Sunteți pe pagina 1din 11

SISTEMUL DE IMPOZITE

Impozitele reprezintă o formă de prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi cu titlu


nerambursabil a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice, efectuată
de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de ordin general. (Mihalcea L.)
In prezent, impozitele reprezintă obligații pecuniare pretinse, in temeiul legii, de catre
autoritatea publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a
acestora, preluate la bugetul statului în mod obligatoriu, cu titlu definitiv și fără contraprestatie
imediată și folosite de catre acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si ca
instrumente de influentare a comportamentului platitorilor, astfel incat interesele acestora sa
fie armonizate cu interesul public. (Tulai C.)
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social, iar modul concret de
manifestare a acestuia se diferenţiază de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
În legile prin care se instituie impozite şi taxe se folosesc următoarele elemente tehnice:
1. subiectul (plătitorul) impozitului;
2. suportatorul (destinatarul) impozitului;
3. obiectul impunerii;
4. sursa impozitului;
5. unitatea de impunere;
6. cotele (cota) impozitului;
7. asieta fiscală;
8. termenul de plată.

Principiile impunerii fiscale


In România, conform Art. 3 din Legea 227/2015 privind Codul fiscal actualizat cu OUG 6/2020
din 31.01.2020 sunt instituite următoarele principii de impunere:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor, capitalului
român și străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum
și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor
fiscale;
c) justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui
contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea
veniturilor sau a proprietăților acestuia;
d) eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu
bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate
fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în
sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții obligatorii.
https://www.anaf.ro/anaf/internet/ANAF/asistenta_contribuabili/persoane_fizice/legislatie/codul_fiscal/
1
Impozitele directe
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice, în funcţie de
veniturile și/sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se încasează direct de la
contribuabili la anumite termene dinainte stabilite.
Impozitele directe reprezinta cea mai veche formă de impunere pentru formarea resurselor banesti ale
statului.
Impozitele directe prezintă următoarele avantaje:
1. constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care statul se poate baza la
anumite intervale de timp;
2. îndeplinesc obiective de justiţie fiscală, deoarece sunt exonerate veniturile necesare
minimului de existenţă;
3. se calculează şi se percep relativ uşor.

Impozitele directe prezintă şi următoarele dezavantaje:


1. nu sunt agreabile plătitorilor;
2. se apreciază că nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea interes să
devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;
3. pot genera abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.

In funcție de criteriile care stau la baza așezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale și
impozite personale.
impozitele reale (obiective, pe produs) se caracterizeaza prin aceea că se stabilesc în legatură cu
anumite obiecte materiale impozabile (teren, clădiri, mijloace de transport, etc.), făcându-se abstracţie
de situaţia personală a subiectului impozabil.(ex. impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe
activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere, impozitul pe capitaluri băneşti)
1.Impozitul funciar Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu: suprafaţa
terenurilor cultivate; calitatea terenurilor cultivate; mărimea arenzii s.a. Un pas important în stabilirea
mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat introducerea cadastrului si stabilirea
sarcinii fiscale după poziție, calitate sol, amplasament.
2.Stabilirea impozitului pe clădiri avea la bază, de asemenea, anumite criterii, cum sunt: numărul şi
destinaţia camerelor; suprafaţa construită; numărul uşilor, ferestrelor şi al coşurilor s.a. Utilizarea
acestor criterii nu asigura o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil, iar impunerea devenea
inechitabilă. Datorită dezvoltării manufacturilor, a fabricilor, a comerţului şi a altor activităţi libere,
numărul meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi liber-profesioniştilor a crescut.
Pentru impunerea acestora, a fost instituit 3.impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiile
libere, stabilit pe baza anumitor criterii de ordin exterior, ca de exemplu: mărimea localităţii în care se
desfăşurau aceste activităţi; natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ cu
amănuntul etc.); mărimea capitalului; numărul lucrătorilor; capacitatea de producţie s.a. Nici acest
impozit nu era aşezat în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorului şi nu asigura echitate fiscală.
Dezvoltarea industriei şi comerţului a generat extinderea relaţiilor de credit, a activităţii bancare şi a
comerţului cu hârtii de valoare. În aceste condiţii a apărut o categorie de persoane care s-a ocupat cu
plasarea propriilor capitaluri băneşti în operaţii speculative, iar pentru impunerea acestora s-a introdus
4.impozitul pe capitaluri băneşti. Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care
debitorul le plătea pentru capitalul luat cu imprumut, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care
creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu împrumut. Şi acest impozit a avut un randament fiscal
scăzut, deoarece atât debitorul cât şi creditorul nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale
despre relaţiile de credit existente între ei, pentru a se sustrage de la obligaţiile de plată.

2
Asezarea și încasarea impozitelor reale viza bunurile materiale tangibile și comensurabile,
indiferent de capacitatea de plata a contribuabilului. Datorita randamentului fiscal scazut si a
inechitatilor a aparut nevoia unei noi forme de impozitare: impozitele personale (subiective,
impozite stabilite pe diferite venituri sau averi) care tin cont de situatia personală a subiectului
impozabil.
Impozitele pe venituri
O primă formă a impozitelor pe venituri este reprezentată de impozitul pe veniturile
persoanelor fizice, ai cărui subiecţi sunt reprezentaţi, în principiu, de toate persoanele fizice
cu domiciliu în statul respectiv şi chiar şi alte persoane care realizează venituri pe teritoriul ţării
respective. Anumite categorii de persoane sunt considerate, prin lege, ca fiind scutite de
obligaţia de a plăti impozit pe venit, si anume: pensionari, elevi, studenţi, pentru veniturile
realizate sub formă de pensii, burse. In condiţii de reciprocitate convenite între ţări, pot fi scutiţi
de obligaţia de a plăti impozit pe venit şi diplomaţii străini.
Obiectul impozitului îl reprezintă veniturile realizate de persoanele fizice din diferitele surse :
salarii pentru munca prestată, dividende, venituri din închirieri, veniturile realizate din
exercitarea unei profesii libere etc. Baza impozabilă este stabilită, în principiu, prin diferenţa
dintre veniturile brute obţinute şi unele cheltuieli aferente realizării lor.
Impozitul pe venit se poate aşeza fie individual, pentru fiecare persoană care realizează
venituri, fie colectiv, pentru ansamblul veniturilor realizate de membrii unei familii sau
gospodării etc. Impunerea globală a veniturilor realizate la nivelul unei familii este considerată
mai echitabilă prin prisma corespondenţei cu puterea contributivă pe membru de familie, dar
este dezavantajoasă pentru familiile în care ambii soţi realizează venituri, impactul
progresivităţii cotelor de impozit fiind mai puternic.
In practica fiscală se pot distinge următoarele modalitati de impozitare a veniturilor:
- impunerea separată pe fiecare sursă de provenienţă a veniturilor. Ca modalităţi practice se
pot utiliza fie mai multe impozite diferite, corespunzătoare unei anumite surse de provenienţă
(sau categorie de activitate), fie un impozit unic, dar cu cote procentuale diferenţiate pe sursele
de provenienţă a veniturilor.
- impunerea globală, care presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de persoana
respectivă, din toate sursele de venituri, şi apoi aplicarea unui singur impozit, cu o cotă
proporţională sau progresivă. Impunerea separată pe fiecare sursă de venit este mai
avantajoasă pentru cei ce obţin venituri din mai multe surse, deoarece cotele progresive
afectează în mai mică măsură venitul supus impozitării. In cazul impunerii globale, impactul
progresivităţii cotelor de impozitare asupra veniturilor cumulate din diferite surse este mai
accentuat.
In prezent, in Romania, impozitarea veniturilor realizate de persoanele fizice are la baza
impunerea separata; se aplică cota unica de impozitare (cu unele exceptii, de ex venituri din
premii si jocuri de noroc); la impozitul pe salariu cota este 10%.
O a doua mare formă a impozitelor pe venit este reprezentată de impozitul pe veniturile
persoanelor juridice, ce are ca subiecţi întreprinderile, organizaţiile, asociaţiile de persoane,
societăţile de persoane şi societăţile de capital. Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat
de persoanele juridice, în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul
veniturilor realizate de persoanele fizice, iar în altele se practică un sistem distinct.

3
În general, modul în care se realizează impunerea profitului realizat de persoanele juridice este
determinat de organizarea acestora, ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital.
În cazul societăţilor de persoane impunerea veniturilor se face frecvent pe baza sistemului
aplicat veniturilor realizate de persoanele fizice, deoarece este dificil de realizat o distincţie
între averea fiecăreia dintre persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. În schimb,
la societăţile de capital poate fi făcută o demarcaţie netă între averea personală a acţionarilor
şi patrimoniul societăţii, deoarece acţionarii răspund pentru actele şi faptele societăţii numai în
limitele părţii de capital pe care o deţin.
În raport cu destinaţiile date profitului, în practică se întâlnesc mai multe variante de impunere:
a) se aplică impozitul la întregul profit impozabil, înainte de a se fi stabilit şi repartizat
dividendele, iar apoi se aplică separat un impozit pe dividende. Această variantă este criticată
pentru caracterul dublu al impozitării părţii din profit repartizată pentru plata dividendelor.
b) se supune impozitului numai partea din profit care ia forma dividendelor, scutindu-se de
impozit partea din profit rămasă la dispoziţia societăţii de capital pentru reinvestire. Această
variantă este considerată ca fiind stimulatorie pentru că oferă avantaje pentru profitul reinvestit,
societăţile fiind cointeresate în repartizarea profitului într-o măsură în care să favorizeze
creşterea producţiei şi modernizarea activităţii.
c) se supune impozitării numai partea din profit care rămâne la dispoziţia societăţii de capital,
scutindu-se de impozit partea acordată ca dividende. Această variantă este criticată pentru că
este inechitabilă şi nestimulativă din punct de vedere al interesului societăţii de capital în
reinvestirea profitului.
d) se impun separat profitul rămas la dispoziţia societăţii de capital şi separat dividendele plătite
acţionarilor. Această ultimă variantă este mai larg acceptată, prin prisma cerinţelor de echitate
fiscală.

Impozitele pe avere
Obiectul impozitelor pe avere este reprezentat de bunurile mobile şi imobile deţinute în
proprietate de persoanele fizice şi juridice.
Chiar dacă impozitele pe avere ocupă un loc mai puţin important decât impozitele moderne
asupra veniturilor şi cheltuielilor, nu trebuie neglijat aportul lor la constituirea resurselor
financiare publice, precum şi rolul lor de instrumente de politică fiscală, utilizate pentru
creşterea echităţii în societate.
Argumentele în favoarea impozitului pe avere se bazează pe concepte morale, etice şi politice
folosite de stat în susţinerea necesităţii aplatizării inegalităţilor sociale.
Argumentele împotriva impozitării averii sunt în principal de natură economică şi practică.
Pentru mulţi economişti, impozitarea averii reprezintă o atingere inadmisibilă a dreptului de
proprietate, pentru că ea se manifestă printr-o suprapunere de cheltuieli, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, impozitul vizează o avere formată prin economisirea veniturilor impozitate
anterior. De aici, slaba consimţire a contribuabililor şi marea nepopularitate a impozitelor pe
avere. Chiar dacă efectele economice negative ale acestui impozit nu pot fi măsurate cu
exactitate, în opinia celor mai mulţi economişti un astfel de impozit descurajează economisirea
şi reduce oferta de capital în economie.
4
Impozitele pe avere se diferenţiază pe trei mari categorii:
- impozite propriu-zise pe avere, care au ca obiect, în principiu, bunurile imobile şi chiar
mobile în care se concretizează averea deţinută de diferitele persoane fizice şi juridice. Ca
forme ale impozitelor pe averea propriu-zisă se disting mai ales impozitul pe activul net şi
impozitul pe proprietăţi imobiliare.
- impozite pe circulaţia averii, care se practică în situaţiile în care averea se transmite, ca
drept de proprietate, între persoane. Variantele sub care se practică asemenea impozite sunt
delimitate în raport cu modul de transmitere a averii: impozitul pe succesiuni, impozitul pe
donaţiuni sau impozitul pe actele de vânzare-cumpărare.
- impozite pe creşterea sau pe sporul de avere, care au în vedere situaţii în care averea
deţinută de o persoană sporeşte fără a presupune eforturi din partea proprietarului, ci ca
urmare a influenţei unor factori exogeni. Ca forme ale impozitelor pe creşterea averii se
întâlnesc impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe sporul de avere dobândit în
perioadele de război.

Impozitele indirecte
se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către
producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi
serviciilor impozabile.
prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la preţurile
şi tarifele acestora;
2. Se incasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile supuse impunerii
indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
3. Se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării şi serviciilor sau în
sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
4. Au un pronunţat caracter regresiv, datorită discrepanţei dintre mărimea veniturilor diferitelor
categorii sociale. (În condiţiile în care la impozitele pe venit contribuabilii cu venituri situate sub
minimul neimpozabil sunt scutiţi de impozit, iar la impozitele indirecte nu se acordă nici un fel
de scutire);
5. Au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd venit minim neimpozabil, nu cuprind anumite
facilităţi în cazul celor care au copii sau persoane în întreţinere şi, totodată, avantajează
persoanele cu venituri mari;
6. Se virează la bugetul public de către producători, comercianţi, însă sunt suportate de către
consumatori, fiind incluse în preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor; în acest sens există o
neconcordanţă între plătitorul acestora la buget şi suportatorul lor real;
7. Utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de trai al
populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de cumpărare a
populaţiei;
8. Mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată" în preţuri sau tarife;
9. Manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică (de pildă, când o economie are
o evoluţie ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat şi invers în
situaţia de recesiune economică);
10. Perceperea lor este comodă şi reclamă un cost relativ redus.

Principalele forme ale impozitelor indirecte sunt taxele de consumaţie, monopolurile fiscale şi
taxele vamale.
5
Taxele de consumaţie operează ca impozite indirecte în strânsă legătură cu satisfacerea
nevoilor de consum ale populaţiei, fiind incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi
serviciilor. Sunt avute în vedere numeroase bunuri de consum, între care cele alimentare,
textile, bunuri industriale( în măsura în care acestea din urmă sunt destinate utilizatorilor finali).
Taxele de consumaţie pot fi delimitate în următoarele categorii:
- taxe speciale de consumaţie, care vizează anumite bunuri sau servicii care, de regulă, sunt
de larg consum.
- taxe generale pe vânzări, care se percep la vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor, indiferent
de destinaţia lor.
Taxele speciale de consumaţie, cunoscute şi sub denumirea de accize, sunt aşezate asupra
unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi substituite în consum, cum
sunt: alcoolul, tutunul, cafeaua, produsele petroliere etc. Accizele sunt stabilite fie ca sumă fixă
pe unitatea de produs, fie ca o cotă procentuală aplicată la preţul de vânzare. Sumele fixe sau
cotele de impozitare diferă de la un produs la altul, în funcţie de scopul urmărit de stat în
instituirea lor, care este, de cele mai multe ori, nu numai financiar, ci şi de influenţare a
consumului pentru anumite categorii de bunuri. Astfel, accizele prezintă în numeroase situaţii
cote ridicate de impozitare, urmărindu-se şi limitarea consumului abuziv al unor produse
considerate dăunătoare (alcool, tutun etc.). In Romania accizele se impart in accize armonizate
si accize nearmonizate. (Vezi Codul Fiscal)
Taxele generale pe vânzări au cunoscut în timp mai multe variante, cea mai reprezentativă
fiind impozitul pe cifra de afaceri.
Din punct de vedere al modalităţii de aplicare a impozitului pe cifra de afaceri sunt cunoscute
două variante:
- impozitul cumulativ, multifazic (sau în piramidă, bulgăre de zăpadă). In acest caz, impozitul
se aplică la nivelul fiecărei verigi a circuitului economic prin care circulă produsul până la
consumatorul final. Caracterul cumulativ decurge din aceea că în baza impozabilă la nivelul
fiecărei verigi din circuit este inclus şi impozitul pe cifra de afaceri plătit în stadiul anterior şi
regăsit în preţul de achiziţionare a intrărilor în veriga respectivă. Cu cât numărul verigilor prin
care circulă un produs până ajunge la consumatorul final este mai mare, cu atât sarcina fiscală
se amplifică. Principala critică adusă acestui impozit este tocmai faptul că în baza de impozitare
este inclus şi impozitul plătit anterior, ceea ce va determina o impozitare în cascadă şi de aceea
în majoritatea ţărilor lumii s-a renunţat la aplicarea impozitului pe cifra de afaceri în această
formă.
- impozitul unic, sau monofazic. Acest impozit se calculează şi se plăteşte la nivelul unei
singure verigi din circuitul economic al unui produs, problema principală fiind alegerea
plătitorului impozitului dintre diferitele verigi ale circuitului economic, adică între producător şi
comerciant
Din punct de vedere al bazei de calcul se disting două variante ale acestui impozit:
- impozitul pe cifra de afaceri brută, caz în care baza de calcul este reprezentată de suma
totală a încasărilor realizate la nivelul verigii respective, incluzând atât consumurile
intermediare cât şi valoarea adăugată.

6
- impozitul pe cifra de afaceri netă, caz în care baza de calcul o constituie numai partea ce
corespunde valorii adăugate la nivelul verigii respective. Baza de impozitare se obţine scăzând
plăţile efectuate pentru diferitele achiziţii de la nivelul verigii respective din încasările totale
realizate la acest nivel.
O variantă larg aplicată a impozitului pe cifra de afaceri netă, în special în ţările europene, o
reprezintă taxa pe valoarea adăugată (TVA).
Ca impozit general pe consum, care se stabileşte cu ocazia operaţiunilor privind transferul
bunurilor şi serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora, taxa pe valoarea adăugată se
caracterizează prin:
a) caracter universal, deoarece se aplică tuturor bunurilor şi serviciilor din economie;
b) transparenţă (permite cunoaşterea exactă a mărimii obligaţiei de plată ce revine c) fiecărui
subiect);
c) randament fiscal ridicat (are o bază largă de aplicare);
d) neutralitate, deoarece mărimea sa rămâne independentă de numărul verigilor din circuitul
economic al unui produs;
Principalul dezavantaj al TVA îl constituie volumul mare de lucrări ce trebuie efectuate şi
multiplicarea numărului de evidente presupuse de urmărirea şi încasarea acestui impozit ca
resursă financiară la nivelul statului.
Operaţiunile care intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt, în principal,
livrările de bunuri, prestările de servicii, executările de lucrări, transferul dreptului de proprietate
a bunurilor imobiliare, importul de bunuri şi servicii.
In ceea ce priveşte cotele procentuale de calcul a TVA se constată practici relativ diferite în
diferitele ţări. In deceniul anterior s-a manifestat o tendinţă de reducere a numărului de cote
practicate în ţările Uniunii Europene la două cote: o cotă redusă de 4-9% pentru bunurile şi
serviciile de strictă necesitate şi o cotă normală de 9-19%. In plus se constată o tendinţă de
reducere a nivelului cotelor procentuale ale TVA.
In prezent, în România, cotele de TVA sunt 19%- cota standard, cotele reduse de 9% si,
respectiv, 5%. (vezi Art. 291 Cod fiscal)

Monopolurile fiscale
Noţiunea de “monopol fiscal” decurge din existenţa monopolului de stat asupra producerii
şi/sau comercializării unor bunuri. Instituirea monopolului dă statului dreptul exclusiv de a
produce şi comercializa anumite produse. Monopolul fiscal are caracter de impozit indirect,
similar taxei de consumaţie, dar care se adaugă numai la preţurile produselor şi serviciilor
declarate monopol de stat. Afecteaza veniturile reale ale consumatorilor. Aduc venituri
importante statului.
În ultimele decenii se manifestă o tendinţă de diminuare a sferei de practicare a lor,
concomitent cu reducerea proporţiilor sectorului de stat în economie.

7
Taxele vamale
Taxele vamale, ca impozite indirecte, sunt integrate în sistemele fiscale în contextul dezvoltării
schimburilor economice internaţionale, pentru că în societatea modernă ele operează numai
asupra mărfurilor care tranzitează graniţele tării. In perioadele anterioare se practicau taxe
vamale şi în interiorul ţării, ca de exemplu la intrarea în oraşe, pe poduri etc.
In plan general, taxele vamale deţin o pondere importantă în ansamblul impozitelor indirecte,
mai ales ca urmare a amplificării volumului comerţului exterior.
Obiectul taxelor vamale îl reprezintă bunurile care se schimbă pe plan internaţional, atât în
cazul operaţiunilor de import-export, cât şi a tranzitului de mărfuri pe teritoriul naţional.
In concordanţă cu structura operaţiunilor de comerţ exterior se disting următoarele tipuri de
taxe vamale:
- taxe vamale de import, care sunt cele mai larg practicate, fiind aplicate la mărfurile importate;
- taxe vamale de export, care se aplică asupra mărfurilor exportate. In prezent se înregistrează
o tendinţă de reducere a nivelului sau chiar de eliminare a lor, ele aplicându-se pe scară mai
largă numai la materii prime, produse semifabricate, în scopul stimulării producătorilor
autohtoni în prelucrarea materiilor prime într-un grad cât mai ridicat;
- taxe vamale de tranzit, care se aplică la mărfurile ce fac obiectul schimbului între terţe ţări şi
care tranzitează teritoriul naţional. De asemenea, în prezent se manifestă o tendinţă de
renunţare la aceste taxe, multe state preferând prestarea de servicii pentru mărfurile ce
tranzitează teritoriul naţional şi încasarea de venituri din această activitate.
Ansamblul taxelor vamale practicate de către un stat se reflectă în tariful vamal, care cuprinde
toate produsele, grupate după anumite criterii, şi taxele vamale aferente lor.
Pe lângă rolul financiar, taxele vamale au şi un rol protecţionist prin egalizarea ce o realizează
între preţurile produselor importate şi preţurile produselor indigene similare.
Deşi taxele vamale, şi în primul rând taxele vamale de import, reprezintă unul dintre cele mai
importante instrumente de echilibrare a balanţei comerciale şi balanţei de plăţi, rolul lor trebuie
analizat în contextul evoluţiilor din economia mondială. Avem aici în vedere atât numeroasele
acorduri internaţionale şi organizaţii comerciale internaţionale ce reglementează regimul
taxelor vamale, dar şi tendinţele de integrare în uniuni economice, comerciale şi vamale. În
acest context, rolul taxelor vamale ca instrument de reglare şi stimulare a agenţilor economici
la dispoziţia autorităţilor naţionale este considerabil diminuat, preocuparea principală fiind
armonizarea tarifelor vamale între ţările membre în asemenea asociaţii şi uniuni.

8
Dubla impunere juridică internaţională
Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile,
pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Ea se manifestă sub
două forme, şi anume:
• ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei ţări, a aceluiaşi
venit sau a aceleiaşi averi, la mai multe impozite;
• ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiaşi materii impozabile, de două
ori, în ţări diferite.
Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea numai în cazul impozitelor directe, respectiv
al impozitelor pe venit şi al celor pe avere, deoarece pentru mărfurile şi serviciile cumpărate de cetăţenii
unei ţări din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de
cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.
Apariţia dublei impuneri se datorează modului în care sunt aplicate criterii care stau la baza impunerii
veniturilor sau averii. În practica fiscală internaţională, criteriile care stau la baza impunerii veniturilor
sau averii sunt:
• criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor sau
averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent
dacă veniturile sau averea, care fac obiectul impunerii, sunt obţinute sau se află pe
teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia;
• criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impunerea se efectuează de
către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află
averea, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul în care sunt aplicate criteriile prezentate anterior, poate conduce la apariţia dublei impuneri. De
exemplu, dacă în ţara A impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei, iar în ţara B, pe criteriul originii
veniturilor, atunci o persoană din prima ţară, daca realizează venituri în ţara a doua, va trebui să
plătească impozite pe veniturile sale atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor.
Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor
convenţii bilaterale sau multilaterale între diferite ţări. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative
unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece fiecare ţară este interesată să realizeze venituri fiscale
cât mai mari.
Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii bilaterale sau
multilaterale între ţări.
Metodele pentru evitarea dublei impuneri, folosite în practica fiscală internaţională, sunt:
1. metoda scutirii (exonerării) totale;
2. metoda scutirii (exonerării) progresive;
3. metoda creditării (imputării) ordinare (obişnuite);
4. metoda creditării (imputării) totale (integrale).
1. Metoda scutirii (exonerării) totale presupune impozitarea veniturilor doar în țara în care au fost
realizate;
2.Metoda scutirii (exonerării) progresive presupune impozitarea în țara de rezidență a venitului realizat
în acea tara, dar cota de impozitare folosită este cea aferentă tuturor veniturilor realizate, indiferent de
locul de obtinere al acestora;
3.Metoda creditării (imputării) ordinare (obişnuite) constă în faptul că impozitul plătit în țara de origine
a venitului se deduce din impozitul datorat pentru toate veniturile realizate (indiferent de originea lor) în
țara de rezidentă, dar numai în limita impozitului din țara de rezidentă ce revine la un venit egal cu cel
obtinut în țara de origine.
4.Metoda creditării (imputării) totale (integrale) presupune că impozitul datorat în țara de origine să fie
dedus în totalitate din impozitul datorat în țara de rezidentă, impozit calculat la toate veniturile obținute
de contribuabil, indiferent de locul de obținere al acestora.
Creditul fiscal (sau degrevarea fiscală) reprezintă o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului
pe profit cu o parte sau cu întreaga sumă a impozitului achitat în străinătate, conform convențiilor de
evitare a dublei impuneri juridice internaţionale.
9
Taxele vamale
Taxele vamale sunt impozite indirecte care se percep de către stat asupra importului, exportului
şi tranzitului de mărfuri.
Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice şi juridice care au ca activitate importul, exportul şi
tranzitul de marfuri. Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează
bugetul statului cu venituri importante, limitează, într-o anumită măsură, importul de mărfuri şi au un
randament fiscal ridicat. Taxele vamale au un caracter complex şi exercită o mare influenţă asupra
competitivităţii şi schimbului de mărfuri pe plan internaţional.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra valorii
acestora când trec frontiera ţării importatoare. Odată cu depunerea documentelor necesare pentru a
intra în posesia mărfurilor importate, importatorul achită şi taxa vamală de import corespunzătoare.
Totodată, taxele vamale de import au fost şi sunt considerate mijloc de protecţie a economiilor
naţionale, deoarece prin aplicarea lor asupra mărfurilor importate, rezultă o scumpire a acestora şi,
implicit, se realizează o protecţie a producţiei autohtone de acelaşi gen.
Taxele vamale de import au un nivel diferit în funcţie de natura mărfurilor care fac obiectul taxării
(mărfuri agro-alimentare, industriale, materii prime, semifabricate, produse finite ş.a.). De regulă, nivelul
taxelor vamale pentru produsele finite importate este superior nivelului taxelor vamale la materii prime
şi semifabricate. Atunci când o ţară nu dispune de anumite materii prime, ea poate reduce sau chiar
elimina taxele vamale pentru importul acestora.
De asemenea, ţările în curs de dezvoltare, având nevoie de maşini, utilaje şi produse ale tehnologiilor
avansate, de care depinde dezvoltarea lor, acordă anumite înlesniri (reduceri şi scutiri) la plata taxelor
vamale de import.
Taxele vamale percepute asupra importului produc efecte complexe de natură financiară, economică
şi comercială.
Taxele vamale de export, deşi o perioadă de timp au fost preferate, fiind suportate de cumpărătorii
străini, în prezent se întâlnesc sporadic, deoarece toate ţările sunt interesate să exporte eficient şi să
obţină cât mai multe resurse valutare.
Taxele vamale de tranzit se aşază asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia
trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În prezent, aceste taxe se utilizează foarte rar, doar cu titlu
de excepţie, deoarece toate ţările urmăresc să încurajeze tranzitul de mărfuri, de pe urma căruia obţin
importante încasări în valută. Acolo unde se folosesc, taxele vamale de tranzit se aplică sub forma unei
cote procentuale din preţul mărfurilor importate.
Taxele vamale fiscale au un nivel mediu şi se instituie numai pentru a aduce venituri la bugetul statului.
Taxele vamale protecţioniste se instituie în scopul creării unor bariere vamale la unele mărfuri care
concurează produsele indigene.
Taxele vamale în condiţia aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate sunt utilizate de către ţările
membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
Taxele vamale preferenţiale se utilizează în relaţiile comerciale dintre ţările care fac parte din uniuni
vamale cu caracter închis, în relaţiile comerciale dintre ţări cu niveluri diferite de dezvoltare.
Taxele vamale de retorsiune (sancţionale, de răspuns) se încasează suplimentar de o ţară, în cadrul
relaţiilor comerciale ale acesteia cu o terţă ţară, ca răspuns faţă de măsurile discriminatorii aplicate de
acea ţară faţă de marfurile exportate de aceasta pe teritoriul acelei ţări.

10
Taxele vamale autonome se stabilesc astfel încât să fie opozabile general faţă de oricare ţară. Aceste
taxe se fixează prin hotărâre autonomă a ţării respective şi au în general un nivel mai ridicat decât
taxele vamale aplicate în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Taxele vamale compensatorii se percep de către un stat asupra importurilor care provin din ţările care
subvenţionează exporturile anumitor mărfuri sau acordă prime de export.
Taxele vamale mixte (compuse) rezultă din combinarea taxelor vamale ad-valorem cu taxele vamale
specifice şi se aplică împreună, prin însumare. Aceste taxe se percep în situaţiile când taxele vamale
ad-valorem nu sunt suficient de eficace, ca mijloc de protecţie, atunci când preţurile mărfurilor importate
scad considerabil. Ele au o componentă ad-valorem (stabilită prin aplicarea unui procent la valoarea
în vamă) şi o componentă specifică (stabilită printr-o sumă fixă pe unitatea fizică de măsură a mărfii).
Valoarea în vamă se determină pe baza valorii de tranzacţie declarate la vamă, la care se adaugă,
dacă au fost efectuate şi nu au fost incluse în preţ, următoarele cheltuieli:
• cheltuielile cu transportul mărfurilor importate până la frontieră;
• cheltuielile cu asigurarea mărfurilor, pe parcursul extern;
• cheltuielile de încărcare, descărcare şi manipulare conexe transportului mărfurilor importate,
pe parcurs extern.
Pentru a se determina corect valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la biroul vamal o
declaraţie pentru valoarea în vamă a marfurilor importate, însoţită de documentele justificative aferente.
Taxele vamale sezoniere se percep de către ţările membre ale Uniunii Europene, în cadrul politicii
agrare, atât în scopul protejării producţiei agricole (în perioada de recoltare aceste taxe sunt mai mari),
cât şi în scopul asigurării, din import, a produselor agricole necesare.
Taxele vamale sunt cuprinse, se calculează şi se încasează pe baza tarifului vamal al ţării respective,
reglementat de Codul vamal, care reprezintă cadrul legal în baza căruia se realizează toate procedurile
în vamă. Tariful vamal este un act normativ, sub forma unei liste, tabel sau catalog, care cuprinde
nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală percepută asupra fiecărei mărfi sau
grup de mărfuri.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate. Persoanele
fizice sunt obligate să plătească taxe vamale pentru bunurile introduse sau scoase din România numai
dacă acestea nu se încadrează în limitele cantitative şi valorice stabilite prin hotărâri ale Guvernului,
luându-se în considerare prevederile acordurilor şi conventiilor internaţionale la care România este
parte. România are statutul de membru al UE, si trebuie sa se alinieze la politica vamală promovată de
aceasta, caracterizată prin eliminarea taxelor vamale din comerţul între statele membre şi practicarea
unui tarif vamal unic în relaţiile comerciale cu ţările din afara UE.
Clasificarea taxelor vamale
1.dupa obiectul impunerii: TV de import, TV de export, TV de tranzit
2.din punct de vedere al modului de percepere: TV ad-valorem, TV specifice, TV mixte
3.dupa scopul impunerii: TV cu caracter fiscal, TV cu caracter protectionist
4.dupa modul de stabilire: TV autonome, TV conventionale, TV preferentiale, TV de retorsiune

11