca anticipat ce dari si in
ce cuantum aveau obligatia sa plateasca. Reforma lui Constantin Mavrocordat a
urmarit sa aplice principiile generalitatii; proportionalitatii si raspunderii fata de fisc,
principii care se regasesc si in legislatia fiscala din epoca moderna. Punctul slab al
acestei reforme consta in faptul ca ea nu a atins privilegiile boierilor.

Aceasta perioada nu avea stabilite reguli de verificare a modului de intrebuintare a

banilor stransi de la populatie ceeace a permis ca inegalitatea din plan social sa se
mentina in continuare si in plan fiscal.

2. Rolul fiscalitatii si al controlului fiscal in perioada dintre

Regulamentele organice (1831-1832) si Conventia de la Paris (1858)

In perioada care a urmat Regulamentelor Organice (1831-1832) si Conventiei de la

Paris (1858) fiscalitatea romaneasca a avut trei momente importante si anume:

a)
- in 1832 s-a pus in practica sistemul de impozite infiintat de Regulamentele
Organice;

b)
- in 1859 au fost supuse impozitarii toate clasele sociale, inclusiv propietatea
funciara;

c)

- in 1874 s-a accentuat tendinta catre impozitele indirecte;

Regulamentele Organice ale Munteniei si Moldovei (1831-1832) a=a cum

mentiona intru-una din lucrarile sale M.Malinschi, au insemnat trecerea de la

sistemul financiar si fiscal bizantino-feudal format pana atunci, la sistemul de

bugete regulate, bazate pe venituri stranse si administrate dupa anumite reguli
stabilie de stat.

Regulamentele Organice au reglementat un nou regim fiscal, a statuat egalitatea

tuturor cetatenilor inaintea impozitelor, a prevazut ca impozitul sa fie determinat si
nu arbitrat si sa fie platit la anumite scadente. Deasemeni, prin Regulamentele
Organice s-a stabilit ca suma si data de plata a darilor sa fie cunoscute anticipat de
catre contribuabil.

Contributii ale Regulamentelor Organice, in domeniul finantelor si fiscalitatii:

a facut prima unificare fiscala a tarilor romane=ti, inaintea unificarii politice

(Moldova si Muntenia);

a introdus ordinea in finante;

a fixat darile si celelalte venituri comparativ cu volumul cheltuielilor;

a pus la temelia sistemului fiscal principii de fiscalitate care sunt valabile si

astazi;

s-a infiintat un sistem unitar de inregistrare a operatiunilor de incasari si plati;

a infiintat Controlul Ob=tesc in Muntenia si Statul Administrativ in Moldova,

care cercetau amanuntit operatiile efectuate de functionari;

se desfiinteaza privilegiile de clasa, toti romanii fiind egali in fata legii;

a=ezarea contribuabililor in functie de avere.

3. Rolul fiscalitatii si a controlului fiscal in perioada cuprinsa intre

domnia lui Alexandru Ioan Cuza si primul razboi mondial

In anul 1860 este promulgat primul regulament al contabilitatii publice, care

a introdus ordine in finantele publice si a facilitat realizarea controlului acestora;
organele de control mentionate mai sus obliga mini=trii sa prezinte in fiecare
sesiune raportul operatiunilor efectuate in anul precedent bazate pe acte
justificative.

In anul 1862 a fost creat Serviciul Inspectiei Generale de Finante in

subordinea Ministerului Finantelor, care avea misiunea de a sesiza neregulile in
executarea operatiunilor financiare.

In anul 1863 au fost tiparite instructiunile pentru aplicarea legilor de atunci

denumite Condica Contributiilor Directe;

La 24 ianuarie 1864 se infiinteaza un organism specializat si independent

denumit Inalte Curte de Conturi. Acest organism, avea sarcina de a pregati lucrarile
controlului legislativ asupra finantelor publice. Totodata s-a statuat o separatie a
controlului, respectiv a aparut controlul puteii executive, controlul jurisidictional al
Inaltei Curti de Conturi si controlul exercitat de organul legislativ.

In anul 1864 a aparut si Codul controlorilor care continea norme si instructiuni

pentru controlorii generali, controlorii de districte, controlorii de oocoale si ajutorii
de controlori; s-a stabilit ca impozitele sa fie incasate de catre perceptori ajutati de
agenti.

O noua faza de evolutie apare in anul 1866 cand Carol de Hohenzollern ordona
reforma impozitelor cu scopul de a ameliora situatia financiara a tarii.

Printre masurile luate in cadrul acestei noi reforme mentionim:

In anul 1871 apare Legea pentru contributiunile directe, care cuprinde norme pentru
consttatarea si percepere a impopzitelor, desfiintandu-se Corpul Controlorilor si
infiintandu-se Consiliile Comunale;

In 1877 apare Legea pentru Recesamantul Contributiilor Directe si Legea de

Urmarire care cuprindea gradele de urmarire, privilegiile statutului si prescriptia;

In anul 1882 s-a introdus Carnetul Contribuabilului si a aparut prima Lege de

Organizare a Ministerului Finantelor;

In 1887 este votata Legea pentru Organizarea Administratiei Financiare a Statutului,

pe baza careia s-au infiintat administratiile financiare.

In anul 1910 E.Costiniu propune o noua reforma fiscala prin care se urmarea
impunerea tuturor veniturilor, introducandu-se un impozit pe venit unic si progresiv.
Aceasta reforma avea o tendinta de simplificare a legislatiei fiscale si de crestere a
veniturilor statutului pe masura cresterii avutului personal;

In anul 1917, Vintila Bratianu a prezentat un raport privind executia bugetului, prin
care propunerea introducerea impoitului progresiv asupra venitului, din care o cota
parte sa fie alocata administratiei locale.

4. Rolul fiscalitatii si a controlului fiscal in perioada

dintre cele doua razboaie mondiale (1919-1940)

In perioada interbelica 1919-1940, cand accesiunea economica a tarii a

inregistrat cre=teri semnificative a fost necesar sa se ia masuri si in domeniul
financiar-fiscal. Respectarea economica s-a concretizat in cresteri in domeniile de
exploatare a serviciilor publice de transport si de comunicatii, care au condus la
cre=terea veniturilor bugetare;

In anul 1921, Nicolae Titulescu (Ministru de Finante), inspirat din legislatia

financiara a statelor dezvoltate a propus Unificarea sistemelor fiscale din provinciile
romane=ti si introducerea principiilor de impunere a venitului efectiv realizat in
baza declaratiei contribuabilului, discriminarea sistemelor de cote dupa natura
veniturilor realizate si principiul de introducerea impoitului pe venitul global.

Au fost propuse si adoptate in Parlament Legea contributiilor directe, Legea

privind impozitul progresiv pe avere si pe imbogatirea din timpul razboiului, Legea
privind impozitul asupra luxului si cifrei de afaceri si Legea privind impozitul
progresiv pe succesiuni.

Incepand cu anul 1923, Vintila Bratianu, pune in aplicare noua Lege a

contributiilor directe care prevedea impunerea veniturilor reale realizate de
pesoanele fizice, cu cote mai mici decat cele prevazute in legea lui N.Titulescu.
Deasemeni, tot din anul 1923, impozitul pe venitul global se a=eaza asupra
intregului venit al contribuabililor.

In anul 1937 se desfiinteaza impozitul global progresiv, introducandu-se in

locul lui un impozit suplimentar adaugat, la fiecare impozit elementar in parte numit
supracota.

Incepand cu anul 1923 aparatul fiscal (organe de constatare si percepere)

au suferit modificari in scopul constatarii intregii mase impozabile si pentru
mic=orarea evaziunii fiscale;

Prin Constitutia din anul 1923, s-a instituit controlul financiar preventiv in
sarcina Curtii de Conturi asupra deciziilor ordonatorilor principali de alocatii
bugetare;

Incepand cu anul 19929, se introduce prin Legea contabilitatii,

obligativitatea introducerii evidentei in partida dubla, la administratiile publice si se
face diferentierea intre contabili si manuitori de valoori materiale si bane=ti, ceeace
usureaza determinarea raspunderilor in caz de frauda.

La data de 25 decembrie 1929 a fost adoptata Legea pentru reprimarea

evaziunii fiscale la contributiile directe.

La inceputul anului 1935 a intrat in vigoare Regulamentul de servicii si

organizare a Garzii Financiare. Printre sarcinile principale Garda Financiara avea
misiunea de prevenire a pagubelor, a abuzurilor si a abaterilor fiscale de orice fel,
confiscarea si sigilarea obiectelor sau produselor, strangerea informatiilor si
probelor asupra modului in care sunt aplicate legile fiscale etc.

Totodata, Garda Finaniara avea atributii de control asupra bilanturilor

contabile, descarcarea de gestiune si de control asupra veniurilor statutului.

In anii 1933-1934 s-a realizat o importanta reforma fiscala prin includerea in

sistemul financiar al statului a unor persoane cu pregatire universitara de
specialitate. Aparatul fiscal, constituit ca mai sus, cuprinde: Administratii financiare
care aveau 1-3 administratii pe judet in functie de marimea acestora (administratii
financiare de constatare mixte, de incasare si plati si de constatare indirecta);
inspectorate regionale, care aveau in subordine administratiile financiare din 1-4
judete, Inspectorate generale, care cuprindeau inspectoratele regionale si
Directorate regionale, care cuprindeau mai multe inspectorate regionale.

5. Fiscalitatea in perioada 1941-1948

In anul 1941, are loc o noua organizare administrativ-fiscala, care nu a

afetat prea mult organizarea care exista pana atunci.

In perioada razboiului insa impozitele directe au suferit restructurari

radicale, iar sursa de baza a bugetului continua sa fie impozitele indirecte.

6. Rolul fiscalitatii si a controlului fiscal in perioada 1948-1989

Scopul principal al politicii fiscale din perioada 1949-1989, a urmarit trei

obiective:

a)

lichidarea rama=itelor oranduirii precedente cu ajutorul impozitelor si taxelor.

b)
impozitarea a avut un accent mai mare asupra veniturilor provenite din
proprietatile care nu apartineanu statului.

c)

diminuarea rolului sistemului fiscal in cadrul policiii fiscale.

In luna noiembrie 1948, Inalta Curte de Conturi a fost desfiintata, iar competentele
si obligatiile sale au fost preluate de alte organisme, dintre care mentionam:

a)
In luna decembrie 1948 se infiinteaza Directii de control financiar intern in
ministere, organizatii centrale, intreprinderi si institii centrale si locale;

b)

Atributiile controlului preventiv au trecut in domeniul contabilitatii.

Tot in anul 1948 a fost desfiintata Garda Financiara, iar atributiile ei de control au
fost preluate de Militia economica. In luna septembrie 1949 a fost infiintata Comisia
Controlului de Stat,care a functionat pana la inceputul anului 1960.

In perioada 1950-1958 s-au adus modificari privind activitatile organelor de control

ale Ministerului Finantelor si asupra activitatii controlului financiar intern.

In anul 1972 a fost infiintat Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activitatii

Economice si Sociale.

In anul 1973 a fost infiintata Curtea Superioara de Control Financiar,iar in 1974 se

emite o noua reglementare privind organizarea si desfasurarea controlului financiar
preventiv.

loading...

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/PRINCIPALELE-ETAPE-DINISTORIA33547.php