Seminarul 4. SISTEMUL FISCAL AL STATULUI.

Plan:
1. Conţinutul social-economic al impozitelor şi taxelor.
Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de existenţa
statului şi a banilor. De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de
dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii despre
impozitele, taxele şi cheltuielile publice din antichitate provin, în special, din istoria statelor antice,
grec şi roman.
În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale
statului, pentru întreţinerea şi dotarea forţelor armate şi de ordine publică, pentru construirea şi
înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase şi distracţii publice, pentru construirea
de drumuri şi lucrări de utilitate comunală. Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât
resursele domeniale, obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (cum
ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât şi diferitele impozite ordinare şi
extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriaşilor, taxele pentru
vânzarea în piaţă a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput
în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni).
În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Iniţial,
acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului
stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, tributum a fost generalizat
şi permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau
proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepeau un
impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit datorat de
celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.
În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuia să finanţeze o
administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o ţară cu puţine
frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de
către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pamânt în
funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă, în Anglia secolului al XIII lea şi în cele
următoare se mai percepeau impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, impozite pe
clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, impozite incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor,
pieilor şi altor bunuri.
În Franţa, până la Revoluţia din 1789, în categoria impozitelor se includeau:
 impozitul la taille în variantele:
 reală, pentru proprietarii de terenuri;
 personală, pe veniturile cetăţenilor.
 impozitul de a douazecea parte din venit, sporit, ulterior, la a zecea parte din venit;
 capitaţia, datorată de toţi locuitorii în cuantum bănesc diferenţiat în raport cu rangul
social;
 patenta, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi comerţ, pe
cont propriu;
 impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor şi tutunului;
 impozitele percepute la tranzacţiile de bunuri;
 impozitele de înregistrare (sau de timbru);
 alte taxe.
După Revoluţia franceză din 1789, datorită numărului mare al impozitelor şi taxelor, Adunarea
Constituantă a Franţei a înlăturat privilegiile avute până atunci de nobili şi clerici, a suprimat
arbitrariul în stabilirea şi perceperea impozitelor şi a înlăturat anumite impozite pe vânzări ale
bunurilor de consum. Totodată, prin Constituţia franceză din 1793, s-au pus bazele concepţiei
instituirii impozitelor cu consimţământul contribuabililor. Aplicarea practică a acestei concepţii s-a
limitat, însă, doar la rezervarea în competenţa parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele,
taxele şi alte venituri bugetare.
Caracteristicile definitorii ale impozitelor, ca principală formă a resurselor financiare publice,
pot fi sintetizate astfel:
a) legalitatea impozitelor presupune că instituirea de impozite se face în baza autorizării
acordate prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decît dacă există legea
respectivă la impozit;
b) obligativitatea impozitelor înseamnă că plata nu este benevolă ci poartă character obligatoriu
pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile;
c) necesitatea impozitelor prevede că prelevările de impozite la fondurile publice se fac cu titlu
nerambursabil şi definitive, adică transferurile din impozit făcute sunt utilizate numai la finanţarea
unor obiective necesare tuturor memebrilor societăţii şi nu unor interese individuale;
d) nonechivalenţa impozitelor presupune că contribuabilii achită impozitele în dependenţă de
venituirle pe care le obţin şi averea pe care o posedă.
În problema definirii şi interpretării conceptului de impozit au existat şi există încă opinii
diferite, deşi, toate au ca element comun relaţia obiectivă dintre existenta statului (cu instituţiile sale
neproductive) şi efectuarea prelevărilor pentru funcţionarea sa.
Taxele reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau entităţi pentru serviciile prestate de
instituţiile publice. Prin urmare trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
1) plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care
primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime aşe
persoanelor fizice şi a entităţilor.
2) subiectul plătitor este precis determinate din momentul cînd acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea statului;
3) taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane în mod direct şi imediat.

2. Elementele impozitelor.
Procurarea resurselor financiare la dispoziţia statului sub forma impozitelor presupune un
ansamblu de elemente şi reglementări prin care se creează cadrul tehnico-organizatoric şi operaţional
pentru instituirea, aşezarea şi încasarea acestora.
Principalele elemente tehnice folosite în practicarea impozitelor sunt:
1) subiectul;
2) suportatorul;
3) obiectul;
4) sursa;
5) unitatea de impunere;
6) cota impozitului;
7) asieta;
8) termenul de plată;
9) facilităţile fiscale;
10) responsabilitatea.
DESCRIEREA ELEMENTELOR DE SINE STĂTĂTOR

3. Rolul şi funcţiile impozitelor.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social, iar modul concret de
manifestare a acestuia se diferenţiază de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
În majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan
financiar şi social deoarece acestea reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare
necesare acoperirii necesităţilor publice.
În plan economic, rolul impozitelor rezidă în faptul că se folosesc ca pârghii de politica
economică, prin intermediul cărora se pot stimula sau frâna anumite activităţi, zone (regiuni),
consumul anumitor mărfuri şi/sau servicii, relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu
anumite ţări.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul
procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut (P.I.B.) între grupuri sociale
şi indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice. Totuşi, efectul major al rolului impozitelor pe plan
social îl constituie creşterea presiunii fiscale globale.
Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc trei funcţii:
1. funcţia fiscală - contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi a entităţilor care obţin venituri impozabile sau taxabile. Acfeste
fonduri sunt utilizate de către stat pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor cu caracter general;
2. funcţia socială – redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţia de preluare a
unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora
decît posesorii iniţiali ai resurselor;
3. funcţia economică – reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit
în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice prin impozite şi taxe se
influenţează preţurile la mărfuri şi tarifele la serviciile prestate, rentabilitatea, eficienţa economică.

4. Principiile moderne ale impunerii.

Conturarea principiilor impunerii se înscrie în doctrina economică liberală şi concepţia
economiştilor clasici, îndeosebi a lui A. Smith, care a formulat câteva cerinţe (criterii) generale, în
acest domeniu, şi anume:
1. Impunerea trebuia să fie echitabilă, adică să se asigure justeţea fiscală. Semnificaţia acestei
cerinţe constă în aceea că sarcina fiscală (decurgând din modul de impunere) suportată de contribuabili
ar trebui să corespundă puterii contributive a suportatorului. La rândul său, puterea sau capacitatea
contributivă trebuia apreciată, pornind de la situaţia materială a contribuabilului, fără a admite
discriminări sau privilegii pentru anumite categorii sociale sau persoane.
2. Impunerea trebuia să fie economicoasă, iar impozitul să aibă un randament cât mai ridicat. În
consecinţă, se cerea ca impunerea să fie realizată, în aşa fel, încât să asigure mobilizarea de resurse
suficiente (pentru acoperirea deplină a cheltuielilor statului) cu costuri minime. În mod implicit, acest
criteriu exprimă necesitatea administrării impozitelor cu cheltuieli cât mai mici pentru ca sumele
încasate să fie folosite, în măsură cât mai mare, pentru acoperirea celorlalte cheltuieli publice.
3. Impunerea să fie astfel practicată, încât impozitul să fie comod, adică să se asigure
comoditatea acesteia, atât pentru contribuabil (plătitor) cât şi pentru organul fiscal. A. Smith pleda
pentru o comoditate sub aspectul tehnicilor folosite în efectuarea lucrărilor privind aşezarea şi
încasarea impozitelor, urmărind ca ele să nu stânjenească activitatea contribuabililor şi să nu complice
inutil munca organelor fiscale. În acest sens, condiţiile de efectuare a plăţii impozitelor se cereau a fi
corelate cu posibilităţile reale de plată ale contribuabililor, inclusiv cu particularităţile activităţii
generatoare de resurse pentru plata acestora.
4. Impozitul să fie stabilit în mod cert, adică să se stabilească cât mai precis obligaţiile de plată
şi implicit să se asigure certitudinea impunerii. Conform acestei cerinţe, stabilirea impozitelor trebuia
să aibă loc cu deplină cunoaştere, de către subiectul plătitor, asigurându-se, concomitent,
corectitudinea calculului şi cuantificarea exactă a obligaţiei de plată în sarcina contribuabilului.
Această cerinţă presupune, totodată, eliminarea arbitrariului şi ambiguităţilor în materie de
impunere, pentru a se preveni abuzurile din partea organelor fiscale. Smith considera că incertitudinea
în stabilirea impozitelor reprezintă o mare deficientă a sistemului de impunere.
În consonanţă cu criteriile generale formulate de A. Smith, la baza sistemului de impunere
practicat în societatea modernă au fost puse următoarele categorii de principii:
- principii de echitate fiscală;
- principii de politică financiară;
- principii de politică economică şi socială.

5. Principiile de clasificare ale impozitelor.

Sistemul modern de impunere promovează o mare varietate de impozite, iar clasificarea lor
poate fi efectuată după mai multe criterii.
Un prim criteriu de clasificare este cel după natură sau forma concretă de prelevare a resurselor
la dispoziţia autorităţilor publice, faţă de care impozitele se grupează în:
a) impozite în natură, care s-au practicat în fazele iniţiale ale raporturilor dintre stat şi
contribuabili, cunoscând forma dărilor de produse (în natură) sau a prestărilor de servicii (de către
contribuabili) în favoarea statului fără a fi de esenţă financiară;
b) impozite în bani, care presupun prelevarea resurselor în formă bănească constituind forma
actuală practicată în lumea civilizată, dar reprezentat un prim element al finanţelor publice.
După un al doilea criteriu, şi anume, după modul în care se reflectă sarcina fiscală asupra
suportatorului, impozitele se împart în două mari categorii:
a) impozite directe, care sunt stabilite nominal în sarcina fiecărui contribuabil şi se încasează
direct de la subiecţii impozitului, diminuând veniturile nominale sau averile acestora. În mod firesc, în
cazul acestor categorii de impozite, subiectul impozitului este şi suportatorul sarcinii fiscale.
Impozitele directe cunoscute sunt grupate, la rândul lor, în alte două categorii, şi anume:
- impozite reale (obiective), care au ca element fundamental obiectul impozitului, adică formele
concrete de existenţă a materiei impozabile deţinută de fiecare contribuabil.
- impozite personale (subiective), care sunt concepute pornind de la subiectul impozitului, cu
starea sa materială şi socială.
Dacă impozitele reale se instituiau şi se suportau numai în funcţie de existenţa obiectului
impozitului (averi, venituri), indiferent de situaţia concretă a contribuabililor, cele subiective au în
vedere, pe lângă existenţa materiei impozabile, şi situaţia familială ce grevează asupra puterii
contributive a subiecţilor.
b) impozite indirecte, presupun la rândul lor reflectarea sarcinii fiscale asupra suportatorului în
mod indirect. Ele operează în mod obişnuit asupra consumatorilor de bunuri şi servicii, prin includerea
impozitului în preţul de vânzare sau în tariful perceput. În acest caz, plătitorul direct către stat este o
altă persoană decât suportatorul real, primul fiind doar un intermediar între stat şi cel din urmă, el
încasând impozitul prin preţul de vânzare şi virându-l la dispoziţia statului.
Impozitele indirecte afectează (în sensul reducerii) numai mărimea reală a veniturilor
suportatorilor, ele având ca efect o diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale realizate de
consumatorii contribuabili.
La rândul lor, în funcţie de forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
- taxe de consumaţie
- taxe vamale
- monopoluri fiscale
- alte taxe (taxe de timbru şi de înregistrare etc.)
Dacă se are în vedere obiectul impozitelor, acestea se clasifică în:
a) impozite pe avere, la care materia impozabilă reprezentată de diferitele forme de concretizare
a averii (bunuri mobile şi imobile);
b) impozite pe venit, la care materia impozabilă este reprezentată de veniturile realizate din
diverse activităţi, sub diferite forme (salarii, dividende, chirii etc.);
c) impozite pe cheltuieli, care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru achiziţiile de bunuri şi
servicii, ca expresie a folosirii veniturilor.
După criteriul scopului urmărit la instituire, se pot distinge:
a) impozite financiare, al căror rol principal este de a asigura procurarea resurselor băneşti
necesare statului. În principiu toate impozitele îndeplinesc acest rol, deşi unele au ca obiectiv principal,
nu atât procurarea de resurse băneşti, cât, mai ales, realizarea unor obiective de ordin social-economic.
b) impozite de ordine sau reglatoare a căror instituire vizează expres şi realizarea anumitor
obiective urmărite de către stat, cum ar fi, de exemplu, îmbunătăţirea structurii demografice,
contractarea manifestării unor fenomene perturbatoare în economia naţională etc. Din acest punct de
vedere, în unele ţări, mai ales în perioadele de supraîncălzire a economiei, s-a apelat şi la introducerea
unui impozit special menit să atenueze ritmul prea accentuat de creştere economică prin reducerea
venitului disponibil pentru consum şi investiţii.
 În condiţiile actuale, sistemele fiscale ale diverselor ţări conţin impozite care au, atât rol
financiar cât şi rol reglator. De fapt, orice impozit modern cu caracter permanent include ambele
scopuri, contribuind atât la mobilizarea veniturilor bugetare, cât şi la reglarea unor laturi ale activităţii
economice sau sociale.
În funcţie de nivelul instituţional la care se administrează impozitele, se pot distinge:
a) impozite generale sau federale, care sunt instituite şi administrate de către organele centrale
(federale) de stat
b) impozite locale care se instituie şi administrează de către autorităţile publice locale.
În fine, dacă se ia în considerare, drept criteriu, frecvenţa practicării impozitelor, în timp, se
diferenţiază:
- impozitele permanente, reprezentate prin forme care sunt practicate în mod continuu şi se
regăsesc cu venituri bugetare curente de-a lungul unor mari perioade de timp;
- impozite incidentale, care sunt practicate cu caracter incidental în situaţii conjuncturale, pe
parcursul unor perioade de timp limitate, sau în funcţie de anumite obiective urmărite de stat în situaţii
excepţionale (de exemplu, impozitul pe averea sau profiturile obţinute în perioade de război).
O categorie relativ distinctă a sistemului de prelevări obligatorii este reprezentată de aşa
numitele alte taxe. În această categorie se încadrează prelevările realizate în situaţii specifice de la
persoanele fizice şi juridice pentru prestarea anumitor servicii în favoarea lor. Pentru acest tip de
prelevări este caracteristică contraprestaţia, fie şi numai parţială, din partea statului, faţă de suma ce se
încasează de la persoanele respective.
Asemenea situaţii se înregistrează în sfera activităţilor prestate de instituţiile publice cu
activitate nematerială, şi care încasează pentru serviciile prestate anumite taxe. Aparent, suma plătită ar
fi în corespondenţă cu costul real al serviciilor prestate, dar de fapt între cele două mărimi nu există o
relaţie de echivalenţă. Suma plătită ca taxă depăşeşte cu mult costul serviciilor prestate, stabilirea
nivelului taxei având la bază alte criterii decât costul sau cheltuielile făcute de instituţiile ce prestează
asemenea servicii. Datorită acestei lipsă de echivalentă între suma plătită ca taxă şi costul serviciilor
prestate, aceste taxe sunt asimilate impozitelor, cea mai mare parte din suma prelevată având caracterul
de transfer fără echivalenţă la dispoziţia statului.
În această categorie de taxe se includ:
- taxe judecătoreşti, care se instituie în legătură directă cu introducerea de acţiuni judecătoreşti
şi judecarea acţiunilor respective la instanţele judecătoreşti, având ca subiecţi persoanele fizice şi
juridice care solicită aceste acţiuni.
- taxe notariale, care se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,
copii şi care sunt încasate prin notariate.
- taxe consulare, percepute pentru serviciile pe care persoanele fizice şi juridice le solicită
consulatelor (de exemplu obţinerea vizei pentru deplasarea în străinătate, acordarea sau retragerea
cetăţeniei etc.)
- taxe administrative, care au o sferă mai largă de aplicare, fiind încasate de către instituţiile
administraţiei de stat pentru eliberarea unor avize, permise, licenţe, autorizaţii etc.
În unele ţări, pe lângă impozite şi taxe, se mai întâlnesc şi contribuţiile, ca prelevări obligatorii
la bugetul public. Contribuţiile reprezintă sume încasate de la diferite persoane fizice sau juridice,
pentru anumite avantaje de care acestea beneficiază din partea statului. De cele mai multe ori,
contribuţia se concretizează prin participarea, parţială, a persoanelor fizice sau juridice la acoperirea
cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv (de exemplu, contribuţia
proprietarilor de terenuri la construirea unei şosele, la lucrările de consolidare etc.)

6. Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

Sistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar al RM şi include următoarele
elemente:
1) sistemul de impozitare;
2) aparatul fiscal;
3) legislaţia fiscală.
Toate aceste verigi sunt strâns legate între ele, dezvăluie în baza legislaţiei fiscale, funcţionarea
aparatului fiscal având ca scop utilizarea impozitelor ca sursă de venit a statului. Eficienţa sistemului
fiscal depinde de situaţia reală a fiecărui element al său. În sistemul de impozitare e necesar să se
regăsească unele principii cum sunt – echitatea, simpleţea procedurilor şi metodelor de determinare a
tuturor elementelor de impunere, claritatea obligaţiilor şi drepturilor contribuabililor.
Sistemul de impunere trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi a taxelor, să propună un nivel optimal al
fiscalităţii care nu ar stopa activitatea economică şi nu ar agrava situaţia materială a populaţiei.
În RM impozitele se clasifică după două criterii:
1. După trăsăturile de fond şi de formă:
- directe;
- indirecte.
2. După instituţiile ce le administrează:
- de stat;
- locale.
Această clasificare se poate modifica din an în an în conformitate cu legea bugetului de stat pentru anul
respectiv. Sistemul de impozitare prevede ca unul şi acelaşi obiect să fie impus numai cu un singur impozit şi
numai o singură dată pentru perioada fiscală respectivă stabilită de lege.
Legislaţia fiscală trebuie chemată să stabilească normele juridice de instituire a impozitelor şi sancţiunilor
pentru nerespectarea disciplinei fiscale. Potrivit necesităţilor de realizare practică a veniturilor bugetului
reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde două categorii de norme juridice:
 reprezintă norme privind obiectul şi subiectul de impozitare, taxe şi celelalte venituri;
 norme privind procedura fiscală a stabilirii şi incasării a impozitelor şi taxelor, precum şi a
soluţionării litigiilor dintre contribuabili.
Prima categorie are în general un conţinut de drept material, potrivit necesităţilor de a institui fiecare
impozit în parte precizîndu-se obiectul şi subiectul impozabil, tariful de calcul, termenii de plată şi alte
condiţii de plată a acestora.
Cea dea doua categorie cuprinde normele fiscale de natură procesuală potrivit necesităţilor de
stabilire şi incasare a impozitelor, precum şi de definitivare a lor în caz de contestare. Alăturată
acestora legislaţia fiscală este completată ci alte acte normative care reglementează sancţiunile aplicate
contribuabililor sau săvîrşesc alte infracţiuni fiscale, precum şi cu acte normative privind executarea
silită a impozitelor şi taxelor.
Aparatul fiscal al RM îl constutie Serviciul Fiscal de Stat, care este o autoritate publică,
imputernicită să administreze impozitele, taxele și alte plăți în interesul statului prin crearea de condiții
pentru contribuabili în scopul conformării și respectării legislației, aplicarării uniforme a politicii și
reglementărilor în domeniul fiscal. Realizarea acestui ansamblu de obiective depinde nu numai de
voința și cadrul legislativ adoptat, dar impune și un efort multidimensional al funcționarilor Serviciului
Fiscal pentru optimizarea continuă a procesului de administrare fiscală.
Activitatea aparatului fiscal este determinată de constituţia Republicii Moldova, legile ie,
deciziile organelor de administrare locală în limitele drepturilor acordate lor de Parlament.
Activitatea Serviciului fiscal de Stat este axată pe prestarea serviciilor publice administrative
contribuabililor în scopul supravegherii, controlului în domeniul fiscal și constatării infracțiunilor.
Astfel, Serviciul Fiscal de Stat tinde să obțină un grad înalt de conformare voluntară a contribuabililor,
oferindu-le servicii calitative, soluții optime și competente ce corespund ultimelor realizări din
domeniul tehnologiilor informaționale, concomitent cu corelarea și armonizarea legislației fiscale a
Republicii Moldova la standardele internaționale de administrare fiscală.
Funcţiile de bază ale Serviciului Fiscal de Stat sunt:
1) elaborarea strategiilor şi organizarea sistemului de management în domeniul administrării
fiscale;
2) administrarea, conform legii, a impozitelor, taxelor şi altor venituri la bugetul public naţional
date în competenţa sa, inclusiv expunerea poziţiei oficiale a Serviciului Fiscal de Stat referitoare la
aplicarea legislaţiei fiscale;
3) acordarea de servicii pentru contribuabili;
4) prevenirea şi combaterea încălcărilor fiscale, inclusiv a evaziunii fiscale;
5) controlul fiscal;
 6) constatarea contravenţii1or;
7) executarea silită a restanţelor şi a altor plăţi neachitate în termen la bugetul public naţional;
8) examinarea contestaţiilor;
9) emiterea actelor normative care reglementează aplicarea legislaţiei fiscale în limitele
competenţei acordate prin actele legislative;
10) coordonarea, îndrumarea şi controlul aplicării reglementarilor legale în domeniul de
activitate, precurm şi funcţionarea subdiviziunilor sale;
11) managementul resurselor umane, financiare şi materiale, susţinerea activităţilor specifice
prin intermediul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, reprezentarea juridici, auditul intern, precum
şi comunicarea internă şi externă;
12) cooperarea internaţională în domeniul administrării fiscale.
Aparatul fiscal trebuie să dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materie de
impozit, să coordoneze aşezarea şi perceperea tuturor impozitelor.