INTRODUCERE

Dreptul de a impozita... –
este nu numai dreptul de a distruge,
dar şi dreptul de a crea.
Curtea Supremă din SUA
Situaţia actuală a sistemului fiscal în Republica Moldova se caracterizează
printr-un complex complicat de relaţii, bazate, întîi de toate, pe experienţa şi
cunoştinţele generaţiilor anterioare, de aceia pentru a înţelege starea şi perspectivele
dezvoltării sistemului fiscal în Moldova este necesarde făcut o scurtă excursie în
istoria apariţiei impozitelor şi dezvoltării relaţiilor fiscale.
Impozitele sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Despre apariţia şi
evoluţia impozitelor vom vorbi în continuare în punctele următoare. Dar, trebuie de
menţionat faptul că, în procesul dezvoltării relaţiilor economice, au apăruz şi s-au
perfecţionat noi impozite şi noi tipuri de impunere. Un exemplu demonstrativ ne-ar
putea servi faptul că, în secolul XVII în Olanda o porţie de peşte într-o crîşmă era
impozitată de 34 de feluri de impozite (accize).
Inevitabilitatea impozitelor este atît de evidentă, încît încă în anul 1789
Benjamin Franclin, unul din autorii Declaraţiei de independenţă a SUA, scria :
“În acestă lume nu poţi fi absolut sigur de nimic, cu excepţia morţii şi a
impozitelor.”
În Moldova nu critică impozitele, probabil numai lenoşii. E suficient să citeşti
doar titlu publicaţiilor respective, pentru a te convingi în aceasta. Mai rar poţi întîlni
vreo opinie că, sistemul fiscal moldovenesc nu e atît de rău cum pare. Foarte activ
este discutată întrebarea despre reformarea sistemlui fiscal, deoarece ceea ce s-a făcut
pînă acum, în opinia mea, nu poate fi numită o adevărată reformă a sistemului fiscal
de care are nevoie întradevăr societatea noastră la momentul actual.
Bineînţeles că nu trebuie
de uitat şi faptul că, în Republica Moldova sistemul fiscal se află de abia în momentul
formării ca şi sistemul politic de altfel, îndreptat spre dezvoltarea libertăţii activităţii

1
antreprenoriale. Căutarea unor cai de mărirea eficacităţii sistemului fiscal în Moldova
este la fel de necesară ca apa în pustiu.
În această direcţie,
obiectiv necesar şi extrem de important pentru perfecţionarea sistemului fiscal este
studierea experienţei organizarii sistemului fiscal şi a aparatului fiscal din unele ţări
dezvoltate ca: SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa ş.a. Acest fapt ne va ajuta să
trecem de perioda de tranziţie cît mai repede şi să dezrădăcinăm ideologia socialistă
din sistemul fiscal care ni-a rămas ca moştenire de la fostul imperiu sovietic.

1.Sistemul fiscal şi impactul său asupra dezvoltării economice

1.1Apariţia şi evoluţia istorică a impozitelor
Motto: Constituţia franceză din 1793 a statutat că “nici un cetăţean nu este
dispensat de onorabila obligaţie de a contribui la acoperirea sarcinilor publice” însă
“condiţionat de consimţămîntul la aceste contribuţii.”
Impozitele sînt procedeul
financiar principal de formare a fondurilor băneşti necesare statului, care a apărut şi
este cunoscut din antichitate şi a evoluat în forme multiple în toate perioadele
istorice, păstrîndu-şi importanţa pînă în zilele noastre, ba chiar şi mai mult devenind
un important mijloc de gestionare cu Economia Naţională a vreunui stat.
De la apariţia lor,
impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, condiţionat de dezvoltarea
economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Date despre
impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor
antice grec şi roman.
În completarea resurselor
domeniului public, în fiecare dintre aceste state au fost instituite impozite diferite,
unele ordinare sau curente, altele extraordinare.

2
 În statul antic atenian
principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri. Aceasta era
urmat deimpozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele pentru vînzarea în piaţă a
produselor agricole, precum şi de impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor
bogaţi perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni.
În statul roman antic, în
toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost “tributum”. La început
acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea
pămîntului stăpînit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior
tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii
statului roman care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai tîrziu şi pentru bunuri
mobile.
Aceste impoyite din statele atenian şi roman sînt o dovadă şi exemple ale
răspîndirii şi diversificării în antichitate a procedeului fiscalo-financiar al obligării
persoanelor fizice să plîtească impozite ca venituri ale statului.
În evul mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul,
condiţionat de dezvoltarea economico-socială diferită, ca şi de concepţii şi de tradiţii
proprii.
În Anglia, timp îndelungat, impozitul principal era cel datorat de către
proprietarii de pămînt, la început în raport de întindere şi ulterior în funcţie de venitul
obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă. Concepţional, prin Magna Charta
Libertatum din anul 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără
aprobarea poporului.
Date interesante şi originale din evul mediu sînt şi cele privind impozitele şi
organizarea fiscală în republica Florenţa din Italia în perioada secolelor XII-XV. La
începutul acestei perioade exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se
percepea pe baza unei “scări” progresive, mai ezistau impozite pe succesiuni şi pe
sare, ca şi taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Impozitul vechi pe venit a
fost înlocuit cu impozitul denumit “estimo” aplicat asupra tuturor bunurilor

3
cetăţenilor care erau înscrise în “registro del estimo” pe baza declaraţiilor
contribuabililor, care dacă se constatau a fi neexacte erau sancţionate cu o dezonorată
ştergere a celui găsit în culpă de pe lista votanţilor la alegerile organelor comunale.
După aproape trei secole impozitul “estimo” a fost modificat conform cerinţelor de
impunere a averilor, mai ales a comercianţilor şi bancherilor , care erau estimate de
mai mulţi agenţi fiscali. Pe lîngă acestea, în Florenţa de atunci se mai păstrau
impozite pe succesiuni, pe vînzarea unor bunuri, ca şi taxe vamale.
Între impozitele din evul mediu sînt remarcabile şi cele aplicate în Principatele
Romane, în care şirul mare al dărilor ordinare cuprindea birul- aşezat ca “cislă”
asupra localităţilor şi prceput cu denumirea de “sferturi”- văcăritul, pogănăritul,
vinăritul, tutănăritul, oieritul, care li se adăugau dările extraordinare- ploconul
steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele şi altele. Stabilirea şi
încasarea acestor dări era de multe ori arbitrară şi abuzivă. De exemplu, în anumite
perioade, birul a fost pretins în cîte şase, opt, sau chiar mai multe sferturi.
În ultima parte a evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor şi a
manufacturilor, sa şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit
statelor posibilitatea sporirri numărului şi felului impozitelor. Aceasta a fost
determinată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate într-o
etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de adminastraţie şi servicii publice
de administraţie şi justiţie, precum şi pentru ordinea publică şi întreţinerea armatei.
Din evoluţia modernă a impozitelor sînt remarcabile îndeosebi impozitele pe
venituri reglementate în primele decenii ale acestui secol în Franţa, Italia, Romania şi
alte state europene, pornind de la concepţia engleză de prestabilire a unor categorii de
venituri denumite cedule pentru veniturile proprietăţilor agricole, veniturilor
proprietăţilor clădite, veniturile valorilor mobiliare (dividende, dobînzi, anuităţi),
beneficiile comerciale şi industriale, salariile, veniturile profesionale şi alte venituri.
Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor în Franţa,
Adunarea Constituantă întrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma
impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili şi clerci,

4
suprimarea arbitrarului aparatului fiscal, înlăturarea unor impozite pe vânzări,
prevederea drepturilor cetăţenilor de a consimţi liber la satisfacerea impozitelor.
Concepţia instituirii impozitelor cu “consimţământul contribuabililor” a fost preluată
atât de doctrina finanţelor publice moderne, cât şi de legiuitorii din mai multe state
contemporane. Însă în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la
reprezentarea în competenţa parlamentarilor a dreptului de a reglementa impozitele,
taxele şi alte venituri bugetare.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentarilor – ca organe
reprezentative – de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea
continuă a cheltuielilor publice în toate statele. În consecinţă, parlamentele din statele
contemporane au fost şi sunt cele mai des forţate de împrejurări să sporească
impozitele, consimţământul cetăţenilor la aceste impozite considerându-se exprimat
prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentaţii lor în parlamente.
În toate statele contemporane sistemele fiscale naţionale au evoluat, cuprinzând tot
mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau
monopoluri fiscale cuprinse în preţurile de vânzare, taxe de timbru, taxe vamale şi
alte venituri ale bugetelor. Dintre acestea, impozitele pe consum, accizele şi
monopolurile fiscale depăşesc în unele state ponderea celorlalte impozite în rândul
veniturilor bugetare.
Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor
dintre legislaţiile fiscale naţionale ale statelor membre ale Comunităţii Europene, de
armonizarea acestor legislaţii şi de instituirea unor procedee fiscale cât mai
asemănătoare subordonate politicii fiscale comunitare.
În toate statele contemporane sistemele naţionale au evoluat, cuprizînd tot mai
multe impozite pe vînzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau
monopoluri fiscale cuprinse în preţurile de vînzare a tutunului, alcoolului şi a altor
produse, taxe vamale.

5
 1.2 Evoluţia concepţiilor despre impozite
Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul şi îndeosebi
condiţiile perceperii practice oferă deducţia unor concepţii despre impozite.Pe lîngă
acestea evoluţia istorică a impozitelor a fost însoţită,mai ales în perioada
contemporană, de caracterizări şi teorii doctrinare care justifică necesitatea şi rolul
impozitelor, precum şi de maxime sau principii referitoare la stabilirea şi încasarea
impozitelor.
O concepţie primară a fost exprimată la începutul evului mediu de condiţiile
încasării impozitului francez denumit “ajutor”, deoarece era plătit de cetăţeni, la
cererea regelui, pentru acoperirea unor cheltuieli publice.
Dintre caracterizările doctrinare privind necesitatea şi instituirea impozitelor
sînt remarcabile în primul rînd cele exprimate în contextul unor teorii despre stat ca
rezultat din contractul social intervenit între indivizi ori ca produs al solidarităţii
sociale sau naţionale a indivizilor. Astfel, pornind de la teoria contractului social,
formulată de J.J.Rousseau, s-a susţinut că dreptul de institui impozite este un atribut
recunoscut statului de către indivizi prin însăşi contractul social care a dat naştere
statului, ori că statul fiind un produs al interesului social, al solidarităţii sociale şi
naţionale, impozitele reprezintă contribuţii pecuniare pe care cetăţenii le acceptă şi le
suportă în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale.
Cu însemnătate concepţională mai mare decît aceste teorii despre stat cu
referiri la impozite, din evoluţia de pînă acum a doctrinei finanţelor publice sînt

6
acreditate teoria echivalenţei impozitelor şi teoriile cu argumentele de natură
financiară.
Teoria ehivalenţei impozitelor a fost formultată de cele mai multe ori concis,
chiar lapidar, afirmîndu-se de exemplu că “impozitele reprezintă preţul serviciilor
prestate de stat”, sau că impozitele “sînt preţuri stabilite prin constrîngere pentru
serviciile guvenamentale”.
În concurenţă ştiinţifică cu teoria echivalenţei impozitelor au fost exprimate
teoriile cu argumante de natură financiară, care au fost formulate concis, cu referiri la
relaţia impozite-cheltuieli publice.
Facultatea sau capacitatea contributivă a cetăţenilor în statele moderne se
apreciază ca fiind determinată de profitul net ca diferenţă pozitivă între veniturile şi
cheltuielile curente ale unui patrimoniu sau unei activităţi lucrative.
Conceptul capacităţii contributive a plătitorilor de impozite este considerat
primordial şi în conţinutul maximelor fundamentale ale impunerii din statele
moderne.
Maximile sau principiile fundamentale ale impunerii – ca ansamblu al actelor
şi operaţiunilor de stabilire a impozitelor – conform concepţiei economistului Adam
Smith, sînt următoarele:
1) Maxima de justiţie: “ cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la
cheltuielile guvernamentale, atît cît le permit facultăţile proprii, adică în
proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”.
2) Maxima de certitudine:”Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit
şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru
contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”.
3) Maxima comodităţii:” Toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termenele
şi urmînd procedeul care este mai convenabil contribuabilului.”
4) Maxima economiei:”Toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră
care să scoată din buzunarul cetăţeanului cît mai puţin posibil faţă de ceea
ce urmează să intre în trezorieria statului.”

7
 Teoria echivalenţei impozitelor a fost actualizată oficial în S.U.A. de către
Tribunalul Suprem Federal care şi-a motivat o decizie a sa dată într-un litigiu fiscal,
în modul următor: “Puterea de a impune, indispensabilă pentru existenţa oricărui
guvern civilizat, se exercite în baza presupunerii unui echivalent restituit
contribuabilului prin protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, prin crearea şi
menţinerea unor avantaje publice de care el profită. Această actualizare a teoriei
echivalenţei impozitelor cuprinde, mai mult decât formulările teoretice anterioare,
caracterizarea echivalentului pe care statul modern îl acordă contribuabilului de
impozite – şi care constă atât în protecţia persoanei şi proprietăţii lor, cât şi în toate
avantajele publice social-culturale. Deci statul stabileşte cota de impunere a supuşilor
în raport cu avantajele create, dând în acelaşi timp şi măsura acestora în raport de
mărimea serviciilor sau avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi
mai ridicate.
Impozitul, aşa cum afirma Charles Montesquieu, este “o porţiune pe care o dă fiecare
cetăţean din bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau pentru a se folosi
de ea”.
După această teorie, impozitele se confruntă cu taxele, deci dacă impozitele ar fi
într-adevăr echivalente, ar trebui să măsoare în mod just stabilirea şi perceperea lor.
Practic este imposibil de stabilit pentru fiecare cetăţean în parte, de ce anume
avantaje sau serviciu se bucură în organizarea de stat.
În comparaţie cu maximele fundamentale ale impunerii formulate de Adam
Smith, şi devenite tradiţionale în ultimele decenii, în literatura finanţelor publice s-au
exprimat cerinţe mai complexe de aşezare a impozitelor. Astfel, pe lîngă cerinţele de
“repartizare echitabilă a impozitelor în funcţie de situaţia fiecăruia cetăţean”, de
promovare a “unei administraţii fiscale cu cost redus, eficientă, nearbitrară şi pe
înţelesul contribuabilului”, sub aspect structural “impozitele trebuie selecţionate
astfel să minimalizeze influenţa deciziilor economice eficiente” şi “să corecteze
ineficienţa din sectorul privat.” În acest sens “structura impozitelor” trebuie folosită
în scopul “creşterii” şi “stabilităţii economice”. Aceste ultime cerinţe de structurare şi

8
selecţionare a impozitelor pot fi considerate ca avînd însemnătatea şi valoarea unor
concepte de politică fiscală utilitaristă deoarece orientează legiferarea impozitelor
moderne subordonat intereselor de stimulare a iniţiativei particulare, de stabilitate şi
creştere economică.
În legătură cu dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere, în
literatura de specialitate au mai fost emise şi alte teorii, ca:
 Teoria organică a fost teoretizată de gânditori de frunte ai filosofiei clasice
germane: Hegel, Fichte şi Schelling. Potrivit acestei teorii “statul s-a născut din
însăşi natura omenească” iar dreptul de impunere este un produs necesar
dezvoltării istorice a popoarelor”. În aceste condiţii, dreptul de impunere nu este
necesar să fie justificat, deoarece toate popoarele trăiesc în “viaţa de stat şi toate
statele pentru garantarea existenţei lor, au nevoie de exercitarea dreptului de
impunere”. Scopul exercitării acestui drept este de a constitui fonduri băneşti
necesare menţinerii organizării de stat ori “scopul fiind absolut necesar se impune
ca şi mijlocul pentru realizarea scopului să fie imperativ”.
 Teoria sociologică. Potrivit acestei teorii, statul este considerat a fi un “stăpân
absolut” născut din frământările organizărilor sociale şi reprezintă “forţa brutală”
a minorităţii organizate pentru a impune împotriva majorităţii stăpânite. Conform
acestei teorii, deţinătorul puterii nu era legat de drept , deoarece emană de la el –
voinţa lui era dreptul. Prin urmare, voinţa capricioasă a suveranului determină
normele de conduită socială
Instituirea dreptului de a percepe impozite şi taxe a apărut o dată cu crearea unui
aparat public complicat şi cu necesitatea de a avea mijloacele de întreţinere şi
funcţionare. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţiile
cetăţenilor.
 Teoria contractului social a fost întemeiată de Thomas Hobbles şi dezvoltată de
Jean-Jeacques Rousseau în lucrarea “Contractul social”

9
În teoria contractului social, dreptul formal de impunere apare ca rezultatul unei
înţelegere între stat şi contribuabili. Cetăţenii renunţă la o parte din libertăţi, făcând,
în acelaşi timp, şi sacrificii de ordin material concretizate în impozite, în schimbul
unor activităţi realizate şi garantate de stat. Statul este considerat ca o autorizate
superioară – căreia i se supun oamenii liberi Smith care l-au creat pe baza unui
contract.

 Teoria siguranţei este inspirată din opera lui John Locke şi Franscois Quisnay,
influenţată fiind de concepţia filozofică şi de ideile liberalismului clasic, care
atribuiau statului un rol de “paznic de noapte”, de pază a dreptului şi asigurarea
siguranţei publice.
Această teorie este asemănătoare cu teoria contractului social şi teoria echivalenţei,
esenţa ei constând într-un contract dintre stat cetăţean. Conform Acestei teorii ,
impozitele sunt considerate ca prima de asigurare pe viaţă şi bunurile cetăţenilor.
Statul pe de o parte, asigură viaţa şi bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte, plătesc un
impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei oferă, în acelaşi timp, şi
măsura impozitelor, deoarece mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi
valoarea bunurilor pe care le posedă.
Teoria siguranţei a fost combătută pe motiv că statul nu îşi asumă vreun angajament
formal de asigurare faţă de cetăţeanul său. Dacă ar exista un asemenea angajament, s-
ar impune o despăgubire din partea statului, atunci când bunurile contribuabililor au
fost distruse s-au sustrase.
 Teoria sacrificiului. Conform acestei teorii, raţiunea impozitului este justificată de
însăşi natura statului, în sensul că statul este un produs necesar al dezvoltării
istorice şi nicidecum o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor
sau a unui grup de cetăţeni. Astfel, cei care vor recunoaşte că viaţa socială, în
complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să
recunoască şi dreptul la impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite
este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţiile şi sarcinile de

10
 stat. Toţi cetăţenii provoacă o serie de cheltuieli pe care statul este obligat să le
onoreze şi, prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei care le cauzează.
De aici impozitul apare nu ca un contraserviciu special pentru anumite servicii sau
avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru asigurarea existenţei şi a
condiţiilor de dezvoltare a întregului social căruia îi aparţine. În acest sens,
datoria de contribuţie a cetăţenilor este analogică cu datoria de cetăţean.
Independent de aceste teorii, toţi cetăţenii au obligaţia a plăti impozitele, fără a se
avea în vedere interesele fiecărui contribuabil în parte, ci numai interesele
colectivităţii, luată ca un ansamblu de entităţi independente.

1.3 Trăsăturile şi funcţiile sistemului fiscal

În domeniul fiscal sînt vehiculate mai multe noţiuni care, în ultimă instanţă, se
referă la unul şi acealaşi obiect şi anume aşezarea, urmărirea şi perceperea
impozitelor, a taxelor şi a altor venituri în favoarea statului, care sînt cuprinse în
marea lor majoritate în bugetul de stat.
Se utilizează, de exemplu, termenul de fiscalitate, definit de dicţionarul
Larousse astfel: “Sistem de percepere a impozitelor. Ansamblu de legi care se referă
la acesta, mijloacele care conduc la el.”Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane
explică sensul noţiunii de fiscalitate în felul următor:”Sistem de percepere a
impozitelor şi taxelor prin fisc. Totalitatea obligaţiilor fiscale ale cuiva.”
Altă noţiune foarte des întîlnită în literatura de specialitate este şi aceea de fisc,
definit ca “administraţie însărcinată cu calculul şi perceperea impoyitelor” (Petit

11
Larousse,illustre,1978),”instituţie de stat care stabileşte şi încasează contribuţiile
către stat ale unei persoane, urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit în termen aceste
contribuţii” (D.E.X 1975) sau “instituţie a statului … investită cudreptul de a aşeza,
încasa şi urmări plata impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabili”
(Lexiconul de finanţe, credit, contabilitate şi informaticată financiar-contabilă,1981,
Vol.I).
Din examinarea conţinutului noţiunilor menţionate se poate constata că, privite
în conexiune, ele cuprind cîteva elemente comune în circunscrierea exactă şi
înţelegerea fondului şi formei de desfăşurare a cativităţii în domeniul fiscal.
Studiindu-le rezultă că, în majoritatea acestor noţiuni se fac referi la impozite şi taxe,
care reprezintă, de fapt, fundamentul pe care este clădit întregul eşafodaj fiscal. Cum
impozitele şi taxele sînt “proiectate” întotdeauna prin legi sau alte acte normative,
bazate pe legi, acestea nu lipsesc şi nu pot lipsi ca elemente de bază în definirea
noţiunilor care se referă la domeniul fiscal.
De asemenea, aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, aşezarea şi
perceperea în ultimă instanţă a impozitelor şi taxelor nu se poate înfăptui fără
existenţa unui mecanism adecvat bazat pe tehenici, metode şi instrumente specifice
desfăşurării activităţii de urmărire şi control în domeniul respectiv. În cuprinsul
noţiunilor analizate este prezentă şi instituţia administraţiei de stat “care stabileşte şi
încasează contrubuţiile către stat.”
În legătură cu sistemul fiscal se consemnează totuşi frecvente referiri, spre
exemplu, în sensul cerinţelor pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru a putea
fi considerat raţional, cerinţe sau principii referitoare la dimensionarea, aşezarea şi
perceperea impozitelor, precum şi la obiectivele social-economice urmărite de
politica fiscală.
În structura sistemului fiscal trebuie să intre ca o componentă totalitatea
impozitelor şi a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe
în baza unor reglementări legislative. Deoarece impozitele şi taxele, aşa cum s-a
arătat, sînt instituite prin legi sau alte acte normative, care consfinţesc, în ultimă

12
instanţă, dreptul de creanţă fiscală a statului asupra contrubuabililor, toate aceste
reglementări legislative de natură fiscală trebuie cel puţin presupuse ca făcînd parte
din sistenul fiscal.
Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor se poate realiza numai prin
utilizarea şi punerea în funcţiune a unui mecanism fiscal, a unor metode, tehnici şi
instumente fiscale, prin aplicarea cărora să fie satisfăcute şi anumite cerinţe pe care
să le îndelinească sistemul fiscal pentru a putea fi considerat raţional.
Aplicarea legilor fiscale, asigurarea bunei funcţionalităţi a mecanismului fiscal
şi realizarea în ultimă instanţă a creanţelor fiscale impun existenţa, organizarea şi
activitatea unor organe specializate ale statului, a unui aparat fiscal, fără de care
toate celelalte componente ale sistemului fiscal ar rămîne inerte. Prin urmare,
sistemul fiscal cu toate implicaţiile şi funcţionalităţile sale, nu ar putea fi pusîn
mişcare fără existenţa aparatului fiscal, motiv pentru care acest aparat în mod
obiectiv, nu poate lipsi dintre componentele sistemului fiscal.
Pentru a fi raţional este necesar ca sistemul fiscal să răspundă anumitor cerinţe
şi principii, să se caracterizeze deci prin anumite trăsături şi funcţii.
În condiţiile economiei de piaţă, statul nu mai poate interveni în sectorul privat
al economiei prin metode administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze anumite
pîrghii economico-financiare, potrivit cerinţelor politicii sale economice, financiare,
monetare, sociale, prin care să influenţeze activitatea agenţilor economici. Sistemul
fiscal, prin pîrghiile sale, oferă posibilităţi pe care organele statului le pot utiliza în
vederea satisfacerii unor cerinţe de interes general sau local, ca şi în conducerea
activităţii economice şi sociale.
O primă trăsătură a sistemului fiscal constă în aceea că, prin intermediul său,
statul îşi procură resursele necesare finanţării acţiunilor, de a căror realizare depinde
îndeplinirea funcţiilor sale.
În procesul aşezării, urmăririi şi perceperii impozitelor, aceste pîrghii ale
sistemului fiscal dau posibilitatea statului ca prin intermediul aparatului său
specializat să exercite, în anumite limite, controlul asupra economiei.

13
 Altă trăsătură a sistemului fiscal este universalitatea acestuia, ceea ce
presupune ca un impozit să fie plătit de către toate persoanele care realizează venituri
din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere şi să cuprindă întrega materie
impozabilă.
Aşezarea impozitelor trebuie să se facă după criterii unitare pentru toţi
deţinătorii aceluiaşi obiect impozabil, fără nici o descriminare de natură socială sau
subiectivă.
Echitatea este o altă trăsătură care trebuie să caracteriyeye sistemul fiscal. Este
necesar ca aşezarea sarcinilor fiscale să se facă potrivit principiului justiţiei sociale,
fără nici un fel de descriminare de ordin etnic, religios sau politic. Volumul diferit al
impozitului perceput, ţinînd seama de mărimea venitului sau averii, răspunde, de
asemenea, unor criterii de echitate şi satisface o altă trăsătură a sistemului fiscal şi
anume funcţia sa socială, potrivit căreia sînt favorizate categoriile de contribuabili cu
venituri mai mici şi greutăţi materiale mai mari, ca şi agenţii economici care
utilizează forţă de muncă cu capacitate mai redusă (nevăzători, handicapaţi).
Sistemul fiscal trebuie să îndelinească şi oreală funcţie stimulativă, în sensul
acordării de facilităţi agenţilor economici aflaţi în primii ani de activitate şi de
înlesniri pentru investitorii şi reinvestitorii de capital, în scopul dezvoltării
activităţilor economice, creării de noi locuri de muncă, sporirii volumului mărfurilor
şi serviciilor.
Toate funcţiile şi trăsăturile menţionate, ca şi altele de acest fel, încep să prindă
contur în procesul înnoirii şi aşezării pe baze noi a sistemului fiscal din Republica
Moldova. Mai sînt însă mulţi paşi de făcut pînă la atingerea parametrilor necesari din
acest punct de vedere.
Confom Codului Fiscal al Republicii Moldova din 24.04.1997 sistemul fiscal
reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de
stabilire, modificare şi anulare a acestora, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură
achitarea lor.

14
 Sistemul fiscal, adică totalitatea impozitelor şi taxelor îndeplinesc în principiu
trei funcţii:
a) contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală)
este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri
impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de
obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca:
finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi
obiective cu caracter economic şi social.
b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de
preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe
acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.
Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfăptuindu-se
pe mai multe planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale
societăţii. Datorită faptului că redistribuirea exagerată şi nerealistă are consecinţe
grave asupra cointeresării şi responsabilităţii, practicarea acestuia prin metode
administrative şi gratuite justificată va fi înlocuită cu redistribuirea prin metode
economice sau restituibile. In cazurile când redistribuirea pe baza principiului
mutualităţii, aceasta este nu numai inerentă dar şi echitabilă.
c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod
diferit în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile
economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor
executărilor de lucrări ţi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-
financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea
cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în
patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.

15
 1.4 Impactul sistemului fiscal asupra dezvoltării economice
Rolul impozitelor în economia modernă s-a schimbat esenţial. Din simple
îndatoriri faţă de stat pentru a întreţine aparatul administrativ şi cheltuielile de stat

16
directe, impozitele devin instrumentul principal de influenţă a statului asupra
activităţii economice. Prin ele sînt reduse cheltuielile sau investiţiile particulare şi se
eliberează resurse în scopuri sociale. Impozitele stimulează sau frînează anumite
activităţi economice; cheltuielile stimulează lucrătorii să producă anumite mărfuri şi
servicii. Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social,
dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai
important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie
mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare statului pentru
acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în ţările dezvoltate, impozitele şi taxele
procură între opt şi nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului. În ţările
în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor cunoaşte diferenţierimai mari în
totalul resurselor financiare publice, varii între cinci şi nouă zecimi.
Există cîteva opinii despre influenţa impozitelor asupra economiei unei ţări
concrete, care variază de la teoretice la populiste. Mulţi savanţi sînt de părerea că,
diferite impozite constituie un instrument foarte important în viaţa economică a
oricărui stat. Ţările orintate spre relaţii de piaţă foarte atent urmăresc politica lor
fiscală şi permanent o corectează în corespundere cu situaţia curentă din economia
mondială.
Ce prezintă prin sine impozitul? Conform manualelor-acestea sînt plăţile
obligatorii strînse de către stat de la persoanele fizice şi juridice. După cîte cunoaştem
impozitele se împart în directe, care impozitează veniturile şi averea, şi indirecte, care
măresc preţul mărfurilor. Ţările dezvoltate, cît şi cele în curs de dezvoltare folosesc
impozitarea ca una din principalele surse de venituri statale. În această ordine de idei,
statul este cointeresat să colecteze cît mai multe impozite pentru completarea
bugetului şi efectuarea programelor asumate. Însă majorarea impozitelor nu este o
regulă. Mai mult ca atît, că impozitele se folosesc ca un argument preelectoral.
Politicienii în programele sale deseori propun micşorarea poverei fiscale pentru toţi
subiecţii relaţiilor economice. Deseori ca un truc politic este folosită afirmaţia despre
majorarea impozitului pentru un grup de persoane care au venituri mari.

17
 Cum se poate uşor de observat, în lumea contemporană impozitul a depăşit
definiţia dată de manuale şi prezintă prin sine un indicator al relaţiilor social –
economice din ţară.
Impozitele directe cel mai des dintre toate sînt folosite ca instrument al cursei
preelectorale, dar nu numai. Aici însă apare un conflict de interese între stat şi
contribuabil, care deşi şi este o parte indispensabilă a statului, mai des atrage atenţia
la propriul buget. Aici întrebarea este cum să construieşti o politică statală în
domeniul impozitării directe, adică ce fel de scopuri, în afară de acumularea
resurselor financiare, statul ar vrea să atingă. Unele ţări au un impozit pe venit
progresiv, care nu este popular, mai ales printre persoanele cu un venit mai sus de
mediu. În acelaşi timp statul le dă dreptul oamenilor de a micşora suma impozitului
pe calea introducerii unor scutiri fiscale. Spre exemplu, cheltuielile pe lizingul
automobilului sau plata studiilor pot să micşoreze considerabil suma impozabilă. În
SUA funcţionează un spectru larg de posibilităţi legale de a micşora suma plăţii
impozabile. Aşa o politică aduce la aceea, că se stimulează întrebuinţarea în unele
sectoare ale economiei, ce la rîndul său duce spre înbunătăţirea climatului economic
din ţară. Impozitul pe venit de pe persoanele juridice deasemenea poate influenţa
viaţa economică din ţară. Micşorarea cuantumului sau vacanţele fiscale pot aduce la
dezvoltarea unor sau altor ramuri.
În privinţa impozitelor indirecte situaţia nu este atît de simplă ca şi cu cele
directe. Există păreri, că prin introducerea taxelor sau accizelor se protejează
producătorul intern, mărind preţul la mărfurile importate. Acest gînd este destul de
corect, dar foarte des se uită şi a doua parte a problemei, şi anume consumatorul. În
rezultatul introducerii unor noi taxe din partea statului va micşorarea consumatorului,
în cazul în care cumpărătorii se văd nevoiţi să procure o cantitate mică de produse şi
mărfuri.
Ar fi ideal ca statul să renunţe la orice impozit indirect. Pe calea măririi bazei
contribuabililor şi stimulării creşterii economice a statului vor fi acoperite toate
cheltuielile din propriul buget colectînd doar impozitul pe venit.

18
 S-ar mai putea de spus că în urma cercetărilor întreprinse şi a experienţei
acumulate au fost perfecţionate continuu metodele de lucru folosite în practica
fiscală, a crescut gradul de precizie al lucrărilor de prognozare fiscală, au fost
stabilite modalităţi de cuantificare a impactului măsurilor fiscale asupra venitului
naţional, asupra producţiei şi schimbului, asupra evoluţiei preţurilor, asupra
veniturilor diferitor categorii sociale, au fost dezvoltate diferite teorii referitor la
dreptul statului de reglementare a impunerii.
Astfel, se poate vorbi despre caracterul obiectiv al existenţei impozitelor în
formaţiunile social-economice care au cunoscut statul ca instituţie suprastructurală.
Descoperirea raportului de cauzalitate dintre stat şi impozite a făcut posibilă
definirea conţinutului acestora. Înţelegerea faptului că impozitele exprimă relaţiile
economice de repartizare a produsului intern brut a permis studierea impactului pe
care prelevările de resurse la fondurile publice îl produc asupra domeniului
economic, social, politic etc. Ca urmare, în scopul orientării dezvoltării economico-
sociale în direcţia dorită de organele de decizie au fost create instituţii şi instrumente
fiscale, au fost adoptate reglementări şi normative, au fost elaborate tehnici şi metode
fiscale de lucru şi încorporate toate acestea în mecanismul financiar de conducere a
economiei.
1.5Structura sistemului fiscal: impozitele şi taxele şi elementele comune
specifice acestora
Resursele sînt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Resursele constitute din
produsul intern brut, la care se adaugă importul, sînt folosite pentru consum, formare
brută de capital şi export. Alături de resursele materiale, umane şi informaţionale, un
rol deosebit de important îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare
realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură
Resursele financiare ale societăţii sau ale naţiunii cuprind ansamblul resurselor
financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi
private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei.

19
 În Republica Moldova, înm conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar şi
procesul bugetar” şi “Legea bugetului de stat”, resursele financiare publice sînt
formate din ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale, ale administraţiei de
stat locale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile
bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Conform Clasificaţiei Bugetare, resursele financiare publice sînt structurate în:
1. Venituri curente.
2. Venituri din operaţiuni cu capital.
3. Transferuri.

Tabelul 1. Clasificaţia veniturilor bugetare

- imopoitie pe venit
- defalcările pentru asigurarea
socială de stat Venituri
- impozitele interne pe mărfuri fiscale
şi servicii (TVA,accize. etc)
- alte impozite

20
 Venituri Curente

- venituri din activitatea de

antrepenoriat şi din proprietate
- taxele şi plăţile administrative Incasări
- amenzele şi sancţiunele nefiscale
administrative
- incasări neidentificate

- venituri din vînzarea

capitalului fix
- venituri din vînzarea
terenurilor şi activelor Venituri din vînzarea
nemateriale
Venituri din
capitalului fix şi din operaţiuni cu capital
- transferuri de capital din surse transferuri de capital
nestatale

Transefurri pentru cheltuielki curente primite de

la buget

Transferuri pentru cheltuielel capitale de la

buget de alt nivel

Transferuri

Mijloace incasate prin decontări reciproce de la

bugete de alt nivel (de stat, judeţ, municipiu,
sate)

Transferurile de peste hotare

21
O primă modalitate de grupare presupune venituri curente şi venituri de capital. La
rîndul lor, veniturile curente se subînpart în venituri fiscale, cuprinzînd impozitele
directe şi impozitele indirecte şi în venituri nefiscale.
Impozitele sînt considerate “existenţa statului exprimată în limbaj economic”.
Ele reprezintă principalul canal de procurare a veniturilor curente ale statului,
alcătuind circa 80 – 100% din totalul acestora. Potrivit experienţei din ultimii ani, în
totalul veniturilor bugetare ponderea cea mai mare (peste 90%) o deţin veniturile
fiscale, împărţite aproximativ egal între cele directe şi indirecte.
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături
determinate de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi
timp, însă sunt anumite elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să
se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar
putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine
precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui
cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de
urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt
următoarele:
Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi
poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura
plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:
 Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile
persoanelor fizice;

22
  Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de
transport;
 Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau
lucrarea executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;
 Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe
de timbru şi înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea
unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de
către organele de judecată.
1. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se
fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie
aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când
obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi
timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când
e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau
ha este şi element de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se
face în funcţie de valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul
taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp
ce baza de calcul este valoarea acesteea.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică
deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat
la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima
istanţă impozitul ( căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între
subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele
mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau
juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât

23
 subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de
una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil
este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul
impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite.
Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi
mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv
achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci,
impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor
persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional,
averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit,
dividend etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise)
sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa
impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe
avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din
venitul obţinut în urma exploatării ( utilizării ) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia
impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar;
capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul
aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în
cote procentuale.
 Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
 Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota
procentuală poate fi.
- proporţională
- progresivă
- regresivă

24
8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind
identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil,
determinarea impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat
faţă de stat. El apare ca:
 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

10. Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale
(financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale
plăţii la buget.
 Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de
muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii
de la impozit a unor categorii sociale de populaţie.
 Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii
bazei impozabile la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de
lege.
 Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi
achite obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă,
până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse
pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare,
pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget,
ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
 Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la
buget.
11. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a
întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor,
precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această

25
 îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen
sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi
amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor
legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi
răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor
juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele
întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul
Penal sau alte legi emise în acest scop.

1.6.Necesitatea şi rolul aparatului fiscal în cadrul administraţiei publice

Potrivit Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994, şi anume Articolul
132 “Sistemul fiscal” p.1 “impozitele, taxeleşi orice alte venituri ale bugetului
asigurărilor sociale de stat, ale bugetilor judeţelor, oraşelor şi satelor se stabilesc
conform legii de organele reprezentative respective.”
Drept urmare Parlamentul ca organ de decizie în domeniul finanţelor publice,
stabileşte şi aprobă prin lege, impozitele, taxele, şi alte venituri ale statului. În acelaşi
timp, conducerea generală aactivităţii executive în domenul finaţelor publice, este
executată de către Guvern.
Activitatea executivă din domeniul finanţelorpublice implică nemijlocit şi pe
cea referitoare la aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, controlul
aplicării corecte şi respectăriilegislaţiei fiscale, ca şi la organizarea corespunzătoare a
sistemului informaţional fiscal.
Statul îşi îndeplineşte, prin urmare, sarcinile sale prin două dintre instituţiile
autorităţilor publice: Parlamentul şi Guvernul. Aducerea la îndeplinire a sarcinilor
executive ale domeniului fiscal implică o vastă activitate de organizare, îndrumare şi
control desfăşurată atît pe plan central cît şi pe întreg teritoriul ţării, ceea ce se poate
realiza numai prin intermediul unor instituţii ale administraţie publice de specialitate.
În mod corespunzător aparatul fiscal, care cuprinde organe de specialitate, este
organizat în cadrul unor instituţii ale administraţiei publice. El este necesar pentru

26
aducerea la îndeplinirea a sarcinilor ce decurg din activitatea fiscală a statului, legată
de aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, atît pe plan central căt şi local, în
baza unor reglementări legislative şi îşi desfăşoara activitatea în conformitate cu
prevederele legale în materie fiscală.
Din cele arătate se poate concluziona că, aparatul fiscal cuprinde ansamblul
organelor financiare şi de control ale statului care sunt însărcinate prin lege să asigure
realizarea impunerii, urmăririi şi perceperii impozitelor şi taxelor şi a controlului
respectării legalitaţii în acest domeniu de activitate.
Aşa cum s-a văzut activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă care
se înfăptuieşte de către Parlament şi pe cea executivă realizată de Guvern prin
instituţiile administraţiei publice de specialitate, în structura cărora se include şi
aparatul fiscal.
Referindu-ne stricto senso la activitatea fiscală se poate considera, după opinia
noastră, că ea îmbină trei forme, aflate în interdependenţă şi anume: pregătirea şi
iniţierea reglementărilor legislative în domeniu; orientarea şi îndrumarea
metodologică a activităţii fiscale; urmărirea şi controlul respectării legislaţiei şi a
îndeplinirii obligaţiilor fiscale; perceperea propriu-zisă a impozetelor şi taxelor,
respectiv încasarea şi evidenţierea lor în conturile bugetare.
Aceste activităţi sunt desfăşurate, la rîndul lor, de către organe diferite.
Pregătirea şi inţierea legislativă, ca şi îndrumarea metodologică cu caracter general în
materie fiscală se realizează prin activitatea desfăşurată de către organe centrale care,
de regulă, nu intră în legătură directă cu plătitorii de impozite şi taxe. Activitatea cu
rolul cel mai activ este cea desfăşurată de aparatul de control fiscal, prin care se
determină şi se impulsionează perceperea la buget a sumelor decurgînd din obligaţiile
fiscale. Activitatea de incasare propriu-zisă este de cele mai multe ori pasivă preluînd
şi înregistrînd ceea ce plătitorii plătesc din propria iniţiativă sau din impulsul
controlului fiscal.

27
 Problema care se pune în raport de specificul acestor trei feluri de activităţi,
este în ce măsură toate organele în cauză trebuie considerate ca făcînd parte din
aparatul fiscal.
După opinia noastră cele trei genuri de activităţi fiscale se află în conexiune şi,
prin urmare, trebuie privite ca un tot unitar, părţi ale aceluiaş întreg şi, în consecinţă,
şi organele care le realizează pot şi trebuie să fie considerate ca făcînd parte dintr-un
aparat comun şi anume cel fiscal. În sprijinul acestei opinii se mai poate arăta că,
perceperea veniturilor bugetare, scopul final al activităţii fiscale este condiţionată, în
bună măsură, de modul cum se desfăşoară îndrumarea şi controlul fiscal, care sunt
orientate , la rîndul lor, în baza informaţiilor furnizate de organele de percepere.
Instituţia administraţiei publice de specialitate prin care Guvernul îşi
îndeplineşte atribuţiile sale executive în domeniul fiscal este Ministerul Finanţelor,
care cuprinde organe centrale şi teritoriale ce îndeplinesc, în funcţie de specific, toate
sarcinele cu caracter fiscal, ele aparţinînd de jure şi de facto aceleaşi instituţii centrale
şi trebuie considerate, drept urmare, şi din punct de vedere administrativ ca făcînd
parte din aparatul fiscal.

2.Aspecte ale fiscalităţii în Republica Moldova

2.1 Aspecte ale reformei fiscale în Republica Moldova
Politica fiscală nu poate juca un rol activ în condiţiile economiei planificate.
Numai în momentul renunţării la planificare, instrumentele fiscale încep să contribuie
la stabilitatea macroeconomică. Astfel, politica fiscală în cadrul centralizat nu putea
decît să se adapteze unui astfel de plan, fiind lipsită de funcţiile sale distincte şi
indirecte, de alocare, distribuire şi stabilizare. Aşa dar, studiind şi analizînd istoria
polticii fiscale pe teritoriul fostei R.S.S.M, putem spune că acest aspect al economiei
nu numai că nu era bine pronunţat, dar însăşi existenţa sa era pusă sub semnul
întrebării.

28
 Sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea impozitelor şi
raxelor, a principiilor, formeloe şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a
caestora prevăzute de Cod Fiscal, precum şi a măsurilor de asigurare a achitării lor.
Impozitele şi taxele percepute în mod obligatoriu conform Codului Fiscal şi a
altor acte ale legislaţiei fiscale reprezintă una din sursele bugetului public naşional.
Sistemul fiscal constituie principala sursă, atît pentru Guvern, cît şi pentru
autorităţile locale, de finanţare a serviciilor publice (deservirea drumurilor, asigurarea
apărării, serviciile prestate de poliţie, învăţămîntulşi protecţia sănătăţii) şi
programelor sociale (plata pensiilor persoanelor în vîrstă). Însă, trebuie de recunoscut
faptul că, sistemul fiscal care a existat în Republica Moldova începînd cu anul 1992
(Legea cu privire la bazele sistemului fiscal,17 noimbrie 1992) acum nu mai
corespunde cerinţelor timpului. De aceea este necesar de efectuat modificări esenţiale
în sistemul fiscal actual.
Importanţa şi urgenţa efectuării unei reforme a sistemului fiscal actual este
determinată de următoarele cauze:
1) în Republica Moldova cheltuielile bugetare depăşesc veniturile bugetare.
De exemplu nivelul deficitului bugetar în procente către PIB în 1994 a alcătiut 4.7; în
1995 – 4.9; în 1996 – 3.4 şi în 1997 – 3 la sută.(notă: deficite planififcate).
2) Din an în an cheltuielile cresc mai repede decît veniturile acumulate.
3) Mai multe din programele planificate nu pot fi îndelinite din cauză de lipsă
de mijloace.
Ca urmare, Moldova este nevoită să finanţeze tot mai multe programe
guvernamentale prin intermediul împrumuturilor externe. Această situaţie se
agravează tot mai mult.
Schimbările politico – economice care au avut loc în Moldova după anul 1992
necesită şi o reformare urgentă a politicii bugetar – fiscale.
În condiţiile economiei centalizate, întreprinderile de stat erau principala sursă
de finanţare a serviciilor şi programelor guvernamentale.Însă odată cu tranziţia la
economia de piaţă, majoritatea acestor agenţi economici nu mai sînt rentabili; sau se

29
află în pragul falimentului. În aceste noi condiţii a devenit un imperativ ca toţi agenţii
economici, indiferent de forma de proprietate şi organizatorico – juridică să-şi
onorifice obligaţiunile lor faţă de buget.
Sistemul fiscal actual are o presiune fiscală mare asupra contribuabilului.
Agentul economic trebuie să suporte 28 de tipuri de plăţi.
Defalcările în Fondul Protecţiei Sociale ( la cota de 35% pînă în 1996 inclusiv)
folosite pentru finanţarea înlesnirilor de ordin social contribuie semnificativ la
majorarea cheltuielilor pentru forţa de muncă, făcînd produsele locale mai puţin
competitive faţă de produsele din străinătate, aceasta stimulează transformarea unor
procese ale producţiei locale în străinătate. Această cotă, desigur trebuie redusă.
Sistemul fiscal existent nu respectă principiile fiscalităţii despre care a vorbit
cu 200 de ani în urmă Adam Smith.
Potrivit concepţiei reformei fiscale, perfecţionarea sistemului fiscal trebuie să
urmărească obiectivele:
*Crearea unui sistem fiscal mai competitiv pentru a stimula producătorii locali;
*Îmbunătăţirea echităţii sistemului fiscal;
*Elaborarea măsurilor menite să contribuie la crearea unui sistem simplu în
administrare şi respectare;
*Comasarea tuturor legilor cu privire la impozitu pe venit într-un Cod Fiscal
unic;
*Reformarea bazei de impozitare, adică lărgirea ei (creşterea numărului de
contribuabili prin reducerea numărului de facilităţi).
Reforma fiscală în Moldova a început, deoarece de la 01.01.1998 a intrat în
cigoare Codul Fiscal, Titlul I “Dispoziţii generale” şi Titlul II “Impozitul pe venit”.
De asemenea de la data de 01.07.1998 a intrat în vigoare şi Titlul III “Taxa pe
Valoarea Adăugată”,ce constituie un pas important în promovarea reformei fiscale pe
teritoriul statului nostru.
Obiectivul de bază al oricărui sistem fiscal rezidă în colectarea, într-un mod
promt şi echitabil, de la toţi contribuabilii, indiferent de tipul de proprietateşi

30
menagement economic, a veniturilor necesare pentru finanţarea Programelor
Guvernamentale şi serviciilor prestate cetăţenilor şi agenţilor economici din
Moldova.
Sistemul fiscal trebuie să genereze veniturile necesare pentru finanţarea
sistemului de învăţămînt şi ocrotirii sănătăţii, drumurilor, serviciilor prestate de
organele centrale şi locake, securităţii interne şi externe a ţării.
Bugetul de stat pe anul 1999 a fost elaborat în baza pronosticului social–
economic, precum şi reieşind din necesitatea implementării reformelor macro–
economice şi structurale şi formează parte integrală a politicii bugetar–fiscale de
austeritate, care este orientată spre redresarea situaţiei financiar–economice la macro
şi micro nivel, prin utilizarea eficientă şi cu randament sporit a resurselor financiare.
Ţinând cont de condiţiile interne şi factorii interni ai RM, politica fiscală
pentru anul 1999 este orientată spre consolidarea în continuare a mecanismelor şi
pârghiilor de acumulare a mijloacelor financiare, necesare pentru funcţionarea
eficientă a statului.
Pentru a crea asemenea mecanisme, urmărind principiile de piaţă, precum şi
reieşind din practica funcţionării sistemelor fiscale în alte ţări, se impun următoarele
obiective ale politicii bugetar–fiscale:
1. Diminuarea rolului statului în economia naţională prin continuarea procesului
de privatizare, crearea cadrului statului, finanţată de la buget, creându–se premise
pentru o creştere economică ulterioară şi activizarea investiţiilor.
2. Crearea condiţiilor echitabile de impozitare prin diminuare facilităţilor fiscale
şi redistribuirii poverii fiscale asupra economiei tenebre, concomitent diminuând
povara fiscală asupra altor conribuabili, şi în special, ramurilor producătoare.
Implementarea capitolelor I, II şi III ale Codului Fiscal, precum şi adoptarea
celorlalte capitole (accize, impozitul pe imobil, impozitul funciar, administrarea
fiscală ) ce va crea cadrul legislativ echitabil pentru fiecare contribuabil.
3. Este necesar de stabilit un principiu, că modificările legislaţiei fiscale pot fi
operate, cel mult, o singură dată pe an – odată cu adoptarea bugetare anuale.

31
 Această măsură va contribui la asigurarea stabilităţii fiscale şi evitarea
incertitudinii condiţiilor de impozitare.
4. Limitarea maximală a operaţiunilor bugetare, efectuate prin intermediul
achitărilor reciproce.
5. Acumularea mijloacelor la buget în urma finalizării procesului de privatizare a
obiectelor, incluse în Programul de Privatizare pe anul 1997–1998, privatizarea
întreprinderilor de stat “ Moldtelecom”, vânzarea terenurilor de pământ şi
acţiunilor statului din societăţile pe acţiuni.
6. Revizuirea modalităţii de licenţiere a unor genuri de activităţi, precum şi a
plăţii pentru licenţe.
7. Renunţarea la practica de acordare a agenţilor economici a garanţiilor de stat.
Astfel va fi eliminată intrasnparenţa sustragerii mijloacelor bugetare, care au o altă
destinaţie decât cea a garanţiilor.
8. Diminuarea cheltuielilor pentru întreţinerea administraţiei publice locale şi
centrale, întrucât statul îşi va reduce rolul adminisrativ în economia naţională
9. Reforma infrastructurii sociale, reforma sistemului de protecţie socială
populaţii prin dezvoltarea asigurărilor nestatale a populaţiei. crearea fondurilor
private de pensionare, în baza noii legi privind sistemul de pensionare.
10.Reforma organelor de menţinere a ordinii publice, apărare şi securitate.
Realizarea acestor obiective nu poate fi posibilă fără perfectarea dirijării procesului
bugetar, inclusiv procedura de proiectare şi utilizare a bugetului, intensificarea
controlului asupra utilizării după destinaţie şi în limitele stabilita a mijloacelor
financiare publice.

Politica în domeniul impozitelor.

Principiile politicii în domeniul veniturilor publice puse la baza bugetului pe
anul 1999 rezultă din Conceptul Reformei Fiscale, precum şi din prevederile Codului
Fiscal, ultimele titluri ale căruia vor fi adăugate pe parcurs.
Direcţiile de bază ale reformei fiscale, care se află în desfăşurare sunt:

32
 – simplificarea sistemului fiscal prin sistematizarea acestuia;
– lărgirea bazei impozabile prin anularea înlesnirilor fiscale, care nu s–au
justificat, extinderea numărului de contribuabili şi surselor de impozitare;
– redistribuirea treptată a poverii fiscale de la sectorul de producere asupra
consumatorilor şi persoanelor fizice;
– extinderea complexului de măsuri, legate de administrarea fiscală şi control
asupra respectării legislaţiei fiscale.
Implementarea reformei fiscale complete în anii următori este condiţionată de
întroducerea adecvată a administraţiei fiscale, necesare pentru tranziţia la economia
de piaţă, bazată pe proprietatea şi iniţiativa privată.
Pronosticul de venituri pe anul 1999 a fost calculat, reieşind din cote şi principii
de impozitare.
Cote noi ale impozitului pe venit, micşorate faţă de cele existente
– Pe activitatea economică de la 32% la 25%.
– Pentru persoanele fizice în dependenţă de venit: de la 32% la 25%; de la 20%
la 15%; de la 15% la 10%. Noile cote ale impozitului pe venit vor stimula
creşterea economică, vor contribui la crearea noilor locuri de muncă. În afară de
aceasta se preconizează de 50% din suma impozitului agenţii economici, care vor
investi venitul în dezvoltarea producţiei proprii. În scopul lărgirii bazei impozabile
va fi elaborat mecanismul de impozitare a nerezidenţilor pe teritoriul RM, precum
şi a liberilor angajaţi, persoane care prestează servicii şi lucrări în mod autonom.
Pentru impozitarea gospodăriilor ţărăneşti se va păstra sistemul existent,
desfăşurândul în următoarele direcţii:
– Elaborarea şi adoptarea standardului naţional de contabilitate pentru agenţii
micului business, inclusiv gospodăriile ţărăneşti, care va stabili un sistem
simplificat de evidenţă contabilă;
– Concretizarea impozitării gospodăriilor ţărăneşti prin:
a) calculul impozitului pe venit pe baza estimărilor efectuate de organele fiscale
pentru gospodăriile ţărăneşti, care nu ţin evidenţă contabilă.

33
b) calculul impozitului pe venit de către contribuabil de sinestătător în baza datelor
evidenţei contabile.
– Păstrarea în vigoare a modului de calcul după principiul “locul destinaţiei” a
taxei pe valoarea adăugată, excepţie făcând mărfurile importate din Federaţia
Rusă, şi reducerea la minim a înlesnirilor fiscale la acest impozit.
– Majorarea în 1999 a cotelor accizelor faţă de cele aprobate pentru 1998 la
următoarele mărfuri: benzină de la 800 la 1200 lei, motorină de la 300 la 500 lei,
votcă de la 0,75 la 2 lei, la băuturi naţionale tari de la 0,50 la 0,75 lei.
S-a propus Guvernului să indexeze trimestrial cotele accizelor, stabilite în
dependenţă de rata inflaţiei în vigoare.
În scopul reţinerii importului de mărfuri şi reţinerea exportului de valută se
propune întroducerea suprataxei la importul mărfurilor în mărime de 5% din valoare
vamală. Suprataxa nominalizată va fi aplicată la toate mărfurile importate, indiferent
de ţara de origine, pentru care potrivit legislaţiei în vigoare, este stabilită cota zero a
taxelor vamale.
– Stabilirea pentru anul 1999 a cotelor impozitului funciar la nivel de 1,5 lei/grad
ha, concomitent cu scutirea producţiei de fitotehnie şi zootehnie de TVA. În
scopul susţinerii producătorilor de lapte se propune de a stabili recompensa în
mărime de 20 bani/kg.
– Ţinând cont de faptul, că la momentul actual nu s-a format pe deplin piaţa de
cumpărare-vânzare a imobilului, autorităţilor publice locale li se va acorda dreptul
de a stabili cota impozitului pentru persoanele fizice în limita plafoanelor propuse
de la 0,1% până la 0,3% în dependenţă de situaţia creată pe teren.

34
 CAPITOLUL II Impactul impozitelor directe asupra activităţii
agenţilor economici .
2.Caracteristica generală a impozitelor directe din cadrul Economiei
Naţionale
2.1Totalitatea impozitelor şi taxelor prcepute în Republica Moldova
În ziua de azi impozitele sînt destul de diferite după tipuri şi prezintă în sine un
sistem destul de complicat şi ramificat. Încercările de a micşora numărul impozitelor
pînă în prezent nu au avut succes.
Impozitele se clasifică în diferite grupe după diverse criterii, şi anume:
*după trăsăturile de fond şi de formă (directe şi indirecte);
*după obiect impozabil (impozit pe venit, pe avere, pe cheltuieli);
*după scopul urmărit (impozite financiare şi de ordine);
*după frecvenţa cu care se realizează (ordinare şi extraordinare);
*după destinaţie (generale şi speciale);
*după instituţia care le administreză (administraţiei centrale de stat şi
impozite locale);
*după subiectul impozabil (impozit pe persoane fizice şi juridice)
Aşa dar, după cum am menţionat cea mai importantă clasificare este în
impozite directe şi impozite indirecte.
Impozitele directe se stabilesc în mod direct, nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor
prevăute de lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite
termene dinainte stabilite.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe,
atunci acestea pot fi grupate în impoyite reale şi personale.
Impozitele reale se stabilesc asupra unor obiecte materiale (pămîntul, clădirile,
fabricele, autovehicule) făcîndu-se abstracţia de situaţia personală a subiectului. Ele

35
se mai numesc impozite obiective sau de produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, ţinîndu-se seama
de situaţia personală a subiectului din care motiv şi se numesc impozite personale sau
subiective.
Impozitele directe afectează deci în mod direct venitul sau avereasubiectului
impozabil. În practică, ele pot fi transmise asupra altor persoane, în cazul cînd
subiectul şi suportatorul impozitului nu este aceeaşi persoană.
Teoria şi practica financiară au evoluat de la sistemul impozitelor directe reale
la impozite directe personale considerate, pe drept cuvînt, ca răspunzînd mai bine
principiului justiţiei sociale a sistemului fiscal, deoarece cele directe reale, vizau mai
mult aspecte exterioare şi mai puţin puterea economică a subiecţilor suportatori.
Avînd în vedere situaţia personală a subiecţilor impozabili, puterea lor
contributivă, sistemul impozitelor directe personale conţin o serie de reglementări
referitoare la:
-introducerea unui minim neimpozabil;
-a unor reduceri sau scutiri pentru cei cu situaţii materiale nefavorabile;
-prevede trecerea de la impunerea proporţională la cea progresivă.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vînzării unor bunuri şi prestării unor
servicii (transport, activităţi hoteliere, spectacole), ceea ce înseamnă că ele vizează
cheltuielile. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de
subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decît suportatorului acestora.
Impozitele indirecte sînt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile mărfurilor
şi serviciilor, sînt plătite indirect. Consumatorul plăteşte vînzătorului impozitul odată
cu preţul marfei cumpărată, iar vînzătorul la rîndul său, îl plăteşte statului.
Deci, spre deosebire de impozitele directe care vizează existenţa venitului,
averii, impozitelor indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea ele se
mai numesc impozite de consum sau de cheltuială.

36
 După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în : *taxe
de consumaţie;
*venituri de la monopoluri fiscale;
*taxe vamale;
*taxe de timbru şi de înregistrare.
Unalt criteriu de clasificare este considerat după obiectul impunerii. Dacă
avem în vedre obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în:
*impozite pe venit;
*impozit pe avere;
*impozit pe consum .
În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în:
*impozite financiare;
*impozite de ordine.
Impozitele financiare sînt instituite în scopul realizării de venit necesare acoperirii
cheltuielilir statului (impozit pe venit, taxe de consumaţie).
Impozitele de ordin sînt introduse, mai ales, pentru limitarea consumului anumitor
acţiuni sau în vederea atingerii unui scop ce nu are caracter fiscal. De exemplu, prin
instituirea unor taxe ridicate la vînzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se
urmăreşte limitarea consumului acestora.
După frecvenţa realizării lor impozitele sepot grupa în:
*impozite permanente;
*impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată.
Impozitele pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest
punct de vedere, în statele de tip federal se disting impozite federale, impozite ale
statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale.
În statele de tip unitar se întîlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi
ale administraţiei publice locale.

37
 Impozitul funciar
Impozitul pe clădiri
Impozite reale Impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii
libere
Impozitul pe capital mobiliar
Impozite
directe
Impozite pe veniturile persoanleor fizice
Impozite
1. După pe venit
trăsăturile
de fond şi
de formă impozitele pe veniturile
societăţilor de acţiuni
Impozite
personale impozite pe averea propriu-zisă

Impozite impozite pe circulaţia averii

pe avere impozite pe sporul de avere

taxe de consumaţie
impozite TVA
indirecte taxe vamale
taxe de timbru şi de înregistrare

impozit pe venit
2. După obiect impozit pe avere
impozit pe cheltuieli

impozite financiare
3. după scopul urmărit impozite de ordine

4. După frecvenţa cu impozite permanente (ordinare)

care se realizează impozite incidentale (extraordinare)

5.După instituţia care impozite ale administraţiei centrale de stat

le administrează impozite locale

38
 1.2 Impozitele directe ca mijloc de acumulare aveniturilor bugetare
În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei,
deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie
pe venit sau pe avere. Impozitele directe , fiind individualizate, reprezintă forma cea
mai veche de impunere. Ele s-au practicat şi în orînduirile precapitaliste însă o
extindere şi o diversificare mai mare au cunoscut abia în capitalism.
Cu deosebire în primele decenii ale secolului al XX-lea, în locul impozitelor
aşezate pe obiecte materiale sau activităţi,deci al impozitelor de tip real, şi-au făcut
apariţia impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere
(mobiliară sau imobiliară), deci impozitele de tip personal, care au adus printre
plătitorii de impozite şi marea masă a muncitorilor şi a funcţionarilor, deoarece
treptat, începînd cu ultimele decenii ale secolului trecut se înregistreză o creştere
simţitoare a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat prin introducerea
impozitelor personale nu au fost suficiente pentru acoperirea acestora, astfel încît
asistăm şi la extinderea impunerii indirecte.
Prin urmere impozitele directe fiind nominative şi avînd un cuantum şi termene
de plată precis stabilite şi cunoscute de plătitori, ele sînt de preferat în locul
impozitelor indirecte, deoarece la aceasta din urmă consumatorii diferitelor mărfuri şi
servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie cînd şi mai ales cît vor plăti statului cu titlul
de impozite indirecte.
Impozitele reale au cunoscut o largă răspîndire în perioada capitalizmului
premonopolist. Astfel, în primele stadii de dezvoltare a capitalizmului cînd pămîntul
constituia forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie, într-o serie de
ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pămînt). Pentru stabilirea mărimii
acestuia se folosea diferite criterii ca, de exemplu, numai plugurilor utilizate în
vederea lucrării pămîntului, întindirea terenurilor cultivate şi calitatea acstora,
mărimea arenzii, preţul pămîntului etc. Asemenea criterii nu permiteau stabilirea
corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere
numai unii dintre factorii care influenţează nivelul producţiei agricole. Un important

39
pas înainte în stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului,
care reprezintă atît acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu
menţionarea veniturilor ce produc, cît şi registrele în care figureză contribuabilii cu
bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele directe.
Cu timpul, clădirile (folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri) devin, alături de
pămînt, o altă formă a averii imobiliare, mai ales mediul orăşenesc. În vederea
impunerii acesteia a fost introdus impozitul pe clădiri. Stabilirea acestui impozit se
făcea în baza unor criterii exterioare, cum sînt: numărul şi destinaţia camerelor,
suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii .Astfelde criterii nu
permiteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine
completăasupra obiectului impozabil.
Dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a profesiilor libere a
condus la creşterea numărului meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi a liber
profisioniştilor.Pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe activităţile
industriale, comerciale şi profesile libere.La baza stabilirii acestui impozit au fost
aşezate tot criterii de ordin exterior, şi anume: mărimea localităţii în care
întreprinderea considerată îşi desfăşoară activitatea, natura întreprinderii (atelier,
fabrică), mşrimea capitalului, numărul muncitorilor, mărimea forţei motrice folosite
de întreprindere. Prin urmare, nici în acest caz impozitul stabilit nu era dimensionat în
funcţie de capacitatea contributivă a plătitorului.
Avîntul luat de industrie şi comerţ a atras după sine dezvoltarea relaţiilor de
credit, a băncilor şi a comerţului cu hîrtii de valoare. Apare, în aceste împrejurări, o
categorie de oameni care se ocupă cu plasarea capitalurilor băneşti de care dispun în
operaţii speculative. Pentru impunerea acestora, s-a introdus impozitul pe capitalurile
băneşti. Acest impozit se stabilea fie în funcţie de volumul dobînzilor pe care
debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcţie de volumul
dobînzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut. Deoarece în
mod frecvent, nici debitorul şi nici creditorul nu erau interesaţi să informeze organele
fiscale despre relaţiile de credit existente între ei, pentru a se sustrage, de la

40
obligaţiile de plată, impozitul pe capitalurile băneşti a avut un randament fiscal
scăzut.
Impozitele de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări
în curs de dezvoltare, exploatările agricole sînt supuse unor impozite de tip real. În
cazul acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de
teren, de numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de materilele
procurate pentru lucrările de irigaţie sau de alţi factori.
Rezultă că în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare
produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci numai produsul brut sau cel
mediu prezumat, ceia ce dezavantajează pe micii producători şi avantajează pe cei
care realizează un venit mai mare decăt cel mediu. Aşa se explică faptul că impozitele
reale căpătau, de multe ori, un caracter regresiv. Printre neajunsurile acestor impozite
mai pot fi amintite: existenţa unor largi posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de
uniformitate în stabilirea impozitelor şi faptul că prin modul cum se face impunerea
nu se poate cuprinde decît o parte din materia impozabilă.
Impozitele personale.
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut în unele
ţări, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în altele în primele decenii
ale secolului al XX-lea. Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se
datorează mai mulutor cauze.
În perioada capiutalizmului premonopolist, muncitorii fiind lipsiţi de
proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare, nu puteau fi supuşi la plata
impozitelor reale. În schimb, ei, suportau greul impozitelor indirecte care le afectau
salariul real. Pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice,
aflate în contiunuă creştere statul a acţionat pentru cuprinderea în sistemul de
impunere directă şi a muncitorilor şi funcţionarilor care realizau venituri din muncă
sub forma salariului.
Trecerea la impozitele personale a devenit o necesitate, deoarece impozitele
indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mai mici, iar impozitele reale

41
prezentau o serie de carenţe. Ca atare se simţea nevoia unui sistem de impunere care
să asigure impunerea progresivă a veniturior sau a averii, introducerea minimului
neimpozabil şi acordare unor înlesniri contribuabililor cu familii mai numeroase.
Drept urmare, statul capitalist a consimţit trecerea la o anumită diferenţiere a
sarcinii fiscale în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a
fiecărui plătitor, ceia ce, de fapt, a marcat trecerea la sistemul impunerii personale.
Impozitele personale se întîlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a
impozitelor pe avere.
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi
introduse atunci cînd s-au înregistrat o anumită diferenţiere a veniturilor realizate de
diferitele categorii sociale . Acest moment este marcat de apariţia muncitorilor şi
funcţionarilor care realizau venituri sub forma salariilor, a industriaşilor,
comercianţilor, bancherilor care obţineau venituri sub forma rentei.
În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar persoanele fizice şi cele
juridice (societăţile de capital) care realizează venituri de diferite surse.
La plata impozitului pe veniturile persoanelor fizice sunt supuse persoanele
fizice care au domiciliu sau rezidenţa intr-un anumit stat precum şi cele nerezidente
care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii
prevăzute de lege. De la plata impozirului pe venit se acordă unlele scutiri. Astfel în
mod frecvent, sunt scutiţi de impozitul pe venit suveranii şi familiile regale,
diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori
militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub minimul
neimpozabil.
Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ,
agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc. de către agenţii economici,
proprietari, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liberi profesionişti. Venutil
impozabil este cel care rămîne din venitul brut după ce se fac anumite scăzăminte,
cum sunt: cheltuiele de producţie, dobînzile plătite pentru creditele primite, sumele
prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite,

42
cotizaţiile la asigurările de boală, accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii,
pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a
realizat venituri, fiind deci, o impunere individuală. Atunci cînd veniturile obţinute în
comun de mai multe persoane nu se pot individualiza, impunerea se face pe
ansamblul persoanlor care au participat la realizarea acestora, adică pe o familie sau
gospodărie. O astfel de situaţie se întîlneşte la impozitul agricol, unde impunerea
individuală este mai dificil de realizat şi presupune un volum mare de muncă din
partea organelor fiscale.
Stabilirea impozitului de plată se poate face fie cu luarea în considare a unor
factori sociali (starea civilă a plătitorului de impozit, vîrsta, numărul persoanlor în
întreţinerea sa), fie fără a se ţine cont de aceştia.
În practica fiscală se întîlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe
venirulie persoanlor fizice. Este vorba de sistemul impunerii separate a fiecărui venit
provenit dintr-o anumită sursă şi de sistemul impunerii globale a veniturilor,
indifernet de sursa de provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întîlnit fie sub forma unui impozit unic pe
venit, care permite o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în
funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează
fiecare venit dintr-o anumită sursă.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tutror veniturilor realizate de
o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat
unui singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizatre de persoanele fizice
este cea mai frecvent întîlnită, ea practicîndu-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa,
Italia, Belgia, Marea Britanie.
Din compararea celor doua siteme de impunere, rezultă că impunerea separată
permite tratarea difenţiată a veniturlor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul
cotelor impozit, deoarece practic aceste din urmă diferă în funcţie de sursa de
provenienţă a veniturlor (din salarii, din afaceri, din profesii libere). Persoanele care

43
realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate doearece nu mai sunt afectate
de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea
veniturilor în sistemul impunerii globale.
Pentru calcularea impoziteleor pe veniturile persoanlor fizice pot fi utilizate
cote proporţionale sau progresive. În unele ţări venitul impozabil este supus mai întîi
impunerii în cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent
utilizată este impunerea îăn cote progresive pe tranci. Trebuie de menţionat faptul, că
numărul tranşelor şi nivelul cotelor de impunere variază de la o ţară la alta.
Astfel, spre exemplu, în germania se practică impunerea pe baza unor cote
progresive pe tranşe de venituri, al căror nivel variază între 19% pentru un venit de
peste 11.000 DM (de specificat că veniturile de pînă la 11.000DM sunt scutite de
impozit) şi 53% pentru un venit de peste 250.000 DM. În Franţa, cotele de impozit
variază între 0 (această cotă se aplică contribuabililor singuri cu un venit impozabil
anual de pînă la 17.570 FF care sunt deci scutiţi) şi 56,8% pentru veniturile ce
depăşesc 239.120 FF (în cazul contribuabililor singuri) şi 478.240 FF pentru
contribuabilii ce deţin două părţi (soţi şi soţie), deci dublu venitului realizat de o
singură persoană.
În Japonia, nivelul progresitivităţii ajunge pănă la 50%, iar în Australia aceasta
se opreşte la 60%. În SUA se utilizează două cote de impozit, respectiv 15% pentru
cei care realizează venituri între 2.001 şi 30.000 USD şi 28% pentru cei cu veniturile
de peste 30.000 USD.
După cum se ştie, în multe state se resimte, pe multe planuri, acţiunea
procesului inflaţionist. Printre altele inflaţia conduce la creşterea nominală a
veniturilor realizate de diferite persoane, ceea ce face necesară adaptarea în acest sens
a mecanismului de impunere. În acest sens în Republica Moldova anual în legea
bugetului este schimbată cota de impunere a persoanlor fizice.
Impozitul pe venutirle persoanlor fizice se stabileşte, de regulă, anual pe baza
declaraţiei de impunere întocmite de subiectul impozitului. După stabilirea
impozitului datorat statului, acesta se înregistrează în debitul contribuabilului în

44
registrul de rol. Incasarea impozitului stabilit asupra veniturlor din salarii, dobînzi,
rente se realizează, de cele mai multe ori, prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra
celorlalte venituri se incasează direct de contribuabili.
Ca tendinţă pe plan mondial se remarcă faptul că incasările provenite din
impozitele aşezate asupra veniturilor realizate de persoanele fizice cunosc o creştere
continuă, deţinînd o pondere mai mare în totalul sumelor înscrise în buget,
comparativ cu cele provenite dim impozitele percepute pe veniturile persoanelor
juridice (societăţile de capital). Ceea ce nu putem spune despre Republica Moldova
unde este prezentă o tendinţă cu totul şi cu totul inversă decît cea menţionată mai sus,
şi anume cei mai mari contribuabili sunt persoanele juridice adică societăţile cu
capital.
Pentru stabilirea impozitului pe veniturile realizate de persoanele juridice, în
unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în
altele se foloseşte un sistem separat. De exemplu, în Belgia societăţile de persoane
pot opta - cu respestarea unor condiţii - pentru sistemul de impunere ce se practică
în cazul persoanelor fizice. În shimb în ţări ca Marea Britanie, Italia, Germania,
Franţa, SUA există un sistem de impunere separat pentru veniturile realizate de
societăţile de capital.
În general, modul în care se realizează impunerea veniturilor realizate de
persoanele juridice este determinat de modul de organizare a acestora, respectiv ca
societăţi de persoane sau ca societăţi de capital. În cazul societăţilor de persoane,
impunerea veniturilor societăţii se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor
persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între averea fiecăreia din
persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective.
La societăţile de capital, există o demarcaţie netă între averea personală a
acţionarilor şi patrimoniul societăţii; acţionarii răspund pentru actele şi faptele
societăţii numai în limitele părţii de capital pe care o deţin.
În Republica Moldova, conform legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprindere societăţile comerciale se pot constitui în următoarele forme:

45
întreprindere individuală, societate în nume colectiv, societate în comandită,
cooperativă de producţie, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Cel mai des întîlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund în limita părţilor de capital pe
care le deţin.
Profitul obţinut de societate se repartizează atît acţionarilor sub formă de
dividend-proporţional cu participarea lor la capital cît şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor putem vorbi de profiturile
societăţii înainte de rapartizare, de profitul repartizat acţionarilor cu titlu de divident
şi de profitul rămas la dispoziţia societăţii. Această repartizare a profitului permite
luarea în cosiderare a mai multor modalităţi de impunere a veniturilor realizate de
societăţile de capital, şi anume:
- se impune mai întîi profitul total obţinut de societatea de capital şi apoi
separat profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende. În cazul
acestui sistem considerat clasic, partea din profit repartizată acţionarilor este
impusă de două ori, respectiv odată la societate şi a doua oară la acţionari
sau asociaţi. Putem spune spre exepmlu că acest sistem se practică în aşa
ţări ca Olanda, Luxemburg, Belgia, Elveţia, Suedia;
- se impun numai dividendele, în timp ce partea din profit lăsată la dispoziţia
societăţii de capital este scutită de impozit. Practicarea unei astfel de
impuneri este avantajoasă pentru societăţile de capital şi vizează stimularea
acestora în plasarea profitului realizat în noi investiţii;
- se impune numai partea din profit care rămîne la dispoziţia societăţii de
capital, nu şi dividendele repartizate acţionarilor. În acest caz, se încalcă
principiu echităţii fiscale, deoarece se exonerează de la impunere
dividendele realizate de acţionari;
- impunerea separată mai întîi a dividendelor repartizate acţionarilor şi apoi a
părţii din profit rămasă la dispozişia societăţii de capital.

46
 În vederea stabilirii venitului impozabil al societăţii, se pleacă de la
rezultatele de bilanţ ale acesteia, la care se adaugă: soldul stocurilor, veniturile din
cîţtigurile de capital, dobînzile la conturi curente, veniturile din dobînzi la creditele
acordate, venituri din chirii. Pentru a se stabili venitul impozabil urmează ca din
veniturile brute astfel determinate să se scadă: cheltuielele de producţie, dobînzile
plătite, prelevările la fondul de rezervă şi la alte fonduri speciale, pierderile din
activitatea anului curent şi eventual din anii precedenţi, anumite prelevări pentreu
scopuri social- culturale. Condiţiile, ca de altfel şi limitele în care pot fi făcute aceste
scăzăminte, diferă de la ţară la ţară şi de la sistem la sistem.
Impozitul pe veniturile societăţilor de capital se calculează, de regulă pe baza
unor cote proporţionale cărora li se pot aplica anumite corective.
Spre exemplu, în SUA nivelul maxim al cotei de impunere este de 34% şi se
aplică la veniturile ce depăşesc 75.000 USD. Cota minimă de 15% se aplică asupra
veniturilor de pînă la 50.000 USD, iar cota intermediară de 25% se aplică asupra
veniturilor situate între 50.001 şi 75.000 USD. În alte ţări, pentru anumite categorii de
societăţi sau pentru cele care realizează venituri sub un anumit plafon, se utilizează o
cota de impozit nai mică decît cea considerată normală. De exemplu, în Franţa, cota
normală este de 50%, iar pentru categorii de persoane juridice sau de venituri, cotele
sunt de 15%, 20% şi respectiv 24%. În Germania cota normală este de 56%, iar cotele
reduse de 50%, 46% şi 44%. E de menţionat faptul că în Canada nivelul maxim al
cotei este de 25%.
Impunerea veniturilor relizate de persoanlele juridice se face, de regulă, anual,
pe baza declaraţiei întocmite de acestea. Impozitele stabilite conform celor mai sus
menţionate sunt trecute de către organele fiscale în registrul de rol.
Impozitele pe avere
Instituirea impozitelor pe avere a fost făcută în strînsă legătură cu dreptul de
proprietate al diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile.
Impozitele pe avere cunosc următoarele forme: impozite asupra averii
propriu-zise, impozite circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere.

47
 Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întîlnite atît ca impozite stabilite
asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma averii respective, cît şi ca
impozite pe substanţăa averii. Acestea din urmă conduc la micşorarea materiei
impozabile, deoarce se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii, motiv
pentru care se întînesc foarte rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt instituite
de regulă ca impozite excepţionale pe avere, cares se percep o singură dată (de
exemplu în timpul sau după terminarea unui război).
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întînesc mai frecvent putem
aminti: impozitele pe proprietăţile imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietăţi imobiliare se întîlnesc adesea sub forma
impoziteleor asupra terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere
fie valoarea de achiziţie, valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar,
fie veniturile capitalizate privind bunurile respetive. Cotele de impunere sunt în
general scăzute. Apelarea la impozite pe terenuri şi clădiri se face atît din
considerente de ordin financiar (procurarea de venituri pentru bugetul statului), cît şi
din alte motive. Astfel de exemplu, practicarea impoziteleor pe terenurile de
construcţie vizează şi influenţarea proprietarilor acestora pentru a le vinde în vedera
realizării de construcţii şi , deci prevenirea speculei. Impozitul pe proprietatea
funciară este conceput şi ca un instrument de influenţare a modului de folosinţă a
fondului funciar. În acest sens cotele de impozit sunt diferenţiate atît în funcţie de
categoria de folosinţă a terenului, cît şi de amplasamentul acestuia.
Impozitul pe averea imobiliară este adesea criticat, fiindcă nu stimulează
creşterea averii şi nu este suficient de elastic. Aceste carenţe sunt legate de faptul că
cotele de impozit se schimbă greu şi ca atare nu pot fi adaptate necesităţilor izvorîte
de agravarea procesului inflaţionist. Totodată, din cauza deficienţilor pe care le
prezinta impunerea (de exemplu modul de determinare a materiei impozabile face
posibilă subevaluarea acesteia), acest impozit capătă adesea un caracter regresiv.
Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă
pe care o deţine un subiect. La plata acestui impozit în unele ţări sunt supuse atît

48
persoanele fizice cît şi cele juridice, ca de exemplu în Germania, Suedia, Austria, iar
în altele numai persoanele fizice (Olanda, Danemarca), fie numai societăţile de
capital (în Canada). Deşi, în principiu sub incidenţa acestui impozit ar trebui să cadă
toate activele care pot fi evaluate, în realitate se impun doar patrimoniul agricol şi cel
forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizte pentru desfăşurarea
activităţii comerciale, din sau dedus datoriile ce le grevează. Prin calcularea
impozitului pe activul net se folosesc fie cote proporţionale (în Germania, Olanda,
Austria), fie cote progresive (în Danemarca, Suedia, Elveţia).
Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătura cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria
impoziteleor pe circulaţia averii întîlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe
donaţie, pe actele de vînzare cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hîrtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni), impozitul pe circulaţia capitalelor şi a efectelor
comerciale. Dintre acestea, cel mai des întîlnite sunt impozitele pe succesiuni şi
donaţii.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea
primită drept moştenire de o persoană fizică. Impozitul poate fi stabilit fie global
pentru toată avera lăsată în moştenire (situaţie întîlnită în Marea Britanie, SUA,
Australia), fie separat pentru partea din avere ce revine fiecărui moştenitor (aşa se
procedează îm Germania, Franţa, Belgia, Suedia). Calcularea impozitului se face în
baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este diferenţiat atît în funcţie de
valoarea succesiunii, cît şi în funcţie de gradul de rudenie existent între moştenitorii
acestuia. La aceeaş valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atît mai mare,
cu cît succesorul este rudă mai îndepărtată cu persoana decedată.
Deşi impozitul pe succesiuni se calculează în baza unor cote progresive, iar
cota maximă a impozitului ajunge uneori pînă la 80% (ca de exemplu în Belgia
pentru succesiuni de peste 7mln de Franci şi cînd succesorii sunt alte persoane decît:
copii şi soţi; fraţii şi surorile; unchii, mătuşele, nepoţii şi nepoatele), totuşi el are un
randament fiscal relativ scăzut. Acest randament se explică atît prin modul în care se

49
stabileşte materia impozabilă, cît şi prin facilităţile acordate plătitorilor acestui. Astfel
modul de stabilire a valorii succesiunii permite ca averea mobiliară să scape în bună
măsură de la impunere, iar cea imobiliară să fie subevaluată. Prin plata în rate a
impozitului sarcina fiscală a succesorului se micşorează în condiţiile deprecierii
monetare determinate de agravarea procesului inflaţionist.
Impozitul pe succesiuni vizează evident, numai circulaţia bunurilor între
persoanele fizice.
Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni ocolirea impozitului pe
succesiuni prin efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe
donaţii îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană. Impozitul cadeîn
sarcina persoanei care primeşte donaţia şi se numeşte donatar şi se calculează pe baza
unor cote progresive. Nivelul progresivităţii este influenţat de valoarea averii donate,
de gradul de rudenie între donator şi donatar şi uneori şi de momentul şi scopul
donaţiei respective. Legat de acest ultim aspect se întîlnesc donaţiuni în vederea
morţii, donaţiuni care produc efecte după moarte, donaţiuni între vii şi donaţiuni pe
patul de morţii.
Prin urmare, impozitele pe succesiuni şi donaţii vizează circulaţia cu titlu
gratuit al averii. În cazul circulaţii averii cu titilu oneros, se percep impozite cu ocazia
vînzării-cumpărării unor bunuri mobiliare sau imobiliare. Astfel de impozite se
practică în Franţa, Belgia, Germania, Olanda, Elveţia ţi se calculează fie în baza unor
cote proporţionale fie a unor cote progresive.
Impozitele asupra creşterii averii au ca obiect sporul de valoare care l-au
înregistrat unele bunuri în decursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest gen
putem menţiona: impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe sporul de
avere realizat în timp de război.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea
sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri) în
intervalul de timp de la cumpărare şi pînă la vînzare, fără ca proprietarul să fi efectuat
vreo cheltuială în acest scop. Subiectul acestui impozit este vînzătorul bunurilor

50
imobiliare, iar obiectul supus impunerii este diferenţa între preţul de vînzare şi preţul
de cumpărare al bunului respectiv. Valoarea unei averi imobiliare poate să crească în
diferite împrejurări, cum sunt: construirea unor căi de comunicaţie în imediata
apropiere a acestui; extinderea perimetrului unui oraş încît un teren să fie scos din
circuitul agricol şi să fie utilizat pentru construcţii de locuinţe; executarea unor lucrări
edilitare (canalizare, electricitate).
Impozitul pe sporul de avere dobîndit în timp de război are ca obiect averea
dobîndită în timpul sau ca urmare nemijlocită a războiului. În unele ţări ca Franţa,
Italia, Marea Britanie şi SUA după cel de-al doilea război mondial a fost introdus
impozitul pe supraprofitul de război. Cu toate că impozitul se calcula pe cote
progresive, el nu a avut un randament prea ridicat, fiindcă existau multiple căi de
sustragere de la impunere şi se plătea în monedă depreciată în urma inflaţiei.

1.3 Impozitele directe reale din Republica Moldova

Vorbind despre impozitele directe din Republica Moldova, mai întîi de toate ar
trebui să menţionăm despre impozitele reale, ce funcţionează pe teritoriul statului
nostru. Aceste impozte sînt, în primul şi în rînd: impozitul pe bunurile imobiliare şi
impozitul funciar, care îl achită atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice şi în
special agenţii economici.
Impozitul pe bunurile imobiliare a intrat în acţiune de la data de 01 ianuarie
1994.Aces impozitul este aşezat pe bunurile imobiliare aflate pe teritoriul RM.
Contribuabilii, adică plătitori acestui impozit sunt:
 întreprinderile, instituţiile (inclusiv băncile şi alte instituţii creditare),

51
 organizaţiile indiferent de forma de proprietate, care sunt persoane juridice,
rezidenţi şi nerezidenţi ai RM care au în proprietate sau utilizare bunuri
imobiliare;
 persoane fizice proprietari ai imobilului.
Obiectele de impunere a impozitului pe bunurile imobiliare sunt:
- pentru persoanele juridice - toate tipurile de construcţii, clădiri şi instalaţii;
- pentru persoanele fizice - clădirile şi construcţiile (apartamentele, casele de
locuit etc.).
Cotele anuale de impozit pe bunurile impobiliare sunt stabilite anual de către
Parlamentul RM, concomitent cu adoptarea Bugetului de Stat. Pentru 1997 au fost
stabilite următoarele cotele:
1. pe bunurile imobile ale persoanelor juridice, cu excepţia cooperativelor de
construcţie a locuinţelor şi a cooperativelor de construcţia a garajelor - 0.1%
din costul rizidual;
2. pentru persoanele fizice avem:
Localitatea: Chisinau, Balti, Tiraspol, Bender ; orasul - resedinta
A. Locuinte privatizate - 0.3
B. Proprietati imobiliare, constructii si instalatiile de pe sectorul pentru vile si garaje
- 0.3
C. Bunurile imobiliare folosite in activitatea de intreprinzator - 0.5
Localitatea: orasele si localitati rurale
A. Locuinte privatizate - 0.15
B. Proprietati imobiliare, constructii si instalatiile de pe sectorul pentru vile si garaje
- 0.15
C. Bunurile imobiliare folosite in activitatea de intreprinzator - 0.15
Trebuie de menţionat faptul că, bunurile imobiliare ale cooperativelor de
construcţie a locuinţelor şi ale cooperativelor de construcţie a garajelor se
impozitează la cotele şi în condiţiile stabilite pentru persoanele fizice.
La impozitul pe bunurile imobiliare ca bază de calcul apare valoarea reziduală

52
a bunurilor imobiliare. Ea se calculează ca diferenţa dintre valoarea de înlocuire şi
uzura în calcularea medie anuală. Valoarea medie anuală se determină ca valoarea
medie cronologică, conform datelor sumelor soldurilor la începutul fiecărei luni din
perioada de gestiune. Soldurile la începutul şi sfîrşitul perioadei se ia în jumătate,
suma obţinută se împarte la numărul de luni din perioadă.
Toate întreprinderile care dau producţie agricolă, inclusiv gospodăriile
ţărăneşti, în 1997 plătesc impozitul respectiv în componenţa impozitului funciar, însă
întreprinderile agricole, care au în bilanţ secţii de prelucrare a producţiei agricole
calculează impozitul menţionat separat din valoarea clădirilor şi construcţiilor
secţiilor de prelucrare. Plătitorii impozituli pe bunurile imobiliare date în arendă sunt
arendatorii. Impozitul pe bunurile imobiliare arendate de la stat achtă arendaşul. De
impozitul pe bunurile imobiliare sunt scutite instituţiile şi organizaţiile finanţate din
bugetele de toate nivelurile, penitenciarele, obiectele de menire social-culturală
înregistrate în bilanţul agenţilor economici în cazul cînd nu sunt folosite pe parcursul
anului în activitatea de intreprizător, calea ferată din RM, cu condiţia folosirii
sumelor calculate a impozitului pentru procurarea materialului rulant. Întreprinderile
menţionate calculă impozitul, însă nu îl transferă bugetului pentru a fi utilizat în
scopurile menţionate şi altele (vezi art.29, p.4). Toţi agenţii economici care
beneficiază de înlesniri sunt obligaţi să prezinte organelor serviciului fiscal calculele
impozitului pentru a se calcula suma totală a înlesnirilor fiscale acordate în anul
curent. Bunurile imobiliare ale persoanelor fizice care practică activitatea de
întreprinzător se impozitează conform cotelor şi în condiţiile stabilite pentru
persoanele fizice, însă evaluate în modul stabilit pentru persoanele juridice. Agenţii
economici depun la inspectoratul fiscal calculele privind impozitul dat trimestrial,
impozitul determinîndu-se pentru perioada respectivă de dare de seamă. Suma
impozitului calculată în modul de mai sus se imparte în mărimi egale pentru fiecare
trimestru. Din suma impozitului calculat pentru perioada respectivă de dare de seamă
se exclude suma impozitului pentru perioada de dare de seamă precedentă a anului
financiar respectiv şi se determină relaţiile cu bugetul la acest impozit.

53
 O problemă de o mai mare importanţă la impozitul pe bunuri imobiliare a
persoanelor fizice reprezintă evaluarea obiectelor impunerii. Însă, necătînd la aceasta,
impozitul pe bunurile imobiliare se poate calcula de către inspectoratul fiscal în baza
datelor fondului locativ, înregistrat la Biroul Tehnic Teritoriale (BIT). În cazul lipsei
datelor BIT determinarea impozitului se efectuază în baza datelor de arhivă a
instituţiilor teritoriale de asigurarea, majorate cu coeficientul de recalculare. Dacă şi
aceste date lipsesc, atunci impozitul se calculează reeşind din valoarea dată temporar
de către organele fiscale, conform datelor de evaluare a altor obiecte analogice. Dacă
obiectul impunerii se transmite de la o persoană la alte, în urma actului de vînzare-
cumpărare, dăruire, testament în cursul anului, atunci impozitul pe acest obiect se
calculează şi se pune în sarcina plătitorului proprietar primar de al 01.01 pînă în luna
pierderii dreptului la proprietate şi din această dată, pînă la sfîrşitul anului, impozitul
se pune în sarcina noului proprietar. Pentru obiectele nou construite, impozitul se
calculează începînd cu anul următor celui în care s-a construit obiectul. În cazul
lichidării obiectelor perceperea impozitului se încetează din luna în care a fost
lichidat. Termenii de plată pentru acest impozit se stabileşte de autorităţie
administrative publice locale, dar nu mai tîrziu de 15 octombrie.
Înlesnirile la acest impozit penru persoanele fizice sunt aceleaşi ca şi în cazul
impozitului funciar.
Un impozit direct real, care pentru ţara nostră este destul de important este
impozitul funciar. Probabil nu este necesar să mai amintim încă odată importanţa
pămîntului într-un stat agricol, precum este Republica Moldova.
Prin impozitare funciară se urmăreşte: stimularea economică a utilizării
raţionale a pământului; protecţia şi valorificarea lui; mărirea fertilităţii solurilor,
egalarea condiţiilor social-economice de gospodărire pe terenurile cu calităţi diferite;
asigurarea infrastructurii localităţilor rurale; formarea fondurilor speciale de finanţare
a acestor acţiuni.
Obiecte ale impozitului funciar sunt considerate atât terenurile date cu titlu de
proprietate, de posesiune, de beneficiere funciară, conform Codului Funciar,

54
indiferent de categoria, termenele şi destinaţia acestor terenuri, cât şi terenurile aflate
în proprietatea statului şi atribuite temporar în folosinţă colectivă sau individuală a
persoanelor fizice.
Contribuabili ai impozitului funciar sunt deţinătorii de terenuri, care au primit
pământ în proprietate, posesiune şi beneficiere pentru organizaţiile producătoare
agricole, agro-industriale, gospodăriile auxiliare, întovărăşirile pomicole şi
legumicole, amplasarea şi exploatarea construcţiilor, organizaţiilor producătoare
industriale, construcţia magistralelor de circulaţie şi alte scopuri.
Cotele impozitului funciar se stabilesc de Parlamentul RM pentru o unitate de
teren de o anumită calitate sub formă de plăţi stabile pe un termen de trei ani, însă ele
se precizează anual odată cu adoptarea Bugetului de Stat pe anul respectiv. Pentru
1998 sunt stabilite următoarele cote:

Tipuri de terenuri Evaluare cadastrală

Cu indici cadastrali Fără
(1 grad/ha) indici
cadastrali
Toate terenurile, cu excepţia păşunilor şi 1 leu 75 lei
fâneţelor
Păşuni şi fîneţuri 0,65 lei 50 lei

Pentru terenurile din intravielan: 100 m2

Tipuri de teren Localitatea

Chişinău, Cahul, Dubăsari, Celelalte Localităţ
Bălţi, Bender, Orhei, Rîbniţa, oraşe- ile rurale
Tiraspol Soroca, Ungheni rezidente
Pentru terenurile pe care 10 lei 4 lei 2 lei 1 leu
sunt amplasate fondul de
locuinţe, loturi de pe lângă
casă, garajele din

55
cooperativele de construcţii,
construcţiile întreprinderilor
agricole auxiliare
Pentru terenurile destinate 30 lei 10 lei 10 lei 10 lei
industriei, transporturilor,
telecomunicaţiilor şi cu o
altă destinaţie specială
Pentru terenurile 10 lei 5 lei 5 lei 5 lei
întovărăşirilor pomicole

Trebuie de amintit faptul că, locuitorii municipiilor şi oraşelor care lucrează la

întreprinderi agricole, precum şi pensionarii acestor întreprinderii plătesc impozitul
funciar pentru terenurile cu destinaţie agricolă din intravilan, conform cotelor
prevăzute pentru oraşele şi localităţile rurale;
I. Pentru terenurile din extravielan:
a. destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi cu o altă destinaţie
specială - 70 lei/ha;
b. pe care sunt amplasate construcţiile şi amenajările pentru carierile şi
pământurile distruse în urma lucrărilor de producţie - 350 lei/ha.

Persoanele juridice şi fizice, titulari ai dreptului de proprietate, posesiune şi

beneficiere funciară sunt obligate să se înregistreze la serviciul fiscal de stat teritorial.
Administraţia publică locală şi inspectoratele fiscale de stat anual, nu mai târziu de 1
mai, precizează listele contribuabililor, suprafaţa şi categoria terenurilor.
De impozitul funciar sunt scutite:
- rezervaţiile, parcurile dendrologice şi naţionale, grădinile botanice, teritoriile
fondului silvie şi ale fondurilor apelor, dacă nu sunt antrenate în activitatea de
producţie;
- organizaţiile ştiinţifice şi instituţiile de cercetare ştiinţifică cu profil agricol şi
silvic, care folosesc pământul în scopuri ştiinţifice şi de învăţământ;
- instituţiile de cultură şi artă, cinematografie, învăţământ, ocrotire a sănătăţii,

56
complexele sportive, monumentele naturii, istoriei şi culturii finanţate de la Bugetul
de Stat sau din contul sindicatelor;
- agenţii economici şi persoanele fizice care au primit în scopuri agricole
terenuri deteriorate pe care le-au ameliorat şi restabilit, în primii 5 ani de folosinţă.
Impozitul funciar nu se plăteşte pentru:
 zonele Frontierei de Stat;
 teritoriile de folosinţă comună a localităţilor.
Înlesnirile fiscale ale impozitului funciar pentru 1998 acordate persoanelor
fizice sunt:
- pentru terenurile pe care se amplasează fondul de locuinţe, loturile de pe
lângă casă şi loturile întovărăşirilor pomicule pentru:
a) persoanele de vârsta pensionară (bărbaţi - 60 ani, femei - 55 ani);
b) invalizii de gradul I şi II:
c) alte persoane inapte de muncă;
d) invalizii de gradul III la care se referă:
 participanţii la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi
independenţei RM;
 participanţii la evenimentele din Afganistan;
 participanţii la lichidarea consecinţelor avariei C.A.E. Cernobîl.
Categoriile de persoane a)-b) sunt scutite de impozite, dacă nu au în
componenţa familiei sau nu locuiesc împreună cu o altă persoană aptă de muncă;
e)familiile participanţilor căzuţi în acţiunile de luptă din Transnistria şi
persoanele care au fost întreţinuţi de către aceştia;
f) familiile care au copii invalizi.
Ultimele 2 categorii de contribuabili primesc înlesnirea fiscală indiferent de
faptul dacă au sau nu în componenţa familiei persoane apte de muncă.
Temeiul stabilirii impozitului funciar în sarcina unui contribuabil este titlu de
proprietate, posesiune sau beneficiere funciară. Suprafaţa terenurilor impozabile este
calculată în baza documentelor ce atestă dreptul la aceste terenuri, datelor privind

57
delimitarea hotarelor naturale de către regimul proprietăţii funciare, cadastrului
funciar, planurilor şi hărţilor comune, altor documente.
Calculele impozitului funciar pentru fiecare tip de teren, coordonate cu
organele publice locale, se prezintă, anual, organului teritorial al serviciului Fiscal de
Stat:
-de către întreprinderile agricole, întovărăşirile pomicule şi întreprinderile
individuale - până la 1 iunie;
- de către alte persoane juridice - până la 1 martie.
Determinarea sumei impozitului funciar se efectuează în funcţie de categoria
terenurilor, destinaţia lor, evaluarea lor şi cotele impozitului.
Impozitul funciar se calculează separat pe fiecare tip de teren ca produs dintre
cota impozitului şi suprafaţa terenurilor (sau valoarea cadastrală în grad-ha),
determinată în unităţi de măsură pentru care sunt stabilite cotele. Însumând toate
impozitele astfel calculate, obţinem suma anuală a impozitului funciar, care se
eşalonează în mărimi egale pe termene de plată. Impozitul funciar se varsă la
bugetele locale de către întreprinderile agricole şi de alte persoane juridice, nu mai
târziu de 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie. De către întovărăşirile pomicule,
întreprinderile individuale şi persoanele fizice sunt termeni stabiliţi de autorităţile
administrative publice locale, dar nu mai târziu de 15 octombrie.

58
 1.4 Impozite directe personale din Republica Moldova
Unul dintre cel mai important impozit real personal percept în Republica
Moldova este impoztul pe venit, instituit odată cu adoptarea Codului Fiscal.
Începînd cu data de 1.01.1998 în Republica Moldova a fost instituit impozitul
pe venit care a inlocuit impoztul pe veniturile persoanelor fizice si impozitul pe
beneficiu a unităţilor economice, impozitul pe beneficiul băncilor comerciale şi
impozitul din activitatea de asigurare.
Conform Codului Fiscal subiectele ale impunerii fiscale la impozitul pe venit
sunt:
- Persoanele fizice şi persoanele juridice, care obţin venituri din orice sursă aflată în
Republica Moldova pe parcursul anului fiscal, precum şi persoanele fizice şi juridice
rezidente, care obţin venituri investiţional şi financiar aflate în afara teritoriului
Republicii Moldova.
Ca obiect al impunerii fiscale la acest impozit apar:

59
 - veniturile brute, inclusiv facilităţile obţinute din toate sursele de către orice
persoană fizică sau juridică din care exclud deducerile şi scutirile la care are dreptul
această persoană. Venitul brut obţinut sub forma nemonetară se evaluiază la preţul de
piaţa în modul stabilit de Guvern. În cazul obţinerii venitului în valută străină,
precum şi cheltuielile suportate in valută se recalculează în moneda naţionalăla cursul
de schimb al Băncii Naţionale din R.M. la data tranzacţiei.
Impozitul pe venit aplică sistemul cotelor progresive compuse pentru
persoanele fizice şi sistemul cotelor proporţionale pentru persoanele juridice.
Cotele pentru veniturile persoanelor fizice pentru anul 1998 au fost stabilite în
felul următor:

 Pina la 6000 lei - 15%

 6000 - 10800 lei - 20%
 Peste 10800 lei - 32%
Pentru persoanele juridice cotele au fost următoarele:
 1998- 32%
 1999- 25%

La veniturile impozabile atît la persoanele fizice cît şi la cele juridice se referă:

1. Venitul provenit din activitatea de intreprinzător, din activitatea profesională sau
din alte activităţi similare.
2. Venitul provenit din activitatea societăţilor şi fondurilor de investiţii.
3. Plaţile pentru munca efectuată şi serviciile prestate (inclusiv salariile, facilitaţile
acordate de patron, onorariile, comisioanele, primele şi alte ritribuţii similare )
4. Veniturile obţinute din chirie
5. Creşterea capitalului
6. Creşterea capitalului peste pierderile de capital neluate în consideraţie în alte tipuri
de venituri
7. Venitul obţinut sub forma de dobîndă

60
8. Royalty
9. Anuitaţile, cu excepţia pensiilor şi îndemnizaţiilor primite de la Bugetul
Asigurărilor Sociale de Stat sau în baza acordurilor interstatale
10.Venitul rezultat din neachitarea datoriilor de către agenţilor economici cu excepţia
cazului cînd formarea acestor datorii este o consecinţă a insolvabilităţii
contribuabilului
11.Dotaţiile de stat, primele care nu sunt specificate ca neimpozabile în Legile prin
care se stabilesc aceste plaţi
12.Sumele obţinute de pe urma acordului de neangajare în activitatea de concurenţă
13.Dividendele obţinute de la un agent economic nerezident

Trebuie de menţionat că, pentru persoanele fizice sunt un şir de facilităţi care pot
fi acordate de către patroni şi care sunt determinate ca venituri impozabile:
1. Plăţile acordate salariaţilor de către patron pentru recuperarea cheltuielilor
personale.
2. Anularea de către patron a datoriei salariatului faţă de patron.
3. Suma plătită suplimentar de patron la orice plată a salariatului pentru locuinţa
acordată de către patron.
4. Depaşirea ratei curente a dobînzei faţă de rata dobînzei calculată pentru
împrumuturile acordate de patron salariatului
5. Cheltuielile patronului pentru punerea automobilului la dispoziţia salariaţilor în
scopuri personale:
 în cazul în care automobilul este proprietatea patronului venitul impozabil se
consideră 6/1000% din costul automobilului. Pentru fiecare zi de folosinţă.
 în cazul în care automobilul nu este proprietatea patronului venitul impozabil
se consideră cheltuielile suportate de patron pentru obţinerea drepturilor de
folosire a automobilui pentru fiecare zi de folosinţă.

61
 În scopuri de impozitare sunt binederminate unele tipuri de venituri care nu se
includ în baza impozabilă a impozitului:
1. Sumele de asigurare primite in caz de deces al persoanei, asigurate in baza
contractului de asigurare a vieţii.
2. Despăgubirile pentru reparea daunilor în caz de vătămare a sănătăţii, inclusiv în
caz de invaliditate
3. Plaţile precum şi alte forme de compensaţii acordate în caz de boala de
traumatisme sau în alte cazuri de incapacitate temporară de muncă, conform
contractelor de asigurare a sănătăţii.
4. Compensarea cheltuielilor angajaţilor legate de indeplinirea obligaţiilor de servicii
in limitele şi modul stabilit de Guvern.
5. Bursele elevilor, studenţilor si doctoranţilor de la Instituţiile de Învăţămînt de Stat
sau Private.
6. Pensiile alimentare şi îndemnizaţiile pentru copii.
7. Averea primită ca donaţie sau moştenire.
8. Dividendele cu excepţia celor plătite de nerezidenţi.
9. Contribuţiile la capitalul unui agent economic.
10.Sumele pe care le primesc donatorii de sînge de la Instituţiile Medicale de Stat.
11.Ciştigurile de la loterii.

62
2.Activitatea agenţilor economici în Republica Moldova şi impozitele directe
suportata de ei.
2.1 Activitatea agenţior economici în R.M. ca unii dintre cei mai importanţi
contribuabili.
Activitatea economică în Republica Moldova poate fi desfăşurată numai
sub forma unor întreprinderi, de aceea o atenţie deosebită o acordă modalităţii
de înfiinţare şi funcţionare a acestora, printre care un loc însemnat îl ocupă şi
impozitarea acestor subiecţi fiscali de importanţă majoră.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi determină formele
juridice de organizare a întreprinderilor şi condiţiile generale de constituire a
lor, de aceea sunt de părere că acest act normativ este legea de bază a activităţii
agenţilor economici în Republica Moldova.

63
 Întreprinderile sînt subiecţii principali care desfăşoară activităţi
economice. Agenţii economici sînt cei care realizează produse pentru
consumatori, organizează circulaţia mărfurilor, prestează diverse servicii
populaţiei, statului şi altor agenţi economici, construiesc drumuri, edificii,
fabrici şi uzine, mobilizează resursele intelectuale şi pun în funcţie pieţele de
capital, participă la realizarea programelor d stat de o impiortanţă majoră. În
sfîrşit, agenţii economici înterţin statul plătindu-i impozite.
Anume din aceste considerente statul este obligat să creeze
întreprinderilor condiţii favorabile de activitate antreprenorială. Asemenea
condiţii pot fi create prin adoptarea unui cadru juridic adecvat, şi îndeosebi în
domeniul fiscal, înlăturînd birocratismul şi oricare alte piedici din faţa celor
care vor să muncească cu adevărat. Numai antreprenorul liber este în stare să
scoată economia naţională din criza actuală şi numai cu ajutorul acestuia statul
îşi va putea onora pe deplin obligaţiile faţă de cetăţeni. Fireşte că libertatea
antreprenorului nu poate fi absolută. Şi pentru aceasta statul are o pîrghie
deosebit de importantă, precum este sistemul fiscal cu ajutorul căruia statul
poate regla activitatea agenţilor economici. În opinia mea, aceasta ar trebui să
fie unicul mijloc prin care statul ar putea interveni în activitatea
antreprenorilor, deşi, cu părere de rău, vechile metode administrative încă n-au
fost uitate.
Activitatea de antreprenoriat în Republica Moldova poate fi practicată
numai prin intermediul unei întreprinderi constituite şi înregistrate în modul
stabilit.
Trebuie de menţionat, că impunerea activităţii de antreprenoriat este
prevăzută de Articolul 9 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
unde se stipulează că impunerea beneficiului obţinut de pe urma activităţii de
antreprenoriat se face în modul stabilit de legislaţia privind impunerea
întreprinderilor ca persoane juridice.

64
 Conform legii susmenţionate, în Republica Moldova, activitatea de
antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-
juridice:
a) întreprindere individuală;
b) societate în nume colectiv;
c) societate în comandită;
d) societate pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată;
f) cooperativa de producţie;
g) întreprinderea de arendă;
h) întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală.
Aici am putea adăuga că întreprinderea individuală, conform aceliaşi legi nu
constituie persoană juridică şi de aceea ea nu se impozitează ca şi celelalte
forme organizatorico-juridice, dar se impozitează venitul obţinut de către
fondator de pe urma activităţii întreprinderii sale.
Conform legii cu privire la impozitul pe venitul întreprinderilor, cu acest
impozit se impun toate formele de întreprinderi-persoane juridice sus
menţionate, cît şi întreprinderile cu investiţii străine. De asemenea, plătitori ai
acestui impozit sînt şi companii, firme, alte organizaţii – persoane juridice
străine, care activează pe teritoriul Republicii Moldova prin intermediul
reprezentanţilor permanente sau a filialelor.
După cîte cunoaştem în R.M., impozitele plătite de către agenţii
economici constituie o principală sursă de acumulare a veniturilor bugetare.
Însă, aceasta este o practică specifică doar fostelor ţări socialiste, ceea ce, după
părerea mea, nu e prea bine deoarece într-un stat în tranziţie spre economia de
piaţă unde antreprenoriatul îşi ia de abia zborul, activitatea agenţilor economici
nu trebuie încărcată cu o sarcină fiscală prea mare. În alte state precum este
SUA impozitul pe veniturile corporaţiunilor, firmelor şi întreprinderilor ocupă
locul trei în structura veniturilor bugetare, constituind doar 10%.

65
 Aducînd ca exemplu SUA, putem spune că în anul 1996 cota acestui
impozit constituia 34%. El se introduce după următoarea shemă – corporaţia
plăteşte 15% pentru primele 50.000 USD din venitul impozabil, 25% - pentru
restul 25.000 USD şi respectiv 34% pentru restul sumei impozabile.

STRUCTURA ŞI DINAMICA IMPOZITELOR DIRECTE (%)

Denumirea impozitului 1996 1997 1998

Impozitul de la persoanele fizice 31 % 31 % 23 %
Impozitul pe beneficiu 51 % 51 % 48 %
Impozitul funciar 16 % 15 % 22 %
Impozitul pe imobil 2% 3% 7%
Total 100 % 100 % 100 %

66
 2.2 Impozitele pe veniturile persoanelor juridice
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice, cunoscut sub numele de
impozitul pe veniturile societăţilor, datorat de societăţile pe acţiuni, de
societăţile cu răspundere limitată, de societăţile coperatiste, de aşezăminte,
fundaţii şi alte persoane juridice care au scop lucrativ, inclusiv cele explotate
de instituţii de drept de drept publis sau locale, deci obţin venituri, funcţionînd
în general ca societăţi de capital.
În vederea stabilirii venitului impozabil al societăţii, se pleacă de la
bilanţul acestuia la care se adaugă: soldul stocurilor (stocurile de la îbceputul
anului plus întrările din producţie, minus ieşirile), venituirle din cîştiguri de

67
capital, dobînzile la conturile curente, veniturile din dobînzi la creditele
acordate, venituri din chirii.
Pentru a se stabili venitul impozabil, urmează ca din veniturile brute
astfel determinate să se scadă: cheltuielile de producţie, dobînzile plătite,
prelevările la fondul de rezervă şi la alte fonduri speciale, pierderile din
avtivitatea anului curent şi eventual din anii precedenţi, anumite prelevări
pentru scopuri social-culturale. Condiţiile, ca de altfel şi limitele în care pot fi
făcute aceste scăzpminte, diferă la ţară la ţară.
Impozitul pe veniturile societăţilor de capital se calculează, de regulă, pe
baza unor cote proporţionale cărora li se pot aplica anumite corective. În S.U.A
nivelul maxim al cotei de impunere este de 34 % şi se aplică la veniturile ce
depăşesc suma de 75.000 de USD. Cota minimă (15 %) se aplică asupra
veniturilor de pînă la 50.000 de USD, iar cota intermediară de 25 % se aplică
asupra veniturilor situate între 50.001 USD şi 75.000 de USD.
În Republica Moldova, impozitul pe beneficiul întreprinderilor a suferit
multe modificări.
Astfel, conform Legii Republicii Moldova privind “impozitul pe
beneficiul întreprinderilor” din 02 decembrie 1992, nr, 1214-XII, au fost
stabilite urmărtoarele cote de impozitare pe beneficiul întreprinderilor:
- la suma beneficiului pînă la 500.000 ruble (ori 500 de lei actualmente)- 15
%.
- la suma de beneficiu de peste 500.000 pînă la 1.000.000 de ruble ori 1.000
de lei – 75.000 de ruble (ori 75 de lei ) plus 25 % din sum ace depăşeşte
500.000 de ruble (ori 500 de lei).
- la suma de beneficiu de peste 1.000.000 de ruble (ori 1.000 de lei) –
200.000 de ruble plus 32 % din suma ce depăşeşte 1.000.000 de ruble (sau
de 1.000 de lei).
Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova din 25 mai 1993, Nr. 292 “
Cu privire la aprobarea nivelului normativ de rentabilitate pentru calcularea

68
impozitului pe supraprofit” s-a stabilit că impozitul pe supraprofit să se
impoziteze la o cotă de 70 %.
Treptat, pe măsura perfecţionării sistemului fiscal al Republicii
Moldova, s-a modificat şi acest tip de impozit. Prin Legea Nr. 653 din 17
octombrie 1995 pentru modificarea şi completarea Legii privind impozitul
pe beneficiul întreprinderilor este anulată partea (2) a art. 4 al Legii Nr.
1214-XII din 2 decembrie 1992 privind impozitul pe beneficiul
întreprinderilor prin care se limita nivelul rentabilităţii. Conform Legii, în
anul 1997 se păstrează modul general de impozitare a beneficiului
persoanelor juridice, cota de impozitare a cărora constituie 32 % la sută din
beneficiul impozabil.
Începînd cu 1 aprilie 1997 se suspendă acţiunea aliniatului 2 al art. 4 din
Legea Nr . 1214-XII din 2 decembrie 1992 privind impozitul pe beneficiul
întreprinderilor referitor la imozitarea acesstor întreprinderi la cota de 70 %
la sută din veniturile obţinute.
În anul 1997, conform alin. (1) al art. 10 din Legea Bugetului de Stat
începînd cu 1 aprilie 1997, pînă la intrarea în vigoare a Codului Fiscal,
agenţii economici – producători (care efctuiază lucrări) calculează impozitul
pe beneficiul la cota de 32 % la sută din beneficiul impozabil, diminuînd
sumele impozabile ce urmează a fi vărsate la buget, cu 20 la sută,
proporţionînd bazele impozabile obţinute din cativitatea de producţie, cu
condiţia ţinerii evidenţei contabile activităţii nominalizate.
De la 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare Codul Fiscal, Titlul II
“Impozitul pe venit” pentru persoanele juridice era stabilit cota de
impozitare de 32 % din venitul impozabil. În anul 1999, prin Legea
Bugetului de Stat, şi prin modificarea art. 15 punct (b) din Codul Fiscal s-a
stabilit că cota de impozitare a persoanelor juridice este de 25 %. Astfel, noi
am arătat pe scurt evoluţia impozitului pe beneficiul întreprinderilor în
Republica Moldova începînd cu anul 1992 şi pînă în momentul actual, adică

69
 pînă la data cînd proiectul Legii Bugetului de Stat pe anul 2000 este discutat
în lectura a treia în Parlament.

3. Mecanismele fiscale de stimulare a agenţilor economici

Printre mijloacele la care autorităţile publice apelează tot mai des pentru
redresarea economiei, eliminarea sau deminuarea consecinţelor factorilor cu caracter
perturbator, se înscriu la loc de frunte cele de natură fiscală. Astfel, în concepţia unor
economişti contempoarni “.. impozitul devine un instrument esenţial al politicii
economice a statului, precum şi al politicii sale sociale…”. Acest instrument serveşte
la echilibrarea puterii întreprinzătorilor particulari, care le limitează propriile
prerogative: aceasta este semnificaţia lor profundă. Puterea statului de a impune se
opune astfel “puterii capitaliştilor de a întreprinde.”
Modul concret de funcţionare a diferitelor mecanisme fiscale diferă de la o ţară
la alta şi de la o perioadă la alta.
În general, statul poate influenţa, în anumite limite, cu ajutorul impozitelor
toate fazele reproducţiei sociale. Astfel, cu ajutorul impozitelor directe, respectiv prin
impunerea diferenţiată a veniutrilor şi prin degrevarea fiscală a anumitor categorii de
plătitori, statul poate stimula dezvoltarea economică. Această stimulare poate
conduce la: sporirea producţiei în acele ramuri ale economiei, care au la dispoziţie
materie prime, resurse primare de energie sau sînt purtătoare ale progresului tehnic;
impulsionarea dezvoltării industriei în anumite zone geografice rămase în urmă din
punct de vedere economic; desfăşurarea activităţilor industriale, agricole în
întreprinderi de oanumită dimensiune, cu un potenţial economic şi financiar mai mare
sau mai mic, după caz.
Cu ajutorul impozitelor, statul poate acţiona şi asupra consumului prin
modificarea cererii solvabile a populţiei. Dacă se urmăreşte o micşorare a consumului
în general, atunci statul procedează fie la mărirea cotelor de impunere în vigoare, fie

70
la introducerea unor noi impozite. În schimb, dacă se urmăreşte orientarea cererii de
consum spre anumite produse, atunci statul apelează la sistemul taxelor de
consumaţie, cu ajutorul cărora – prin diferenţierea cotelor de impunere – poate
influenţa, într-un sens sau altul, consumul.
Statele dezvoltate folosesc mecanismele fiscale şi pentru a influenţa
schimburile comerciale cu străinătatea. Aceste mecanisme cunosc anumite
diferenţieri în funcţie de felul, nivelul de prelucrare, provenienţa şi destinaţia
mărfurilor. Astfel, în cazul unor produse de bază care provin din străinătate se
stabilesc asemenea taxe vamale de import şi taxe de consumaţie încît acestea să
devină surse importante de formare a veniturilor bugetare, fără însă ca ele să conducă
la prohibire importului. La produsele de bază cu dublă sursă de aprovezionare – din
interiorul ţării şi din import – se stabilesc impozite şi taxe cu un nivel mai ridicat
pentru a bara drumul produselor străine. Frecvent, nivelul taxelor vamale este
influenţat şi de gradul de prelucrare a produselor provenite din import.
În multe ţări dezvoltate, în vederea încurajării exportului produselor cu un grad
înalt de prelucrare, statul acordă exportatorilor diferite facilităţi fiscale (scutiri,
reduceri sau restituiri ale impozitelor indirecte instituite asupra exportului). Astfel, în
Japonia aceste facilităţi sînt acordate pentru exportul de tehnologie, consulting,
brevete de invenţii, drepturi de autor.
În Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Marea Britani şi Norvegia se
acordă scutiri de la plat taxei pe valoare adăugată pentru produsele destinate
exportului. În Israel, produsele destinate exportului sîntn scutite de plata taxei asupra
vînzărilor.
Într-o serie de ţări, printre care Austria, Finlanda, Elveţia şi Suedia, se acordă
scutiri sau restituiri ale impozitului pe cifra de afaceri perceput asupra exportului.
În Marea Britanie, Suedia, SUA şi Canada se procedează la stimularea
importului de bunuri destinate producţiei pentru export prin restituirea (cu ocazia
exportului) a taxelor vamale şi/sau ataxelor deimport deja plătite.

71
 Din cele de mai sus, rezultă că ţările dezvoltate folosesc diferite mecanisme
fiscale pentru stimularea exporturilor. Instrumentele fiscale folosite în acest scop şi
condiţiile în care sînt utilizate nu diferă prea mult de la o ţară la alta .
În ţările dezvoltate este frecvent acceptată ideea privind dependenţa dintre
nivelul fiscalităţii şi ritmul creşterii economice. Astfel, promotorii reformei fiscale
din S.U.A., din anul 1986, au pledat pentru reducerea progresivităţii impunerii, pentru
ca pe această bază să se realizeze stimularea iniţiativei private, deoarece în concepţia
lor impozitele ridicate micşorează elanul o pentru muncă şi economii.
Prin urmare, impulsionarea, pe un plan mai general, a investiţiilor pe baza unor
măsuri de ordin fiscal se ralizează prin reducerea progreesivităţii impunerii, ceea ce
face ca profitul să rămîie la dispoziţia agenţilor economici, din fiecare 100 de unităţi
monetare venit, pentru eventualele investiţii, să fie mai mare. Ea este caracteristică nu
numai pentru S.U.A, ci şi pentru alte ţări dezvoltate, ca: Marea Britanie (nivelul cotei
maxime de impunere utilizată la veniutrile persoanelor fizice s-a redus de la 98% la
60%), Italia (unde s-a acţionat pe calea reducerii numărului cotelor de impunere de la
36 la 9), Germania (reducerea nivelului impunerii nun s-a realizat prin micşorarea
cotelor maxime, ci pe calea majorării veniturilor cuprinse în acelaşi tranş de
impunere).
Stimularea mai directă a investiţiilor prin mecanisme fiscale se realizează prin
acordarea unor bonificaţii (reduceri de impozite), care se stabilesc în funcţie de
volumul şi destinaţia investiţiilor efctuate de un întreprinzător, într-o perioadă de
timp. Astfel, de exemplu, în SUA s-a introdus, la începutul anilor 60, bonificaţia
fiscală pentru investiţii, de care beneficiau corporaţiile. Bonificaţia se acorda numai
în anul punerii în aplicare a investiţiilor şi era de 7% din valoarea utilajelor
achiziţionate (produse în S.U.A), a căror durată de serviciu era de cel puţin 8 ani. În
prezent, bonificaţia se acordă numai pentru investiţii în utilaje energetice.
Bonificaţia fiscală pentru investiţii a constiuit canalul de “subvenţionare a
corporaţiilor americane”, atît în ramuri mai vechi, cît şi în cele noi, unde se cer
investiţii de un volum mai mare. Cu cît era mai mare volumul investiţiilor efectuate,

72
cu atît creştea şi suma pe care corporaţiile o scad din totalul impozitelor datorate
statului.
Reforma fiscalădin anul 1986 vizează impulsionarea investiţiilor efectuate de
corporaţii şi prin înlăturarea parţială a dublei impneri a veniturilor societăţilor pe
acţiuni şi a acţionarilor. În noile condiţii, companile au dreptul să nu includă în
venitul impozabil partea din nproifit distribuită acţionarilor sub formă de dividend.
Această măsură poate stimula achiziţionarea de acţiuni (în cazul companilor mai
tinere aflate în proces de dezvoltare) şi creşterea investiţiilor în tehnică nouă şi
utilaje.
Stimularea investiţiilor se realizează şi prin aplicarea de către corporaţii a
amortizării accelerate a capitalului fix. Introducerea normelor de amortizare
accelerată a favorizat reducerea impozitelor stabilite în sarcina corporaţiilor şi a
contribuit la sporirea investiţiilor în tehnologii noi şi mijloace de automatizare,
inclusiv roboţi şi computere.
Prin mecanisme fiscale se stimulează în multe ţări dezvoltate şi activitatea de
cercetare ştiinţifică. Mecanismele fiscale utilizate în acest scop pot îmbrăca diferite
forme, cum sînt: bonificaţii fiscale pentru investiţii în maşini şi utilaje pentru
cercetare ştiinţifică; “creditul fiscal” pentru cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi studii
experimentale; deducerea integrală a cheltuielilor cu cecetarea din venitul total al
corporaţiilor, facilităţi şi linia amortizării utilajelor pentru cercetare.
În concluzie, se poate spune că pîrghiile fiscale ocupă un rol important în
mecanismele de funcţionare a economiei de piaţă. Cu toate acestea, rolul lor nu
trebuie supraestimat deoarece crizele economice nu au putut fi evitate, iar şomajul şi
inflaţia îşi fac simţită prezenţa.
Mecanismele fiscale de stimulare economică utilizate în ţările în curs de
dezvoltare.
În aceste ţări, în utilizarea mecanismelor fiscale pentru influenaţarea activităţi
economice apar unele particularităţi. Ele sînt determinate frecvent de lipsa
cordonaţiei dintre instrumentele fiscale utilizate şi obiectivele urmărite de organele

73
cu drept de decizie politică. Este vorba de faptul că în unele ţări în curs de dezvoltare
au fost preluate, oarecum mecanic, sistemele de impunere şi tipurile de impozite din
ţările dezvoltate. Aceasta n-a dat rezultate, fiindcă în aceste ţări nu sînt create condiţii
care să permită utilizarea cu un randament fiscal ridicat al impozitelor pe veniturile
efectiv realizate. Astfel, producţia obţinîndu-se mai ales în unităţi de dimensiuni
reduse, acestea de multe ori nu ţin evidenşa cheltuielilor făcute şi nici a veniturilor
realizate. În cazul unităţilor economice mai mari, pe lîngă numărul insuficient al
cadrelor de specialitate în domeniul întocmirii evidenţelor privind cheltuielile şi
veniturile, asistăm şi la preocuparea conducerilor acestora de a nu prezenta organelor
fiscale date reale în legătură cu veniturile obţinute. La aceasta se adaugă numărul
relativ restrîns al organelor fiscale şi pregătirea lor părofesională destul de modestă.
În încercarea de limitare a efectului acestor neajunsuri, într-o srie de ţări în curs de
dezvoltare impozitele pe veniturile efctuv realizate au fost înlocuite cu sisteme de
impunere simplificate, cum sînt: impozitele forfetare minimale sau impozitele de tip
real. Aceste impozite făcînd abstracţie de puterea economică a plătitorului şi de
sarcinile sociale ale acestuia, nu sînt echitabile şi n-au un randament fiscal redus. În
ţările care au devenit independente politic cu multe decenii în urmă, deşi s-au
introdus sisteme fiscale proprii, acestea nu mai corespund obiectivelor etapei actuale.
Referitor la modul concret în care impozitele sînt folosite pentru stimularea
activităţii economice, menţionăm mai întîi preocupările din numeroase ţări pe linia
utilizării acestora ca pîrghii de influenţare a creşterii producţiei şi eficienţii în
agricultură. În caest scop, se acţionează pe căi diferite, cum sînt: impunerea pe baza
unor norme de venit stabilite la un nivel mai mic decît venitul real obtenabil în anii cu
condiţii normale, pentru a putea fi aplicat şi în anii cu condiţii nefavorabile;
impunerea venitului potenţial; impunerea venitului efectiv realizat. Practicarea
sistemului impunerii venitului potenţial urmăreşte stimularea producătorilor agricol
în desfăşurarea unei activităţi care să conducă la producţiile maxime posibile,
deoarece astfel impunerea devine regresivă. În aceste condiţii, impozitul astfel

74
conceput, din diverse motive, nu acţionează ca pîrghie economică, conducînd uneori,
la inechităţi în repartizarea sarcinilor fiscale pe membrii societăţii.
În ţările în curs de dezvoltare se acordă diferite facilităţi fiscale pentru
încurajarea şi protejarea naţionale de capital. Totodată, în unele ţări, prin sistemele de
impunerese acţionează şi pentru încurajarea investiţiilor străine de capital în
întreprinderi industriale, firme agricole, întreprinderi de pescuit. În acest scop, statul
beneficiar de investiţii acordă societăţilor străine sau mixte scutiri la impozitul pe
venit pe primii ani de funcţionare, urmate de reduceri de impozit pe un alt număr de
ani. Dacă produsele finite realizate de societăţile străine sau de cele mixte se vînd pe
piaţa internă, unele ţări acordă reduceri la impozitele pe consum. Aceste faciltăţi sînt
însoţite de altele, cum sînt: amortizarea accelerată a capitalului fix, repartizarea
beneficiului realizat la încheierea bilanţului sau a capitalului investit la lichidarea
societăţi.
Ţările în curs de dezvoltare folosesc frecvent impozitele ţi taxele ca pîrghii
economice în relaţiile comerciale cu străinătatea. Aceasta poate avea la bază raţiuni
financiare (procurarea de venituri fiscale prin impunerea mărfurilor importate sau
exportate, după caz), valutare (limitarea importurilor şi extinderea exporturilor pentru
reducerea deficitului balanţelor de plăţi) şi protecţioniste (apărarea industriei
naţionale aflată în plin proces de formare de concurenţa adeseori neloială a ţărilor
industrializate).
Pentru stimularea exportului, multe ţări în curs de dezvoltare acordă facilităţi
fiscale. Aceste facilităţi joacă un rol important în ceea ce priveşte stimularea
valorificării superioare, pe pieţele externe, a mărfurilor şi serviciilor naţionale.
La baza acordării facilităţilor fiscale (scutiri, reduceri sau restituiri de impozite
indirecte percepute asupra măfurilor exportate) stau o serie de criterii generale, cum
sînt: natura mărfii exportate; ponderea exporturilor în totalul activităţii exportatorului
sau producătorului; posibilitatea creşterii numărului locurilor de muncă prin
dezvoltarea producţiei pentru export; existenţa unor contracte ferme privind

75
exporturile de mărfuri sau servicii pentru care se pune problema acordării de scutiri,
reduceri sau restituiri de impozite indirecte.
În ultimul deceniu, a început să se folosească pentru stimularea exporturilor, pe
lîngă scutirile, reducerile şi restituirile de impozite, şi “credituL fiscal”, respectiv aşa-
numitele “certificate de creditare a plăţii impozitelor”. “Creditul fiscal” reprezintă o
amînare a plăţii unei părţi din impozitele datorate de către exportatori pînă în
momentul îndeplinirii anumitor condiţii, cum sînt: efctuarea de exporturi
netradiţionale, mai ales de produse din ramuri industriale noi; realizarea unei
prelucrări de nivel superior a produselor destinate exportului; crearea de noi locuri de
muncă; producerea unor mărfuri de export care să stimuleze dezvoltarea economică
în zone subdezvoltate. După ce se constată că astfel de condiţii sînt îndeplinite (fie
separat, fie cumulativ),partea procentuală din impozite nu se mai percepe. În acest fel
se ajunge că în final “creditul fiscal” să reprezinte o reducere efectivă – de
dimensiuni variabile – a impozitelor datorate de exportatori.
“Creditarea pllăţii impozitelor” este folosită de unele ţări în curs de dezvoltare
pentru creşterea şi diversificarea volumului exporturilor de produes finite şi
semifabricate. “Creditul” se stabileşte frecvent ca un procent din valoarea
exporturilor realizate anual de către exportator. De multe ori “certificatele de
creditare a plăţii impozitelor” sînt hîrtii de valoare, liber negociabile. Aceste
“certificate” sînt utilizateîn mod deosebit de către ţările latino-americane, care, de
altfel, în condiţiile existenţei în această zonă a patru grupări economic regionale, se
preocupă de armonizarea stimulentelor fiscale folosite pentru creşterea exporturilor.
Stimularea exporturilor cu ajutorul unor facilităţi acordate în legătură cu
impozitele datorate pentru veniturile realizate din vînzarea mărfurilor în afara
graniţelor ţării se întîlneşte pe o scară tot mai largă. Aceste facilităţi se acordă fie în
funcţie de volumul total al veniturilor relizate din export, fie în funcţie de un anumit
cuantum prestabilit al acestor venituri şi constau în: scutiri de la plata impozitului pe
venituri; reduceri ale impozitului pe venituri; reduceri al eveniturilor impozabile;

76
constituirea unor fonduri de rezervă pentru dezvoltarea exportului, admiţîndu-seca
acestea să se deducă din totalul veniturilor realizate, fiind, deci, neimpozabile.
La baza determinării scutirilor şi reducerilor de impozite stau o serie de criterii,
cum sînt: felul mărfurilor exportate; ponderea veniturilor obţinute din exportul de
mărfuri în totalul veniturilor relizate de cel îndreptăţit să beneficieze de facilitatea
fiscală; calitatea persoanei care poate beneficia de facilitatea fiscală (dacă este şi
producător şi expotator, dacă este numai intermediar).
Referitor la reducerea veniturilor obţinute din exportul de mărfuri, acesta se
stabileşte ţinîndu-se cont de volumul absolut al încasărilor şi condiţionat de onorarea
altor obligaţii financiare faţă de stat.
Scutirile de impozitul pe veniturile obţinute din activitatea de export,
practicate în ţările în curs de dezvoltare, sînt acordate în funcţie de interesele
specifice pe care acestea le urmăresc, motiv pentru care ele pot fi însoţite de unele
condiţii sau restricţii.
Reducerea impozitelor aferente veniturilor realizate din activitatea de export,
ca mijloc de stimulare a exportului, este utilizată pe scară mai largă decăt scutirea de
impozite. Acest lucru se expilcă prin caracterul mai diferenţiat al efectului pe care îl
poate avea o reducere, comparativ cu o scutire.de regulă, aceste reduceri se acordă
condiţionat de realizarea unor obiective prestabilite.
Reducerea veniturilor impozabile obţinute din exportul de mărfuri, ca mijloc
de stimulare aexportului, poate fi efectuată în funcţie de anumite criterii, cum sînt:
valoarea totală a exporturilor; ritmul de creştere a exporturilor într-o perioadă
determinată; volumul cheltuielilor efectuate pentru promovarea exporturilor .
Facilităţile privind impozitele pe veniturile realizate din export prezintă unele
avantaje, comparativ cu alte instrumente utilizate pentru stimularea exporturilor.
Astfel, utilizarea lor este simplă, deoarece nu face necesară o modificare mai
deosebită a reglementărilor fiscale existente. Pe de altă parte, prin intermediul
acestora se poate realiza o stimulare a exporturilor fară a se efectua cheltuieli directe
de la bugetul statului. Totodată,

77
înlesnirile privind impozitul pe veniturile realizate din exporturi permit exportatorului
să stabilească, pentru produsele exportate, un preţ competitiv, deoarece el cunoaşte
dinainte că beneficiază de o reducere a impozitului.
Desigur că efecxtul facilităţilor privind impozitele pe veniturile din exporturi
trebuie supraestimat, deoarece realizarea lui este direct influenţată de posibilităţile pe
care le au exportatorii de a oferi mărfuri solicitate la export, de care depinde obţinerea
unor venituri cît mai mari. Drept urmare, aceste facilităţi îşi pot dovedi utilitatea
numai dacă de ele exportatorii pot beneficia o perioadă de timp mai îndelungată, ştiut
fiind că la început producătorii se confruntă cu unele dificultăţi care fac mai puţin
competitive produsele lor pe piaţa internaţională.
În multe ţări în curs de dezvoltare, statul apelează la diferite mecanisme fiscale
pentru a stimula importul de materie prime, materiale, combustibili şi chiar maşini,
echipamente şi accesoriile acestora care urmează a fi utilizate integral în producţia
pentru export. Deci, în acest caz, avenm de-a face cu o stimulare a importulu care în
final trebuie să conducă la dezvoltarea exportului ţării imortatoare.
Instrumentele fiscale utilizate pentru stimularea importului mărfurilor
menţionate pot apărea sub diferite forme, cum sînt: scutirile sau reducerilede la plata
taxelor vamale şi a altor taxe legate de import, suspendarea aplicăriitaxelr vamale sau
restituirea taxelor vamale plătite, numit sistemul “draw-back”.
Comparînd cele trei sisteme de stimulare fiscală a importului destinat obţinerii
unor produse pentru export, se poate afirma că fiecare dintre ele prezintă avantaje,
cea ce sete foarte important pentru fiecare antreprenor care şi-a început activitatea în
perioada de tranziţie.

78
 Capitolul III Comportamentul agenţilor economici
3. Evaziunea fiscală şi repercusinea fiscală a impozitelor directe a
agenţilor economici din Republica Moldova.
Prin evaziunea fiscală se înţelege sustragerea de la impunere a unei
părţi din materia impozabilă. În funcţie de modul cum poate fi săvîrşită,
evaziunea fiscală cunoaşte două forme, şi anume:
1. Evaziunea la adăpostul legii, mai numită evaziune legală.
2. Evaziunea cu încălcarea legii, mai numită ilicită şi frauduloasă.
Evaziunea fiscală la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din
materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat infracţiune. Astfel,
de exemplu, prin impunerea veniturilor pe baza unor norme medii, cei care
realizează venituri peste medie scapă de la impunere cu o parte din materia
impozabilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se înfăptuieşte cu încălcarea
prevederilor legale, iar cei care o practică sînt pasibili de pedeapsă. Ca

79
exemple de fraude fiscale putem menţiona: întocmirea unor declaraţii de
impunere false, cînd cu bună ştiinţă nu se declară decît o parte din
veniturile realizate; ţinerea unor registre contabile nereale; întocmirea de
documente de plată fictive. Existenţa secretului comercial-bancar
facilitează întocmirea unor declaraţii fiscale neconforme cu realitatea.
În continuare, vom prezenta exemple de evaziune fiscală dintre cele
care se întîlnesc pe scară mai largă în diferite şări.
În unele şări, ca de exemplu, în S.U.A. legea dă dreptul unui
întreprinzător să-şi constituie din soţia şi fiii săi asociaţi oculţi. O satfel de
asociaţie permite ca veniturile să fie repartizate între mebrii săi, iar
impunerea să se facă separat. Dacă se aplică impunerea progresivă se
ajunge, în acest fel, ca impozitul plătit statului să fie mai mic.
Legea permite, de asemenea ca, în vederea impunerii, venitul total al
soţilor să fie împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de aportul
concret al fiecăruia în relizarea lui. În acest mod se crează condiţiii pentru
ca impozitul datorat statului să fie diminuat.
În vederea impunerii, o persoană fizică poate opta fie pentru
impunerea rezervată venituirlor persoanelor fizice, fie pentru cea care se
aplică veniturilor societăţilor (corporaţiilor). Optînd pentru cel de-al doilea
sistem de impunere, persoana fizică respectivă are posibilitatea de a
sustrage de la impunere o parte din venit, deoarece cotele de impozit care
se aplică asupra veniturilor corporaţiilor sînt mai reduse (la acelaşi venit)
de cît cele care se aplică la impunerea veniturilor realizate de persoanele
fizice. De menţionat că o astfel de practică este considerată licită şi în
ţările în care se practică impozite disticte pe veniturile persoanelor fizice şi
pe cele ale persoanelor juridice.

80
 O modalitate larg utilizată de companiile transnaţionale, în vederea
sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, o constituie înfiinţarea
unor filiale în ţări unde fiscalitatea este mai redusă şi oraganizarea unor
relaţii artificiale – frecvent doar scriptice – între acestea şi unităţile
producătoare aflate pe treitoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai
ridicată. unEori acest tip de relaţii se realizează pe teritoriul mai multor
state. De exemplu, filiala din Germania a unei companii transnaţionale cu
baza S.U.A. vinde piesele destinate fabricării unui produs în Marea
Britanie, însă nu direct, ci prin intermediul unei alte filiale situate în
Elveţia. Vînzarea se face la un preţ minim, pentru a se plăti impozite mai
reduse fiscului din Germania. Firma elveţiană revinde aceste piese la un
preţ mai mare filialei din Marea Britanie, însă va plăti impozite mai
reduse, deoarece în Elveţia fiscalitatea este mai redusă decît în celelate ţări
menţionate. Procedîndu-se în acest fel, partea cea mai mare a profitului
apare realizată scriptic în cadrul filialelor din ţările cu un nivel redus al
impozitelor, ceia ce înseamnă o diminuare a sarcinii fiscale pe ansamblul
corporaţiei.
În afară de Elveţia, pe glob se mai găsesc numeroase alte “oaze
fiscale” sau “paradisuri fiscale”, cum sînt: Liechtenstein, Luxemburg,
Bahamas, Bermude, Panama, Insulele Cayman. Pe teritoriul acsetor state
sînt înfiinţate numeroase firme străine către care sînt dirijate profiturile
unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludîndu-se astfel fiscul.
Astfel, de exemplu, în Liechtenstein sînt înregistrate mai multe sedii
sociale de firme industriale şi comerciale, reale sau fictive, din întreaga
lume, decît totalul populaţiei sale: 40.000 la 25.000 de locuitori. Explicaţia

81
constă în faptul că orice firmă care îşi stabişte sediul pe teritoriul este
exceptată de la impozitul pe beneficii.
De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriul dependent de Marea
Britanie, situat în Marea Caraibelor), cu o populaţie de numai 20.000 de
locuitori, sînt înregistrate 19.000 de diferite companii, peste 500 de bănci
şi 320 de fireme de asigurări. Reţine atenţia faptul că 20 dintre primele 25
bănci din lume au filiale deshise în aceste insule, iar acest nou centru
financiar în cîţiva ani a ajuns să deţină 7% din piaţa eurodolarilor. Una din
explicaţiile principale ale atracţiei acestor insule o constituie “blîndeţea”
fiscalităţii existente.

Repercusiunea impozitelor.
Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l
şi suporte efectiv. În realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci
cînd persoana care plăteşte impăozitul îl şi suportă realmente, avem de a
face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu, muncitorul sau
funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe
veniturile din salariul.
În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să
recupereze, parţial sau total, de la alte persoane cu care intră în raporturi
economice, suma achitată statului. Atunci cînd persoana care plăteşte
impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care-l şi suportă
efectiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.
Impozitele care se pot mai uşor repercuta sînt cele indirecte, deoarece
ele se varsă statului de către întreprinzători, iar aceştia le adaugă la preţul
mărfii şi le transferă asupra cumpărătorilor. În anumite limite pot fi

82
repercutate şi unele impozite directe, cum sînt, de exemplu, impozitele pe
venit.
Căile mai importante prin intremediul cărora întreprinzătorii reuşesc
să transpună în sarcina altora impozitele plătite de ei sînt următoarele:
daăugarea la preţul de vînzare al mărfurilor sau la tariful serviciilor a
impozitelor indirecte şi recuperarea lor de la cumpărători; cumpărarea, în
condiţii conjuncturale favorabile, de materii prime, materiale, mărfuri la un
preţ sub cel normal ceea ce face posibilă transpunerea impozitului asupra
furnizorului.
Din cele prezentate mai sus rezultă că transpunerea impozitelor
plătite de unele persoane în sarcina altora poate fi parţială sau integrală, în
funcţie de oserie de factori, cum sînt: gradul de concentrare a producţiei,
raportul existent de piaţă între cerere şi oretă (dacă cererea este mai mare
decît oferta se poate realiza repercusiunea totală), fradul de mecanizare şi
automatizare a producţiei, gradul de ocupare a forţei de muncă, felul
mărfurilor (serviciilor) care fac obiectul vînzării-cumpărării (de exemplu,
mărfurile cu cerere neelastică permit transpunerea în mai mare măsură
decît cele cu cerere elastică).

83