Sectiunea I.

NOŢIUNI
INTRODUCTIVE PRIVIND
DREPTUL FISCAL

Sectiunea II. TEORIA GENERALĂ

A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
I. POLITICA FISCALĂ ŞI FISCALITATEA
A. POLITICA FISCALĂ
1. DEFINIŢIE

 un ansamblu de instrumente de intervenţie

a statului, generate de procese specific
financiar-fiscale: formarea prin impozite şi
taxe a veniturilor fiscale, alocarea cheltuielilor
fiscale, asigurarea echilibrelor fiscale.

 volumul şi provenienţa surselor de

alimentare a fondurilor publice, metodele de
prelevare care urmează a fi utilizate,
obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de
realizare a acestora.
2. SCOP ŞI OBIECTIVE

 scopuri diferite (natură pur fiscală, natură

publică, socială etc.).
 reprezintă o parte integrantă a acţiunilor
economice generale întreprinse de stat.
 politica economică şi cea fiscală prezintă
interdependenţe.
 intervenţia statului prin instrumente fiscale
în economie = intervenţionismul fiscal
(stimularea agenţilor economici spre
realizarea de investiţii în anumite domenii;
creşterea calităţii şi a competitivităţii
produselor; stimularea exportului; protejarea
mediului, etc.
3. INTERFERENŢE

 cu politica financiară a statului

(graniţa dintre politica bugetară - pe baza
căreia se iau decizii privind amploarea
cheltuielilor publice şi se stabilesc proporţiile
în care acestea urmează să fie acoperite din
impozite şi tehnica fiscală - constă în
stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare
a impozitelor);
 cu politicile sectoriale (industrie,
comerţ, agricultură etc.);
 cu politicile monetare;
 cu politicile sociale;
 cu strategiile legislativ-instituţionale
B. FISCALITATEA
1. DEFINIŢIE

 sintetică - totalitatea taxelor şi

impozitelor reglementate prin acte normative.

 completă - sistem de percepere a

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de către
autorităţile publice în scopul realizării
funcţiilor socio-economice ale statului.
2. PRINCIPII
2.1. PRINCIPII LEGALE (art. 3 C. fisc.)

 neutralitatea măsurilor fiscale în

raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând
condiţii egale investitorilor, capitalului român
şi străin;

 certitudinea impunerii, prin elaborarea

de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare; termenele, modalitatea
şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată
urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,
precum şi să poată determina influenţa
deciziilor lor de management financiar asupra
sarcinii lor fiscale;
 echitatea fiscală la nivelul persoanelor
fizice şi juridice, prin impunerea egală a
veniturilor în funcţie de mărimea acestora,
subiectul plătitor şi natura venitului realizat
sau bunului deţinut;

 eficienţa impunerii prin asigurarea

stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să
nu conducă la efecte retroactive defavorabile
pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu
impozitarea in vigoare la data adoptarii de
catre acestea a unor decizii investitionale
majore.
 predictibilitatea impunerii asigură
stabilitatea impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă
de timp de cel puţin un an, în care nu pot
interveni modificări în sensul majorării sau
introducerii de noi impozite, taxe şi
contribuţii obligatorii.
2.2. PRINCIPII DOCTRINARE
2.2.1. Principiul impunerii echitabile

 impunerea poate fi:

- generală - asupra tuturor claselor şi
păturilor sociale în ce priveşte veniturile ori
averea acestora;
- parţială - atunci când unele clase sau
pături sociale beneficiază de anumite facilităţi
fiscale;

 impunerea poate fi:

- în cote fixe;
- în cote procentuale.
 1) egalitatea în faţa impozitului =
neutralitatea impozitului

 (“Liberté, egalité, fraternité” = “Libertate,

egalitate, fraternitate“) principiu al
Revoluţiei Franceze;
 impunerea să se facă în acelaşi mod pentru
toate persoanele fizice şi juridice, indiferent
de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, să
nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal
de la o zonă la alta a ţării;
 impunerea trebuie să se facă în acelaşi mod
pentru toate activităţile economice, indiferent
de forma juridică în care sunt organizate sau
funcţionează, producători individuali ori
întreprinderi mari sau mici.
 2) egalitatea prin impozit =
diferenţierea sarcinilor fiscale de la o
persoană la alta (factori economico-sociali,
printre care mărimea absolută a materiei
impozabile, situaţia personală a subiectului
impozabil);
 egalitatea prin impozit se manifestă pe 2
direcţii:
- orizontală (mărimea relativă a
sarcinii fiscale la care este supusă o persoană
fizică sau juridică, pentru veniturile realizate
dintr-o anumită sursă);
- verticală (mărimea relativă a
sarcinii fiscale corespunzătoare unor venituri
diferite în cuantum, realizate de către
persoane diferite, dar care au aceeaşi sursă de
provenienţă).
2.2.2. Principiul politicii financiare

 introducere nou impozit

- randament fiscal ridicat = să fie
universal, plătit de către toate persoanele
care realizează venituri din aceeaşi sursă
sau care posedă acelaşi gen de avere şi să
cuprindă întreaga materie impozabilă, să
nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude
fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari de
percepere;
- stabil = să nu fie influenţat de oscilaţiile
provocate de conjuncturile sociale şi
economice;
- elastic = să se adapteze nevoilor fiscale;
 alegerea tipului şi numărului de impozite
prin care statul îşi va procura veniturile
fiscale.
2.2.3. Principiul politicii economice

 utilizarea impozitelor pentru dezvoltarea

sau restrângerea unor ramuri economice de
către stat se realizează astfel:
- majorare consum prin reducerea
impozitelor indirecte care grevează consumul
sau restrângere consum prin majorarea
cotelor impozitelor directe;
- stabilire de taxe vamale ridicate
pentru import, reduce sau scuteşte de
impozite indirecte circulaţia produselor
respective obţinute în ţară ori micşorează
impozitele directe datorate de investitorii
autohtoni;
- acordare subvenţii.
II. DREPTUL FISCAL
1. DEFINIŢIE

 reglementează raporturile juridice care se

nasc, se modifică sau se sting în procesul
colectării impozitelor şi taxelor de la
persoanele fizice sau juridice care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile ori
taxabile sau pentru care autorităţile statului
prestează anumite servicii
2. IZVOARE
2.1. IZVOARE COMUNE

 Constituţia (art. 56 – obligaţia de a plăti

taxe şi impozite);
 Codul civil şi Codul de procedură
civilă;
 Codul penal;
 Codul muncii;
 Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ;
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
 OUG nr. 57/2019 privind Codul
administrativ
2.2. IZVOARE SPECIFICE

 Codul fiscal (Legea nr. 227/2015);

 Codul de procedură fiscală (Legea nr.
207/2015);
 OUG nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru
 Instrucţiunile şi Regulamentele de
aplicare, Normele metodologice şi de
aplicare a actelor normative aprobate
prin Hotărâri ale Guvernului sau Ordine ale
Ministrului Finanţelor Publice sau
Presedintelui ANAF
 Hotărârile Consiliilor Locale care
privesc instituirea si obligatia de plata a
creantelor fiscal locale
 Deciziile comisiei fiscale centrale
3. RAPORTUL JURIDIC FISCAL
3.1. DEFINIŢIE

 relaţie de impunere care ia naştere în

procesul repartizării unei părţi din venitul
naţional şi în redistribuirea unor venituri ale
persoanelor juridice şi ale persoanelor fizice,
în scopul constituirii fondurilor băneşti ale
bugetului de stat.
3.2. CATEGORII
 raporturi juridice fiscale de drept
material (drepturile şi obligaţiile părţilor
legate de perceperea impozitelor,
perceperea majorărilor de întârziere,
dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor,
şi obligaţiile corelative de declarare a
materiei impozabile, a bunurilor deţinute şi
veniturilor realizate impozabile ori
taxabile);
 raporturi juridice de drept
procesual fiscal (drepturile şi obligaţiile
părţilor legate de acţiunile administrative,
administrativ - jurisdicţionale şi procesual -
civile cu privire la activitatea de
administrare a impozitelor şi taxelor).
3.3. STRUCTURĂ
3.3.1. Subiecţi

 Statul [MFP + ANAF (la nivel central),

respectiv DGRFP (regional) + AJFP (la nivel
local/judetean)]

 Contribuabilii
- pers. fizice (rezidenţi şi nerezidenţi);
- pers. juridice (române şi străine);
- reprezentarea contribuabililor (legală sau
conventională);

CONTRIBUABIL “NU ESTE EGAL” CU

PLĂTITOR (EX: ANGAJATORUL)
3.3.2. Obiect
 stabilirea şi încasarea la bugetul general
consolidat a impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii datorate de către debitorii fiscali

3.3.3. Conţinut
 drepturile şi obligaţiile părţilor legate de
perceperea impozitelor, perceperea
majorărilor de întârziere, dreptul la
restituirea impozitelor şi taxelor, şi
obligaţiile corelative de declarare a materiei
impozabile, a bunurilor deţinute şi
veniturilor realizate impozabile ori taxabile
a) Drepturi si obligaţii stat
 Drepturi:
- dreptul de a percepe impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume care constituie
venituri ale buget;
- dreptul de a percepe dobânzi şi
penalităţi de întârziere;
- dreptul de a controla contribuabilii in
procesul de colectare a taxelor si impozitelor
 Obligaţii:
- de a stabili, încasa şi urmări numai
veniturile fiscale legal datorate;
- de a acorda, la cererea justificată a
persoanelor interesate, înlesnirile prevăzute;
- de a rezolva în mod corespunzător
orice contestaţie depusă de subiecţii de drept
obligaţi faţă de bugetul de stat.
b) Drepturi si obligaţii contribuabili
 Drepturi:
- dreptul de a pretinde stabilirea impunerii şi
modalităţii de plată conform dispoziţiilor
legale;
- dreptul de a beneficia de înlesnirile legale;
- dreptul de a contesta actele organelor de
control fiscal

 Obligaţii:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile
impozabile sau, după caz, impozitele, taxele şi
contribuţiile şi alte sume datorate;
- obligaţia de a plăti la termenele legale
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume
datorate precum şi majorările de întârziere
aferente.
I.CONSIDERAŢII GENERALE CU
PRIVIRE LA VENITURILE PUBLICE

1. DEFINIŢIE
 totalitatea resurselor băneşti ale statului
instituite prin lege care contribuie la
constituirea fondurilor băneşti ale acestuia
2. CLASIFICARE
a) în funcţie de provenienţă
 venituri fiscale (provenite din impozite
directe, impozite indirecte şi contribuţii)
 venituri nefiscale (vărsăminte din veniturile
instituţiilor publice sau din profitul net al RA,
dividende pentru participarea statului la
capitalul social al SC, taxe de brevete, de
invenţii şi de înregistrarea mărcilor, taxe de
metrologie, taxe pentru folosirea drumurilor,
etc.)
b) în funcţie de regularitatea de
realizare
 venituri curente (ordinare) - resurse care
se încasează cu regularitate la bugetul
statului, constituind o sursă permanentă şi
continuă a acestuia (impozitele şi taxele)
 venituri extraordinare - resurse la care
statul apelează numai în cazuri excepţionale,
adică atunci când mijloacele băneşti provenite
din resursele ordinare nu acoperă integral
cheltuielile bugetare care se impun a fi
efectuate (împrumuturile de stat şi emisiunile
monetare)
3. ELEMENTE DEFINITORII

 denumirea venitului bugetar

- denumire generică în raport cu natura sa
economico-financiară şi juridică, denumire
prin care se face deosebirea între diferitele
categorii de venituri bugetare (impozite,
taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte, etc.);

- denumire specifică (proprie) prin care este

individualizat fiecare tip de venit în raport cu
alte venituri din aceeaşi categorie (impozit
pe profit, impozit pe venitul agricol, taxa
vamală, taxă de timbru, taxă consulară etc.)
 subiectul impunerii sau debitorul
fiscal - persoană fizică şi/sau juridică care
datorează, potrivit legii, un impozit, o taxă ori
este obligată la efectuarea unei anumite
prelevări la bugetul general consolidat;

 obiectul sau materia impozabilă

(baza de impozitare) - veniturile, bunurile,
serviciile, valorile ori actele impozabile sau
taxabile;
 unitatea de evaluare (cota de
impunere) - elementul care exprimă
cuantumul unitar al venitului bugetar în
raport cu baza sa de calcul;

 unitatea de impunere - unitatea în care

se exprimă obiectul sau materia impozabilă
(leul în cazul veniturilor, metrul pătrat pentru
suprafeţele construite sau hectarul pentru
terenuri, etc.)
asieta - modalitatea de aşezare a venitului
bugetar după obiectul sau materia impozabilă.
Ea presupune identificarea subiectului şi a
materiei impozabile, evaluarea acesteia şi
stabilirea cuantumului de plata.
Metode de aşezare:
- metoda directă – administrare probe
(declaraţiile contribuabilului + acte ale agentului
fiscal);
- metoda indirectă – identificarea şi evaluarea
venitului raportate la aspectul exterior al
obiectului impozabil;
- metoda aşezării pe baze forfetare – agentul
fiscal şi plătitorul, de comun acord stabilesc
mărimea materiei impozabile;
- metoda administrativă – evaluarea agentului
fiscal în funcţie de datele deţinute.
 perceperea - realizarea efectivă a sumei
de bani;

 termenul de plată - data la care sau până

la care un anumit venit trebuie vărsat la buget;
termenul poate fi sub forma unui interval de
timp (an, trimestru, lună) sau o zi fixă;

 înlesnirile, drepturile şi obligaţiile

debitorilor - elemente prevăzute prin actele
normative care instituie venituri bugetare, de
care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul,
în determinarea cuantumului venitului
bugetar, precum şi la încasarea acestuia.
 răspunderea debitorilor - în toate
cazurile când contribuabilii nu îşi indeplinesc
obligaţiile care le revin potrivit legii, este
antrenată răspunderea juridică a acestora
care poate îmbrăca formele răspunderii
administrative, civile sau penale;

 calificarea venitului bugetar -

stabilirea caracterului local sau central al
venitului, precum şi atribuirea lui prin lege
spre unele sau altele dintre componentele
sistemului bugetar.
II. IMPOZITELE
1. DEFINIŢIE

 contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, care este datorată în temeiul
legii la buget de către persoanele fizice şi/sau
juridice pentru veniturile pe care le obţin,
pentru bunurile pe care le posedă/detin,
respectiv pentru mărfurile pe care le
produc şi/sau distribuie ori pentru
serviciile şi/sau lucrările pe care le
prestează sau execută.
2. TRĂSĂTURI

 contribuţie bănească (pecuniară);

 contribuţie obligatorie;

 prelevare cu titlu nerambursabil;

 datorat la buget în conformitate cu

dispoziţiile legale;

 se datorează numai pentru veniturile

realizate şi bunurile deţinute, respectiv pentru
mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie
ori pentru serviciile şi/sau lucrările pe care le
prestează sau execută.
3. CLASIFICARE

 după forma în care se percep:

- impozite în natură, sub forma
prestaţiilor sau a dărilor în natură;
- impozite în bani (pecuniare),
cvasigenerale odată cu stabilirea şi extinderea
relaţiilor marfă-bani;

 în funcţie de obiectul sau materia

impozabilă:
- impozite pe avere (impozitul pe
clădiri, pe terenuri, etc.);
- impozite pe venit (impozitul pe profit,
impozitul pe venit, etc.);
- impozite pe cheltuieli sau fapte de
consum (TVA, accize, taxe vamale, etc.);
 în funcţie de scopul urmărit:
- impozite financiare, vizează exclusiv
obţinerea unor venituri publice;
- impozite de ordine, urmăresc, pe
lângă realizarea veniturilor bugetare,
restrângerea sau limitarea unor activităţi,
respectiv stimularea altora, în funcţie de
interesele statului în economie.

 în funcţie de locul sau nivelul la care

se acumulează:
- impozite centrale;
- impozite locale.
 după modul lor de percepere:
- impozite directe, se stabilesc şi se
percep în mod nemijlocit de la contribuabilii
care realizează venituri sau deţin bunuri
impozabile, fiind suportate de aceştia
(impozitul pe profit, impozitul pe venit, etc.);
- impozite indirecte, se stabilesc
asupra vânzării de bunuri, prestărilor de
servicii sau executărilor de lucrări şi care se
includ în preţ; sunt datorate şi achitate de
către comercianţi sau prestatori, dar sunt
suportate de consumatorii finali (TVA, taxa
vamală, etc.)
3.1. IMPOZITELE DIRECTE
3.1.1. Definiţie
 acele venituri bugetare caracterizate prin
faptul că sunt datorate, plătite şi
suportate de către una şi aceeaşi persoană -
contribuabilul.
3.1.2. Clasificare
 în funcţie de natura lor:
- impozite reale sau obiective (asupra
unor obiecte materiale: terenuri, produse etc.,
nu ţin seamă de situaţia personală a
contribuabilului);
- impozite personale sau subiective (au
în vedere persoana contribuabilului: ex.
impozitul pe salarii).
 în funcţie de obiectul impozabil:
- impozite pe venit
- impozite pe avere
3.1.2.1. Impozitul pe venit - reglementat
în funcţie de subiectul impunerii:
A. Impozitul pe veniturile persoanele
fizice - este datorat de persoanele fizice care
îşi au domiciliul sau rezidenţa pe teritoriul
unui anumit stat, precum şi de persoanele
nerezidente care realizează venituri din surse
aflate pe teritoriul acelui stat.
Se aplică două sisteme de impunere a
veniturilor persoanelor fizice:
 impunerea separată a veniturilor
provenite din fiecare sursă => fie mai multe
impozite, fie impozit unic, dar care să asigure
un tratament diferenţiat fiecărui venit;
 impunerea globală a veniturilor,
indiferent de sursa din care provin =>
cumularea veniturilor realizate de o persoană
fizică, din diverse surse
B. Impozitul pe veniturile persoanele
juridice - venitul impozabil al societăţilor se
determină, pornindu-se de la rezultatele de
bilanţ ale activităţii desfăşurate de societate,
la care se adaugă rezultatele aferente
stocurilor, veniturile din câştiguri de capital,
dobânzile la conturile curente etc.
Din veniturile brute, astfel determinate, se
deduc cheltuielile aferente activităţii
desfăşurate, amortismentul, dobânzile plătite,
prelevările la fondul de rezervă şi la alte
fonduri speciale, eventual prelevări în scopuri
socialculturale etc., obţinându-se astfel
beneficiul sau profitul net al respectivei
entităţi colective.
3.1.2.2. Impozitul pe avere - sursă a
veniturilor bugetare care este strâns legată, de
regulă, de dreptul de proprietate asupra unor
bunuri mobile sau imobile.

A. Impozitul propriu-zis asupra averii

Impozitele propriu-zise pe avere se aşează
astfel:
 fie asupra întregii averi mobile şi
imobile a unui subiect (caz în care impunerea
se stabileşte asupra venitului net);
 fie numai asupra unor anumite
bunuri imobiliare din averea subiectului
impozabil (când impunerea vizează terenuri,
clădiri, etc.).
B. Impozitul pe circulaţia averii -
obiectul impunerii este transferul dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o
persoană la alta. În această categorie intră
impozitul perceput cu ocazia vânzării-
cumpărării, donaţiei şi schimbului de bunuri,
impozitul pe succesiuni, impozitul pe hârtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), impozitul pe
circulaţia capitalurilor, etc.
C. Impozitul pe creşterea averii -
obiectul impunerii îl constituie sporul de
valoare pe care l-au înregistrat anumite
bunuri în decursul unei anumite perioade de
timp. Obiectul impunerii îl constituie diferenţa
dintre valoarea de cesiune şi valoarea de
achiziţie, corelată cu reevaluările autorizate de
lege şi cu amenajările efectuate de proprietar.
3.1.3. Principii privind evitarea dublei
impuneri

 principiul impunerii, statul de origine

calculează impozitul pornind de la suma
totală a veniturilor subiectului impozabil,
inclusiv asupra celor care provin din statul de
reşedinţă şi care, potrivit convenţiei sunt
impozabile în acest din urmă stat; din
impozitul care este astfel stabilit se deduce
apoi suma care a fost plătită în celălalt stat,
diferenţa reprezentând obligaţia de plată a
contribuabilului faţă de statul al cărui
rezident este;
 principiul nediscriminării fiscale,
statele semnatare ale convenţiei pentru
evitarea dublei impuneri se angajează să nu
aplice faţă de rezidenţii celuilalt stat
contractant, în materie de impozitare,
dispoziţii normative mai împovărătoare decât
cele aplicabile propriilor lor contribuabili,
aflaţi în aceeaşi situaţie;
 principiul scutirii de impozit, statul de
reşedinţă impune numai acele venituri care,
potrivit convenţiei, sunt obţinute şi
impozabile în acel stat, scutind de impunere
veniturile (sau parte din acestea) realizate şi
impozabile în statul de origine al plătitorului.
3.2. IMPOZITELE INDIRECTE
3.2.1. Definiţie
 se datorează şi se plătesc de către o
persoană, dar se suportă de catre o altă
persoană;

3.2.2. Clasificare
taxe generale de consumaţie, acelea
care sunt percepute asupra cvasitotalităţii
produselor şi/sau serviciilor, fie prin
cuprinderea, fie prin adăugarea lor în/la preţul
de vânzare (TVA);
 taxe speciale de consumaţie, cele care
se instituie numai asupra unor categorii de
bunuri sau servicii, (monopoluri fiscale,
accizele, taxe vamale, etc.)
 3.2.2. Trăsături
 se realizează sub forma impunerii asupra
consumului si se percep în momentul vânzării
unor mărfuri, al prestării anumitor servicii,
respectiv al executării unor lucrări de la toţi
cei care produc ori distribuie bunuri sau
prestează servicii din categoria celor impuse;
 sunt suportate de către consumatorul final,
adică de către cel care utilizează pentru sine
bunul ori serviciul în preţul căruia este
încorporat impozitul;
 se percep fie în cote proporţionale
stabilite asupra valorilor mărfurilor vândute
şi/ sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe
pe unitatea de măsură.
III. TAXELE
1. DEFINIŢIE
 plăţi achitate de către persoanele fizice
şi/sau persoanele juridice pentru anumite
acte sau servicii îndeplinite/prestate - la
cererea şi în folosul acestora - de către
anumite organe de stat, instituţii publice sau
alte persoane asimilate acestora.

2. TRĂSĂTURI
 subiectul plătitor al taxei este
întotdeauna precis determinat doar din
momentul când acesta solicită îndeplinirea
unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea
unei lucrări din partea unui organ de stat sau
instituţie publică;
 taxa reprezintă o plată fără
echivalent pentru actele, serviciile sau
lucrările prestate/ efectuate de organe de stat
sau instituţii publice care primesc, întocmesc
sau eliberează diferite acte, prestează servicii
sau rezolvă alte interese legitime ale
diferitelor persoane fizice şi/sau juridice.
Plata serviciilor sau lucrărilor este - în
principiu - neechivalentă, deoarece aceasta
poate fi - potrivit legii - mai mare sau mai
mică în raport cu valoarea efectivă a
prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este
stabilit - în principal - avându-se în vedere
alte criterii (politico-economice) decât
valoarea în sine a prestaţiei organului de stat.
 taxa reprezintă o contribuţie
stabilită în sarcina contribuabilului
pentru a se asigura astfel acoperirea în parte a
cheltuielilor efectuate de către stat;
 taxa este anticipativă ea datorându-se
şi trebuind să fie achită în momentul
solicitării actului, serviciului sau lucrării;
 taxa trebuie să fie unică, în sensul că
pentru unul şi acelaşi act sau serviciu
îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta
datorează taxa o singură dată;
 răspunderea pentru neîndeplinirea
obligaţiei de plată a taxelor revine
persoanei încadrată la organul de stat sau
instituţia publică prestatoare a serviciului sau
lucrării (care avea obligaţia să pretindă şi să
perceapă taxa) şi nu contribuabilului;
3. CLASIFICARE
 după criteriul teritorialităţii: taxe
centrale (generale) şi taxe locale (specifice).
 după caracterul lor: taxe judiciare (se
plătesc cu ocazia introducerii unor cereri sau
acţiuni la instanţele judecătoreşti) şi taxe
extrajudiciare (cele care se achită pentru
obţinerea unor acte sau alte documente de la
alte organisme statale ori instituţii din afara
sistemului jurisdicţional).
 după scopul pentru care se plătesc:
taxe pentru eliberarea unor acte, taxe pentru
aprobarea desfăşurării unor activităţi, taxe
pentru admiterea intrării pe teritoriul unui
stat, taxe pentru utilizarea unor drumuri
naţionale etc.
 după destinaţia pe care o urmează:
taxe fiscale şi taxe parafiscale.
IMPOZITUL PE PROFIT
1. CONCEPT
 impozitul pe profit nu este definit în Codul
fiscal.

 există în acest act normativ dispoziţii

privind: a) categoriile de persoane obligate
la plata impozitului pe profit; b) sfera de
cuprindere a impozitului pe profit; c)
categoriile de contribuabili scutiţi de plata
impozitului pe profit; d) cotele de
impozitare; e) determinarea profitului
impozabil
 în literatura juridică conceptul de impozit
pe profit a fost definit având in vedere
noţiunile de impozit şi de profit.
 impozit = prestaţie bănească obligatorie şi
cu titlu nerambursabil către bugetul de stat de
către persoanele fizice şi/sau juridice pentru
veniturile pe care acestea le obţin sau pentru
bunurile deţinute şi pentru unele fapte de
consum.
 profit = categorie economico–financiară
reprezentată de beneficiul obţinut ca rezultat
al investiţiei unui capital
 impozitul pe profit = o contribuţie
bănească obligatorie, nerambursabilă,
datorată bugetului de stat de către persoanele
fizice şi/sau juridice stabilite de lege,
aplicabilă profitului pe care acestea îl obţin
din activităţi aducătoare de venituri pe
teritoriul României, în formele prevăzute de
lege.
2. CONTRIBUABILI
Persoanele obligate la plata impozitului pe
profit pot fi în anumite condiţii:
 persoane juridice române;
 persoane juridice străine;
 persoane fizice nerezidente;
 persoane fizice rezidente.
2.1. PERSOANE JURIDICE ROMÂNE
Codul fiscal atribuie această calitate de
subiecţi ai impozitului pe profit, tuturor
persoanelor juridice române care obţin profit
prin activităţile efectuate pe teritoriul
României sau în străinătate (RA, SN, CN,
Societati cu personalitate juridică; S. Agr. cu
personalitate juridică; S. Coop. cu
personalitate juridică; GIE, SIF, instituţiile de
credit; asociaţiile, fundaţiile, orice alte
persoane juridice).
2.2. PERSOANE JURIDICE STRĂINE
Codul fiscal stabileşte patru situaţii în care
persoanelor juridice străine devin subiecţi ai
impozitului pe profit:
 când acestea desfăşoară activităţile prin
intermediul unui sediu permanent în
România;
 când acestea desfăşoară în România
activitate într-o asociere fără personalitate
juridică;
 când acestea realizează venituri din sau în
legătură cu proprietăţi imobiliare situate în
România;
 când acestea realizează venituri din
vânzarea sau cesionarea titlurilor de
participaţie deţinute la o persoană juridică
română.
2.3. PERSOANE FIZICE NEREZIDENTE
 Persoanele fizice nerezidente sunt subiecţi
plătitori de impozit pe profit pentru veniturile
realizate din activităţi desfăşurate pe teritoriul
României în cadrul unor asocieri fără
personalitate juridică.

 Părţile asocierii pot fi, după caz: a) o

persoană juridică străină şi o persoană fizică
nerezidentă; b) o persoană fizică nerezidentă
şi o persoană fizică română; c) o persoană
fizică nerezidentă şi o persoană fizică
rezidentă; d) persoane fizice nerezidente.

 Persoanele fizice nerezidente pot fi parte în:

a) asocieri în participaţiune; b) societăţi civile,
etc.
2.4. PERSOANE FIZICE REZIDENTE
 Persoanele fizice rezidente sunt subiecţi de
impozit pe profit pentru veniturile realizate
din activităţi desfăşurate în România şi în
străinătate în forma asocierilor fără
personalitate juridică cu persoane juridice
române.

 În acest scop impozitul datorat de persoana

fizică se calculează, se reţine şi se varsă de
către persoana juridică română.
3. CONTRIBUABILI SCUTIŢI

 trezoreria statului;
 instituţiile publice;
 persoanele juridice române care plătesc
impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
 fundaţiile române constituite ca urmare a
unui legat;
 cultele religioase;
 instituţiile de învăţământ particular
acreditate;
 asociaţiile de proprietari constituite ca
persoane juridice;
 Fondul de garantare a depozitelor din
sistemul bancar;
 Fondul de compensare a investiţiilor;
 Banca Naţională a României
4. SFERA DE CUPRINDERE
Obiectul impozitului pe profit se determină
diferenţiat în funcţie de tipul de contribuabil.
 pt. persoanele juridice române => profitul
impozabil obţinut din orice sursă atât din
România, cât şi din străinătate (in cazul
lipsei conventiei privind evitarea dublei
impuneri).
 pt. persoanele juridice străine care
desfăşoară activitate prin intermediul unui
sediu permanent în România => profitul
impozabil atribuibil acelui sediu permanent.
 pt. persoanele juridice străine şi persoanele
fizice nerezidente care desfăşoară activitate
într-o asociere fără personalitate juridică =>
partea din profitul impozabil al asocierii
atribuibilă fiecărei persoane.
 pt. persoanele juridice străine care
realizează venituri din/în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România
sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică
română => profitul impozabil aferent
acestor venituri
 pt. persoanele fizice rezidente asociate cu
persoane juridice române care realizează
venituri în România, cât şi în străinătate,
din asocieri fără personalitate juridică =>
partea din profitul impozabil al asocierii
atribuită persoanei fizice rezidente.
5. BAZA IMPOZABILĂ
5.1. CATEGORII DE PROFITURI
a) în raport de natura activităţii:
 profit industrial (profitul producătorului
industrial faţă de capitalul investit);
 profit comercial (partea pe care
producătorul o cedează comerciantului pentru
producerea mărfurilor sale);
 profit bancar (diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile efectuate în activitatea bancară);
 profit de bursă (venitul care se obţine în
tranzacţiile la bursele de mărfuri sau bursele
de valori);
 profitul fondatorului (diferenţa dintre
preţul acţiunilor la cursul pieţei şi valoarea lor
nominală).
b) în raport de modul de determinare
şi cuantum:
 profit brut (diferenţa dintre venitul total şi
cheltuielile totale ale întreprinzătorului);
 profit net (diferenţa dintre profitul brut şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea
mărfurilor inclusiv impozitele, taxele, chiriile,
asigurările, salariile, etc.).
6.2. REGULI DE DETERMINARE
6.2.1. Reguli generale

Profit Impozabil =
Venituri Impozabile – Chelt. deductib. +
Chelt. nedeductib.

Veniturile sunt de două tipuri:

 venituri impozabile;
 venituri neimpozabile
Cheltuielile sunt de două tipuri:

1) cheltuieli deductibile - considerate a fi

făcute în scopul desfășurării activității
(realizării de venituri – în vechea
reglementare); acestea sunt deductibile total
şi deductibile limitat.

2) cheltuieli nedeductibile - care nu pot

fi scăzute din venituri şi care se adaugă la
acestea şi “se impozitează”.
6.2.1.1. Venituri
A) Venituri impozabile
 sumele sau valorile încasate ori de încasat;
 veniturile din exploatare;
 veniturile din vânzarea produselor, a
lucrărilor executate sau serviciilor prestate;
 veniturile financiare;
 veniturile excepţionale,
 veniturile din operaţiunile de exploatare
 veniturile din operaţiunile de capital;
 elemente similare veniturilor precum: a)
diferenţele favorabile de curs valutar rezultate
în urma evaluării creanţelor şi datoriilor în
valută înregistrate în evidenţa contabilă; b)
rezervele din reevaluarea la încasarea sau
cedarea activelor în situaţia în care au fost
deductibile din profitul impozabil.
B) Venituri neimpozabile
 dividendele primite de la o persoană
juridică română;
 diferenţele favorabile de valoare a titlurilor
de participare;
 veniturile din anularea cheltuielilor pentru
care nu s-a acordat deducere;
 veniturile din reducerea sau anularea
provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere;
 veniturile din recuperarea cheltuielilor
nedeductibile;
 veniturile neimpozabile prevăzute în
acorduri şi memorandumuri aprobate prin
acte normative.
6.2.1.2. Cheltuieli
A)Cheltuieli deductibile

CHELTUIELI DEDUCTIBILE
=
EFECTUATE ÎN SCOPUL
DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII
ECONOMICE

A).1. Cheltuieli deductibile integral

 cheltuieli efectuate în scopul realizării
veniturilor;
 cheltuieli cu provizioane şi rezerve;
 cheltuieli cu dobânzi şi diferenţe de curs
valutar;
 cheltuieli cu amortizarea fiscală.
a) Cheltuieli efectuate în scopul
desfasurarii activitatii
 cheltuielile înregistrate cu producerea şi
comercializarea bunurilor, prestarea
serviciilor sau executarea lucrărilor;
 cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor;
 cheltuielile efectuate pentru protecţia
muncii şi cheltuielile efectuate pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale;
cheltuielile reprezentând contribuţiile
pentru asigurarea de accidente de muncă şi
alte boli profesionale, potrivit legii şi
cheltuielile cu primele de asigurare pentru
asigurarea de riscuri profesionale;
 cheltuielile de reclamă şi publicitate
 cheltuielile de transport şi cazare în ţara şi
în străinatate efectuate de către salariaţi şi
administratori;
 cheltuielile pentru formarea şi
perfecţionarea profesională a personalului;
 cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei,
promovarea pe pieţele existente sau noi,
participarea la târguri si expoziţii, la misiuni
de afaceri;
 cheltuielile de cercetare şi cheltuielile de
dezvoltare;
 cheltuielile pentru perfecţionarea
managementului, a sistemelor informatice,
introducerea, întreţinerea si perfecţionarea
sistemelor de management al calităţii;
 cheltuielile pentru protejarea mediului şi
conservarea resurselor;
b) Cheltuieli cu provizioanele
Provizioanele sunt destinate să acopere
datoriile a căror natură este clar definită și
care la data bilanțului este probabil să existe
sau este cert că vor exista, dar care sunt
incerte în ceea ce privește valoarea sau data la
care vor apărea.
Provizioanele se constituie pentru elemente cum
sunt:
litigii, amenzi și penalități, despăgubiri, daune
și alte datorii incerte;
cheltuielile legate de activitatea de service în
perioada de garanție și alte cheltuieli privind
garanția acordată clienților;
dezafectare imobilizări corporale și alte acțiuni
similare legate de acestea;
acțiunile de restructurare;
pensii și obligații similare;
impozite;
terminarea contractului de muncă;
prime ce urmează a se acorda personalului în
funcție de profitul realizat, potrivit prevederilor
legale sau contractuale;
provizioane pentru contracte cu titlu oneros
c) Cheltuieli cu amortizarea fiscală
Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii,
constituirii, asamblării, instalării sau
îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se
recuperează din punct de vedere fiscal prin
deducerea amortizării potrivit prevederilor
legale.
Prin mijloc fix amortizabil se înţelege orice
imobilizare corporală care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
 este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea
de bunuri sau în prestarea de servicii pentru a fi
închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
 are o valoare de intrare mai mare decât
limita stabilită prin HG (2500 RON) ;
 are o durată normală de utilizare mai mare
de un an (denumita DNUMFA).
Sunt considerate mijloace fixe amortizabile
următoarele:
 investiţiile efectuate la mijloacele fixe care
fac obiectul unor contracte de închiriere,
concesiune, locaţie de gestiune sau altele
asemenea;
 mijloacele fixe puse în funcţiune parţial,
pentru care nu s-au întocmit formele de
înregistrare ca imobilizare corporală;
 investiţiile efectuate pentru descoperirea în
vederea valorificării de substanţe minerale
utile, precum şi pentru lucrările de deschidere
şi pregătire a extracţiei în subteran şi la
suprafaţă;
 investiţiile efectuate la mijloacele fixe
existente, sub forma cheltuielilor ulterioare
realizate în scopul îmbunătăţirii parametrilor
tehnici iniţiali şi care conduc la obţinerea de
beneficii economice viitoare, prin majorarea
valorii mijlocului fix;
 investiţiile efectuate din surse proprii,
concretizate în bunuri noi, de natura celor
aparţinând domeniului public, precum şi în
dezvoltări şi modernizări ale bunurilor aflate
în proprietate publică;
 amenajările de terenuri.
Nu sunt considerate active amortizabile
următoarele:
 terenurile, inclusiv cele împădurite;
 tablourile si operele de artă;
 fondul comercial;
 lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt
rezultatul unei investiţii;
 bunurile din domeniul public finanţate din
surse bugetare;
 orice mijloc fix care nu îşi pierde valoarea în
timp datorită folosirii, potrivit normelor;
 casele de odihnă proprii şi locuinţele de
protocol;
 navele, aeronavele şi vasele de croazieră,
altele decât cele utilizate în scopul realizării
veniturilor.
Metodele de amortizare sunt:
a)metoda liniară;
b)metoda degresivă;
c)metoda accelerată.

a) Metoda de amortizare liniară,

aplicabilă de regulă contribuabililor, are ca
mod de determinare a amortizării aplicarea
cotei de amortizare la valoarea de intrare a
mijlocului fix amortizabil, raportând aceasta
valoare (100%) la DNUMFA.
b) Metoda de amortizare degresivă
presupune multiplicarea cotelor de
amortizare liniară cu unul dintre coeficienţii:
i) 1,5 cand DNUMFA - între 1 şi 5 ani; ii) 2,0
cand DNUMFA - între 5 şi 10 ani; iii) 2,5
cand DNUMFA > de 10 ani.
c) Metoda de amortizare accelerată
presupune: i) pentru primul an de utilizare,
amortizarea nu poate depăşi 50% din
valoarea de intrare a mijlocului fix; ii) pentru
următorii ani de utilizare amortizarea se
calculează prin raportarea valorii rămase de
amortizare a mijlocului fix la DNUMFA.
A).2. Cheltuieli deductibile limitat
Cheltuielile deductibile limitat reprezintă acea
categorie de cheltuieli deductibile care sunt
luate în considerarea la stabilirea profitului
impozabil în limita admisă de normele legale.
Sunt considerate cheltuieli deductibile:
 cheltuielile de protocol în limita unei cote de
2%;
cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare
acordată salariaţilor în limita a de 2,5 ori
nivelul legal;
 cheltuielile sociale, în limita unei cote de
până la 2%;
 cheltuielile reprezentând tichetele de masă;
 cheltuielile cu primele de asigurare private.
DEDUCTIBILITATEA LIMITATĂ A
CHELTUIELILOR TREBUIE PROBATĂ.
B) Cheltuielile nedeductibile
Cheltuieli nedeductibile => efectuate de către
contribuabil în exercitarea activităţii sale care
nu se scad din venituri la calcularea
impozitului pe profit, dar care se adaugă la
stabilirea bazei de impozitare după ce se scad
cheltuielile efectuate în scopul realizării de
venituri şi veniturile neimpozabile.
Sunt considerate cheltuieli nedeductibile:
 cheltuielile proprii ale contribuabilului cu
impozitul pe profit datorat;
 dobânzile, majorările de întârziere,
amenzile, confiscările şi penalităţile de
întârziere datorate către autorităţile române;
 cheltuielile privind bunurile de natura
stocurilor sau a activelor corporale constatate
lipsă din gestiune ori degradate;
 cheltuielile înregistrate în contabilitate,
care nu au la bază un document justificativ;
 cheltuielile cu serviciile de management,
consultanţă, asistenţă sau alte prestări de
servicii, pentru care contribuabilii nu pot
justifica necesitatea prestării acestora;
 cheltuielile cu primele de asigurare care nu
privesc activele contribuabilului,
 cheltuielile înregistrate în evidenţa
contabilă, care au la baza un document emis
de un contribuabil inactiv.
6.2.2. Reguli speciale
6.2.2.1. Veniturile persoanelor juridice
străine din activităţi prin intermediul
unui sediu permanent în România
Persoanele juridice care desfăşoară activitate
prin intermediul unui sediu permanent în
România sunt obligate la plata impozitului
pe profit pentru profitul impozabil care este
atribuibil sediului permanent.
Determinarea profitului impozabil se face
astfel:
 numai veniturile ce sunt atribuibile sediului
permanent se includ în veniturile
impozabile;
 numai cheltuielile efectuate în scopul
obţinerii acestor venituri se includ în
cheltuielile deductibile.
6.2.2.2. Veniturile persoanelor juridice
străine din proprietăţi imobiliare sau
din cesionarea titlurilor de participaţie
deţinute la o persoană juridică română
Se plăteşte impozit pe profit pentru profitul
impozabil aferent acestor venituri.
Sunt considerate venituri din proprietăţi
imobiliare situate în România:
 veniturile din închirierea sau cedarea
folosinţei proprietăţii imobiliare;
 câştigul din vânzarea – cesionarea
drepturilor de proprietate sau al oricăror
drepturi reale
 câştigul din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică,
dacă minimum 50% din valoarea mijloacelor
fixe ale persoanei juridice, proprietăţi
imobiliare situate în România;
6.2.2.3. Veniturile persoanelor juridice
române obţinute dintr-un stat străin
printr-un sediu permanent
Dacă o persoană juridică română obţine
venituri dintr-un stat străin prin intermediul
unui sediu permanent sau venituri supuse
impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile
sunt impozitate atât în România, cât şi în
statul străin, atunci impozitul plătit către
statul străin, fie direct, fie indirect prin
reţinerea şi virarea de o altă persoană, se
deduce din impozitul pe profit.
Deducerea pentru impozitele plătite către un
stat străin într-un an fiscal nu poate depăşi
impozit pe profit calculat prin aplicarea cotei
de impozit pe profit la profitul impozabil
obţinut în statul străin.
6.2.2.4. Veniturile din dividende
Dacă o persoană juridică română plăteşte
dividende către o altă persoană juridică
română, prima are obligaţia să reţină şi să
verse impozitul pe dividende către impozitul
de stat.
Stabilirea impozitului pe dividende se face
prin aplicarea unei cote de impozit de 5%
asupra dividendului brut plătit.
Cota de impozit pe dividende de 5% se aplică
şi asupra sumelor distribuite fondurilor
deschise de investiţii.
7. COTA DE IMPUNERE
Cota de impozitare este de 16%.
 IMPOZITUL
PE REPREZENTANŢE
1. CONTRIBUABILI
Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă
autorizată să funcţioneze în România are obligaţia de a plăti un
impozit anual.

2. STABILIREA IMPOZITULUI
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu
echivalentul în lei al sumei de 18.000 lei, stabilită pentru un
an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de
Banca Naţională a României, valabil în ziua în care se
efectuează plata.
În cazul unei persoane juridice străine, care în cursul unui an
fiscal înfiinţează sau desfiinţează o reprezentanţă în România,
impozitul datorat pentru acest an se calculează proporţional cu
numărul de luni de existenţă a reprezentanţei.
3. Plata impozitului şi depunerea declaraţiei fiscale
Persoana juridică străină are obligaţia de a plăti impozitul pe
reprezentanţă la bugetul de stat până in ultima zi a lunii
februarie a anului de impunere.

Persoana juridică străină, care înfiinţează sau desfiinţează o

reprezentanţă în cursul anului fiscal, are obligaţia de a depune
o declaraţie fiscală la autoritatea fiscală competentă, în termen
de 30 de zile de la data la care reprezentanţa a fost înfiinţată
sau desfiinţată.

Reprezentanţele sunt obligate să conducă evidenţa contabilă

prevăzută de legislaţia în vigoare din România.
IMPOZITUL PE VENITURILE
MICROÎNTREPRINDERILOR
(IMPOZIT OPTIONAL)
incepand cu 01.01.2023
1. DEFINIŢIE

Legislatia cadru diferita de legislatia fiscala

a) Dpdv economic/comercial (L nr. 346/2004)

Întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică în următoarele
categorii:
 microîntreprinderi - au până la 9 salariaţi şi realizează o
cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la
2M. EUR, echivalent în lei;
 întreprinderi mici - au între 10 şi 49 de salariaţi şi
realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active
totale de până la 10M. EUR, echivalent în lei;
 întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi
realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50M.
EUR, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu
depăşesc echivalentul în lei a 43M. EUR.
b. Dpdv fiscal (C. fisc. – L 227/2015)
Microîntreprinderea este o persoană juridică română care la
data de 31 decembrie a anului fiscal precedent îndeplineşte
în mod cumulativ următoarele condiţii:

 a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a

500.000 EUR (curs valutar la 31.12.);

 capitalul social al persoanei juridice este deţinut de

persoane fizice sau juridice de drept privat, altele decât
statul, autorităţile locale şi instituţiile publice;

 nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în

registrul comerţului sau la instanţele judecătoreşti, potrivit
legii;
a realizat venituri, altele decât cele din consultanţă şi/sau
management, cu excepţia veniturilor din consultanţă fiscală,
corespunzătoare codului CAEN 6920 în proporţie de peste
80% din veniturile totale;

 are cel puţin un salariat, cu excepţia societatilor nou

infiintate care trebuie sa indeplineasca aceasta conditie in 30
de zile de la data inregistrarii in RC ;

 are asociaţi/acţionari care deţin peste 25% din

valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor
de vot la cel mult trei persoane juridice române care se
încadrează să aplice sistemul de impunere pe veniturile
microîntreprinderilor, incluzând şi persoana care verifică
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezentul articol.
2. CONTRIBUABILI “SCUTITI” – NU POT APLICA
SISTEMUL DE IMPOZITARE

Nu pot aplica sistemul de impozitare pe veniturile

microintreprinderilor urmatoarele persoane juridice române:

a) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

b) Fondul de compensare a investitorilor;
c) Fondul de garantare a pensiilor private;
d) Fondul de garantare a asiguraţilor;
e) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică;
f) persoana juridică română care desfăşoară activităţi în
domeniul bancar;
g) persoana juridică română care desfăşoară activităţi în
domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital,
inclusiv cea care desfăşoară activităţi de intermediere în
aceste domenii;
h) persoana juridică română care desfăşoară activităţi în
domeniul jocurilor de noroc;
i) persoana juridică română care desfăşoară activităţi de
explorare, dezvoltare, exploatare a zăcămintelor de petrol şi
gaze naturale.
3. PLATA IMPOZITULUI
Impozitul este optional
 o persoană juridică plătitoare de impozit pe profit poate
opta pentru plata acestui tip de impozit daca nu au mai fost
platitoare dupa data de 01.01.2023, începând cu anul fiscal
următor, dacă îndeplinește condițiile prevăzute pentru a fi
calificată drept microîntreprindere;
 o persoană juridică română care este nou-înfiinţată poate
să plătească impozit pe veniturile microîntreprinderilor
începând cu primul an fiscal.

4. REGULI DE IEŞIRE DIN SISTEMUL DE

IMPUNERE
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează
venituri mai mari de 500.000 EUR, aceasta datorează
impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit
această limită.
5. SFERA DE CUPRINDERE (BAZA DE
IMPOZITARE)
Impozitul se aplică asupra veniturilor obţinute de
microîntreprinderi din orice sursă, cu excepţia următoarelor :
 veniturile din variaţia stocurilor;
 veniturile din producţia de imobilizări corporale şi
necorporale;
 veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a
subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru
finanţarea investiţiilor;
 veniturile din provizioane;
 veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor
datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli
deductibile la calculul profitului impozabil, conform
reglementărilor legale;
 veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de
asigurare.
6. DECLARARE IMPOZIT
Calculul şi plata impozitului pe veniturile
microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data
de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul.

7. ANUL FISCAL
Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic.
În cazul unei persoane juridice care se înfiinţează sau îşi
încetează existenţa, anul fiscal este perioada din anul
calendaristic în care persoana juridică a existat.

8. COTA DE IMPOZITARE
Cota de impozitare este de 1% aplicabila asupra veniturilor
impozabile.
IMPOZITUL PE VENIT
PARTEA I
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. Contribuabili
 persoanele fizice rezidente;
 persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate
independentă prin intermediul unui sediu permanent în
România;
 persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi
dependente în România;
2. Sfera de cuprindere a impozitului
Impozitul pe venit, se aplică următoarelor venituri:
 pentru persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în
România, veniturilor obţinute din orice sursă, atât din
România, cât şi din afara României;
 pentru persoanele fizice rezidente, fără domiciliu în
România, numai veniturilor obţinute din România;
 pentru persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară
activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România, venitului net atribuibil sediului
permanent;
 pentru persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară
activitate dependentă în România, venitului salarial net din
această activitate dependentă;
3. Categorii de venituri supuse impozitului pe venit

Veniturile supuse impozitării sunt:

 venituri din activităţi independente;
 venituri di drepturi de proprietate intelectualăș
 venituri din salarii;
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
 venituri din investiţii;
 venituri din pensii;
 venituri din activităţi agricole;
 venituri din premii şi din jocuri de noroc;
 venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
 venituri din alte surse.
4. Venituri neimpozabile
a) Venituri având caracter de ajutor:
 ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu
destinaţie specială, acordate din buget (risc maternal,
maternitate, creşterea copilului şi îngrijirea copilului bolnav);
 pensiile pentru invalizii de război, orfanii şi văduvele/văduvii
de război;
 drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen şi
militarii cu termen redus;
 bursele primite de persoanele care urmează orice formă de
şcolarizare sau perfecţionare în cadru instituţionalizat;
 veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau în natură
primite de persoanele cu handicap, veteranii de război, invalizii
şi văduvele de război;
b) Venituri reprezentând despăgubiri:
 sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând
despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi;
 sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca
urmare a calamităţilor naturale;
c) Venituri ale sportivilor:
 premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele
mondiale, europene şi la jocurile olimpice;
 premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate
sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, în
vederea realizării obiectivelor de înaltă performanţă;
 primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor,
antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti în vederea
pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale
ale loturilor reprezentative ale României;
d) Veniturile unor categorii de persoane nerezidente:
 veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai
posturilor consulare pentru activităţile desfăşurate în România
în calitatea lor oficială;
 veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor
diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale ale
României amplasate în străinătate;
 veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor
internaţionale din activităţile desfăşurate în România în
calitatea lor oficială;
 veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de
consultanţă desfăşurată în România, în conformitate cu
acordurile de finanţare nerambursabilă încheiate cu alte state,
cu organisme internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;
e) Alte venituri:
 sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau
mecenat;
 veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de
proprietate asupra bunurilor imobile şi mobile din patrimoniul
personal, altele decât câştigurile din transferul titlurilor de
valoare;
 sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire ori
donaţie;
 veniturile din agricultură şi silvicultură;
 premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă,
transport şi altele asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în
cadrul competiţiilor interne şi internaţionale;
5. Cota de impozitare
Cota standard => 10% aplicabilă venitului impozabil
corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie de venit.
Se aplică veniturilor din: a) activităţi independente; b)
salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f)
activităţi agricole; g) premii; h) alte surse.
Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru: a)
unele venituri din investiţii; b) veniturile din jocuri de noroc; c)
venituri din transferul proprietăţilor imobiliare.
II. VENITURI DIN ACTIVITĂŢI INDEPENDENTE
1. Venituri impozabile
 veniturile comerciale (veniturile din fapte de comerţ ale
contribuabililor, din prestări de servicii, din practicarea unei
meserii);
 veniturile din profesii libere (veniturile din exercitarea
profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar,
consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant
de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii
reglementate, desfăşurate în mod independent);
Exercitarea unei activităţi independente presupune
desfăşurarea acesteia cu regularitate, în mod continuu, pe cont
propriu şi urmărind obţinerea de venituri.

Activităţile care generează venituri din activităţi independente

sunt, cu titlu de exemplu:
a) activităţi de producţie;
b) activităţi de comerţ, respectiv cumpărare de bunuri în scopul
revânzării acestora;
c) organizarea de spectacole culturale, sportive, distractive şi
altele asemenea;
d) activităţi al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacţii
printr-un intermediar, cum ar fi: contract de comision, de
mandat, de reprezentare, de agenţie, de agent de asigurare şi
alte asemenea contracte;
e) vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor cumpărate în
scopul revânzării sau produse pentru a fi comercializate;
f) activităţi de editare, imprimerie, multiplicare, indiferent de
tehnica folosită, şi altele asemenea;
g) transport de bunuri şi de persoane;
h) activităţi de prestări de servicii.
Prin activitate independentă se înţelege orice activitate
desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de
venituri, care îndeplineşte cel puţin 4 dintre următoarele
criterii:
1. Persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a
modului de desfăşurare a activităţii, precum şi a programului
de lucru.
Acest criteriu este îndeplinit atunci când cele trei componente
ale sale sunt îndeplinite cumulativ.
În raportul juridic părţile pot conveni asupra datei, locului şi
programului de lucru în funcţie de specificul activităţii şi de
celelalte activităţi pe care prestatorul le desfăşoară.
2. Persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura
activitatea pentru mai mulţi clienţi.
Persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea
chiar şi pentru un singur client, dacă nu există o clauză de
exclusivitate în desfăşurarea activităţii.

3. Riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana

fizică ce desfăşoară activitatea.
Riscurile asumate de prestator pot fi de natură profesională şi
economică, cum ar fi: incapacitatea de adaptare la timp şi cu
cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social,
variabilitatea rezultatului economic, deteriorarea situaţiei
financiare, în funcţie de specificul activităţii.
4. Activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului
persoanei fizice care o desfăşoară.
În desfăşurarea activităţii persoana fizică utilizează
predominant bunurile din patrimoniul afacerii şi/sau
patrimoniul de afectaţiune şi nu bunurile din patrimoniul
personal.

5. Activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea

capacităţii intelectuale şi/sau a prestaţiei fizice a acesteia, în
funcţie de specificul activităţii.
6. Persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu
rol de reprezentare, reglementare şi supraveghere a profesiei
desfăşurate, potrivit actelor normative speciale care
reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective.
Este un criteriu mai greu de îndeplinit, poate cu excepţia unor
profesii precum contabilii, consultanţii fiscali, avocaţii, notarii,
executorii judecătoreşti etc.

7. Persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura

activitatea direct, cu personal angajat sau prin colaborare cu
terţe persoane în condiţiile legii.
Nu se cere ca persoana să desfăşoare efectiv activitatea cu
persoane angajate, ci să dispună de LIBERTATEA, de
potenţialitatea de a desfăşura o astfel de activitate.
2.Venituri neimpozabile
 veniturile obţinute prin aplicarea efectivă în ţară de către
titular sau, după caz, de către licenţiaţii acestuia a unei invenţii
brevetate în România, incluzând fabricarea produsului sau,
după caz, aplicarea procedeului, în primii 5 ani de la prima
aplicare, calculaţi de la data începerii aplicării şi cuprinşi în
perioada de valabilitate a brevetului;
 venitul obţinut de titularul brevetului prin cesionarea
acestuia
3. Reguli de determinare pe baza contabilităţii în
partidă simplă
a) Venituri
V. impozabil = V. brut – Chelt. deductibile
Venitul brut cuprinde:
 sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură
din desfăşurarea activităţii;
 veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau
din alte creanţe în legătură cu o activitate independentă;
 câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii,
utilizate într-o activitate independentă;
 veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate
independentă sau de a nu concura cu o altă persoană;
 veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată
apărute în legătură cu o activitate independentă.
Nu sunt considerate venituri brute:
 aporturile în numerar sau echivalentul în lei al aporturilor în
natură făcute la începerea unei activităţi sau în cursul
desfăşurării acesteia;
 sumele primite sub formă de credite bancare sau de
împrumuturi de la persoane fizice sau juridice;
 sumele primite ca despăgubiri;
 sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări,
mecenat sau donaţii.
b) Cheltuieli
Condiţii pentru deductibilitatea cheltuielilor:
 să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul
desfasurarii activitatii, justificate prin documente;
 să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului
în cursul căruia au fost plătite;
 să respecte regulile privind amortizarea;
 cheltuielile cu primele de asigurare să fie efectuate pentru:
a) active corporale sau necorporale din patrimoniul afacerii; b)
activele ce servesc ca garanţie bancară pentru creditele
utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat
contribuabilul; c) prime de asigurare pentru asigurarea de risc
profesional.
Cheltuielile deductibile limitat sunt :
 cheltuielile de sponsorizare, mecenat, în limita unei cote de
5% din baza de calcul;
 cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% din baza de
calcul;
 cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de
angajatori, potrivit legii;
 cotizaţii plătite la asociaţiile profesionale în limita a 2% din
baza de calcul;
 cheltuielile reprezentând contribuţiile profesionale
obligatorii datorate, potrivit legii, organizaţiilor profesionale
din care fac parte contribuabilii, în limita a 5% din venitul brut
realizat.
Cheltuielile nedeductibile sunt următoarele:
 sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul
personal sau al familiei sale;
 cheltuielile corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale
căror surse se află pe teritoriul României sau în străinătate;
 impozitul pe venit, inclusiv impozitul pe venitul realizat în
străinătate;
 donaţii de orice fel;
 amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi
penalităţile datorate autorităţilor române şi străine, potrivit
prevederilor legale;
 ratele aferente creditelor angajate;
 cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau
degradate şi neimputabile;
4. Reguli de determinare pe baza normelor de venit
 Venitul net dintr-o activitate independentă desfăşurată de
către contribuabil, individual, fără salariaţi, se determină pe
baza normelor de venit elaborate de Ministerul Economiei şi
Finanţelor.
 Normele de venit conţin nomenclatorul activităţilor pentru
care venitul net se stabileşte pe bază de norme de venit şi
precizează regulile care se utilizează pentru stabilirea acestor
norme de venit.
 În cazul în care un contribuabil desfăşoară o activitate
independentă pe perioade mai mici decât anul calendaristic,
norma de venit aferentă acelei activităţi se corectează astfel
încât să reflecte perioada de an calendaristic în care a fost
desfăşurată activitatea respectivă.
 Dacă un contribuabil desfăşoară două sau mai multe
activităţi desemnate, venitul net din aceste activităţi se
stabileşte pe baza celei mai ridicate norme de venit pentru
respectivele activităţi.
 În cazul în care un contribuabil desfăşoară o activitate
prevăzută de normele de venit şi o altă activitate care nu este
prevăzută de norme, atunci venitul net din activităţile
independente desfăşurate de contribuabil se determină pe baza
contabilităţii în partidă simplă.
 Dacă un contribuabil desfăşoară activitate de transport de
persoane şi de bunuri în regim de taxi şi desfăşoară şi o altă
activitate independentă, atunci venitul net din activităţile
independente desfăşurate de contribuabil se determină pe baza
datelor din contabilitatea în partidă simplă.
III. VENITURI DIN SALARII
1. Venituri impozabile
venituri din salarii = toate veniturile în bani şi/sau în
natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate
în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut
special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se
referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se
acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară
de muncă.
Veniturile asimilate salariilor sunt:
 indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei
funcţii de demnitate publică;
 indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei
funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ;
 drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile,
sporurile şi alte drepturi ale personalului militar, acordate
potrivit legii;
 indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net,
cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale,
societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la
regiile autonome;
 sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor
comerciale constituite prin subscripţie publică;
 sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a
acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de
direcţie şi în comisia de cenzori;
 indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii
înscrise în declaraţia de asigurări sociale;
 indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul
net cuvenite administratorilor societăţilor comerciale potrivit
actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a
acţionarilor;
 orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate
salariilor.
2. Venituri neimpozabile
 ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi
produse în gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor
naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile;
 cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori
ai angajaţilor;
 tichetele de creşă acordate potrivit legii;
 tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de
angajatori angajaţilor, în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
 contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului
individual de protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de
protecţie, a medicamentelor şi materialelor igienico-
sanitare, a altor drepturi de protecţie a muncii;
 sumele primite, potrivit dispoziţiilor legale, pentru
acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul serviciului;
 veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu
handicap grav sau accentuat, la funcţia de bază;
 veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de
programe pentru calculator;
 costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor
telefonice, inclusiv cartelele telefonice, efectuate în vederea
îndeplinirii sarcinilor de serviciu.
3. Determinarea impozitului pe venitul din salarii
a) Reguli de determinare
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar,
final, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii
de venituri.
Determinarea venitului impozabil se realizează astfel:
 la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de
10% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între
venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut
a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la fondurile de pensii facultative.
 Venit net
=
Venit brut – Contrib. oblig. ale angajatorului şi angajatului

Baza impozabilă
=
Venit net – Deduceri pers. – Cotiz. sind. – Contrib. pensii
facult.
 pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea
cotei de 10% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă
între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de
realizare a acestora;

Baza impozabilă
=
Venit brut – Contrib. oblig.
b) Deduceri personale

Persoanele fizice rezidente au dreptul la deducerea din venitul

net lunar din salarii a unei sume sub formă de deducere
personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile
numai pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia
de bază.
4. Termenul de plată a impozitului
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia
de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei
luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l
vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
5. Fişele fiscale
Informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din
salarii se cuprind în fişele fiscale.
Plătitorul este obligat să păstreze fişele fiscale pe întreaga
durată a angajării şi să transmită organului fiscal competent o
copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii februarie a
anului curent, pentru anul fiscal expirat.
IMPOZITUL PE VENIT
PARTEA A II-A
III. VENITURI DIN CEDAREA FOLOSINŢEI
BUNURILOR

1. Venituri impozabile
 veniturile în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea
folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât
veniturile din activităţi independente.
2. Stabilirea venitului impozabil
Venitul brut => totalitatea sumelor în bani şi/sau
echivalentul în lei al veniturilor în natură
=> se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei
prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an
fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei.
=> se majorează cu valoarea cheltuielilor ce
cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului,
uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate
de cealaltă parte contractantă.
Venitul impozabil => se stabileşte prin deducerea din
venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de
40% asupra venitului brut.
Baza impozabilă = Venit brut – Cota forfetara de
40% (are regimul unor cheltuieli)
3. Plăţi anticipate
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei
bunurilor pe parcursul unui an, cu excepţia veniturilor din
arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe
venit către bugetul de stat.
IV. VENITURI DIN INVESTIŢII

1. Venituri impozabile
 dividende;
 venituri impozabile din dobânzi;
 câştiguri din transferul titlurilor de valoare;
 venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la
termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni
similare;
 venituri din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei
persoane juridice.
2. Venituri neimpozabile
 venituri din dobânzi la depozitele la vedere/conturile
curente;
 venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat şi
obligaţiunilor municipale;
 veniturile realizate la prima tranzacţionare a acţiunilor emise
de Fondul «Proprietatea» de către persoanele fizice cărora le-au
fost emise aceste acţiuni.

3. Cote de impozitare
Cota de impozitare este de 5% si 10% în funcţie de tipul
venitului din investiţii şi de perioada în care se obţin veniturile.
V. VENITURI DIN PENSII
1. Venituri impozabile
 sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de
asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative
şi cele finanţate de la bugetul de stat.

2. Stabilirea venitului impozabil lunar din pensii

 venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin
deducerea din venitul din pensie a unei sume neimpozabile
lunare de 2000 lei.
3. Reţinerea impozitului din venitul din pensii
 orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a
calcula lunar impozitul aferent acestui venit, de a-l reţine şi de
a-l vira la bugetul de stat, potrivit prevederilor prezentului
articol.

 impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere

de 10% asupra venitului impozabil lunar din pensii.

 impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi

se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.

 impozitul reţinut este final.

VI. VENITURI DIN ACTIVITĂŢI AGRICOLE
SILVICULTURĂ ŞI PISCICULTURĂ

1. Venituri impozabile
 veniturile provenite din cultivarea şi valorificarea florilor,
legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate
acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
 veniturile provenite din cultivarea şi valorificarea arbuştilor,
plantelor decorative şi ciupercilor;
 veniturile provenite din exploatarea pepinierelor viticole şi
pomicole şi altele asemenea;
 veniturile din creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv
din valorificarea produselor de origine animală, în stare
natural;
 veniturile din recoltarea şi valorificarea produselor specifice
fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase şi
nelemnoase;
 veniturile obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole
2. Venituri neimpozabile
Sunt venituri neimpozabile:
 venituri din valorificarea in stare naturala a produselor
culese din flora sălbatică, exclusiv masa lemnoasă. În cazul
masei lemnoase sunt venituri neimpozabile numai veniturile
realizate din exploatarea şi valorificarea acesteia în volum de
maximum 20 mc/an din pădurile pe care contribuabilii le au în
proprietate;
 venituri din produse capturate din fauna sălbatică, cu
excepţia celor realizate din activitatea de pescuit comercial
 alte venituri din activitati agricole si/sau adiacente (în
limitele stabilite de lege;
 veniturile obţinute din exploatarea păşunilor şi fâneţelor
natural.
3. Stabilirea venitului
3.1. Norme de venit
Venitul net dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de
norme de venit.
Normele de venit se stabilesc de către direcţiile teritoriale de
specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către direcţiile generale ale
finanţelor publice teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice.
Normele de venit se stabilesc, se avizează şi se publică până cel
târziu la data de 31 mai a anului pentru care se aplică.
Normele de venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă/cap de
animal, etc. in functie de sursa venitului.
3.2. Sistem real (contabilitate in partida simpla)
Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii în
sistem real, pe baza datelor din contabilitate, contribuabilii
având obligaţia de a completa Registrul de evidenţă fiscal
conform regulilor de impunere proprii veniturilor din activităţi
independente.
Veniturile obţinute din valorificarea produselor agricole în altă
modalitate decât în stare naturală reprezintă venituri din
activităţi independente.
Veniturile pentru care nu există obligaţia stabilirii normelor de
venit sunt impozabile conform regulilor de impunere proprii
veniturilor din activităţi independente.
4. Calculul şi plata impozitului

Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează

prin aplicarea unei cote de 10% asupra venitului net,
determinat pe bază de norme de venit, cât şi în sistem real,
impozitul fiind final.
VII. VENITURI DIN PREMII ŞI DIN JOCURI DE NOROC
1. Venituri impozabile
 veniturile din premii = veniturile din concursuri, altele
decât cele care constituie venituri neimpozabile ca excepţie de la
veniturile impozabile provenite din activităţi independente,
sumele primite ca urmare a participării la Loteria bonurilor
fiscale şi veniturile din promovarea produselor/serviciilor ca
urmare a practicilor comerciale.

 Veniturile din jocuri de noroc = câştigurile realizate ca

urmare a participării la jocuri de noroc, inclusiv cele de tip jack-
pot definite conform normelor metodologice.
Venitul net (impozabil) este diferenţa dintre venitul din
premii/jocuri de noroc şi suma reprezentând venit
neimpozabil.
2. Reţinerea impozitului
 Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se
impune, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 10% aplicată
asupra venitului impozabil.

 Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinerea

la sursă, iar impozitul datorat se determină la fiecare plată, prin
aplicarea următorului barem de impunere
 până la 66.750 lei, inclusiv - 1%
 peste 66.750 lei - 445.000 lei, inclusiv - 667,5 lei + 16%
pentru ceea ce depăşeşte suma de 66.750 lei
 peste 445.000lei - 61.187,5 lei + 25% pentru ceea ce
depăşeşte suma de 445.000
Nu sunt impozabile:
premii sub valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumă de
600 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare
premiu;
veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de
noroc caracteristice cazinourilor, cluburilor de poker, slot-
machine şi lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de 66.750
lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut
primit.
 Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este
impozit final.
 Impozitul pe venit astfel calculat şi reţinut se virează la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reţinut.
VIII. VENITURI DIN TRANSFERUL
PROPRIETĂŢILOR IMOBILIARE DIN PATRIMONIUL
PERSONAL

1. Venituri impozabile

 veniturile obţinute din transferul dreptului de proprietate şi

al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii
asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente
acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără
construcţii;
2. Cote de impunere

Acte juridice inter vivos - 3% peste valoarea de 450.000 lei

inclusiv

Acte juridice mortis causa - 1% calculat la valoarea masei

succesorale dacă succesiunea nu este dezbătută şi finalizată în
termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii.
3. Venituri neimpozabile
 la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi
construcţiilor de orice fel, prin reconstituirea dreptului de
proprietate în temeiul legilor speciale;
 la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie
între rude şi afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi
între soţi.
 pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a
dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moştenire nu se
datorează impozit dacă succesiunea este dezbătută şi
finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului
succesiunii.
4. Baza impozabilă
 Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi
în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau
dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată
este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza
întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula
la această valoare.

 Impozitul se va calcula şi se va încasa de notarul public

înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea
încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi
încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reţinut.
 În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al
dezmembrămintelor acestuia se va realiza prin hotărâre
judecătorească, impozitul se va calcula şi se va încasa de către
organul fiscal competent. Instanţele judecătoreşti care
pronunţă hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile
comunică organului fiscal competent horărârea şi
documentaţia aferentă în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
IX. VENITURI DIN ALTE SURSE
1. Venituri impozabile
În această categorie se includ, însă nu sunt limitate,
următoarele venituri:
 prime de asigurări suportate de o persoană fizică
independentă sau de orice altă entitate;
 câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a
contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia
tragerilor de amortizare;
 venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite
bunuri, servicii şi alte drepturi, primite de persoanele fizice
pensionari, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de
muncă sau în baza unor legi speciale;
 venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii
din activitatea de arbitraj comercial;
 evenituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de
administrare încheiat potrivit prevederilor Codului silvic;
 veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor
asociative de proprietate - persoane juridice;
 veniturile din desfasurarea de diverse activităţi, altele decât
cele de producţie, comerţ, prestări de servicii, profesii liberale
şi din drepturi de proprietate intelectuală, precum şi activităţi
agricole, silvicultură şi piscicultură;
 veniturile obţinute din transferul dreptului de proprietate şi
al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii
asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente
acestora, precum şi asupra terenurilor libere;
 bunurile şi/sau serviciile primite de un participant la
persoana juridică, acordate/furnizate de către persoana
juridică în folosul personal al acestuia;
 suma plătită unui participant la o persoană juridică, în
folosul personal al acestuia, pentru bunurile sau serviciile
achiziţionate de la acesta, peste preţul pieţei pentru astfel de
bunuri ori servicii;
 distribuirea de titluri de participare efectuată de o persoană
juridică unui participant la persoana juridică,
 dobânda penalizatoare plătită în condiţiile nerespectării
termenului de plată a dividendelor distribuite participanţilor;
 veniturile obţinute de către alte persoane decât titularul
dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali
ori testamentari ai acestuia, de la ANRP;
 veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă,
respectiv de cesionar din realizarea venitului din creanţele
respective;
 venituri din transferul de monedă virtuală.
 biletele de valoare sub forma tichetelor cadou
2. Calculul şi plata impozitului
Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la
momentul acordării veniturilor de către plătitorii de venituri,
prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului brut cu excepţia
veniturilor din cesiuni de creante si transfer de moneda
virtuala.
Impozitul se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Contribuabilii care realizează venituri din alte surse
identificate ca fiind impozabile, altele decât cele prevăzute au
obligaţia de a depune declaraţia unică privind impozitul pe
venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice
pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a
anului următor celui de realizare a venitului.
ACCIZELE
I. ACCIZE ARMONIZATE
1. DEFINIŢIE
Accizele armonizate – “taxe speciale de consum” care se
datorează bugetului de stat pentru următoarele produse
provenite din producţia internă sau din import:
 bere;
 vinuri;
 băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;
 produse intermediare;
 alcool etilic;
 tutun prelucrat;
 produse energetice;
 energie electrică.
2. CONTRIBUABILII
 orice persoană fizică sau juridică având calitatea de
antrepozitar fiscal.
 antrepozitul fiscal - locul aflat sub controlul autorităţii
fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse,
transformate, deţinute, primite sau expediate în regim
suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul
activităţii, în anumite condiţii prevăzute de lege.
 antrepozitarul autorizat - persoana fizică sau juridică
autorizată de autoritatea fiscală competentă, în exercitarea
activităţii acesteia, să producă, să transforme, să deţină, să
primească şi să expedieze produse accizabile într-un antrepozit
fiscal.
 producţia şi/sau depozitarea produselor accizabile, acolo
unde acciza nu a fost plătită, pot avea loc numai într-un
antrepozit fiscal.
 un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea
şi/sau depozitarea de produse accizabile.
 antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu
amănuntul a produselor accizabile.
 deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal,
pentru care nu se poate face dovada plăţii accizelor, atrage
plata acestora.
 fac excepţie antrepozitele fiscale care livrează produse
energetice către avioane şi nave sau furnizează produse
accizabile din magazinele duty free.
3. FAPTUL GENERATOR
Produsele sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe
teritoriul comunitar sau la momentul importului lor în acest
teritoriu.
Prin import se înţelege orice intrare de produse accizabile din
afara teritoriului comunitar, cu excepţia:
 plasării produselor accizabile importate sub regim vamal
suspensiv în România;
 distrugerii sub supravegherea autorităţii vamale a produselor
accizabile;
 plasării produselor accizabile în zone libere, antrepozite
libere sau porturi libere, în condiţiile prevăzute de legislaţia
vamală în vigoare.
 scoaterii unui produs accizabil dintr-un regim vamal
suspensiv, în cazul în care produsul rămâne în România;
 utilizarii în scop personal în România a unor produse
accizabile plasate în regim vamal suspensiv;
 apariţiei oricărui alt eveniment care generează obligaţia
plăţii accizelor la intrarea produselor accizabile din afara
teritoriului comunitar.
5. EXIGIBILITATEA
Acciza devine exigibilă în momentul eliberării pentru consum
sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile.
Prin eliberare pentru consum se înţelege:
 orice ieşire, inclusiv ocazională, a produselor accizabile din
regimul suspensiv;
 orice producţie, inclusiv ocazională, de produse accizabile în
afara regimului suspensiv;
 orice import, inclusiv ocazional, de produse accizabile dacă
produsele accizabile nu sunt plasate în regim suspensiv;
 utilizarea de produse accizabile în interiorul antrepozitului
fiscal altfel decât ca materie primă;
 orice deţinere în afara regimului suspensiv a produselor
accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accizare;
 Mecanism de derulare si exigibilitate
a accizelor armonizate
X Y Z
antrepozit fiscal antrepozit fiscal vânzare consumator
vânzare
regim suspensiv regim suspensiv final
(fabrică) neexigibil. (depozit) exigibil.

vânzare exigibil. Explicaţii:

X, Y - pers. fizică sau juridică (contribuabili).
W X - datorează accize atunci când vinde către W.
consumator Y - datorează accize atunci când vinde către Z.
final X - nu datorează accize atunci când vinde către Y
deoarece ambii au calitatea de antrepozitari fiscali.
Z, W - pers. fizică sau juridică (consumatori finali).
6. PRODUSELE ACCIZABILE
a) Berea. Pentru berea produsă de micii producători
independenţi, care deţin instalaţii de fabricaţie cu o
capacitate nominală care nu depăşeşte 200.000 hl/an, se
aplică accize specifice reduse. Este exceptată berea
fabricată de persoana fizică şi consumată de către aceasta şi
membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândută.

b) Vinurile. Sunt considerate vinuri: a) vinurile liniştite; b)

vinurile spumoase calificate astfel în funcţie de
Nomenclatorul tarifar. Este exceptat vinul fabricat de
persoana fizică şi consumat de către aceasta şi membrii
familiei sale, cu condiţia să nu fie vândut.
c) Băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri.
Sunt considerate astfel de băuturi: a) alte băuturi fermentate
liniştite b) alte băuturi fermentate spumoase calificate astfel în
funcţie de Nomenclatorul tarifar. Sunt exceptate băuturile
fermentate, altele decât bere şi vinuri, fabricate de persoana
fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu
condiţia să nu fie vândute.
d) Produsele intermediare. Produsele intermediare
reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică
încadrată între 1,2% şi 22% în volum. Mai sunt considerate
produse intermediare şi orice băutură fermentată liniştită care
are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 5,5% în volum şi care
nu rezultă în întregime din fermentare, şi orice băutură
fermentată spumoasă care are o concentraţie alcoolică ce
depăşeşte 8,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din
fermentare.
e) Alcoolul etilic. Alcool etilic reprezintă: a) toate produsele
care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum
astfel cum sunt calificate de Nomenclatorul tarifar; b)
produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 22% în
volum astfel cum sunt calificate de Nomenclatorul tarifar; c)
ţuică şi rachiuri de fructe; d) orice alt produs, în soluţie sau nu,
care conţine băuturi spirtoase potabile. Ţuica şi rachiurile
de fructe destinate consumului propriu al gospodăriilor
individuale, în limita unei cantităţi echivalente de cel mult 50
litri de produs pentru fiecare gospodărie individuală/an, cu
concentraţia alcoolică de 100% în volum, se accizează prin
aplicarea unei cote de 50% din cota standard a accizei aplicată
alcoolului etilic. Pentru alcoolul etilic produs în micile distilerii,
a căror producţie nu depăşeşte 10 hectolitri alcool pur/an, se
aplică accize specifice reduse.
f) Tutunul prelucrat. Prin tutun prelucrat se înţelege: a)
ţigarete; b) ţigări şi ţigări de foi; c) tutun de fumat.

g) Produsele energetice. Sunt considerate produse

energetice următoarele: a) benzina cu plumb; b) benzina fără
plumb; c) motorina; d) petrolul lampant (kerosen); e) gazul
petrolier lichefiat; f) gazul natural; g) păcura; h) cărbunele şi
cocsul; i) orice alte produse energetice prevăzute de legislaţia
fiscală. Orice produs energetic destinat a fi utilizat, pus în
vânzare ori utilizat drept combustibil pentru motor sau ca aditiv
ori pentru a creşte volumul final al combustibilului pentru
motor este accizat la nivelul combustibilului pentru motor
echivalent.
7. NIVELUL ACCIZELOR
Nivelul accizelor este stabilit în EURO/unitatea de măsură
specifică fiecărui tip de produs: bucată, litru, tonă, kilogram,
etc.

8. PLATA ACCIZELOR
Termenul de plată a accizelor este până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.
9. Scutiri de la plata accizelor
a) Scutiri generale
Produsele accizabile sunt scutite de la plata accizelor în
următoarele cazuri:
 livrarea se face în contextul relaţiilor consulare sau
diplomatice;
 produsele sunt destinate organizaţiilor internaţionale,
recunoscute ca atare de către autorităţile publice ale României;
 produsele sunt livrate forţelor armate aparţinând oricărui
stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO);
b) Scutiri parţiale
Pentru importul de produse accizabile aflate în bagajul
călătorilor şi al altor persoane fizice, cu domiciliul în România
sau în străinătate nu se aplică accize, dacă nu sunt depăşite
limitele cantitative prevăzute de normele legale.
c) Scutiri pentru alcoolul etilic şi alte produse
alcoolice
Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse
alcoolice în următoarele cazuri:
 sunt complet denaturate;
 sunt denaturate şi utilizate pentru producerea de produse
care nu sunt destinate consumului uman;
 sunt utilizate pentru producerea oţetului;
 sunt utilizate pentru producerea de medicamente;
 sunt utilizate pentru producerea de arome alimentare
destinate preparării de alimente sau băuturi nealcoolice;
 sunt utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;
d) Scutiri pentru tutunul prelucrat
Tutunul prelucrat este scutit de la plata accizelor când este
destinat în exclusivitate testelor ştiinţifice şi celor privind
calitatea produselor.
e) Scutiri pentru produsele energetice
Sunt scutite de la plata accizelor următoarele (enumerarea are
caracter exemplificativ):
 produsele energetice livrate în vederea utilizării drept
combustibil pentru motor pentru aeronave, altele decât aviaţia
turistică în scop privat.
 produsele energetice livrate în vederea utilizării drept
combustibil pentru motor pentru navigaţia în apele comunitare
şi pentru navigaţia pe căile navigabile interioare, inclusiv
pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia ambarcaţiunilor
private de agrement.
 produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru
producţia de energie electrică, precum şi energia electrică
utilizată pentru menţinerea capacităţii de a produce energie
electrică;
 produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru
producţia combinată de energie electrică şi energie termică;
 produsele energetice (gazul natural, cărbunele şi
combustibilii solizi) folosite de gospodării şi/sau de organizaţii
de caritate;
orice produs energetic care este scos de la rezerva de stat sau
rezerva de mobilizare, fiind acordat gratuit în scop de ajutor
umanitar;
 orice produs energetic achiziţionat direct de la operatori
economici producători, importatori sau distribuitori, utilizat
drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor,
azilurilor de bătrâni, orfelinatelor şi altor instituţii de asistenţă
socială, instituţiilor de învăţământ şi lăcaşurilor de cult.
II. ALTE PRODUSE ACCIZABILE
1. SFERA DE APLICARE
 cafea verde; cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori;
 cafea solubilă, inclusiv amestecuri;
 confecţii din blănuri naturale, cu excepţia celor de iepure,
oaie, capră;
 articole din cristal;
 bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor;
 produse de parfumerie;
 arme şi arme de vânătoare, altele decât cele de uz militar, cu
excepţiile prevăzute în lege;
 iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru
agrement;
 motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi
altor nave şi ambarcaţiuni pentru agrement.
2. CONTRIBUABILII
 operatorii economici - persoane juridice, asociaţii familiale şi
persoane fizice autorizate - care produc sau care achiziţionează
din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar
astfel de produse.
 persoanele fizice care introduc în ţară arme şi arme de
vânătoare, altele decât cele de uz militar, cu excepţiile
prevăzute în lege, iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau
fără motor pentru agrement, motoare cu capacitate de peste 25
CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru
agrement.
3. NIVELUL ŞI CALCULUL ACCIZEI
Nivelul accizelor în perioada 2007 - 2011 pentru cafea verde,
cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori şi pentru cafea
solubilă se stabileşte prin lege. Accizele se datorează o singură
dată şi se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de
măsură, asupra cantităţilor intrate pe teritoriul României
Nivelul accizelor în perioada 2007 - 2010 pentru alte produse
este prevăzut prin lege.
Pentru iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor
pentru agrement, nivelul accizelor poate fi între 0 şi 50%. Nu
se plătesc accize pentru bărcile cu sau fără motor cu lungime
mai mică de 8 metri şi cu motor mai mic de 25 CP şi pentru
iahturile şi alte nave şi ambarcaţiuni destinate utilizării în
sportul de performanţă.
În cazul celorlate produse, accizele preced taxa pe valoarea
adăugată şi se calculează o singură dată prin aplicarea cotelor
procentuale prevăzute de lege asupra bazei de impozitare.
Baza de impozitare diferă în funcţie de locul de
provenienţă a produselor, după cum urmează:
 pentru produsele provenite din producţia internă - preţurile
de livrare, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai
mic decât suma costurilor ocazionate de obţinerea produsului
respectiv;
 pentru produsele provenite din teritoriul comunitar -
preţurile de achiziţie;
 pentru produsele provenite din afara teritoriului comunitar -
valoarea în vamă, stabilită potrivit legii, la care se adaugă taxele
vamale şi alte taxe speciale, după caz.
4. SCUTIRI
Sunt scutite de la plata accizelor:
 produsele exportate;
 produsele aflate în regimuri vamale suspensive;
 orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat
direct din împrumuturi nerambursabile, precum şi din
programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică, acordat
instituţiilor de învăţământ, sănătate şi cultură, ministerelor,
altor organe ale administraţiei publice, structurilor patronale şi
sindicale reprezentative la nivel naţional, asociaţiilor şi
fundaţiilor de utilitate publică, de către guverne străine,
organisme internaţionale şi organizaţii nonprofit şi de caritate;
 produsele livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare,
pe perioada în care au acest regim.
5. EXIGIBILITATEA
Momentul exigibilităţii accizei intervine în funcţie de locul de
provenienţă a produselor, astfel:
 pentru produsele din producţia internă, la data efectuării
livrării, la data acordării produselor ca dividende sau ca plată
în natură, la data la care au fost consumate pentru reclamă şi
publicitate şi, respectiv, la data înstrăinării ori utilizării în
oricare alt scop decât comercializarea;
 pentru produsele provenite din teritoriul comunitar, la
momentul recepţionării acestora;
 pentru produsele importate, la data înregistrării
declaraţiei vamale de import.
6. PLATA ACCIZELOR
Plata accizelor către buget se face diferenţiat, în funcţie de
provenienţa bunurilor, după cum urmează:
 pentru produsele provenite din producţia internă, accizele
se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care acciza devine exigibilă.
 pentru alte produse accizabile, provenite din teritoriul
comunitar sau din import, plata accizelor se face în ziua
lucrătoare imediat următoare celei în care au fost recepţionate
produsele sau la momentul înregistrării declaraţiei vamale de
import, după caz.
Excepţii:
 pentru iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor
pentru agrement plata se face cu ocazia primei înmatriculări în
România.
 pentru produsele achiziţionate de persoanele fizice plata se
face la data înregistrării la autorităţile competente, potrivit
legii.
III. TAXE SPECIALE PENTRU AUTOTURISME ŞI
AUTOVEHICULE („taxa de primă înmatriculare”)
Sunt supuse plăţii taxei speciale:
 autoturismele şi autovehiculele comerciale cu masa totală
maximă autorizată de până la 3,5 tone inclusiv;
 autovehiculele comerciale cu masa totală maximă autorizată
de peste 3,5 tone, inclusiv cele destinate transportului de
persoane cu un număr de peste 8 locuri pe scaune în afara
conducătorului auto.
Fac excepţie:
 autoturismele special echipate pentru persoanele cu
handicap şi a celor aparţinând misiunilor diplomatice, oficiilor
consulare şi membrilor acestora, precum şi altor organizaţii şi
persoane străine cu statut diplomatic, care îşi desfăşoară
activitatea în România.
 autovehiculelor speciale destinate lucrărilor de drumuri, de
salubrizare, pentru industria petrolului, a macaralelor, precum
şi a autovehiculelor destinate a fi utilizate de forţele armate,
forţele de securitate a statului, poliţie, jandarmerie, poliţie de
frontieră, de serviciile de ambulanţă şi medicină.
 autoturismele încadrate în categoria vehiculelor istorice,
definite conform prevederilor legale în vigoare;
 autoturismele provenite din donaţii sau finanţate direct din
împrumuturi nerambursabile, precum şi din programe de
cooperare ştiinţifică şi tehnică, acordate instituţiilor de
învăţământ, sănătate şi cultură, ministerelor, altor organe ale
administraţiei publice, structurilor patronale şi sindicale
reprezentative la nivel naţional, asociaţiilor şi fundaţiilor de
utilitate publică, de către guverne străine, organisme
internaţionale şi organizaţii nonprofit şi de caritate.
Nivelul taxei speciale se calculează în funcţie de capacitatea
cilindrică, vechimea autovehiculului, nivelul de depreciere, etc.

Taxele se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România.

IV. IMPOZITUL LA ŢIŢEIUL DIN PRODUCŢIA
INTERNĂ
 este datorat de operatorii economici autorizaţi, potrivit legii,
pentru ţiţeiul din producţia internă.
 cota de impunere este de 4 euro/tonă.
 se calculează prin aplicarea sumei fixe asupra cantităţilor
livrate.
 momentul exigibilităţii impozitului intervine la data
efectuării livrării.
 sunt scutite de plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi
gaze naturale din producţia internă, exportate direct de agenţii
economici producători.
 IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE

I. IMPOZITUL ŞI TAXA PE CLĂDIRI

1. Contribuabilii
Orice persoană fizică sau juridică proprietar al unei clădiri situate în România
datorează anual impozit pentru acea clădire.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă,
după caz, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina
fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de
folosinţă în condiţii similare impozitului pe clădiri.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe
persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru
spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili
părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare dintre aceştia datorează o parte
egală din impozitul pentru clădirea respectivă.
2. Scutiri
Cu titlu exemplificativ, clădirile pentru care nu se datorează impozit sunt
următoarele:
 clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a
oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
activităţi economice;
 clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee
ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de
administrare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
 clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor
religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale
acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
 clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de
stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori
acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
 clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite
pentru activităţi economice;
 clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice şi
nuclearo-electrice, staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor
de conexiuni;
 clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei
Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
 clădirile funerare din cimitire şi crematorii;
 clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
3. Cotele de impunere
a) Pentru persoanele fizice
Valoarea impozabilă a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei construite
desfăşurate a acesteia, exprimate în metri pătraţi, cu valoarea impozabilă
corespunzătoare, exprimată în lei/mp.
Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea
persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse
între 0,08%-0,2%, asupra valorii impozabile a clădirii. Cota impozitului pe clădiri se

1
stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această
atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Valoarea impozabilă a clădirii se reduce în funcţie de anul terminării acesteia,
după cum urmează:
a) cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de 1
ianuarie a anului fiscal de referinţă;
b) cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani şi 100 de
ani inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă;
c) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50 de ani
inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice,
impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra
valorii care poate fi:
a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator
autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, depus la organul fiscal local până
la primul termen de plată din anul de referinţă. În situaţia depunerii raportului de
evaluare după primul termen de plată din anul de referinţă, acesta produce efecte
începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor;
b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în
ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;
c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de
proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă. În
situaţia în care nu este precizată valoarea, se utilizează ultima valoare înregistrată în
baza de date a organului fiscal;
Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La
nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate
pentru activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea
unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată, impozitul se calculează
prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform regulilor de
determinare a valorii impozabile pentru clădiri rezidenţiale.
b) Pentru persoanele juridice
Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele
juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între
0,08%-0,2% asupra valorii impozabile a clădirii.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de
persoanele juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote
cuprinse între 0,2%-1,3%, inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele
juridice, utilizate pentru activităţi din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri
se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor
juridice, impozitul se determină prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa
folosită în scop rezidenţial cu impozitul calculat pentru suprafaţa folosită în scop
nerezidenţial.
Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor
aflate în proprietatea persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului
anterior celui pentru care se datorează impozitul/taxa şi poate fi:
a) ultima valoare impozabilă înregistrată în evidenţele organului fiscal;

2
 b) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator
autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data
evaluării;
c) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în
cursul anului fiscal anterior;
d) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de
proprietate. In situaţia în care nu este precizată valoarea în documentele care atestă
proprietatea, se utilizează ultima valoare înregistrată în baza de date a organului fiscal;
e) în cazul clădirilor care sunt finanțate în baza unui contract de leasing financiar,
valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în
conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării;
f) în cazul clădirilor pentru care se datorează taxa pe clădiri, valoarea înscrisă în
contabilitatea proprietarului clădirii şi comunicată concesionarului, locatarului,
titularului dreptului de administrare sau de folosință, după caz.
Valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 5 ani pe baza unui raport
de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele
de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local
până la primul termen de plată din anul de referință. În situația depunerii raportului de
evaluare după primul termen de plată din anul de referință acesta produce efecte
începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor.
În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă în ultimii
5 ani anteriori anului de referință, cota impozitului/taxei pe clădiri este de 5%.
Cota impozitului/taxei pe clădiri prevăzută la alin. (1) şi (2) se stabilește prin
hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine
Consiliului General al Municipiului București.
4. Dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor
În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul
anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la
data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită sau construită.
În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată sau distrusă, după caz, în
cursul anului, impozitul pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu
începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată,
demolată sau distrusă.
5. Plata impozitului
Impozitul/taxa pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31
martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de
către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație
de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

II. IMPOZITUL ŞI TAXA PE TEREN

1. Contribuabilii
Orice persoană sau juridică şi care are în proprietate un teren situat în România
datorează pentru acesta un impozit anual.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință,
după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe teren, care reprezintă sarcina
fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de
folosință în condiții similare impozitului pe teren.
Regulile privind coproprietatea asupra unui teren sunt cele aplicabile în cazul
impozitului şi taxei pe clădiri.
2. Scutiri

3
 Cu titlu exemplificativ, terenurile pentru care nu se datorează impozit sunt
următoarele:
 orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unități locale a
acestuia, cu personalitate juridică;
 orice teren al unui cimitir, crematoriu;
 orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar şi universitar,
autorizată provizoriu sau acreditată;
 orice teren al unei unităţi sanitare de interes național care nu a trecut în
patrimoniul autorităților locale;
 orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu
excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;
 orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a
altor instituții publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din
aceste categorii de proprietari, exceptând suprafețele acestuia folosite pentru
activități economice;
 orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru
perioada cât durează ameliorarea acestuia;
 terenurile care prin natura lor şi nu prin destinația dată sunt improprii pentru
agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de
acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare
împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care
contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție
definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol,
încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu
afectează folosirea suprafeței solului;
 terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigație, terenurile
aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi
stațiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor
de îmbunătățiri funciare, pe baza avizului privind categoria de folosință a
terenului, emis de oficiul județean de cadastru şi publicitate imobiliară;
 terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale,
drumuri principale administrate de Compania Naţională de Autostrăzi şi
Drumuri Naționale din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora,
precum şi terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;
 terenurile parcurilor industriale, științifice şi tehnologice, potrivit legii;
 terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;
3. Calculul impozitului
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren,
rangul localității în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosință a
terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
4. Dobândirea şi înstrăinarea terenurilor
Pentru un teren dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe teren se
datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit.
Pentru orice operațiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, care
are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unui teren, persoana încetează a
mai datora impozitul pe teren începând cu prima zi a lunii următoare celei în care a fost
efectuat transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
5. Plata impozitului
Impozitul/taxa pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31
martie şi 30 septembrie inclusiv.

4
 Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de
către contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

III. IMPOZITUL PE MIJLOACELE DE TRANSPORT

1. Contribuabilii
Orice persoană (fizică sau juridică) proprietar al unui mijloc de transport care
trebuie înmatriculat în România datorează un impozit anual pentru respectivul mijloc
de transport.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing
financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează
de locatar (utilizator).
În cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la
scadenţă, impozitul pe mijlocul de transport este datorat de locator (proprietar –
societatea de leasing).
2. Scutiri
Impozitul pe mijloacele de transport nu se datorează pentru următoarele mijloace
de transport:
 autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin
persoanelor cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului
acestora;
 navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul
persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi
Insula Balta Ialomiţei;
 mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
 mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru
servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv
transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este
stabilit în condiţii de transport public;
 vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.
3. Calculul impozitului
Impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de
transport.
În cazul autovehiculelor, impozitul pe mijlocul de transport se calculează în
funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia.
În cazul unui ataş, impozitul pe mijloacele de transport este de 50% din taxa
pentru motocicletele, motoretele şi scuterele respective.
4.Dobândirea şi înstrăinarea mijloacelor de transport
În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an fiscal,
impozitul se datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de
transport a fost dobândit.
Pentru mijlocul de transport înstrăinat de o persoană în cursul unui an fiscal sau
radiat din evidenţa fiscală, impozitul nu se mai datorează începând cu data de întâi a
lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau radiat din
evidenţa fiscală.
5. Plata impozitului
Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate egale, până la
datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru
întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv,
se acordă o bonificaţie de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

5
 IV. TAXA PENTRU FOLOSIREA MIJLOACELOR DE RECLAMĂ ŞI
PUBLICITATE
1. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate
Orice persoană care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România
în baza unui contract sau a unei convenţii cu altă persoană, datorează plata taxei pentru
serviciile de reclamă şi publicitate.
Fac excepţie de la plata taxei serviciile de reclamă şi publicitate realizate prin
mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale. (sunt considerate mijloace de
informare în masă scrise şi audiovizuale ziarele şi alte tipărituri, radio, televiziune şi
Internet).
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă
şi publicitate.
Taxa se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de
reclamă şi publicitate.
Cota de impunere se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 1% şi 3%.
Plata taxei se face lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în
vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă şi publicitate.
2. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate
Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru
reclamă şi publicitate într-un loc public datorează plata taxei către bugetul local al
autorităţii administraţiei publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afişajul sau
structura de afişaj respectivă.
Valoarea taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se calculează anual,
prin înmulţirea numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei
afişajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local.
Taxa se plăteşte anual, anticipat sau trimestrial, în patru rate egale, până la datele
de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
Scutiri:
 Sunt scutite de la plata taxei instituţiile publice, cu excepţia cazurilor când
acestea fac reclamă unor activităţi economice.
 Taxa nu se datorează pentru afişele, panourile sau alte mijloace de reclamă şi
publicitate amplasate în interiorul clădirilor.
 Taxa nu se aplică pentru panourile de identificare a instalaţiilor energetice,
marcaje de avertizare sau marcaje de circulaţie, precum şi alte informaţii de
utilitate publică şi educaţionale.
 Nu se datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
pentru afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate, prin
construcţia lor, realizării de reclamă şi publicitate.

V. IMPOZITUL PE SPECTACOLE
1. Contribuabilii
Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau
altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul pe spectacole.
2. Calculul impozitului
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma
încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor după cum urmează:
 în cazul unui spectacol de teatru, (piesă de teatru, balet, operă, operetă,
concert filarmonic sau altă manifestare muzicală), prezentarea unui film la
cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă sau
internaţională, cota de impozit este egală cu 2%;

6
  în cazul oricărei alte manifestări artistice decât cele enumerate anterior, cota
de impozit este egală cu 5%.
3. Obligăţiile contribuabililor
Contribuabililor le incumbă următoarele obligaţii:
 de a înregistra biletele de intrare şi/sau abonamentele la compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale care îşi exercită
autoritatea asupra locului unde are loc spectacolul;
 de a anunţa tarifele pentru spectacol în locul unde este programat să aibă loc
spectacolul, precum şi în orice alt loc în care se vând bilete de intrare şi/sau
abonamente;
 de a preciza tarifele pe biletele de intrare şi/sau abonamente şi de a nu încasa
sume care depăşesc tarifele precizate pe biletele de intrare şi/sau
abonamente;
 de a emite un bilet de intrare şi/sau abonament pentru toate sumele primite
de la spectatori;
 de a asigura, la cererea administraţiei publice locale, documentele justificative
privind calculul şi plata impozitului pe spectacole;
 de a se conforma oricăror cerinţe privind tipărirea, înregistrarea, avizarea,
evidenţa şi inventarul biletelor de intrare şi a abonamentelor, prevăzute de
legislaţia în vigoare.
4. Reguli speciale pentru spectacolele de videoteci şi discoteci
Impozitul pe spectacolele care au loc într-o videotecă sau discotecă se calculează
pe baza suprafeţei incintei pentru fiecare zi de manifestare artistică sau de activitate
distractivă, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi ai suprafeţei incintei videotecii
sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local.
5. Scutiri
Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri
umanitare.
6. Plata impozitului
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii
următoare celei în care a avut loc spectacolul.

VI. TAXA HOTELIERĂ

1. Contribuabilii
Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare, într-o
localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită autoritatea.
Taxa pentru şederea într-o unitate de cazare se încasează de către persoanele
juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidenţă a
persoanelor cazate.
2. Calculul taxei
Taxa se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de
unităţile de cazare.
Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 0,5% şi 5%. În cazul
unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, cota taxei poate varia în funcţie
de clasa cazării în hotel.
Taxa se datorează pentru întreaga perioadă de şedere.
3. Scutiri
Taxa hotelieră nu se aplică pentru:
 persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani inclusiv;
 persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de
gradul I sau II;
 pensionarii sau studenţii;

7
  persoanele fizice aflate pe durata satisfacerii stagiului militar;
 veteranii de război;
 văduvele de război sau văduvele veteranilor de război care nu s-au recăsătorit;
4. Plata taxei
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar,
până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de
la persoanele care au plătit cazarea.

8
TAXA PE VALOAREA
ADAUGATĂ
1. DEFINIŢIE

NU ESTE DEFINITA DE CODUL FISCAL

TVA = impozit indirect care se aplica pe fiecare stadiu al

circuitului economic (ciclu de fabricatie sau distributie) al
unui produs finit asupra valorii adaugate realizate in fiecare
etapa de catre toti cei care contribuie la producerea si
desfacerea acelui produs pana cand el ajunge la
consumatorul final
2. MECANISM DE APLICARE

 pe parcursul intregului proces de fabricatie si distributie,

fiecare agent economic achita TVA furnizorilor sai odata cu
pretul platit, incaseaza TVA de la cumparatorul sau si apoi
scade TVA platita din TVA colectata, iar soldul il varsa la
buget;
EXEMPLU MECANISM APLICARE
cost intrare valoare cost intrare valoare cost intrare
materii
10 lei + TVA adaugata 20 lei + TVA adaugata 30 lei + TVA
prime
(2 LEI) 10 lei (4 LEI) 10 lei (6 LEI)
TVA
producator TVA = 2
distribuitor magazin PLATITA
TVA = 2
TVA LEI LEI valoare
materii PLATITA = adaugata
prime 2 LEI TVA TVA 10 lei
COLECTATA COLECTATA TVA = 2
/ INCASATA / INCASATA lei
= 4 LEI = 6 LEI

consumator
final
Pret platit
40 lei + TVA
(8 LEI) = 48
lei TVA
COLECTATA /
INCASATA = 8
LEI
3. OPERAŢIUNI IMPOZABILE
 Livrarile de bunuri;
 Prestarile de servicii;
 Schimbul de bunuri
 Achizitiile intracomunitare;
 Importul.
Conditii pentru impozitare:
 Operatiunea sa fie efectuata cu plata;
 Operatiunea sa fie efectuata in Romania;
 Operatiunea sa fie realizata de o persoana impozabila;
 Operatiunea sa fie prevazuta de lege
3.1. Livrarea de bunuri
Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a
dispune de bunuri ca şi un proprietar.
Următoarele operaţiuni sunt considerate livrări de bunuri:
 predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca
urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în
rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că
proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii
ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de leasing;
 transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în
urma executării silite;
 trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul
persoanelor impozabile.
Nu constituie livrare de bunuri:
 bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a
unor cauze de forţă majoră;
 bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu
mai pot fi valorificate, precum şi activele corporale fixe casate;
 perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;
 bunurile acordate gratuit din rezerva de stat ca ajutoare
umanitare externe sau interne;
 acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul
campaniilor promoţionale, pentru încercarea produselor sau
pentru demonstraţii la punctele de vânzare, alte bunuri
acordate în scopul stimulării vânzărilor;
 acordarea de bunuri de mică valoare, în mod gratuit, în
cadrul acţiunilor de sponsorizare.
3.2. Prestarea de servicii
Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu
constituie livrare de bunuri.
Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt:
 închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor
în cadrul unui contract de leasing;
 transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor,
brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi
similare;
 angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a
nu concura cu altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o
situaţie;
 servicii de intermediere efectuate de persoane care
acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când
intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii.
Nu constituie prestare de servicii :
 utilizarea bunurilor rezultate din activitatea economică a
persoanei impozabile, ca parte a unei prestări de servicii
efectuată în mod gratuit, în cadrul acţiunilor de sponsorizare,
mecenat sau protocol, precum şi pentru alte destinaţii
prevăzute de lege;
 serviciile care fac parte din activitatea economică a persoanei
impozabile, prestate în mod gratuit în scop de reclamă sau în
scopul stimulării vânzărilor;
 servicii prestate în mod gratuit în cadrul perioadei de
garanţie de către persoana care a efectuat iniţial livrarea de
bunuri sau prestarea de servicii.
3.3. Schimbul de bunuri sau servicii
În cazul unei operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau
o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau
prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră
că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii cu
plată.
3.4. Achiziţiile intracomunitare de bunuri
Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri
obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar,
de bunuri mobile corporale expediate sau transportate
la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor,
de către cumpărător sau de către altă persoană, în
contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un
stat membru, altul decât cel de plecare a transportului
sau de expediere a bunurilor.
3.5. Importul de bunuri
Importul de bunuri reprezintă intrarea de bunuri si/sau servicii
în Comunitatea/Uniunea vamala dintr-un teritoriu terţ.
4. PERSOANE IMPOZABILE

 orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi

indiferent de loc, activităţi economice oricare ar fi scopul sau
rezultatul acestei activităţi.
 activităţile economice cuprind activităţile producătorilor
comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile
extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate
acestora. De asemenea, constituie activitate economică
exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul
obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau
oricare alte persoane legate de angajator printr-un
contract individual de muncă sau prin orice alte
instrumente juridice care creează un raport
angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă,
remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului.
Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru
activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi
publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se
percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu
excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni
concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane
neimpozabile.
Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru
următoarele activităţi:
 telecomunicaţii;
 furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică,
agent frigorific şi altele de aceeaşi natură;
 transport de bunuri şi de persoane;
 servicii prestate în porturi şi aeroporturi;
 livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;
 activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;
 depozitarea;
 activităţile organismelor de publicitate comercială;
 activităţile agenţiilor de călătorie;
 activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante
şi alte localuri asemănătoare;
 operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.
5. LOCUL OPERAŢIUNILOR IMPOZABILE
5.1. Locul livrării de bunuri:
 locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe
expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt
expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de
un terţ;
 locul unde se efectuează instalarea sau montajul, de către
furnizor sau de către altă persoană în numele furnizorului, în
cazul bunurilor care fac obiectul unei instalări sau unui montaj;
 locul unde se găsesc bunurile atunci când sunt puse la
dispoziţia cumpărătorului, în cazul bunurilor care nu sunt
expediate sau transportate;
 locul de plecare a transportului de pasageri, în cazul în care
livrările de bunuri sunt efectuate la bordul unui vapor, avion
sau tren;
5.2. Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri
Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se consideră a fi
locul unde se găsesc bunurile în momentul în care se încheie
expedierea sau transportul bunurilor.

5.3. Locul importului de bunuri

Locul importului de bunuri se consideră pe teritoriul statului
membru în care se află bunurile când intră pe teritoriul
comunitar.
5.4. Locul prestării de servicii
Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde
prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile
sunt efectuate.
Pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este
considerat a fi:
 locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de
servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile;
 locul unde se efectuează transportul, în funcţie de distanţele
parcurse, în cazul serviciilor de transport, altele decât cele de
transport intracomunitar de bunuri;
 locul de plecare a unui transport intracomunitar de bunuri;
6. FAPTUL GENERATOR SI EXIGIBILITATEA
In principiu, faptul generator si exigibilitatea iau nastere
deodata, la momentul livrarii bunurilor, prestarilor de servicii
sau importului de bunuri.
Faptul generator - exceptii
 Pentru livrările de bunuri în baza unui contract de
consignaţie sau în cazul operaţiunilor similare, cum ar fi
stocurile la dispoziţia clientului, livrările de bunuri în vederea
testării sau a verificării conformităţii, se consideră că bunurile
sunt livrate la data la care consignatarul sau, după caz,
beneficiarul devine proprietar al bunurilor.
 Pentru livrările de bunuri imobile, faptul generator intervine
la data la care sunt îndeplinite formalităţile legale pentru
transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
 Pentru prestările de servicii decontate pe bază de situaţii de
lucrări, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă,
cercetare, expertiză şi alte servicii similare, faptul generator ia
naştere la data emiterii situaţiilor de lucrări sau, după caz, la
data la care aceste situaţii sunt acceptate de beneficiar.
Exigibilitatea - exceptii:
 la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine
faptul generator;
 la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans
efectuate înainte de data la care intervine faptul generator.
 la data extragerii numerarului, pentru livrările de bunuri sau
prestările de servicii realizate prin maşini automate de vânzare,
de jocuri sau alte maşini similare.
7. BAZA DE IMPOZITARE
7.1. Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi
prestări de servicii efectuate în interiorul ţării
Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este
constituită din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau
care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea
cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv
subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni.
Baza de impozitare cuprinde următoarele:
 impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu
excepţia taxei pe valoarea adăugată;
 cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de
ambalare, transport şi asigurare, solicitate de către furnizor sau
prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile
facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii
cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat şi care
sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în
cauză, se consideră cheltuieli accesorii.
Baza de impozitare nu cuprinde următoarele:
 rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de
preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii
taxei;
 sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte
sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a
obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile
şi/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare
orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor
livrate sau a serviciilor prestate;
 dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru
plăţi cu întârziere;
 valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi
clienţi, prin schimb, fără facturare.
7.2. Baza de impozitare pentru achiziţiile
intracomunitare
Pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri, baza de
impozitare se stabileşte pe baza aceloraşi elemente utilizate
pentru determinarea bazei de impozitare în cazul livrării
aceloraşi bunuri în interiorul ţării.
Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în
alt stat membru decât România de persoana care efectuează
achiziţia intracomunitară, pentru bunurile achiziţionate. Prin
excepţie, în cazul în care accizele sunt rambursate persoanei
care efectuează achiziţia intracomunitară, valoarea achiziţiei
intracomunitare efectuate în România se reduce corespunzător.
7.3. Baza de impozitare pentru import
Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în
vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în
vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi
alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca
urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe
valoarea adăugată care urmează a fi percepută.
Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum
comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare,
care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în
România.
8. COTELE DE TAXĂ
Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite
de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse.
Cota redusă este de 9% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări
de bunuri:
 serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee,
case memoriale, monumente istorice, monumente de
arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice,
târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele
decât cele scutite;
 livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia
celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii;
 livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia
protezelor dentare;
 livrarea de produse ortopedice;
 livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
 cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu
funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate
pentru camping.
9. OPERAŢIUNI SCUTITE DE TAXĂ
9.1. Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării
Sunt scutite de taxă urmatoarele operatiuni de interes general:
 spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate
de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de
activităţi, indiferent de forma de organizare, precum: spitale,
sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare,
cabinete şi laboratoare medicale, centre de îngrijire medicală şi
de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare
şi alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi;
 prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de
către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de
proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicieni
dentari;
 prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de
personal medical şi paramedical, conform prevederilor legale
aplicabile în materie;
 transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în
vehicule special amenajate în acest scop, de către entităţi
autorizate în acest sens;
 livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;
 activitatea de învăţământ prevăzută în Legea
învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, formarea profesională a adulţilor,
precum şi prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns
legate de aceste activităţi, efectuate de instituţiile publice sau
de alte entităţi autorizate;
 livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de
căminele şi cantinele organizate pe lângă instituţiile publice;
 meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din
domeniul învăţământului şcolar, preuniversitar şi universitar;
 prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate
de asistenţa şi/sau protecţia socială, efectuate de instituţiile
publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social;
 prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate
de protecţia copiilor şi a tinerilor, efectuate de instituţiile
publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social;
 prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului
sau a educaţiei fizice, efectuate de organizaţii fără scop
patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau
educaţia fizică;
 prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri
strâns legate de acestea, efectuate de instituţiile publice sau de
alte organisme culturale fără scop patrimonial;
 activităţile specifice posturilor publice de radio şi
televiziune, altele decât activităţile de natură comercială;
 serviciile publice poştale, precum şi livrarea de bunuri
aferentă acestora;
Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:
 prestările de servicii financiare şi bancare:
 operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi
prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare
şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele care intermediază
astfel de operaţiuni;
 jocurile de noroc organizate de persoanele autorizate,
conform legii, să desfăşoare astfel de activităţi;
 livrarea la valoarea nominală de timbre poştale utilizabile
pentru serviciile poştale, de timbre fiscale şi alte timbre
similare;
9.2. Scutiri pentru importuri de bunuri şi pentru
achiziţii intracomunitare
Sunt scutite de taxă:
 importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri a căror
livrare în România este în orice situaţie scutită de taxă în
interiorul ţării;
 importul de bunuri de către misiunile diplomatice şi birourile
consulare care beneficiază de scutire de taxe vamale;
 importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor
internaţionale şi interguvernamentale acreditate în România;
 importul de aur efectuat de Banca Naţională a României;
 importul de gaze naturale prin sistemul de distribuţie a
gazelor naturale şi importul de energie electrică.
10. REGIMUL DEDUCERILOR
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă
achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul
următoarelor operaţiuni:
 operaţiuni taxabile;
 operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul
livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa
ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost
realizate în România;
 operaţiuni scutite de taxă
11. PERSOANELE OBLIGATE LA PLATA TAXEI
 Este obligata la plata taxei persoana care efectuează livrări de
bunuri sau prestări de servicii taxabile.
 Persoana care efectuează o achiziţie intracomunitară de
bunuri care este taxabilă este obligată la plata taxei.
 Plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării este
obligaţia importatorului.
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
PROCEDURAL FISCAL
I. SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND DREPTUL PROCEDURAL
FISCAL
1. Definiţia dreptului procedural fiscal
Dreptul procedural fiscal se poate defini ca fiind totalitatea normelor juridice
aplicabile raporturilor sociale referitoare la administrarea impozitelor şi taxelor.
2. Izvoarele dreptului procedural fiscal
Normele juridice ce constituie izvoarele specifice ale dreptului procedural fiscal
sunt incluse în Codul de procedură fiscală, în alte acte normative cu putere de lege
(Codul fiscal, Codul vamal), dar şi în legislaţia secundară emisă în baza acestor acte
normative (Normele Metodologice, diverse Hotărâri de Guvern şi Ordine ale Ministrului
Finanţelor Publice şi ale altor Ministere emise pentru administrarea impozitelor, taxelor
şi altor sume datorate bugetului general consolidat).
3. Principiile generale de conduită în materia administrării
impozitelor şi taxelor
3.1. Principiul aplicării unitare a legislaţiei
Necesitatea aplicării unitare a legislaţiei în materie fiscală a fost în ultimii ani un
subiect foarte sensibil, mai ales în condiţiile în care contribuabili aflaţi în situaţii de fapt
similare se bucurau de tratament juridic diferit de la un organ fiscal la altul, şi nu
arareori, chiar în cadrul aceluiaşi organ fiscal, de la un funcţionar la altul.
Pornind de la aceste realităţi, prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
39/2005, s-au reglementat organizarea şi funcţionarea Comisiei centrale fiscale, unicul
organism abilitat să emită interpretări ale prevederilor legale în domeniul fiscal.
În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia centrală fiscală adoptă prin decizii soluţii
unitare de aplicare a prevederilor legale, care sunt supuse publicării în Monitorul Oficial
al României, după ce au fost aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Prin consacrarea expresă a acestui principiu de interpretare, ar trebui să nu mai
întâlnim în practică situaţiile din trecut în care organele fiscale îşi bazau aplicarea legii
pe norme interpretative cu caracter de autoritate emise de autorităţi ierarhic superioare,
dar nepublicate în Monitorul Oficial.
Sfera de competenţă a Comisiei centrale fiscale acoperă numai interpretarea
legislaţiei privind impozitele şi taxele în sens restrâns, nu şi aceea privind contribuţiile şi
alte sume datorate bugetului consolidat.
Comisia centrală fiscală nu este abilitată să emită interpretări în domeniul vamal,
unde autorităţile vamale îşi păstrează şi competenţa de interpretare a legislaţiei
specifice. Deciziile Comisiei au, de regulă, un caracter normativ, soluţiile făcând în
acest caz corp comun cu textul legal interpretat.
3.2. Principiul exercitării dreptului de apreciere de către organul
fiscal
Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, organul fiscal este îndreptăţit
să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale asupra impozitelor şi taxelor datorate de
către contribuabil, prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Una dintre principalele aplicaţii ale acestui principiu este posibilitatea organului
fiscal de a constata simulaţia unei operaţiuni juridice în vederea generării unor
consecinţe fiscale diferite. În consecinţă, spre deosebire de terţii obişnuiţi, organul fiscal
nu este nevoit să se adreseze instanţei de judecată pentru constatarea unei simulaţii,
pentru ca abia apoi să decidă care sunt sumele datorate în realitate de către
contribuabil. El poate proceda din oficiu la această constatare, urmând ca, la cererea
contribuabilului şi în condiţiile legii, instanţa să cenzureze, dacă este cazul, constatarea

1
făcută de către organul fiscal.
De asemenea, în baza aceluiaşi principiu, organele fiscale au dreptul de a
recalifica actele juridice în cazul în care constată, din analiza elementelor acestora şi a
comportamentului părţilor în executarea lor, că intenţia reală a fost de a încheia un alt
act juridic.
3.3. Principiul rolului activ al organului fiscal
Art. 7 al Codului de procedură fiscală reglementează o serie de obligaţii ale
organelor fiscale, derivate din obligaţia generală de transparenţă a autorităţilor publice,
care constituie în acelaşi timp garanţii ale exercitării drepturilor contribuabilului.
Astfel, organele fiscale sunt obligate:
 să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor care îi revin în
desfăşurarea procedurii fiscale;
 să îndrume contribuabilul pentru depunerea declaraţiilor şi a altor
documente;
 să îndrume contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale.
În temeiul principiului rolului activ, organului fiscal îi revine dreptul de a
examina din oficiu starea de fapt fiscală, precum şi dreptul de a obţine şi utiliza toate
informaţiile şi documentele relevante pentru determinarea situaţiei fiscale a
contribuabilului.
3.4. Principiul folosirii limbii române ca limbă oficială
În aplicarea art. 13 din Constituţie, limba oficială în administraţia publică,
inclusiv în ceea ce priveşte activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor, este
limba română. În acord cu art. 120 din Constituţie şi art. 17 din Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a
se adresa şi de a primi răspunsuri, în scris sau oral, din partea organelor fiscale, în limba
maternă.
În contextul emiterii actelor administrative fiscale, folosirea limbii române ca
limbă de redactare constituie o cerinţă de formă pentru validitatea acestor acte,
consacrată de art. 8 din Codul de procedură fiscală, lipsa ei atrăgând inexistenţa actului.
În cazul depunerii oricăror documente redactate într-o altă limbă decât limba
română, organele fiscale trebuie să solicite anexarea unor traduceri în limba română
certificate de traducători autorizaţi. În ipoteza nedepunerii acestor traduceri, deşi
sancţiunea nu este expres prevăzută de lege, considerăm că organul fiscal este
îndreptăţit să nu ia în considerare aceste documente la adoptarea deciziilor.
3.5. Principiul dreptului de a fi ascultat
Având în vedere că procedura fiscală are anumite elemente comune cu procedura
penală, mai ales prin prisma oficialităţii punerii în mişcare a aparatului statal, Codul de
procedură fiscală a consacrat cu titlu de principiu dreptul contribuabilului de a-şi
exprima punctul de vedere înaintea adoptării oricărei măsuri de natura administrării
impozitelor şi taxelor de către organul fiscal.
Organul fiscal este obligat să consemneze în scris, sub semnătură, punctul de
vedere al contribuabilului ori refuzul acestuia de a-l exprima.
Codul de procedură fiscală prevede şi o serie de excepţii, în prezenţa cărora
ascultarea contribuabilului nu mai este necesară:
 când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea
situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau
pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
 când situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu
privire la cuantumul creanţelor fiscale;
 când se acceptă informaţiile prezentate de către contribuabil, pe care acesta
le-a dat într-o declaratie sau într-o cerere;
 când urmează să se ia măsuri de executare silită.

2
 3.6. Principiul cooperării
Principiul cooperării în activitatea de administrare a sumelor datorate bugetului
general consolidat este reglementat sub forma unei serii de obligaţii ale contribuabilului
de a-şi da concursul în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt fiscale.
Astfel, contribuabilul este obligat, pe de o parte, să prezinte în întregime şi
conform realităţii faptele relevante care îi sunt cunoscute, indicând, dacă este cazul, şi
mijloacele doveditoare, iar, pe de altă parte, să întreprindă măsurile necesare şi posibile
în vederea procurării acestor mijloace doveditoare.
Nerespectarea obligaţiei de cooperare poate atrage, în anumite condiţii,
răspunderea penală a contribuabilului pentru infracţiunea de evaziune fiscală ori pentru
infracţiunea de fals în declaraţii.
3.7. Principiul protecţiei secretului fiscal
Având în vedere că, potrivit art. 51 din Codul de procedură fiscală, organul fiscal
este îndreptăţit să solicite, iar contribuabilul este obligat să furnizeze orice informaţii
necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt fiscale, reglementarea obligaţiei de păstrare a
secretului fiscal de către art. 11 din Codul de procedură fiscală apare ca o consecinţă
firească într-o economie de piaţă.
Divulgarea de către funcţionarii publici a informaţiilor cu care au venit în contact
în activitatea de administrare a sumelor datorate bugetului general consolidat este
susceptibilă să producă prejudicii deosebit de grave. Pe cale de consecinţă, Codul de
procedură fiscală a prevăzut că obligaţia de păstrare a secretului fiscal este nelimitată în
timp şi nu este condiţionată de păstrarea calităţii de funcţionar public în cadrul
organului fiscal.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage în primul rând răspunderea penală a
persoanei vinovate pentru infracţiunile prevăzute de art. 196 ("Divulgarea secretului
profesional") şi art. 298 ("Divulgarea secretului economic") din Codul penal. Mai mult,
se va angaja şi răspunderea civilă, atât a persoanei vinovate, cât şi a organului fiscal, în
calitate de comitent, pentru toate prejudiciile cauzate prin divulgarea informaţiilor
confidenţiale.
Codul de procedură fiscală reglementează şi o serie de cazuri excepţionale în care
divulgarea acestor informaţii este permisă:
 când informaţia este transmisă unei autorităţi publice, în scopul îndeplinirii
obligaţiilor prevăzute de lege;
 când informaţia este transmisă autorităţilor fiscale din alte ţări, în condiţii de
reciprocitate şi în baza unor convenţii încheiate în acest scop;
 când informaţia este transmisă, potrivit legii autorităţilor judiciare
competente;
 când din informaţia transmisă nu reiese identitatea unei persoane fizice sau
juridice.
3.8. Principiul bunei-credinţe
Potrivit art. 12 din Codul de procedură fiscală, relaţiile dintre contribuabili şi
organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării
cerinţelor prevăzute de lege.
Introducerea bunei-credinţe ca regulă fundamentală pentru guvernarea relaţiei
dintre contribuabil şi organul fiscal, are o importanţă deosebită în prevenirea unui
comportament abuziv sau echivoc al părţilor implicate.
Acest principiu constituie un bun temei pentru sancţionarea conduitei abuzive a
organelor fiscale şi, totodată, o limită a dreptului de apreciere al acestora asupra
oportunităţii unei anumite soluţii.
4. Raportul juridic de drept procedural fiscal
4.1. Subiectele raportului de drept procedural fiscal
În raporturile de drept material fiscal, au calitatea de subiect activ statul sau

3
unităţile administrativ-teritoriale (de regulă) dar şi, pe cale de excepţie, persoanele
fizice sau juridice care au dreptul la rambursarea sau restituirea de impozite şi taxe.
Oricare dintre persoanele mai sus arătate poate avea calitatea de subiect pasiv
al raporturilor de drept material fiscal. De altfel, legea prevede expres că în raporturile
de drept material pot avea (în mod excepţional) calitatea de subiect pasiv şi
următoarele persoane: succesorii contribuabilului; fidejusorii contribuabilului;
persoanele cărora li se stabileşte răspunderea pentru obligaţiile neplătite ale
debitorului; persoanele care beneficiază în mod continuu de câştigurile sau foloasele
aduse de anumite bunuri, venituri sau alte valori fără a fi proprietari ai acestora.
Părţile raportului de drept procedural fiscal sunt aceleaşi ca cele din raporturile
de drept material fiscal.
4.2. Conţinutul raportului de drept procedural fiscal
Art. 16 din Codul de procedură fiscală defineşte conţinutul raportului de drept
procedural fiscal ca fiind alcătuit din "drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit
legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi
stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal".
Într-o formulare mai simplă, raportul de drept procedural fiscal conţine
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu
activitatea de administrare a taxelor şi impozitelor.
4.3. Obiectul raporturilor de drept procedural fiscal
Obiectul raporturilor de drept procedural fiscal constă în conduita părţilor
acestui raport, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau pe care
sunt ţinute să le îndeplinească. Astfel, constituie obiect al raporturilor menţionate
declararea veniturilor de către contribuabili, plata impozitelor şi taxelor, restituirea şi
rambursarea de sume etc.

4
 II. ACTUL ADMINISTRATIV FISCAL
1. Definiţia actului administrativ fiscal
Articolul 41 din Codul de procedură fiscală defineşte actul administrativ fiscal ca
fiind "actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".
2. Trăsăturile actelor administrativ fiscale
Din această definiţie dată de lege se desprind principalele particularităţi ale
actului administrativ fiscal:
 reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a emitentului său.
Această particularitate a actului administrativ fiscal este importantă din
perspectiva delimitării actelor administrative de faptele administrative. Una
dintre cele mai importante consecinţe ale acestei delimitări vizează dreptul
contribuabilului de a contesta actele administrative fiscale. Manifestarea de
voinţă a organului fiscal este generatoare de efecte juridice, adică de drepturi
şi obligaţii. Această trăsătură a actului administrativ fiscal îl deosebeşte de
alte manifestări de voinţă (răspunsuri, adrese, puncte de vedere etc.) care nu
creează drepturi şi obligaţii, având un caracter orientativ pentru destinatar.
Pe această bază se determină şi posibilitatea de exercitare a contestaţiilor în
materie fiscală, dat fiind că numai actele administrative pot face obiectul unei
contestaţii de natură administrativă, respectiv al controlului judecătoresc.
actul administrativ fiscal este o specie de act administrativ, cu toate
consecinţele ce derivă din această calificare. Art. 2 lit. c) din Legea nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ defineşte actul administrativ
(tipic) ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de
o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii,
dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice".
 pentru ca un act administrativ să fie un act administrativ de tip
fiscal, el trebuie să emane de la un organ fiscal.
 actul administrativ fiscal constă în aceea că este emis în aplicarea
legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor fiscale. Această particularitate este
importantă întrucât ajută să distingem actele administrative fiscale de
celelalte acte administrative emise de organele fiscale, în calitatea acestora de
organe ale administraţiei publice.
3. Reguli de formă privitoare la actul administrativ fiscal
În aplicarea regulilor teoriei generale a actului administrativ, art. 43 din Codul de
procedură fiscală stabileşte că forma scrisă a actului administrativ fiscal este cerută ad
validitatem.
Actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
 denumirea organului fiscal emitent;
 data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
 obiectul actului administrativ fiscal;
 motivele de fapt;
 temeiul de drept;
 numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal;
 ştampila organului fiscal emitent;
 posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi
organul fiscal de soluţionare competent;
 menţiuni privind audierea contribuabilului.
4. Comunicarea actelor administrative fiscale
Art. 44 din Codul de procedură fiscală stabileşte unele reguli speciale privitoare
la comunicarea actelor administrative fiscale, ce urmează a se completa în mod

5
corespunzător cu dispoziţiile din dreptul comun privind comunicarea actelor de
procedură (dispoziţiile art. 85 -100 din Codul de procedură civilă) astfel:
 prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea
actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării
fiind data ridicării sub semnătură a actului;
 prin persoanele împuternicite ale organului fiscal.
 prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată
cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon,
e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia;
 prin publicarea unui anunţ într-un cotidian naţional de largă circulaţie şi/sau
într-un cotidian local ori în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
5. Efectele actelor administrative fiscale
În privinţa efectelor actelor administrative fiscale, art. 45 din Codul de procedură
fiscală menţionează că actul administrativ fiscal produce efecte de la momentul
comunicării sale către contribuabil sau de la o dată ulterioară menţionată în
cuprinsul actului administrativ fiscal comunicat.
Astfel, actele administrative fiscale se bucură de prezumţia de legalitate, de cea de
veridicitate şi de autenticitate, iar pe de altă parte, urmează a se executa din oficiu.
O problemă importantă în materia efectelor actelor administrative fiscale o
reprezintă suspendarea acestora. În titlul IX al Codului de procedură fiscală, se
menţionează posibilitatea suspendării actelor administrative fiscale prin cererea
adresată organelor fiscale, în cazul formulării unei contestaţii împotriva actului
administrativ fiscal.

6
 III. ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA PROBELOR ÎN DREPTUL
PROCEDURAL FISCAL
Potrivit art. 49 din Codul de procedură fiscală mijloacele de probă în cadrul
procedurii fiscale sunt: a) declaraţiile; b) înscrisurile; c) expertizele; d) cercetarea la faţa
locului; e) prezumţiile.
a) Declaraţiile
Codul de procedură fiscală menţionează două categorii de declaraţii:
 declaraţiile contribuabilului;
 declaraţiile altor persoane.
Declaraţiile contribuabilului. Contribuabilul sau persoana împuternicită de
acesta are obligatia de a furniza organului fiscal informatiile necesare pentru
determinarea stării de fapt fiscale. Informatiile vor fi incluse într-o declaratie ce va fi
prezentată sau consemnată în scris. Aceste declaratii ale contribuabilului urmează să fie
sustinute de înscrisuri.
Asemenea declaratii pot fi solicitate contribuabilului în baza art. 52 din Codul de
procedură fiscală ce stabileşte obligaţia acestuia de a se prezenta la sediul organului
fiscal în scopul furnizării informatiilor şi lămuririlor necesare stabilirii situaţiei fiscale
reale a contribuabilului, împreună cu orice alte documente pe care acesta din urmă le
are În această privintă.
Declaraţiile terţelor persoane. În Codul de procedură fiscală nu se regăseşte
expres proba cu martori. Totuşi, din modul de formulare a aceluiaşi art. 52 din acest act
normativ, rezultă posibilitatea consemnării în scris a unor declaratii date de alte
persoane decât contribuabilii în legătură cu care sunt acestea formulate. Asemenea
declaratii pot fi solicitate de organul fiscal în cazul în care informaţiile ce rezultă din
probele administrate de acesta în legătură cu contribuabilul nu conduc la clarificarea
stării de fapt fiscale. De asemenea, declaratiile tertilor au un caracter subsidiar, urmând
a fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de
probă administrate de organul fiscal.
b) Înscrisurile
Art. 55 din Codul de procedură fiscală menţionează în categoria înscrisurilor
registrele, evidenţele, documentele de afaceri şi orice alte înscrisuri. Toate aceste
înscrisuri pot fi solicitate de la contribuabil (care are obligaţia de a le pune la dispoziţia
organului fiscal) sau de la terţe persoane, în măsura în care starea de fapt fiscală reală
nu fost clarificată pe baza înscrisurilor furnizate de contribuabil.
Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată contravenţional.
Deasemenea, Codul de procedură fiscală stabileşte că documentele justificative şi
evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de
impunere, ce urmează a fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere alături de
alte acte doveditoare, în măsura în care acestea din urmă există.
c) Expertizele
Organul fiscal poate să numească un expert pentru întocmirea unei expertize ori
de câte ori consideră necesar.
Organul fiscal va numi experţii prin decizie şi, cu această ocazie, va stabili şi
obiectivele asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe.
Contribuabilul are dreptul de a numi un expert pe cheltuială proprie, care va
participa la întocmirea expertizei de către expertul desemnat de organul fiscal.
Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune
întregirea expertizei sau o nouă expertiză, ce urmează a fi efectuată după aceleaşi reguli
expuse mai sus.
d) Cercetarea la faţa locului
Codul de procedură fiscală instituie dreptul organelor fiscale de a efectua o
cercetare la faţa locului.

7
 În acest sens este impusă contribuabililor obligaţia de a permite organelor fiscale
şi experţilor numiţi de acestea accesul pe terenuri, în orice încăperi sau incinte, în
măsura în care aceasta este necesară pentru a face constatări de ordin fiscal.
Codul de procedură fiscală stabileşte în mod obligatoriu necesitatea informării
deţinătorilor terenurilor, încăperilor sau incintelor în care urmează a se efectua
cercetarea la faţa locului în timp util, cu excepţia cazului controlului inopinat.
În cazul refuzului persoanei fizice de a admite accesul organelor fiscale în spaţiile
mai sus-menţionate, intrarea este posibilă, dar numai în condiţiile emiterii unei
ordonanţe preşedinţiale de către instanţa competentă, stabilită potrivit Codului de
procedură civilă.
Codul de procedură fiscală prevede şi obligaţia forţelor de ordine (poliţie,
jandarmerie, etc.) de a acorda tot suportul organelor fiscale atunci când este necesar,
pentru a pătrunde în spaţiile unde urmează să efectueze cercetarea la faţa locului.
e) Prezumţiile
Atât organele fiscale, în activitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale, cât şi organele
de soluţionare a contestaţiilor fiscale şi instanţele de judecată vor putea utiliza, potrivit
regulilor generale, şi prezumţii în demersul de stabilire a realităţii cu privire la situaţia
de fapt fiscală.
Codul de procedură fiscală conţine o prezumţie legală relativă în art. 65, potrivit
căruia, în cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit
legii, constituie baza impozabilă sunt deţinute de persoana care în mod continuu
beneficiază de câştigurile sau de orice alte foloase obişnuite aduse de acestea şi că
persoanele respective declară în scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau
valorilor în cauză, fără să arate însă care sunt titularii dreptului de proprietate, organul
fiscal va proceda la stabilirea provizorie a obligaţiei fiscale corespunzătoare în sarcina
acelei persoane.
Această normă juridică instituie deci o prezumţie că persoana care beneficiază de
avantajele economice generate de respectivele bunuri sau valori este şi proprietarul
(titularul) acestora şi, pe cale de consecinţă, trebuie să suporte impozitele aferente.
Legea prezumă, aşadar, că aparenţa corespunde realităţii din punct de vedere fiscal,
lăsând dovedirea contrariului în sarcina persoanei care beneficiază de avantajele
economice ale bunului/venitului/valorii.

8
 IV. ÎNREGISTRAREA FISCALĂ
1. Conceptul de înregistrare fiscală
Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de luare în evidenţa organelor fiscale a
tuturor persoanelor care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor
procedural fiscale.
Înregistrarea fiscală este o operaţiune necesară pentru asigurarea unei mai bune
colectări a veniturilor statului, constituind o premisă a organizării sistematice a
activităţii de încasare a veniturilor din impozite şi taxe.
Finalitatea procedurii de înregistrare fiscală o constituie atribuirea pentru fiecare
contribuabil a unui cod de identificare fiscală, având drept rol individualizarea
acestuia în raporturile de drept material şi procedural fiscal.
Codul de procedură fiscală nu reglementează decât înregistrarea fiscală în
sistemul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar nu şi în legătură cu evidenţa
organelor fiscale organizate la nivelul autorităţilor publice locale sau altor autorităţi de
stat ce administrează creanţe fiscale. Aceasta nu înseamnă că la acest din urmă nivel nu
există o luare în evidenţă a contribuabililor. Înregistrarea acestora are loc în mod
automat, odată cu depunerea declaraţiilor fiscale prevăzute de Codul Fiscal.
2. Reguli privitoare la înregistrarea fiscală
Potrivit art. 69 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, "orice persoană sau
entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal (. .. )".
Principalul mod de înregistrare fiscală este depunerea declaraţiei de
înregistrare fiscală, care face obiectul obligaţiei persoanelor anume prevăzute de lege.
Declaraţia de înregistrare fiscală nu trebuie confundată cu declaraţiile fiscale
de plată a impozitelor.
Declaraţia de înregistrare fiscală este destinată atribuirii codului de identificare
fiscală, celelalte declaraţii având funcţia de stabilire a impozitelor datorate de către
contribuabil.
3. Sfera de aplicare a obligaţiei de a depune declaraţia de
înregistrare fiscală
Potrivit Codului de procedură fiscală, sunt obligate să depună declaratia de
înregistrare fiscală următoarele categorii de persoane:
a) Persoanele juridice care nu au calitatea de comerciant
În această categorie intră, de pildă, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile
reglementate de Ordonanta Guvernului nr. 26/2000, sindicatele reglementate de
Legea nr. 54/2003, precum şi orice alte persoane juridice care nu au calitatea de
comerciant (cultele religioase reglementate de Decretul nr. 177/1948, asociaţiile de
proprietari reglementate de Ordonanta Guvernului nr. 85/2001, aprobată prin Legea
nr. 234/2002 etc.). Pentru aceste persoane codul de identificare fiscală va fi codul de
înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală.
b) Asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică
Intră în această categorie asociaţiile familiale, asocierile în participaţiune
reglementate de art. 251 şi următoarele din Codul comercial, contractele de societate
civilă (în măsura în care sunt încheiate în scopuri generatoare de venituri pentru
participantii la această asociere), asocierile realizate în conditiile art. 13 din Codul fiscal
(asocierile dintre persoanele fizice şi juridice plătitoare de impozit pe profit) etc. Pentru
aceste categorii de entităti fără personalitate juridică codul de identificare fiscală va fi
codul de înregistrare fiscală conferit de organele fiscale competente din cadrul Agentiei
Nationale de Administrare Fiscale determinate în mod similar cu regulile de mai sus
referitoare la persoanele juridice fără scop lucrativ.
În ceea ce priveşte sucursalele, indiferent că este vorba de sucursale ale
comercianţilor cu sediul în străinătate sau în România nu este obligatorie depunerea

9
declaraţiei de înregistrare fiscală, întrucât înregistrarea fiscală are loc încă de la
înmatriculare. În schimb, Codul de procedură fiscală obligă contribuabilii de a declara
deschiderea de sedii secundare la organul fiscal competent.
Declararea sediilor secundare (altele decât sucursalele din România ale
societăţilor străine) nu reprezintă o veritabilă declaraţie de înregistrare fiscală,
întrucât nu are ca efect eliberarea unui cod de identificare fiscală pentru sediul secundar
respectiv.
c) Contribuabilii ce deschid filiale şi sedii secundare în străinătate
Codul de procedură fiscală stabileşte în sarcina contribuabililor care deschid
filiale şi sedii secundare în străinătate să depună declaraţii de înregistrare fiscală a
acestora, în termen de 30 de zile de la deschiderea acestora.
d) Persoanele juridice străine care îşi desfăşoară activitatea în
România prin intermediul unui sediu permanent (altul decât o sucursală)
Având în vedere că sediul permanent este un concept care aparţine exclusiv
dreptului fiscal (a se vedea definiţia conferită de art. 8 din Codul fiscal), în cazul în care
o persoană juridică străină îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unui astfel de
sediu permanent, ea nu este supusă întotdeauna formalităţilor de înregistrare la
Registrul Comerţului care să atragă după sine şi înregistrarea fiscală automată.
În astfel de situaţii, persoana juridică respectivă este datoare să depună
declaraţie de înregistrare fiscală în termen de 30 de zile de la data înfiinţării.
e) Persoanele fizice care au calitatea de angajator
Raţiunea înregistrării fiscale pentru această categorie de persoane rezidă în faptul
că el datorează bugetului general consolidat o gamă mai largă de taxe şi impozite.
f) Persoanele care obţin venituri din activităţi independente pentru
care plăţile anticipate se fac prin reţinere la sursă de către plătitorii de
venituri
Persoanele care obţin venituri din proprietatea intelectuală, din activităţi
desfăşurate în baza unui contract de comision, de mandat, de reprezentare şi a altor
asemenea contracte încheiate în conformitate cu prevederile Codului Comercial, precum
şi din alte activităţi independente au obligaţia de a se înregistra fiscal.
g) Persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal şi obţin
venituri în România
Cum atribuirea codului numeric personal se face numai pentru persoanele fizice
născute în România, persoanele cărora nu li s-a atribuit un asemenea cod sunt obligate
să depună declaraţia de înregistrare fiscală, în măsura în care au calitate de subiect al
unui raport juridic fiscal. Pentru acele persoane care au calitatea de comerciant urmează
a fi urmată procedura prevăzută de lege pentru înregistrarea comercianţilor. Cu alte
cuvinte, pentru persoanele fizice care deţin cod numeric personal nu există obligaţia de
a depune declaraţie de înregistrare fiscală, chiar în ipoteza în care devin subiect al unui
raport juridic fiscal.
Pentru persoanele fizice, înregistrarea fiscală în sistemul Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală se realizează nu pe baza criteriului domiciliului, ci pe acela al
deţinerii unui cod numeric personal.
h) Situaţia celorlalte categorii de subiecte
Numai categoriile de persoane enumerate mai sus au obligaţia de depunere a
declaraţiei de înregistrare fiscală. În cazul celorlalte persoane, înregistrarea fiscală se
realizează prin alte modalităţi, după cum urmează:
 în cazul comercianţilor, înregistrarea fiscală are loc prin atribuirea codului
unic de înregistrare, în baza Legii nr. 359/2004, nefiind necesară efectuarea
vreunui demers special în acest sens de către comerciant;
 în cazul persoanelor fizice care nu au calitatea de comerciant, angajator sau
persoană ce obţine venituri din drepturi de proprietare intelectuală şi care

10
 deţin cod numeric personal, înregistrarea fiscală se face în mod automat de
către organele fiscale în momentul depunerii declaraţiilor de venit prevăzute
de lege.
4. Exigibilitatea declaraţiei de înregistrare fiscală
Obligaţia de depunere a declaraţiei de înregistrare fiscală este supusă îndeplinirii
unor condiţii suspensive expres prevăzute de lege. Înaintea îndeplinirii acestor condiţii,
obligaţia nu este exigibilă, destinatarul normei legale neputând fi sancţionat.
Pentru a stabili dacă unei persoane fizice sau juridice îi revine la un moment dat
obligaţia de a depune declaraţie de înregistrare fiscală este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
 persoana respectivă să se încadreze într-una dintre categoriile enumerate
 să fi intervenit unul dintre evenimentele enumerate în art. 69 alin. 6 din cod
în sensul că entitatea juridică a luat fiinţă sau că persoanele fizice au
realizat venituri sau au devenit angajatori.
5. Depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală
Depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală se poate face fie personal, fie prin
împuternicit fiscal (sau reprezentant fiscal).
Declaraţia de înregistrare fiscală trebuie să aibă forma şi conţinutul aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice.
6. Codul de identificare fiscală
Codul de identificare fiscală constituie un atribut de identificare a
contribuabilului în raport cu alţi contribuabili şi constă dintr-un număr care este însoţit
de literele RO în cazul plătitorilor de TVA.
Ca orice element de identificare a persoanei, codul de identificare fiscală
constituie, pe de o parte, un drept subiectiv nepatrimonial, iar pe de altă parte, un
element care intră în continutul capacitătii juridice a contribuabilului.
În funcţie de categoria concretă de contribuabili, codul de identificare fiscală
poate lua următoarele forme:
 forma codului de înregistrare fiscală, care se atribuie persoanelor juridice
(cu excepţia comercianţilor), asocierilor şi altor entităţi fără personalitate
juridică obligate la depunerea declaraţiilor de Înregistrare fiscală;
 forma codului numeric personal, în cazul persoanelor fizice;
 forma numărului de identificare fiscală, în cazul persoanelor fizice care nu
au cod numeric personal (iar în practică, şi în cazul persoanelor fizice care nu
au domiciliul în România, indiferent dacă au sau nu cod numeric personal);
 forma codului unic de înregistrare, în cazul entităţilor comerciale înfiinţate
potrivit procedurii speciale în faţa Registrului Comerţului;
 forma codului de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal, în cazul
persoanelor fizice plătitoare de taxa pe valoarea adăugată.

11
 V. PROCEDURA DECLARĂRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
1. Declaraţiile fiscale
a) Noţiune
Titlul V al Codului de procedură fiscală conţine principalele reguli referitoare la
completarea şi depunerea declaraţiilor fiscale.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală
declaraţiile fiscale sunt documente prin care se declară:
 impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, în cazul în care, potrivit legii,
obligatia calculării impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
 bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea
impozitului şi a taxei se face de organul fiscal;
 impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are
obligatia de a calcula, de a reţine şi de a vărsa impozite.
Definţia legală a declaraţiilor fiscale nu determină în mod exact regimul juridic al
acestora. În acest sens trebuie precizate următoarele:
 declaraţiile fiscale sunt acte juridice, iar nu simple înscrisuri. Înscrisul nu
reprezintă altceva decât forma exteriorizată a unei manifestări de voinţă a
plătitorului de impozite, prin care acesta, după caz, stabileşte impozitul
datorat sau numai oferă datele necesare stabilirii de către organul fiscal. În
ceea ce priveşte caracterul acestor acte juridice, deşi ele sunt emise şi produc
efecte în cadrul unor raporturi de drept public, ele nu reprezintă acte
administrative tipice, întrucât nu emană de la o autoritate publică în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii.
 declaratia fiscală priveşte numai declararea impozitelor (inclusiv a taxei pe
valoarea adăugată) şi a contribuţiilor sociale, nu şi declararea taxelor. Taxele
fiind direct legate de prestarea unui serviciu public, ele se plătesc întotdeauna
înaintea prestării acestui serviciu, nu se pune niciodată problema stabilirii lor
pe baza declaratiei contribuabilului.
Într-o definire sintetică, declaraţia fiscală este acea manifestare de voinţă din
partea plătitorului de impozite prin care, după caz, fie se declară organelor fiscale
masa impozabilă aferentă unei perioade date de timp, fie se declară masa impozabilă
şi se calculează impozitul datorat.
b) Obligaţia de depunere a declaraţiilor fiscale
Depunerea declaraţiilor fiscale constituie o obligaţie a persoanelor anume
prevăzute de lege. Întrucât această obligaţie are o existenţă de sine stătătoare în raport
cu obligaţia de plată a sumelor care fac obiectul declaraţiei, obligaţia de depunere a
declaraţiei fiscale şi sancţiunile aferente (în limita termenului de prescripţie a stabilirii
răspunderii contravenţionale) se menţin şi în următoarele cazuri: a) a fost efectuată
plata obligaţiei fiscale; b) venitul sau bunul este scutit de impozit; c) organul fiscal a
stabilit din oficiu baza de impunere şi obligaţia fiscală.
c) Obiectul, conţinutul şi forma declaraţiilor fiscale
Obiectul declaraţiilor fiscale constă în declararea bunurilor sau veniturile supuse
impunerii.
În cazurile exprese prevăzute de lege, poate consta şi în calcularea impozitului
datorat, caz în care declaraţia fiscală reprezintă titlu de creanţă fiscală.
În ceea ce priveşte conţinutul declaraţiei fiscale, acesta este dat de informaţiile
prevăzute în mod expres în formularele tipizate aprobate prin ordin al ministrului
finanţelor publice.
Legea nu prevede nici o sancţiune în cazul în care declaraţia fiscală nu conţine
toate informaţii prevăzute în formularul respectiv de declaraţie.
Forma declaraţiei este, ad validitatem, aceea aprobată prin ordin al ministrului
finanţelor publice, nefiind valabilă depunerea declaraţiei într-o altă formă.

12
 d) Depunerea declaraţiilor fiscale
Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la
termenele stabilite de acesta.
Depunerea propriu-zisă a declaraţiei se face fie direct la registratura organului
fiscal, fie prin scrisoare recomandată, fie, în cazurile stabilite prin ordin al ministerului
finanţelor publice, prin mijloace de transmitere la distanţă. În anumite cazuri,
depunerea declaraţiei în format electronic este obligatorie (de pildă, declaraţia privind
obligaţiile de plată la bugetul general consolidat, deconturile de taxă pe valoarea
adăugată etc.). Data depunerii va fi considerată, în acord cu prevederile dreptului
comun, data înregistrării (în cazul depunerii direct la registratură) sau data depunerii
recomandate la poştă.
În caz de nedepunere a declaraţiei fiscale în termenul legal organul fiscal are
dreptul să procedeze la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de
impunere.
2. Declaraţiile rectificative
Potrivit Codului de procedură fiscală, declaraţiile fiscale pot fi corectate de către
contribuabili din proprie iniţiativă.
Corectarea poate privi orice elemente ale declaraţiei fiscale şi poate fi realizată
oricând în interiorul termenului de prescripţie.
Corectarea informaţiilor conţinute de o declaraţie fiscală se face prin depunerea
unei declaraţii rectificative, care va avea, după caz, forma şi conţinutul declaraţiei fiscale
(cu menţiunea privitoare la rectificare) sau forma şi conţinutul aprobate prin ordin al
ministrului finanţelor publice.
De regulă, se depune un formular identic cu cel iniţial, înscriindu-se un „X” în
căsuţa corespunzătoare menţiunii cu privire la rectificare, rescriindu-se cu această
ocazie declaraţia, cu informaţiile corecte, precum şi cu restul informaţiilor care nu erau
eronate din prima declaraţie.
Această regulă nu se aplică în cazul rectificării declaraţiilor depuse de plătitori
prin autoimpunere sau reţinere la sursă pentru care se completează un formular
distinct, şi, respectiv, a deconturilor de TVA, pentru care sumele rezultate din corectarea
erorilor de înregistrare în evidenţele de taxă se înregistrează la rândurile de regularizări
din decontul lunii în care au fost operate corecţiile.
Contribuabilul este îndreptăţit, nu şi obligat să depună o declaraţie rectificativă
în cazul în care există erori în cadrul declaraţiei fiscale depuse iniţial.
În măsura în care organul fiscal constată că realitatea nu corespunde
informaţiilor din declaraţia fiscală, acesta va fi îndreptăţit să procedeze din oficiu la
stabilirea obligaţiei fiscale.
3. Sancţiuni
Nedepunerea declaraţiilor fiscale în termenul prevăzut de lege permite, în
primul rând, organului fiscal să procedeze din oficiu la stabilirea obligaţiilor fiscale,
prin estimarea bazei de impunere.
În al doilea rând, nerespectarea obligaţiilor declarative se sancţionează
contravenţional, potrivit prevederilor din Codul de procedură fiscală
În al treilea rând, se pune problema corelării contravenţiilor prevăzute de Codul
de procedură fiscală cu eventualele fapte de natură penală.

13
 VI. PROCEDURA STABILIRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
1. Noţiune
Stabilirea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat desemnează operaţiunea de determinare concretă a sumei pe care
contribuabilul o datorează cu acest titlu pentru o anumită perioadă de timp, respectiv a
sumei pe care contribuabilul o are de primit de la bugetul general consolidat.
Ne aflăm în faţa unui proces de individualizare a creanţei fiscale al cărui rezultat
este titlul de creanţă fiscală, în temeiul căruia se procedează, dacă este cazul, la
executarea silită.
Individualizarea impozitelor şi taxelor se realizează, prin două modalităţi
principale:
 prin declaraţie fiscală, în acele cazuri în care obiectul declaraţiei îl constituie
nu numai determinarea masei impozabile, dar şi stabilirea impozitului
datorat;
 prin decizie de impunere, în toate celelalte cazuri.
2. Decizia de impunere
a) Noţiune şi natură juridică
Decizia de impunere poate fi definită ca actul unilateral al organului fiscal prin
care se stabileşte cuantumul sumelor datorate bugetului general consolidat, respectiv al
sumelor de restituit de la acest buget în perioada impozabilă, pentru fiecare impozit sau
taxă în parte.
Stabilirea impozitelor şi taxelor prin decizie de impunere constituie dreptul
comun în această materie, astfel încât, ori de cât ori legea nu prevede o altă modalitate
de stabilire, creanţa fiscală nu se poate individualiza decât prin emiterea unei decizii de
impunere.
Sub aspectul naturii sale juridice, decizia de impunere este un act administrativ
fiscal individual, indiferent dacă prin ea se constată o obligaţie de plată a
contribuabilului, un drept al acestuia ori inexistenţa unui astfel de drept.
În terminologia procedural-fiscaIă, decizia de impunere este un titlu de creanţă,
în baza căruia creditorul poate pretinde plata creanţei sale şi, în caz de refuz, poate
proceda la executarea silită.
Decizia de impunere poartă întotdeauna asupra unui singur impozit sau taxă, iar
nu asupra ansamblului sumelor datorate bugetului.
De asemenea, întotdeauna este avută în vedere o perioadă determinată de timp,
care de regulă este perioada impozabilă, astfel cum este stabilită prin actul normativ ce
reglementează impozitul sau taxa.
Ca act administrativ fiscal, decizia de impunere trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de formă prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru orice act
administrativ fiscal.
Distinct de aceste conditii, se impune însă o serie de cerinţe suplimentare,
derivate din natura de titlu de creantă fiscală a deciziei de impunere, respectiv
mentionarea categoriei de impozit, a bazei de impunere şi a cuantumului impozitului
pentru fiecare perioadă impozabilă în parte.
b) Rezerva verificării ulterioare. Modificarea şi revocarea deciziei de
impunere
Deciziile de impunere prezintă o particularitate deosebit de importantă în raport
cu alte acte administrative în general şi alte acte administrative fiscale în special.
Această particularitate priveşte posibilitatea modificării sau revocării deciziei de
impunere, care se poate realiza numai în condiţiile strict reglementate de lege.
În acest sens, Codul de procedură fiscală a introdus noţiunea de "rezervă a
verificării ulterioare", care indică posibilitatea organului fiscal de a modifica decizia de

14
impunere ca urmare a efectuării unei inspecţii fiscale pe baza concluziilor raportului de
inspectie fiscală.
Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau
modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza
constatărilor organului fiscal.
3. Acte asimilate deciziilor de impunere
Sunt asimilate deciziilor de impunere anumite acte administrative fiscale, şi
anume:
 deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind
restituiri de impozite;
 deciziile privind bazele de impunere;
 deciziile referitoare la obligaţiile accesorii (dobânzi şi penalităţi).
Această asimilare are drept consecinţă aplicarea regimului juridic al deciziilor de
impunere şi în cazul acestor categorii de acte administrative fiscale.
4. Deciziile referitoare la baza de impunere
Unul dintre elementele de noutate ale Codului de procedură fiscală îl reprezintă
şi introducerea conceptului de "decizii referitoare la bazele de impunere" care sunt acte
administrative fiscale prin care organul fiscal se rezumă la a constata situaţia de fapt
fiscală, fără a calcula suma datorată de contribuabil cu titlu de impozit si taxă.
Bazele de impunere se stabilesc în mod separat, prin decizii cu privire la baza de
impunere în următoarele situaţiii:
 când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane;
 când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel
competent teritorial.
5. Estimarea bazei de impunere
Ca regulă generală, decizia de impunere nu poate stabili sumele datorate
bugetului general consolidat în lipsa unor date temeinice referitoare la situaţia de fapt,
care pot rezulta din administrarea diverselor mijloace de probă reglementate de Codul
de procedură fiscală.
În condiţiile în care, din diferite motive (cum ar fi lipsa declaraţiilor fiscale
pentru o anumită perioadă de timp, lipsa altor mijloace de probă, refuzul
contribuabilului de a coopera etc.), organul fiscal are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia
de a proceda la stabilirea bazei de impozitare.
Organul fiscal este îndreptăţit să estimeze baza de impunere şi în cazul în care
contribuabilul nu a depus în termen declaraţia fiscală.
6. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale poate fi definită ca reprezentând
stingerea dreptului subiectiv fiscal, respectiv a creanţei fiscale de orice fel, din cauza
nevalorificării lui în termenul de prescripţie stabilit de lege.
Termenul de prescripţie este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel. Fac
excepţie cazurile în care obligaţiile fiscale rezultă din fapte de natură penală. În aceste
cazuri, termenul este de 10 ani şi curge de la data săvârşirii faptei ce constituie
infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

15
 INSPECŢIA FISCALĂ
1. Scurte consideraţii privind evoluţia postdecembristă a instituţiei
controlului în materie financiar-fiscală
În materie financiar-fiscală, reglementările legale referitoare la control au
cunoscut în timp, după 1990, o evoluţie treptată spre specializare, în funcţie de tipul şi
specificul controlului efectuat.
La începutul acestei perioade, a fost emisă Legea nr. 30/1991 privind organizarea
controlului financiar şi a Gărzii Financiare.
Acest act normativ cuprinde, pe de o parte, dispoziţii referitoare la organizarea
controlului financiar de stat, inclusiv aspectele referitoare la corectarea şi completarea
bilanţurilor contabile şi vărsarea la buget a impozitelor şi a altor venituri legal datorate
statului, iar pe de altă parte, reguli aplicabile activităţii Gărzii financiare ce se referă, în
principal, la aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind
împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor.
Ulterior au fost emise reglementări legale cu privire la exercitarea controlului
asupra bunurilor supuse vămuirii şi la exercitarea controlului ulterior la sediul agenţilor
economici asupra operaţiunilor de comerţ exterior, prin Legea 141/1997 privind Codul
vamal şi Hotărârea Guvernului nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de
aplicare a Codului vamal al României, abrogată de Hotărârea de Guvern nr. 1114 din 9
noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al
României.
Tot în privinţa controlului efectuat în domeniul taxelor vamale, au mai fost emise
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90/2003, aprobată de Legea nr. 39/2004 şi
modificată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2004, acte normative care au
relevanţă şi în privinţa instituţiei controlului fiscal. În materia controlului fiscal au mai
fost emise Ordonanţa de Guvern nr. 70/1997 privind controlul fiscal şi Normele
metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 1168/2003.
Ulterior, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1538/2003 privind organizarea şi
funcţionarea Gărzii Financiare.
Legislaţia referitoare la finanţele publice (Legea nr. 500/2002) şi finanţele
publice locale conţine dispoziţii cu caracter de principiu referitoare la necesitatea
organizării controlului financiar preventiv şi a auditului intern în privinţa operaţiunilor
care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi privat ale statului şi,
respectiv, ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Toate aceste acte normative au contribuit la specializarea controlului fiscal faţă
de controlul financiar în ultimii ani, prin stabilirea unor reguli specifice referitoare la
obiectivele şi procedura controlului, drepturile şi obligaţiile contribuabilului, şi respectiv
ale organului de control, etc.
În prezent actele normative menţionate, în mare măsură sunt abrogate.
Continuând această tendinţă, Codul de procedură fiscală consacră unul din
titlurile sale exclusiv problematicii controlului fiscal (Titlul VII - Inspecţia fiscală art.
92-107). Totuşi, există încă numeroase discrepanţe şi necorelări în privinţa legislaţiei ce
guvernează această materie.
2. Inspecţia fiscală - formă specială de control în materie financiar-
fiscală
2.1. Corelaţia inspecţie fiscală - control financiar
Noţiunea de "inspecţie fiscală" nu trebuie confundată cu cea de "control
financiar", fiecare dinitre ele fiind forme de manifestare a controlului în domeniul
financiar-fiscal.

1
 Cele două noţiuni au arie de acoperire diferită, sunt exercitate de organe diferite,
după reguli procedurale diferite, deşi în ultimă instanţă ambele au ca finalitate interesul
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în materie.
Controlul financiar poate fi definit ca fiind activitatea de verificare
desfăşurată de organele financiare competente în privinţa gestionării fondurilor publice
şi a administrării patrimoniului, public sau privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale.
2.2. Definiţia inspecţiei fiscale
Codul de procedură fiscală nu conţine o definiţie expresă a inspecţiei fiscale.
Potrivit art. 92 din Codul de procedură fiscală "inspecţia fiscală are ca obiect
verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării
prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată,
precum şi a accesoriilor aferente acestora".
În literatura juridică, inspectia fiscală s-a definit ca fiind activitatea
specializată desfăşurată de organele fiscale competente pentru verificarea îndeplinirii de
către subiectele pasive ale raporturilor de drept procedural fiscal, altele decât organele
fiscale, a obligaţiilor ce le incumbă în cadrul acestor raporturi.
Noţiunea de inspecţie fiscală include şi controlul taxelor vamale, inclusiv
controlul vamal ulterior ("inspecţia vamală"), activitate ce este reglementată de
legislaţia vamală.
2.3. Obiectul inspecţiei fiscale
Obiectul inspecţiei fiscale în sens larg este modul în care contribuabilii îşi
îndeplinesc obligaţiile ce le revin în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal.
În particular, având în vedere principalele obligaţii ale contribuabililor
principalele activităţi ce intră în sfera inspecţiei fiscale sunt:
 verificarea respectării de către contribuabili a obligaţiilor de înregistrare;
 verificarea declaraţiilor fiscale depuse de contribuabili (din perspectiva
legalităţii şi conformităţii lor);
 verificarea bazelor de impunere referitoare la con tribuabili;
 verificarea respectării de către contribuabili a prevederilor relevante ale
legislaţiei fiscale şi contabile (altele decât cele referitoare la declaraţiile de
impunere şi bazele de impunere);
 verificarea respectării de către contribuabili a obligaţiilor de plată a
impozitelor şi taxelor (inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere,
după caz), în cuantumul şi la data scadenţei fiecăreia dintre aceste obligaţii.
2.4. Subiectele inspecţiei fiscale
Subiect al inspecţiei fiscale este, pe de o parte, statul reprezentat prin organele
fiscale sau vamale ce exercită activitatea de inspecţie fiscală în calitate de subiect
activ, iar pe de altă parte, persoanele (contribuabilii), indiferent de forma lor
organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor şi a
altor obligaţii fiscale prevăzute de lege, în calitate de subiect pasiv al inspecţiei fiscale.
Pe lângă contribuabilul supus controlului fiscal, mai pot fi implicate în
activitatea de inspecţie fiscală şi alte persoane (de exemplu, plătitorul de impozite),
precum şi terţe persoane, ce deţin informaţii şi/sau înscrisuri cu privire la
contribuabilul respectiv.
2.5. Scopul şi funcţiile inspecţiei fiscale
Potrivit Codului de procedură fiscală, scopurile inspecţiei fiscale sunt: a)
descoperirea de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale şi b) confruntarea
declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse. În esenţă, scopul
inspecţiei fiscale este asigurarea respectării legalităţii de către contribuabili în
îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în cadrul raportului de drept procedural fiscal.

2
 Din dispoziţiile Codului de procedură fiscală se desprind funcţiile inspecţiei
fiscale ce sunt similare funcţiilor oricărui control: a) funcţia preventivă generală; b)
funcţia educativă; c) funcţia recuperatorie şi d) funcţia sancţionatorie.
3. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la procedura inspecţiei
fiscale
Dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu conţin o enumerare a drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor inspecţiei fiscale, aşa cum erau acestea menţionate în cuprinsul
Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal.
3.1. Atribuţiile inspecţiei fiscale
Alineatul 2 al art. 93 din Codul de procedură fiscală enumeră principalele
atribuţii ale inspecţiei fiscale:
 constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din
activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind
legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea
îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi
relevante pentru aplicarea legii fiscale;
 analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor
fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;
 sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri
pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.
Alin. 3 al art. 92 dezvoltă atribuţiile organelor de inspecţie fiscală după cum
urmează:
 examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
 verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din
evidenţa contabilă a contribuabilului;
 discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii
legali ai contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz;
 solicitarea de informaţii de la terţi;
 stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în
minus, după caz, faţă de creanţa fiscală declarată şi/sau stabilită, după caz, la
momentul începerii inspecţiei fiscale;
 stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor
fiscale accesorii aferente acestora;
 verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri
impozabile;
 dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
 aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
 aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală includ câteva
reguli suplimentare astfel:
 organele de inspecţie fiscală sunt îndreptăţite să solicite explicaţii (inclusiv în
scris) de la contribuabil;
 organele de inspecţie fiscală urmează să stabilească baza de impunere,
precum şi, dacă este cazul diferenţele de impozite, taxe şi contribuţii în baza
evidenţelor contabile fiscale sau a oricăror alte evidenţe relevante pentru
impunere ori folosindu-se metode de estimare.
3.2. Obligaţiile inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală are obligaţia generică de a-şi exercita atribuţiile în limitele
prevăzute de lege şi a observa întocmai dispoziţiile procedurii fiscale legale.
Din perspectivă juridică, tuturor drepturilor contribuabilului descrise mai jos le
corespund obligaţii corelative ale inspecţiei fiscale. În baza acestei obligaţii generale,

3
inspecţia fiscală va fi obligată să păstreze secretul fiscal şi să îşi exercite atribuţiile cu
bună-credinţă etc.
Legea mai reglementează o serie de obligaţii specifice, cum ar fi:
 obligaţia de comunicare a avizului de inspecţie fiscală,
 obligaţia de a-şi exercita atribuţiile astfel încât să afecteze cât mai puţin
activitatea curentă a contribuabilului, să utilizeze eficient timpul destinat
inspecţiei, etc. Inspectorului fiscal îi revine sarcina de a observa obligaţiile
profesionale detaliate în Codului etic al inspectorului de control fiscal.
3.3. Drepturile contribuabilului
În Codul de procedură fiscală nu au fost consacrate expres toate drepturile
contribuabilului menţionate în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997, fiind
menţionat doar dreptul la informare. Drepturile contribuabilului pe durata
controlului fiscal menţionate în Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 erau:
 dreptul contribuabilului de a beneficia de asistenţă de specialitate sau
juridică pe toată durata controlului;
 dreptul de a beneficia din partea organului de control de un tratament just,
confidenţial şi echitabil;
 dreptul de a solicita din proprie iniţiativă să fie controlaţi.
În baza principiilor generale ale Codului de procedură fiscală şi a legislaţiei
secundare în vigoare o mare parte din aceste drepturi fundamentale trebuie recunoscute
ca fiind valabile şi sub actuala reglementare.
Trebuie avute în vedere drepturile contribuabililor în privinţa inspecţiei fiscale,
astfel cum ele au fost reflectate în Carta drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe
timpul desfăşurării inspecţiei fiscale.
3.4. Obligaţiile contribuabilului
Potrivit Codului de procedură fiscală, principala obligaţie a
contribuabilului pe perioada inspecţiei fiscale este cea de colaborare cu organele
inspecţiei fiscale pentru constatarea stărilor de fapt fiscale. În acest sens, contribuabilul
este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei toate
documentele, precum şi alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din
punct de vedere fiscal.
Şi în privinţa obligaţiilor subiectelor supuse controlului există o serie de dispoziţii
legale din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 70/ 1997 ce nu şi-au mai găsit
reglementare în cuprinsul Codului de procedură fiscală. Şi în această situaţie, trebuie
avute în vedere şi dispoziţiile Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul
desfăşurării inspecţiei fiscale mai sus-menţionată, ce consacră la rândul său o serie de
obligaţii în sarcina contribuabililor.
4. Sfera de aplicare a inspecţiei fiscale
Ratione materiae (din punctul de vedere a materiei supuse controlului),
inspecţia fiscală în sens larg se aplică tuturor impozitelor şi taxelor.
Ratione personae (din punctul de vedere a persoanelor supuse controlului),
inspecţia fiscală, în sens larg, se exercită asupra tuturor persoanelor ce au calitatea de
subiect pasiv în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal, indiferent de forma lor de
organizare, care au obligaţii în cadrul raportului de drept procedural fiscal.
Ratione tempore (din punctul de vedere a perioadei de timp supuse
controlului), inspecţia fiscală se exercită, de regulă, în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale (5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor în
care a luat naştere obligaţia fiscală sau, după caz, 10 ani de la săvârşirea faptei penale).
Pe cale de excepţie, pentru alte categorii de contribuabili decât marii contribuabili,
inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru
care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. În schimb, Codul vamal şi
Regulamentul vamal stabilesc o regulă cu caracter de excepţie în privinţa datoriei

4
vamale aferente operaţiunilor de import, potrivit căreia controlul vamal ulterior se
exercită pe o perioadă de 5 ani de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiaşi
termen pot fi încasate sau restituite diferenţe de drepturi vamale constatate.
5. Competenţa în efectuarea inspecţiei fiscale
5.1. Competenţa organelor fiscale şi vamale
Potrivit Codului de procedură fiscală, inspecţia fiscală se exercită, de regulă, de
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) pentru acele impozite şi taxe în sens
larg pe care este îndrituită să le administreze conform legii, putând fi delegată în situaţii
de excepţie altui organ fiscal (de exemplu, în cazul unor controale încrucişate) .
În privinţa marilor contribuabili, competenţa efectuării inspecţiei fiscale este
stabilită în favoarea Direcţiei de inspecţie financiar-fiscală din cadrul Direcţiei generale
de administrare a marilor contribuabili
Pentru sumele datorate statului cu titlu de datorie vamală, calitatea de subiect
activ o au organele din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor care are în subordine
Direcţia Generală a Vămilor.
5.2. Delimitarea atribuţiilor de control ale organelor fiscale şi vamale
de cele ale Gărzii Financiare
Garda Financiară are competenţa efectuării controlului operativ şi inopinat, cu
excepţia controlului fiscal.
Se ridică astfel problema delimitării atribuţiilor de control ale organelor fiscale
din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de cele ale Gărzii Financiare.
În Codul de procedură fiscală nu se regăseşte un articol special care să
reglementeze delimitarea activităţilor desfăşurate de organele de control fiscal de cele
desfăşurate de Garda financiară.
În OUG nr. 91/2003 se arată că organele Gărzii Financiare sunt în drept să
întocmească acte de control operativ şi inopinat privind rezultatele
verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele
competente în vederea valorificării constatărilor. De asemenea comisarii Gărzii
Financiare sunt în drept să constate acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi
frauda fiscală, să solicite organelor fiscale stabilirea obligaţiilor fiscale în întregime
datorate.
În OUG nr. 91/2003 se precizează expres că Garda Financiară nu are printre
atribuţii şi pe cele referitoare la stabilirea diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii,
precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente acestora" şi nici pe cele referitoare la,
urmărirea, încasarea veniturilor bugetare şi soluţionarea contestaţiilor fiscale, precum şi
faptul că personalul Gărzii Financiare nu va fi antrenat în acţiuni de control fiscal de
natura celor privind stabilirea, urmărirea şi încasarea veniturilor bugetare.
În esenţă, atribuţiile de control ale Gărzii Financiare vizează următoarele:
 respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperii şi combaterii
oricăror acte şi fapte interzise de lege;
 respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi
înlaturarea operaţiunilor ilicite;
 modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor în toate
locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
 participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi
instituţii specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a fraudelor fiscale.
6. Forme procedurale de inspecţie fiscală
Din Codul de procedură fiscală, rezultă că formele inspecţiei fiscale se pot grupa
în funcţie de mai multe criterii.
Codul de procedură fiscală clasifică formele inspecţiei fiscale, în baza
criteriului sferei de cuprindere a acesteia, după cum urmează:

5
  inspecţia fiscală generală, ce include în sfera sa toate obligaţiile fiscale
ale unui contribuabil pentru o perioadă de timp determinată; şi
 inspecţia fiscală parţială, ce include în sfera sa una sau mai multe
obligatii fiscale, pentru o perioadă determinată.
Codul de procedură fiscală detaliază formele procedurale de inspecţie fiscală în
funcţie de criteriul metodei de control, după cum urmează:
 controlul prin sondaj - activitate de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de
evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat;
 controlul inopinat - activitate de verificare faptică şi documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de
încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului,
controlul putându-se desfăşura la orice loc în care acesta desfăşoară
activităţi;
 controlul încrucişat - activitatea de verificare a documentelor şi
operaţiunilor impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de
alte persoane.
Pe lângă aceste două criterii, în literatura juridică au mai fost prevăzute şi alte
criterii de clasificare, dar care prezintă importanţă în special din punct de vedere
teoretic.
7. Etapele inspecţiei fiscale
Codul de procedură fiscală stabileşte etapele inspecţiei fiscale, după cum
urmează:
 selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală;
 emiterea şi comunicarea avizului de inspecţie fiscală;
 desfăşurarea propriu-zisă a inspecţiei fiscale; şi
 pregătirea şi emiterea raportului de inspecţie fiscală.
7.1. Selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală
Această etapă premergătoare a inspecţiei fiscale are ca scop stabilirea
contribuabililor ce vor fi subiect pasiv al inspecţiei fiscale. Procedura de selectare
folosită de organul competent în acest scop nu poate face obiect al unei contestaţii din
partea contribuabilului.
7.2. Avizul de inspecţie fiscală
Codul de procedură fiscală menţionează obligaţia organului de inspecţie fiscală
de a înştiinţa contribuabilul despre acţiunea de control pe care urmează să o întreprindă
prin comunicarea unui aviz de inspecţie fiscală, potrivit regulilor stabilite de acest act
normativ.
Avizul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ fiscal ci numai o formă
procedurală prealabilă inspecţiei fiscale, care însă are consecinţe importante sub
aspectul validităţii acesteia. Astfel, deşi avizul de inspecţie fiscală nu va putea fi
contestat în sine pe calea unei contestaţii, inexistenţa sa ori lipsa cerinţelor de formă
prevăzute de lege duce la nulitatea raportului de inspecţie sau, după caz, a decizie de
impunere adoptate în baza acestuia. Prin urmare, avizul de inspecţie fiscală constituie o
formă procedurală În cadrul inspecţiei fiscale.
În acest sens, inspecţia fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor
programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate prin ordin al preşedintelui ANAF.
Fiecare acţiune de control în sine trebuie să fie precedată de un act administrativ emis
de conducerea organului de control, independent de forma controlului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale avizului de inspecţie fiscală, Codul de
procedură fiscală menţionează următoarele elemente:
 temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
 data de începere a inspecţiei fiscale;

6
  obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
 posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale
7.3. Desfăşurarea propriu-zisă a inspecţiei fiscale
a) Locul desfăşurării inspecţiei fiscale
Potrivit Codului de procedură fiscală, inspecţia fiscală se desfăşoară de regulă
în spaţiile de lucru ale contribuabilului, fiind prevăzută obligaţia contribuabilului de a
pune la dispoziţia organului fiscal spaţii adecvate, ca şi logistica necesară desfăşurării
inspecţiei fiscale. Pe cale de excepţie, dacă nu există astfel de spaţii adecvate pentru
derularea inspecţiei fiscale, aceasta urmează a se desfăşura la sediul organului fiscal sau
în alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
b) Orarul de desfăşurare a irrspecţiei fiscale
De regulă, inspecţia fiscală se desfăşoară în timpul programului de lucru al
contribuabilului. Inspecţia fiscală poate excede programului de lucru al contribuabilului,
cu condiţia obţinerii acordului scris al contribuabilului şi a aprobării conducătorului
organ fiscal.
Aceste reguli referitoare la timpul inspecţiei fiscale se aplică şi în cazul
controlului inopinat.
Aceste reguli se aplică şi în cadrul operaţiunilor de control vamal ulterior.
c) Reguli de bază privind inspecţia fiscală
Art. 103 din Codul de procedură fiscală enumeră câteva reguli de bază privitoare
la derularea inspecţiei fiscale.
Astfel, un prim principiu de bază al inspecţiei fiscale este cel al minimei
afectări a activităţii contribuabilului supus operaţiunii de control.
Un al doilea principiu de bază în activitatea de control este cel al unicităţii
inspecţiei fiscale potrivit căruia inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru
fiecare impozit sau taxă pentru fiecare perioadă supusă controlului. Pe cale de excepţie,
se poate decide reverificarea unei perioade dacă, de la data efectuării inspecţiei fiscale şi
până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute
inspectorilor fiscali la data efectuării inspecţiei sau erori de calcul care influenţează
rezultatele acestora.
Textul Codului de procedură fiscală enumeră şi alte principii de bază ale
inspecţiei fiscale, după cum urmează: independenţa, autonomia, ierarhizarea,
unicitatea, teritorialitatea şi descentralizarea, fără a detalia în niciun fel conţinutul lor.
În literatura de specialitate anterioară emiterii Codului de procedură fiscală
au fost menţionate şi alte principii de bază cu privire la corecta administrare a
impozitelor şi taxelor, care îşi găsesc locul şi în cazul inspecţiei fiscale. Astfel de
principii sunt: principiul fair-play, principiul motivării, principiul interdicţiei
deturnării puterii, principiul egalităţii sau nediscriminării, principiul securităţii juridice
şi încrederii şi principiul rezonabilităţii şi prohibiţiei arbitrariului.
d) Alte reguli procedurale referitoare la inspecţia fiscală
Art. 103 din Codul de procedură fiscală mai prevede o serie de reguli procedurale
referitoare la inspectia fiscală precum:
 la începerea inspecţiei fiscale inspectorul este obligat să prezinte
contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de
conducătorul organului de control, începerea inspecţiei fiscale trebuind să fie
neapărat consemnată în registrul unic de control;
 la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie
scrisă pe propria răspundere din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie
toate documentele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală". Legea
nu precizează care sunt consecinţele unei astfel de declaraţii a
contribuabilului.

7
 7.4. Pregătirea şi emiterea raportului de inspecţie fiscală
Potrivit art. 107 din Codul de procedură fiscală, rezultatul inspecţiei fiscale va fi
consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei din
punct de vedere faptic şi legal.
La finalizarea inspecţiei fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei
de impunere care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa
fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale. În cazul în care baza de
impunere nu se modifică, acest fapt va fi stabilit printr-o decizie privind nemodificarea
bazei de impunere.

8
 COLECTAREA ŞI STINGEREA
CREANŢELOR FISCALE. CONTESTAREA
ACTELOR ADMINISTRATIV-FISCALE
I. COLECTAREA CREANŢELOR FISCALE
1. Noţiune
Colectarea creanţelor fiscale, ca instituţie a dreptului procedural fiscal,
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează modalităţile de stingere a
creanţelor fiscale.
Definiţia legislativă a acestei noţiuni are în vederea nu atât instituţia juridică, cât
accepţiunea de activitate a organelor fiscale, parte componentă a activităţii de
administrare a creanţelor fiscale.
Principala raţiune a unei reglementări speciale privind activitatea de colectare a
creanţelor fiscale a fost crearea unor mecanisme cât mai eficiente de realizare a
veniturilor statului, impozitele şi taxele reprezentând principala sursă de venituri
bugetare.
Pe de altă parte, instituirea unor proceduri reglementate în detaliu care trebuie
respectate de către executorii fiscali a avut drept scop şi prevenirea abuzurilor
provenind din faptul că una dintre părţile raportului juridic fiscal este aceea care
realizează constrângerea de stat, în caz de nevoie.
Colectarea este o instituţie plasată în domeniul stingerii (de bună voie sau pe cale
silită) a creanţelor fiscale, având în vedere tocmai impozite, taxe şi alte venituri datorate
bugetului de stat şi/sau a creanţelor reprezentând contribuţii sociale administrate de
Ministerul Finanţelor Publice prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor
bunuri imobile supuse executării silite.
2. Domeniul de aplicare
Titlul VIII din Codul de procedură fiscală se aplică creanţelor fiscale, astfel cum
acestea sunt definite de art. 21 din Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit alin. 1 şi 2
din acest articol, creanţele fiscale sunt drepturi patrimoniale ce rezultă din raporturile
de drept material fiscal, constând în:
 dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care
constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea
taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general
consolidat denumite creanţe fiscale principale;
 dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile
legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Pornind de la definiţia cuprinsă în art. 21 al Codului de procedură fiscală, creanţa
fiscală poate fi definită ca fiind dreptul subiectului activ (denumit creditor fiscal) de a
cere subiectului pasiv (denumit debitor fiscal) căruia îi revine îndatorirea
corespunzătoare acestui drept de a da o sumă de bani în legătură cu impozite şi taxe, sub
sancţiunea constrângerii de către stat în caz de neexecutare de bunăvoie.
Specificul creanţelor fiscale constă în faptul că realizarea constrângerii în vederea
realizării creanţei fiscale revine de cele mai multe ori creditorului din raportul juridic
obligaţional, iar uneori chiar debitorului. Astfel, În situaţia în care contribuabilul
pretinde restituirea unei anumite sume de către stat sau de către unitatea administrativ-
teritorială şi se confruntă cu un refuz, constrângerea se va realiza prin intermediul
organelor investite cu putere de executare, această putere emanând tot de la stat care
are şi calitatea de debitor executat.

1
 3. Obiectul colectării
Spre deosebire de actele normative ce au reglementat această materie anterior
Codului de procedură fiscală, acesta din urmă nu mai conţine niciun fel de dispoziţii cu
privire la obiectul colectării.
Obiectul colectării este reprezentat de creanţele fiscale ale Statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale ca subiecte ale raportului juridic de drept material fiscal.
4. Titlul de creanţă fiscală
4.1. Definiţie
Potrivit Codului de procedură fiscală colectarea creanţelor fiscale se face în
temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.
Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi se
individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele
îndreptăţite potrivit legii.
Titlul de creanţă fiscală poate fi definit ca manifestarea de voinţă în sensul
stabilirii sumelor de plată ale contribuabilului către stat rezultând din impozite, taxe,
contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat.
Titlu de creantă fiscală este materializat prin înscrisul care încorporează această
manifestare de vointă.
Legislaţia procedural fiscală priveşte în general titlul de creantă fiscală în
accepţiunea de înscris care atestă existenţa unei creanţe fiscale.
Rolul titlului de creanţă este să ateste existenţa unei creanţe fiscale
individualizate (prin intermediul procedurii de stabilire a creanţelor fiscale), astfel încât
să se permită solicitarea executării obligaţiei corelative.
4.2. Caractere
Titlul de creanţă fiscală prezintă următoarele caractere: unilateral, declarativ şi
executoriu.
Caracterul unilateral al titlului de creanţă fiscală se explică prin
faptul că acesta este o manifestare de voinţă a organului fiscal sau a contribuabilului, iar
nu un concurs de voinţe (specific dreptului privat).
Caracterul declarativ al titlului de creanţă fiscală este în general
explicat prin faptul că izvorul obligaţiilor fiscale se află în lege ori prin existenţa
dreptului organelor fiscale de a constata şi impune contribuabilului plata majorărilor de
întârziere.
Caracterul de titlu executoriu al titlului de creanţă fiscală are în vedere
faptul că, prin derogare de la dreptul comun, nu este necesară investirea sa cu formulă
executorie pentru a se putea proceda la executarea silită. Aceasta nu înseamnă că este
posibilă punerea în executare în mod direct, întrucât legea impune de obicei
îndeplinirea şi a unei alte formalităţi, şi anume emiterea de către organul de executare a
unui titlu executoriu.
4.3.Termenele de plată a creanţelor fiscale
Potrivit Codului de procedură fiscală creanţele fiscale sunt scadente la expirarea
termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. În lipsa unor
asemenea prevederi stabilirea termenelor cade în competenţa Ministerului Finanţelor
Publice (pentru-creanţele administrate de acesta) respectiv în competenţa comună a
Ministerului Finanţelor Publice şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor (pentru
creanţele datorate bugetelor locale).
În cazul stabilirii unor diferenţe de plată (de pildă în urma efectuării
controlului fiscal) termenul de plată pentru aceste diferenţe, precum şi pentru sumele
accesorii acestora, se calculează în funcţie de momentul comunicării existenţei
diferenţelor de plată.
5. Majorări de întârziere
Potrivit Codului de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul

2
scadent de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează majorări de întârziere.
Majorări de întârziere nu se datorează pentru sumele datorate cu titlu de
amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.
Majorările de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa
principală şi sunt accesorii acesteia din urmă.
Se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare
termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Pe cale de excepţie, în unele cazuri se datorează majorări de întârziere
astfel:
 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stinse prin executare silită, până
la data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii
preţului în rate, majorările de întârziere se calculează până la data
întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma
rămasă de plată, majorările de întârziere sunt datorate de către
cumpărător;
 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile debitorului declarat insolvabil,
până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii,
inclusiv .
Nivelul majorărilor de întârziere este de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere
şi putând fi modificat prin legile bugetare anuale.
6. Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale
Codul de procedură fiscală prevede că la cererea temeinic justificată a
contribuabililor, organul fiscal poate acorda înlesniri la plată pentru obligaţiile
fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării
acesteia. Înlesnirile la plată sunt: eşalonări la plata impozitelor, taxelor,
chiriilor, redevenţelor, etc., amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, etc.,
eşalonări la plata majorărilor de întârziere de orice fel, amânări şi/sau scutiri ori
amânări şi/sau reduceri de majorări de întârziere, scutiri sau reduceri de impozite şi
taxe locale.
Pentru perioada în care au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor fiscale
restante se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data de întâi a
lunii următoare celei în care s-au acordat înlesnirile. Dacă, contribuabilul nu
respectă condiţiile în care iau fost stabilite înlesnirile la plată, acesta va fi obligat la
majorări de întârziere de la data încetării valabilităţii înlesnirilor.
7. Constituirea de garanţii
Constituirea de garanţii se solicită pentru suspendarea executării silite,
ridicarea măsurilor asiguratorii, asumarea obligaţiilor de plată de către altă
persoană prin angajament de plată, în cazurile prevăzute de lege. Garanţiile sunt
de mai multe tipuri:
 consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
 scrisoare de garanţie bancară;
 ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară;
 garanţii reale mobiliare asupra unor bunuri;
 fidejusiune.
Organul fiscal va putea cere valorificarea garanţiilor, dacă scopul pentru
care acestea au fost solicitate nu s-a realizat.
8. Măsurile asiguratorii
Măsurile asiguratorii îmbracă forma procedurală a popririi
asiguratorii şi sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau
imobile proprietate a debitorului sau asupra veniturilor acestuia. Aceste măsuri
se pot lua când există pericolul ca debitorul să se sustragă, ascundă sau să
risipească patrimoniul îngreunând colectarea sau în cazul suspendării executării

3
actului administrativ.
Măsurile asiguratorii se pot lua de organele fiscale competente, de
instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente stabilite prin lege.

4
 II. STINGEREA OBLIGAŢIEI FISCALE
1. Consideraţii prealabile
Potrivit prevederilor legale, obligaţiile bugetare individualizate prin titlu de
creanţă în sarcina contribuabililor se sting prin următoarele modalităţi: plată,
compensare, executare silită, prescripţie, anulare şi scădere.
2. Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată
2.1. Modalităţi
Stingerea obligaţiilor fiscale are loc, de regulă, prin această modalitate, contri-
buabilii executându-şi de bunăvoie obligaţia impusă în mod unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza, în funcţie de
caracteristicile veniturilor bugetare, potrivit prevederilor legale care le instituie, în una
din următoarele modalităţi:
 prin plată directă;
 prin reţinere la sursă;
 prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
2.2. Imputaţia plăţilor
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, în mod distinct, pentru
fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv majorări de
întârziere de orice fel.
Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi
alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a
stinge toate datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală stabilită de contribuabil conform
numărului de evidenţă a plăţii înscris pe ordinul de plată pentru Trezoreria Statului.
În situaţia în care contribuabilul nu stabileşte creanţa fiscală ce urmează a fi
stinsă, organul fiscal competent va efectua stingerea obligaţiilor fiscale în următoarea
ordine:
 sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi
dobânzile datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi ca1culate
conform legii;
 obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi
accesoriile acestora, în ordinea vechimii;
 obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea mtegrală a acestora;
 dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute
anterior;
 obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
Pentru creanţele bugetelor locale, din categoria obligaţiilor fiscale cu termene de
plată în anul curent, se sting cu prioritate obligaţiile stabilite ca urmare a inspecţiei
fiscale.
În situaţia în care contribuabilul nu-şi execută obligaţiile bugetare, la plata
acestor obligaţii vor fi obligaţi, în condiţiile legii, moştenitorii care au acceptat
succesiunea debitorului decedat: cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice supuse divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după
caz; persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale
referitoare la faliment; persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-
un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea
unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată.
Obligaţia de plată poate fi asumată de terţe persoane, printr-un angajament de
plată sau printr-un act de garanţie, încheiate în formă autentică.
2.3. Plata directă
Executarea obligaţiei bugetare prin plată directă poate avea loc prin decontare

5
bancară, în numerar (inclusiv prin mandat poştal) sau prin anulare de timbre fiscale
mobile.
a) Plata prin decontare bancară
Plata prin decontare bancară presupune intervenţia unei bănci care este
un terţ faţă de raportul juridic bugetar existent între contribuabil şi stat şi la care
subiectul plătitor (persoană fizică sau juridică) are deschis un cont.
La termenele stabilite de prevederile legale pentru fiecare tip de obligaţie fiscală,
subiectul plătitor va calcula şi va dispune unităţii bancare virarea din contul său la
bugetul de stat a sumelor datorate. Ordinul dat băncii în acest sens se constată prin
dispoziţia de plată, în care se înscriu datele din care să rezulte natura venitului şi
destinaţia sa.
La primirea dispoziţiei de plata unitatea bancară are obligaţia de a verifica
aspectele legate de completarea corectă a formularului de către subiectul plătitor,
indicarea exactă de către acesta a contului bugetar în care va fi virată suma respectivă,
precum şi respectarea termenului legal de plată.
Băncile au obligaţia de a vira sumele reprezentând venituri bugetare în aceeaşi zi
in care au debitat contul plătitorului. Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor
cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării
contului plătitorului, nu îl exonerează pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor respec-
tive şi atrage pentru acesta obligaţia la plata majorărilor de întârziere, dacă este cazul.
Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului şi nedecontarea de unităţile bancare,
precum şi a majorărilor de întârziere, plătitorul se poate îndrepta împotriva unităţii
bancare respective.
Data plăţii va fi data la care banca a debitat contul plătitorului pe baza
instrumentelor de decontare.
Dovada executării obligaţiei bugetare prin virare se face cu copia
dispoziţiei de plată, certificată de bancă prin care s-a făcut plata.
b) Plata în numerar
Plata în numerar presupune achitarea în această modalitate a sumelor datorate
bugetului de stat, de către subiectul plătitor, prin prezentarea acestuia sau a
reprezentantului său la organele fiscale competente sau prin mandat poştal.
De regulă, plata în numerar se efectuează la unităţile trezoreriei statului, dar prin
excepţie, unele plăţi pot fi efectuate şi la unităţi ale CEC, unităţi poştale sau
administraţii financiare.
Data plăţii, în situaţia plăţii efectuate în numerar este data înscrisă în
documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate de organul fiscal.
În situaţia în care plata se face prin mandat poştal, acesta va fi adresat unităţii
bancare la care îşi are conturile organul financiar la care suma este înregistrată pentru
executare. Obligaţia bugetară se consideră achitată la data înscrisă în documentul de
plată eliberat de organul căruia i s-a făcut plata.
c) Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul
întocmirii actului pentru care se datorează taxa de timbru.
În privinţa taxelor pentru care plata s-a făcut prin aplicarea şi anularea de timbre
fiscale mobile nu mai este posibilă restituirea, deoarece prin anularea sa timbrul fiscal
şi-a pierdut valoarea, nemaiputând fi utilizat.
Dovada plăţii taxelor de timbru realizate în această modalitate se face prin
marca timbrului aplicată pe actul întocmit.
În situaţia obligaţiilor fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile,
data plăţii este data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului
pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.

6
 2.4. Plata prin reţinere la sursă
Acest mod de executare a obligaţiei bugetare se realizează prin calcularea,
reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul.
Între persoana care reţine şi varsă la bugetul de stat sumele reprezentând
obligaţii fiscale şi contribuabil există un raport juridic, în cadrul căruia prima persoană
(fizică sau juridică) are obligaţia de a plăti contribuabilului o sumă de bani. Această
sumă de bani va reprezenta pentru contribuabil un venit impozabil.
Prin reţinerea la sursă a sumelor datorate ca impozit pentru acest venit de către
contribuabil, cealaltă parte a raportului juridic va scădea din suma pe care o datorează
contribuabilului suma pe care acesta trebuie s-o plătească către bugetul de stat.
Astfel, obligaţia de a calcula şi vărsa impozitul va reveni altei persoane decât
contribuabilul, care păstrează însă calitatea de debitor în privinţa impozitului respectiv.
Instituirea acestui mod de executare a obligaţiei bugetare prezintă o serie de
avantaje pentru creditorul acestei obligaţii - statul - reprezentat prin organele fiscale
competente:
 avantajul siguranţei, deoarece această modalitate de a reţine impozitul la
sursă reduce considerabil posibilităţile de sustragere de la plată;
 avantajul rapidităţii, în sensul că este eliminată procedura potrivit căreia
contribuabilul întocmeşte o declaraţie de impunere ce stă la baza emiterii
titlului de creanţă bugetară. Obligaţia fiscală va fi executată chiar în
momentul în care se stabileşte materia impozabilă, respectiv venitul ce
urmează a fi distribuit contribuabilului.
 avantajul comodităţii, în sensul că prin acest sistem de executare a
obligaţiei bugetare organele fiscale competente vor trebui să urmărească
efectuarea plăţii de către o singură persoană de exemplu, angajatorul- în loc
de a urmări îndeplinirea acestei obligaţii de plată de către mult mai multe
persoane – de exemplu, angajaţii.
Sistemul reţinerii la sursă permite realizarea veniturilor bugetare cu costuri mult
mai reduse decât cele pe care le presupune sistemul plăţii directe.
Această modalitate de executare a obligaţiei bugetare este reglementată în
legislaţia noastră în domeniul impozitelor pe salarii, a impozitelor pentru drepturile de
autor, drepturi de proprietate intelectuală, a impozitului asupra veniturilor realizate în
România de către nerezidenţi, etc.
3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
Această modalitate de stingere a obligaţiei bugetare se realizează prin acte ale
organelor financiare competente. Actele care declară anularea unei obligaţii bugetare
pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea în vedere situaţia
unui anumit contribuabil.
a) Amnistia fiscală. În acest caz anularea priveşte fie obligaţiile bugetare ce
revin anumitor categorii de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare
neîncasate pe o perioadă îndelungată.
Amnistia fiscală se declară printr-un act normativ care anulează obligaţia unor
categorii de contribuabili de a plăti o serie de sume restante către bugetul de stat. Un
asemenea act de clemenţă intervine foarte rar, fiind determinat de condiţii social-
economice, politice sau de alte situaţii deosebite (calamităţi naturale, starea de
necesitate etc.).
Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scăderea definitivă a debitelor
restante din evidenţele organelor fiscale ale statului.
b) Anularea obligaţiilor fiscale individuale. Potrivit Codului de
procedură fiscală, în situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind
comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite,
conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.

7
Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei prin poştă sunt suportate de organul
fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici
de 10 lei (RON), se anulează. Anual, prin Hotărâre a Guvernului se stabileşte plafonul
creanţelor fiscale care pot fi anulate.
În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma de 10 lei (RON)
reprezintă limita maximă până la care, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili
plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.
4. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie
Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca obiect patri-
monial sumele datorate bugetului de stat se stinge prin prescripţie dacă nu a fost
exercitat în termenul prevăzut de lege.
Împlinirea termenului de prescripţie a obligaţiei fiscale duce la stingerea
dreptului statului de a urmări încasarea veniturilor bugetare. Se stinge astfel şi obligaţia
de plată ce revine contribuabilului cu privire la venitul bugetar respectiv.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, prescripţia
reglementată în domeniul fiscal este de fapt o prescripţie a dreptului statului de a
executa silit creanţa sa şi nu o prescripţie a dreptului la acţiune, cum este cazul
dreptului civil.
Astfel, prescripţia reprezintă şi în această materie o cauză legală de încetare a
forţei executorii a unui titlu executoriu, producând următoarele efecte juridice:
 stinge dreptul creditorului de a obţine executarea silită;
 stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite (dă naştere
dreptului de a se opune executării);
În materie fiscală, prescripţia produce şi un alt efect, şi anume stinge dreptul
contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat. Corelativ,
organele fiscale au dreptul de a refuza restituirea acestor sume. De asemenea, şi în
această materie va fi aplicabilă regula stabilită în dreptul civil, conform căreia după
împlinirea termenului de prescripţie obligaţia bugetară se transformă în obligaţie
naturală.
Conform Codului de procedură fiscală, sumele achitate de debitor în contul unor
obligaţii fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
Termenele de prescripţie, stabilite de reglementările fiscale încep să curgă de la
data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Termenul de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenind din impozite şi
taxe, precum şi din majorările aferente, este de 5 ani. Termenul de prescripţie în materie
fiscală se aplică şi în cazul creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
Întreruperea prescripţiei extinctive intervine în următoarele cazuri:
 în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
 pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau
în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
 pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
 pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii
contribuabilului.
Suspendarea prescripţiei va interveni în următoarele cazuri:
 în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
 în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este prevăzută
de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ
competent;

8
  pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate de lege;
 cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
5. Stingerea obligaţiei bugetare prin scădere
Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţiile în care
contribuabilul - persoană fizică - a decedat fără să lase avere, este insolvabil sau a
dispărut.
În situaţia în care debitorul este o persoană juridică, această modalitate de
stingere a obligaţiilor sale fiscale va interveni:
 dacă debitorul a fost supus procedurii de reorganizare şi faliment care a fost
închisă;
 când debitorul îşi încetează existenţa în alt mod şi rămân neachitate obligaţii
bugetare.
Considerarea operaţiunii de scădere ca fiind un mod de stingere a obligaţiei
fiscale este oarecum improprie, deoarece presupune scoaterea sumelor datorate de
contribuabili din evidenţa curentă şi trecerea lor într-o evidenţă separată până la
împlinirea termenului de prescripţie.
În consecinţă, şi în acest caz, stingerea obligaţiei fiscale se face tot prin
prescripţie. Având în vedere situaţiile în care intervine operaţiunea de scădere şi
procedura pe care o presupune, aceasta este analizată ca o modalitate de stingere a
obligaţiei fiscale.
a) Starea de insolvabilitate
Starea de insolvabilitate determină aplicarea procedurii speciale de scădere
în următoarele situaţii:
 debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
 în urma executării silite creanţa bugetară nu a fost acoperită în întregime;
 debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
 debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut şi la acestea ori
în alte locuri unde există indicii că a avut bunuri, nu se găsesc bunuri
urmăribile;
 debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi rămân neachitate
obligaţii bugetare.
Constatarea stării de insolvabilitate se face de către organele financiare locale,
nefiind necesară declararea sa printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, organul financiar competent va solicita informaţii de la organele
financiare în raza cărora debitorul a avut ultimul domiciliu, de la locul său de muncă,
precum şi de la orice persoană care poate da relaţii cu privire la veniturile sau bunurile
debitorului. De asemenea, la declararea stării de insolvabilitate se vor avea în vedere
constatările organelor fiscale.
Dacă din toate aceste date rezultă că debitorul nu obţine venituri sau nu deţine
bunuri sesizabile, se va întocmi un proces-verbal prin care este declarată starea de
insolvabilitate a debitorului respectiv.
Pe baza acestui act, sumele datorate vor fi trecute într-o evidenţă separată.
Dispoziţia de trecere a acestor sume în evidenţă separată va avea ca efect întreruperea
termenului de prescripţie. Din acest moment va începe să curgă o nouă prescripţie în
ceea ce priveşte obligaţia bugetară respectivă.
Organele financiare au obligaţia de a urmări situaţia debitorului până la
împlinirea termenului de prescripţie şi de a relua cel puţin o dată pe an investigaţiile
pentru a se constata dacă există venituri sau bunuri sesizabile. Desfăşurarea acestor
investigaţii nu reprezintă acte efective de executare şi, prin urmare, nu va avea ca efect
întreruperea prescripţiei.
În măsura în care se constată că debitorul realizează venituri sau a dobândit

9
bunuri sesizabile, creanţa va fi trecută din evidenţa specială în cea curentă şi se vor lua
măsuri de executare silită.
Dacă insolvabilitatea debitorului persistă până la împlinirea termenului de
prescripţie, se procedează la scăderea definitivă a creanţei respective.
b) Dispariţia debitorului
Dispariţia debitorului poate duce în anumite situaţii la imposibilitatea reali-
zării creanţei bugetare, atunci când cel dispărut nu a lăsat venituri sau bunuri sesizabile.
Nu este necesară pentru desfăşurarea operaţiunii de scădere declararea
judecătorească a dispariţiei, fiind suficientă constatarea acesteia de către organele
financiare. Aceste organe au obligaţia de a desfăşura cercetări în vederea constatării
veniturilor sau bunurilor sesizabile rămase, precum şi a găsirii celui dispărut.
În situaţia în care se constată imposibilitatea realizării creanţei bugetare, sumele
respective vor fi trecute din evidenţa curentă într-o evidenţă separată, urmând ca
investigaţiile să fie reluate cel puţin o dată. pe an.
La împlinirea termenului de prescripţie se va proceda la scăderea creanţei
bugetare.
c) Decesul debitorului
În cazul în care debitorul a decedat fără să lase avere, situaţie constatată de
organele financiare, creanţa împotriva sa se va da la scădere, fără a se mai trece în
prealabil în evidenţa specială.
De asemenea, creanţele în privinţa cărora s-a făcut contestaţie la executare se pot
trece în evidenţa specială numai după soluţionarea contestaţiei prin hotărâre
judecătorească definitivă.
6. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţia în care un
contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât
datora. Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale
contribuabilului, restante sau viitoare.
Se poate considera că debitorul obligaţiei fiscale efectuează o plată nedatorată în
următoarele situaţii:
 când nu există titlu de creanţă fiscală;
 când titlul de creanţă fiscală a fost emis ca urmare a aplicării eronate a
prevederilor legale în materie.
Contribuabilul poate plăti mai mult decât datorează fie ca urmare a unei erori de
calcul, fie datorită altor împrejurări, cum ar fi modificarea ulterioară a obligaţiei sale
fiscale prin soluţionarea unei contestaţii împotriva actului constatator al acestei
obligaţii.
Termenul de compensare este folosit în această materie într-un sens diferit de cel
consacrat în dreptul civil, deoarece operaţiunea de compensare în dreptul fiscal nu
presupune existenţa unor creanţe reciproce, cum este cazul dreptului civil, ci creanţele
care se compensează aparţin aceluiaşi creditor (statul), iar obligaţia de plată revine
aceluiaşi debitor (contribuabilul).
Sumele plătite în plus sau care reprezintă o plată nedatorată se compensează
după cum urmează:
 cu sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi
majorările datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate
conform legii;
 cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;
 cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri
bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în
ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

10
  cu majorări de întârziere aferente obligaţiilor fiscale;
 cu obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, numai la cererea plătitorului.
Principalele reguli de aplicare a compensării constau în:
 compensarea va opera în privinţa obligaţiilor restante în măsura în care nu s-
a împlinit termenul de prescripţie a acestor obligaţii, stabilit de actele
normative ce reglementează fiecare categorie de venituri bugetare;
 taxele percepute prin aplicarea de timbre fiscale mobile nu se pot restitui,
deoarece timbrele, odată anulate, nu mai pot fi folosite;
 prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor
Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de
restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele
părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor,
dacă legea nu prevede altfel.
 creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting
prin compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de
la bugetele locale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi
dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, daca
legea nu prevede altfel.
 organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constată
existenţa unor creanţe reciproce, cu excepţia sumelor negative din deconturile
de taxa pe valoarea adăugată fără opţiune de rambursare.
 compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţii datorate
aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă sa fie compensate obligaţiile
datorate altor bugete, în următoarea ordine: bugetul de stat; fondul de risc
pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe; bugetul asigurărilor
sociale de stat; bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate; bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în cazul creanţelor bugetelor locale.
Conform Codului de procedură fiscală, dreptul de a cere compensarea sau
restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau
restituire. Dreptul contribuabilului de a solicita organelor competente compensarea sau
restituirea ia naştere în momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de
stat.
Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor. În principiu, restituirea nu
intervine decât în situaţia în care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul
nu are niciun fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat.
Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
 cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
 cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
 cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
 cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
 cele de rambursat de la bugetul de stat;
 cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe
competente potrivit legii;
 cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprire, după caz, în temeiul hotărâriijudecătoreşti prin care se dispune
desfiinţarea executării silite.
Pentru sumele de restituit de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă
din ziua următoare expirării termenului de 60 de zile de la comunicarea deciziei de
impunere. Acordarea majorărilor de întârziere se face numai la cererea contribuabilului.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile

11
fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de
rambursat sau de restituit.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma
reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la
concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată restituindu-se debitorului.
7. Stingerea prin executare
7.1. Condiţiile declanşării executării silite
În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care
acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului de a trece la
executarea silită a creanţelor fiscale. Datorită caracterului executoriu al titlului de
creanţă fiscală, procedura de executare silită desfăşurată de organele financiare nu este
precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.
Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţei fiscale este necesar să fie
întrunite cumulativ următoarele conditii:
a) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu. Acesta
reprezintă actul juridic prin care se constată şi se individualizează obligaţia
contribuabilului de a plăti o anumită sumă către bugetul de stat. Ad validitatem, titlul
executoriu trebuie să îndeplinească din punct de vedere al formei condiţiile generale
cerute de lege pentru actul administrativ fiscal, la care se adaugă următoarele elemente
de formă: codul de identificare fiscal, domiciliul fiscal al contribuabilului, cuantumul şi
natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.
Pentru obligaţiile fiscale ce au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, amenzi, majorări de
întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu
îl constituie actul emis sau aprobat de organul competent prin care se stabilesc aceste
obligaţii.
b) creanţa fiscală să fie exigibilă. Momentul exigibilităţii creanţei bugetare
este reglementat în actele normative ce instituie venituri fiscale (cele mai multe sunt
reglementate de către Codul fiscal), pentru fiecare asemenea categorie de venituri. O
creanţă fiscală poate deveni exigibilă înainte de termenul fixat în acest sens de actul
normativ ce o reglementează în ipoteza în care contribuabilul este un comerciant
împotriva căruia s-a declanşat procedura insolvenţei comerciale potrivit Legii nr.
85/2006.
c) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.
Împlinirea termenului de prescripţie stabilit de actele normative în materie fiscală dă
dreptul contribuabilului de a se opune executării silite declanşate împotriva sa. Organul
de executare va înceta de îndată procedura de executare silită în cazul în care debitorul
îşi execută obligaţia de plată a creanţei bugetare, iar odată cu aceasta achită şi
majorările de întârziere, dobânzile, cheltuielile de executare şi orice alte obligaţii de
plată conexe obligaţiei bugetare stabilite în sarcina sa conform legii.
7.2. Subiectele executării silite
Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea subiectelor
raportului juridic fiscal - creditorul (statul, prin organele financiare) şi debitorul
(contribuabilul), la care se adaugă instanţa judecătorească.
Statul participă la procedura de executare prin organele de executare (Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, organele de specialitate ale Direcţiilor generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti,
unităţile subordonate acestora, unităţile subordonate Direcţiei Generale a Vămilor,
organele administraţiei publice locale pentru creanţele bugetelor locale.
Executarea silita se face de organul de executare competent prin intermediul
executorilor fiscali.
7.2.1. Competenţa organelor de executare
Organul financiar care este competent în privinţa executării creanţei fiscale va

12
avea aceeaşi competenţă şi în ceea ce priveşte creanţele născute în legătură cu aceasta
(cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere etc.).
Competenţa teritorială revine organelor financiare în a căror rază teritorială
se găsesc bunurile supuse urmăririi, întreaga procedură de executare silită fiind
coordonată de organul în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul debitorul ori unde este
luat în evidenţă fiscală.
7.2.2. Atribuţiile organelor de executare
Organele de executare au obligaţia de a face demersurile necesare pentru identi-
ficarea domiciliului sau sediului debitorului, precum şi a bunurilor şi veniturilor
acestuia ce pot fi urmărite silit.
În situaţia în care debitorul nu este găsit la domiciliul sau sediul cunoscut,
organul de executare este obligat să ceară concursul organelor de poliţie şi să ceară
relaţii de la Oficiul Registrului Comerţului sau de la orice persoană fizică sau juridică în
vederea determinării locului unde se află debitorul şi obţinerii oricăror date necesare în
legătură cu acesta.
În măsura în care cu ocazia cercetării se constată că domiciliul sau sediul
debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu
împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia.
Organele de poliţie, alte organe competente, precum şi persoanele fizice sau
juridice cărora organele de executare le solicită informaţii, au obligaţia de a pune datele
solicitate la dispoziţia acestora, fără perceperea vreunei taxe sau a vreunui tarif.
7.3. Obiectul executării silite
Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor active ale
patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale. Aceasta va avea
ca obiect toate bunurile şi veniturile debitorului ce pot fi urmărite potrivit legii.
Cu toate acestea, potrivit Codului de procedură fiscală şi Codului de procedură
civilă, anumite categorii de venituri şi anumite bunuri nu pot fi supuse urmăririi silite.
7.3.1. Veniturile contribuabilului
Potrivit Codului de procedură fiscală, sunt supuse executării silite orice
sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri
de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu,
debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în
viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii
sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt
supuse executării silite, în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost
pornită procedura executării silite.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca
angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie
specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Nu pot fi urmărite pentru realizarea creanţelor fiscale ale statului următoarele
categorii de venituri:
 ajutoarele sociale (pentru incapacitate temporară de muncă, sumele cuvenite
şomerilor, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru
îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, ajutorul acordat în caz
de deces, etc.);
 compensaţia acordată angajaţilor în caz de desfacere a contractului de muncă
pe baza oricăror dispoziţii legale;
 diurnele şi orice indemnizaţii cu destinaţie specială;
 bursele de studii.

13
 7.3.2. Bunurile contribuabilului
Potrivit Codului de procedură fiscală, în cazul debitorului persoană fizică nu pot
fi urmărite silit pentru realizarea creanţelor fiscale ale statului următoarele categorii
de bunuri:
 bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la
formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau
a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării
activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi
animalele de producţie şi de lucru;
 bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei
sale, precum şi obiectele de cult religios dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
 alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar dacă
debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la
noua recoltă;
 combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru
prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
 obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii
persoanelor bolnave;
 bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ
nu sunt exceptate de la executare silită.
Toate celelalte bunuri, mobile sau imobile, sau venituri ale contribuabilului pot
fi supuse urmăririi silite numai în limita valorii necesare stingerii creanţei
bugetare.
7.4. Măsurile asigurătorii
Măsurile asiguratorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura
administrativă, de organele fiscale competente.
Se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi
sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a
debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se
sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în
mod considerabil colectarea, precum şi în cazul suspendării executării actului
administrativ dispusă de către organul de soluţionare a contestaţiei în faza
administrativă prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în
cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii
dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte
organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe
toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu
individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile
asiguratorii se transformă în măsuri executorii.
Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În
decizie, organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul
creanţei,stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate.
Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie motivată şi semnată de către
conducătorul organului fiscal competent.
7.5. Formele şi procedura executării silite
Premergător declanşării executării silite, organul fiscal va remite
contribuabilului înştiinţarea de plată. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea
înştiinţării de plată debitorul nu a executat de bunăvoie obligaţia fiscală, organul de
executare va declanşa executarea silită.
Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului reglementate

14
prin Codul de procedură fiscală sunt următoarele:
 executarea silită prin poprire;
 executarea silită a bunurilor mobile;
 executarea silită a bunurilor imobile;
7.5.1. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia
Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifică
debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau
să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în caz contrar aplicându-se modalităţile de
executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de o copie certificată de pe titlul
executoriu.
Somaţia va cuprinde: organul de executare emitent; datele de identificare ale
debitorului; data emiterii; numărui dosarului de executare; suma pentru care se începe
executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească obligaţia prevăzută în
titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acesteia; semnătura şi
ştampila organului de executare.
Somaţia este obligatorie şi se comunică debitorului după cum urmează:
 prin poştă, la domiciliul sau la sediul debitorului, după caz, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire;
 prin executorii bugetari, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă
privind comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură, care se aplică în
mod corespunzător;
 prin prezentarea celui somat şi primirea somaţiei de către acesta sub
semnătură, ca urmare a înştiinţării prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-
mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia.
Dovada comunicării somaţiei se înscrie în evidenţele organului de executare şi va
fi păstrată în dosarul de executare.
După parcurgerea acestei prime etape a procedurii de executare silită a creanţelor
bugetare, organul de executare competent va putea folosi, succesiv sau concomitent, una
din modalităţile de executare reglementate de Codul de procedură fiscală.
7.5.2. Poprirea
a) Noţiune. Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care
creditorul urmăreşte sumele pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit.
Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al contribuabilului urmărit şi
în obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează
creditorului său (debitorul urmărit).
Această formă de executare silită presupune de regulă trei subiecte: creditorul
popritor (cel care solicită înfiinţarea popririi), debitorul poprit (cel care este obligat faţă
de creditorul popritor) şi terţul poprit (care este debitorul contribuabilului).
Se pot distinge astfel trei raporturi juridice:
 raportul juridic existent între creditorul popritor şi debitorul poprit,
 raportul juridic între debitorul poprit şi terţul poprit. Ambele sunt raporturi
juridice directe, de la creditor la debitor, care au luat fiinţă anterior înfiinţării
popririi.
 în momentul înfiinţării popririi ia naştere al treilea raport juridic, cel între
creditorul popritor şi terţul poprit.
În materie fiscală, calitatea de creditor o are statul, debitorul poprit este contri-
buabilul, iar terţul poprit va fi un debitor al contribuabilului.
b) Etape. Procedura executării silite prin poprire presupune următoarele
etape:
 înfiinţarea popririi este decisă de organul financiar urmăritor,
după expirarea termenului la care obligaţia fiscală trebuia

15
 executată şi se realizează prin comunicarea către terţul poprit a
unei adrese împreună cu o copie certificată a titlului executoriu.
Debitorul va fi înştiinţat despre înfiinţarea popririi pentru a i se da
posibilitatea exercitării dreptului său de a contesta măsurile de executare
nelegale. Poprirea nu este supusă validării, astfel că ea devine executorie din
momentul în care terţul poprit a primit comunicarea de înfiinţare a popririi.
Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin
comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi
înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
 terţul poprit are obligaţia ca în termen de 5 zile de la
comunicarea înfiinţării popririi să înştiinţeze organul finapciar
de executare dacă datorează sau nu vreo sumă de bani
debitorului. Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit,
prin înştiinţarea trimisă organului de executare confirmă că datorează
debitorului suma de bani ce urmează a fi indisponibilizată, sau la data
expirării termenului de 5 zile în care terţul poprit trebuie să comunice această
înştiinţare organului de executare. În cazul în care terţul poprit nu face
această comunicare sau susţine că nu datorează nimic debitorului urmărit,
precum şi în situaţia în care nu indisponibilizează sumele ce fac obiectul
popririi, orice parte interesată va sesiza judecătoria în a cărei rază teritorială
îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit. În măsura în care se constată că
suma datorata de terţul poprit debitorului urmărit este insuficientă pentru
acoperirea creanţei fiscale şi dacă există bunuri mobile sau imobile ale
debitorului ce pot fi urmărite, se va renunţa la executarea silită prin poprire,
urmând a fi folosite celelalte forme de executare silita.
 după înfiinţarea popririi terţul poprit este obligat să facă de
îndată reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sumele reţinute în
contul indicat de organul de executare, comunicând totodată în
scris despre existenţa altor creditori. În cazul în care sumele datorate
debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va anunţa în
scris despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit
ordinii de preferinţă prevăzute de Codul de procedură fiscală. Pentru
stingerea creanţelor bugetare debitorii deţinători de conturi bancare pot fi
urmăriţi prin decontare bancară. În acest caz, o dată cu comunicarea somaţiei
şi a titlului executoriu, făcută debitorului, o copie certificată de pe acest titlu
va fi introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului.Din momentul
indisponibilizării sumelor şi până la acoperirea integrală a creanţei banca nu
va putea face nici o plată care ar putea diminua aceste sume. Dacă debitorul
face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare va înştiinţa
de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau parţială a indisponibili
zării conturilor şi reţinerilor. În situaţia în care banca nu poate acoperi în
aceeaşi zi creanţa bugetară din sumele indisponibilizate, va urmări executarea
creanţei din încasările zilnice realizate în contul debitorului.
c) Contestaţia la poprire. Organul de executare şi orice altă persoană
interesată pot invoca în faţa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau sediul terţul poprit orice neregularităţi în legătură cu drepturile şi
obligaţiile părţilor privind înfiinţarea popririi. Pe baza probelor administrate, instanţa
va putea menţine poprirea, stabilindu-i limitele şi măsurile de executare ce pot fi
întreprinse, sau o va putea desfiinţa. De asemenea, este reglementată posibilitatea
instanţei de a aplica terţului poprit o amendă civilă, în cazul în care acesta nu-şi respectă
obligaţiile care-i revin privind efectuarea înştiinţărilor, reţinerilor, precum şi pentru
neîndeplinirea oricărei alte obligaţii ce-i revin în legătură cu poprirea. Pe această cale, se

16
poate invoca lipsa titlului executor, faptul că poprirea a fost înfiinţată peste cota
urmăribilă, precum şi nelegalitatea măsurilor de executare silită. Pe parcursul judecării
contestaţiei, instanţa poate suspenda executarea, chiar fără cauţiune. Pe baza hotărârii
de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate
începe executarea silită a terţului poprit, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
7.5.3. Executarea silită mobiliară
a) Noţiune. Urmărirea bunurilor mobile ale debitorului reprezintă o modalitate
de executare silită indirectă a creanţei bugetare. Bunurile mobile ale debitorului sunt
valorificate prin vânzare la licitaţie sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută
fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.
b) Etape. Procedura executării silite mobiliare cuprinde următoarele etape:
 somaţia de plată. Organele financiare urmăritoare vor declanşa procedura
executării silite mobiliare prin somaţia de plată adresată debitorului în sensul
îndeplinirii obligaţiei bugetare;
 identificarea bunurilor mobile urmăribile. Prin identificare, organele
financiare vor selecţiona bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul, în
funcţie de valoarea necesară acoperirii obligaţiei bugetare.
 aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile selecţionate.
Aplicarea sechestrului se face de către organul de executare printr-un proces-
verbal de sechestru. Prin aplicarea sechestrului bunurile sunt
indisponibilizate, debitorul neputând dispune de ele decât cu aprobarea
organului de executare. Bunurile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia
debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de
executare, sau pot fi ridicate şi depozitate de către organul de executare.În
ipoteza în care custode este numită o altă persoană decât debitorul sau
creditorul, organul de executare îi va stabili o indemnizaţie în funcţie de
activitatea depusă. Măsura sechestrului poate fi aplicată şi odată cu somaţia
de plată, care reprezintă actul începător al executării silite. Odată cu aplicarea
sechestrului organul de executare va face şi evaluarea bunurilor ce fac obiectul
acestei măsuri, prin intermediul unor organe sau persoane specializate.
 valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Valorificarea se face pe
calea vânzării prin licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit
realizarea sumelor necesare acoperirii creanţei bugetare. Înainte de a trece la
valorificarea bunurilor, organul de executare va avea obligaţia de a verifica
dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de
sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate. De la data
încheierii procesului-verbal de sechestru debitorului i se acordă un termen de
15 zile în care îşi poate executa obligaţia bugetară. Dacă în acest termen
debitorul nu îşi execută obligaţiile constatate în titlul executoriu, organul de
executare va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate. Nu se va putea
trece la valorificare în situaţiile în care, în urma formulării unei contestaţii la
executare, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului,
suspendarea sau amânarea executării. În vederea respectării în cadrul
procedurii de executare silită atât a interesului legitim şi imediat al
creditorului de a-şi realiza cât mai repede creanţa, precum şi a drepturilor
debitorului, s-a iristituit posibilitatea organului de executare de a valorifica
bunurile supuse urmăririi în una din următoarele modalităţi: înţelegerea
părţilor, vânzare în regim de consignaţie, vânzare directă, vânzare la licitaţie,
alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de
licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz. Alegerea unei
dintre modalităţi se poate face prin înţelegerea părţilor. De asemenea, este
reglementată posibilitatea debitorului ca în termen de 30 de zile de la data

17
 încheierii procesului-verbal de sechestru să procedeze el însuşi la vânzarea
bunurilor sechestrate, dar numai cu acordul organ ului de executare. După
adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat
cu contravaloarea taxei de participare, în lei, în numerar, imediat sau prin
decontare bancară în cel mult 5 zile de la data adjudecării. Dacă la prima
licitaţie nu s-a obţinut cel puţin preţul de începere al vânzării, într-un termen
de 30 de zile va fi organizată o nouă licitaţie. La a treia licitaţie creditorii
urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare
la un preţ mai mic de 50% din preţul de evaluare. În situaţia în care în urma
desfăşurării acestei proceduri bunurile mobile ale debitorului nu pot fi
valorificate, ele îi vor fi restituite, iar creanţa bugetară va fi stinsă printr-o altă
modalitate prevăzută de lege.
7.5.4. Executarea silită imobiliară
a) Noţiune. La fel ca executarea silită mobiliară, urmărirea bunurilor imobile
reprezintă o procedură de realizare indirectă a creanţei bugetare, presupunând
valorificarea bunurilor urmărite silit.
b) Competenţa. Competenţa în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei forme de
executare revine organului financiar în raza căruia sunt situate imobilele ce fac obiectul
executării silite, iar dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a
altui organ de executare, acesta din urmă va coordona întreaga procedură de executare
silită.
c) Etape. Procedura executării silite imobiliare presupune următoarele
etape:
 somaţia de plată. Organul de executare va comunica debitorului, cu 5 zile
înainte de începerea executării, o somaţie care va cuprinde datele de
identificare a imobilului urmărit precum şi menţiunea înscrierii somaţiei în
evidenţele de publicitate imobiliară. Odată cu comunicarea somaţiei către
debitor, aceasta va fi transmisă şi organului competent pentru înscrierea în
registrele de publicitate imobiliară. Actele de dispoziţie încheiate de debitor
ulterior luării inscripţiei ipotecare vor fi lovite de nulitate. Autorităţile ce au în
competenţă efectuarea publicităţii imobiliare vor comunica organelor de
executare, la cererea acestora, drepturile reale înscrise în legătură cu imobilul
urmărit şi sarcinile ce îl grevează, precum şi titularii acestor drepturi. Aceştia
vor fi chemaţi de către organul de executare la termenele fixate pentru
vânzarea imobilului şi distribuirea preţului obţinut.
 identificarea bunurilor supuse urmăririi. Organul de executare va
întocmi un proces-verbal de identificare a bunurilor imobile supuse urmăririi
silite, proces-verbal ce va conţine aceleaşi menţiuni ca procesul-verbal de
instituire a sechestrului asupra bunurilor mobile în cadrul procedurii de
executare silită mobiliară.
 aplicarea sechestrului şi evaluarea bunurilor supuse urmăririi.
După comunicarea somaţiei către debitor, care reprezintă actul începător al
acestei modalităţi de executare silită, precum şi în tot cursul executării silite,
organul de executare poate numi un administrator-sechestru, în măsura
în care este necesară administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, arendei şi a
altor venituri obţinute din administrarea acestuia sau apărarea în litigii
privind imobilul respectiv. Administrator-sechestru va putea fi numit
creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică sau juridică. În această din
urmă situaţie, organul de executare va fixa administratorului-sechestru o
indemnizaţie în funcţie de activitatea depusă. Administratorul-sechestru va
încasa veniturile rezultate din administrarea imobilului şi le va consemna la
unităţile abilitate, depunând recipisa la organul de executare. Evaluarea

18
 bunurilor imobile supuse urmăririi silite se va face prin intermediul unor
organe sau persoane specializate.
 valorificarea bunurilor imobile supuse urmăririi se face prin vânzarea
lor la licitaţie, vânzarea directă de către debitor sau prin alte modalităţi
admise de lege. La fel ca în cazul urmăririi bunurilor mobile, debitorul are
posibilitatea ca în termen de 30 de zile de la comunicarea somaţiei să vândă
bunurile urmărite, cu acordul organului de executare. Dispoziţiile din materia
executării silite mobiliare sunt aplicabile în mod corespunzător.
7.6. Cheltuielile de executare
Cheltuielile de orice natură necesare desfăşurării procedurii de executare silită
vor fi în sarcina debitorului urmărit, în măsura în care nu există dispoziţii legale
contrare.
Sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli vor fi avansate din bugetul
creditorilor care au început executarea silită. Suma ce urmează a fi plătită astfel de către
debitor se stabileşte de către organul de executare, prin proces-verbal, întocmit pe baza
actelor ce dovedesc cheltuielile făcute. Acest proces-verbal va reprezenta un titlu
executoriu pentru obligaţia de plată pe care o constată.
Sumele recuperate de organele de executare în contul cheltuielilor de executare
silită se vor face venit la bugetul de stat, la fel ca şi sumele ce fac obiectul creanţei buge-
tare executate silit.
În cazul în care prin titlul executoriu a fost constată obligaţia de plată a unor
dobânzi, penalităţi sau a altor sume, fără să fi fost însă determinat cuantumul lor, calcu-
lul lor va fi făcut de organul de executare, care va consemna rezultatul într-un proces-
verbal. Acest act va constitui titlu executoriu pentru obligaţia de plată pe care o constată.
7.7. Contestaţia la executare
Orice persoană interesata poate face contestaţie împotriva măsurilor de
executare silită luate de organul de executare
Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost
pornită executarea, în măsura în care acest titlu nu este reprezentat de hotărârea unei
instanţe judecătoreşti sau a altui organ jurisdicţional.
Termenul în care poate fi făcută contestaţia la executare este de 15 zile şi va
începe să curgă la următoarele momente:
 contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care
le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în
lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
 contestatorul a luat cunoştinţă de refuzul organului de executare de a
îndeplini un act de executare;
 cel interesat a luat cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le
contesta.
Dacă prin intermediul contestaţiei la executare o terţă persoană pretinde că are
un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, contestaţia poate fi
introdusă la instanţa competentă în termen de 15 zile de la încetarea executării silite.
Data încetării executării silite va fi data efectuării ultimului act de executare, care
va fi momentul vărsării în contul bugetului de stat a sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor supuse executării silite.
Acest termen de 15 zile în care trebuie sesizată instanţa competentă cu judecarea
contestaţiei la executare este un termen procedural legal imperativ, nerespectarea sa
atrăgând drept sancţiune decăderea din dreptul de a mai formula contestaţie.
Cel interesat va putea solicita instanţei competente să judece contestaţi a la executare şi,
implicit repunerea în termen, dacă va face dovada că a fost în imposibilitate de a
introduce în termen contestaţia datorită unei împrejurări mai presus de voinţa sa.
Cererea de repunere în termen se face în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării,

19
termen în care va trebui formulată şi contestaţia la executare. Dacă instanţa admite
cererea de repunere în termen, va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va trece la
judecarea contestaţiei. Dacă instanţa respinge cererea de repunere în termen (ca
neîntemeiată sau tardivă), va pronunţa o hotărâre prin care va respinge ca tardivă şi
contestaţia la executare.
Până la soluţionarea contestaţiei instanţa, la cererea contestatorului, va putea
suspenda executarea silită, prin încheiere motivată. Prin această încheiere instanţa
va putea obliga pe contestator la depunerea unei cauţiuni, ce nu va fi mai mare decât
suma care face obiectul obligaţiei bugetare ce se execută silit la care adaugă cheltuielile
de executare. La stabilirea cauţiunii, instanţa va ţine seama de înscrisul constatator al
dreptului invocat de contestator, de starea solvabilităţii sale, de valoarea bunurilor
supuse executării, de cuantumul sumei datorate, precum şi de orice alte date ce
interesează soluţionarea contestaţiei.
În cazuri urgente, preşedintele instanţei poate dispune suspendarea executării
silite fără citarea părţilor şi fără depunerea unei cauţiuni.
La judecarea contestaţiei, instanţa va cita, pe lângă părţi, şi organul de executare
în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin
poprire, organul de executare în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul
terţul poprit.
În cazul admiterii contestaţiei, actele de executare nelegale vor fi desfiinţate,
urmând a fi refăcute, sau executarea va înceta cu privire la un anumit bun. Prin
hotărârea de admitere a contestaţiei instanţa va dispune, dacă este cazul, să i se restituie
celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile făcute
în urma popririi.
Respingerea contestaţiei are ca efect continuarea de către organul financiar
competent a procedurii de executare, sau reluarea acesteia în cazul în care instanţa a
decis suspendarea executării.

20
 III. CONTESTAŢIA ÎMPOTRIVA ACTELOR ADMINISTRATIV-
FISCALE
1. Reglementare şi noţiune
Contestaţia împotriva actelor administrativ-fiscale este reglementată de art. 175-
188 din Codul de procedură fiscală.
În textele de lege menţionate, contestaţia este definită evaziv, legiuitorul
limitându-se la a menţiona că aceasta reprezintă o cale administrativă de atac ce se
poate exercita împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte adminitrative fiscale.
2. Obiectul contestaţiei
Obiectul contestaţiei îl constituie actele administrative fiscale care pot fi
contestate. Aceste acte sunt atât actele administrative fiscale tipice (exemplu:
declaraţiile fiscale, declaraţiile de impunere, procesele verbale de control, rapoartele de
inspecţie fiscală, etc), cât şi cele atipice. Referitor la actele administrative tipice,
există şi anumite excepţii, expres reglementate de lege, în sensul că nu pot fi
contestate pe această cale deciziile prin care se iau măsurile asiguratorii în materie
fiscală, procesele verbale de stabilire a contravenţiilor, ordonanţa procurorului, actele
administrativ-fiscale emise în procedura executării silite, etc.
3. Forma şi conţinutul
În Codul de procedură fiscală se prevede care sunt condiţiile de formă ale
contestaţiei, astfel:
 contestaţia trebuie să fie formulată în scris;
 contestaţia trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu următoarele elemente:
datele de identificare ale contribuabilului, obiectul, motivele de fapt şi de
drept, precum şi semnătura şi/sau ştampila contestatorului ori a
împuternicitului acestuia.
4. Termenul de depunere (formulare, exercitare)
Potrivit art. 177 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, sub sancţiunea
decăderii, termenul de depunere a contestaţiei la organele fiscale competente este de
30 de zile, de la data comunicării actului administrativ fiscal contestat. De la această
regulă, a fost instituită o excepţie, în sensul că dacă actul administrativ fiscal contestat
nu prevede în cuprinsul său posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a
contestaţiei şi organul la care se depune contestaţia (art. 43 alin. 2 lit. i din Codul de
procedură fiscală), termenul este de 3 luni de la data comunicării acestuia.
5. Competenţa de soluţionare
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine mai multor organe
administrativ-fiscale şi depinde de felul actului administrativ contestat, precum şi de
cuantumul sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale, după cum urmează:
a) dacă obiectul contestaţiei îl constituie deciziile de impunere, actele
administrative asimilate acestora ori titlurile de creanţă privind datoria
vamală, iar cuantumul obligaţiilor fiscale impuse prin aceste acte este sub
500.000 RON contestaţiile se soluţionează de organele competente
constituite la nivelul direcţiilor generale unde contribuabilul are domiciliul
fiscal; în situaţia în care cuantumul obligaţiilor fiscale depăşeşte valoarea de
500.000 RON precum şi dacă actele administrative fiscale sunt emise de
organe centrale, contestaţia se soluţionează de organele competente
constituite la nivel central (naţional);
b) dacă obiect al contestaţiei îl constituie alte acte administrative fiscale
(exceptându-le pe cele menţionate la pct. a), aceasta se soluţionează de
organele fiscale emitente;
c) contestaţiile formulate având drept obiect lipsa actului administrativ fiscal, se
soluţionează de organul ierarhic superior celui competent să emită actul
respectiv;

21
 d) împotriva actelor emise de autorităţile publice locale se poate formula
contestaţie care va fi soluţionată chiar de autorităţile emitente.
6. Actul de soluţionare
În funcţie de organul de soluţionare competent, actul prin care se soluţionează
contestaţia poartă denumirea fie de decizie, fie de dispoziţie. Potrivit art. 180 din
Codul de Procedură Fiscală actul de soluţionare a contestaţiei este definitiv în
sistemul căilor administrative de atac.
Pentru valabilitatea actului de soluţionare se cere ca acesta să fie întocmit în
formă scrisă. Actul de soluţionare este structurat în trei părţi, astfel: preambul,
considerente şi dispozitiv.
7. Participanţii la procedura de soluţionare
Persoanele la procedura de soluţionare a contestaţiei sunt: pe de o parte
contestatorul (persoana care se consideră vătămată), iar pe de altă parte organul de
soluţionare. În situaţia în care organul de soluţionare consideră necesar, în procedura
de soluţionare pot fi introduse şi alte persoane. Introducerea acestora se face fie la
cerere, fie din oficiu, de către organul de soluţionare.
8. Soluţiile pronunţate
Soluţiile care se pot pronunţa în această procedură pot avea caracter definitiv
sau provizoriu.
Soluţiile definitive pot viza atât forma (procedura), cât şi fondul contestaţiei.
Acestea constau fie în admiterea contestaţiei, fie în respingerea acesteia.
Soluţiile provizorii constau fie în suspendarea soluţionării
contestaţiei, fie în suspendarea executării actelor administrativ-fiscale
contestate. Un aspect de menţionat în acest caz este că măsurile suspensive nu sunt
obligatorii pentru organul de soluţionare, în sensul că opţiunea de a dispune aparţine în
exclusivitate organului de soluţionare.
Suspendarea soluţionării contestaţiei se poate dispune în următoarele
situaţii:
 dacă organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele
competente să cerceteze şi să soluţioneze cu privire la existenţa unor fapte ce
ar putea să constituie infracţiuni şi care ar avea o legătură directă şi decisivă
cu privire la soluţia pronunţată în procedura contestaţiei;
 dacă soluţionarea contestaţiei depinde de existenţa sau nu a unui drept ce face
obiectul unui litigiu;
 dacă oricare din persoanele interesate au solicitat suspendarea soluţionării,
pentru motive temeinice.
Suspendarea soluţionării se dispune pentru primele două situaţii pentru un
termen nedeterminat, şi anume până la încetarea motivului care a determinat
suspendarea, în vreme ce pentru cea de-a treia situaţie, organul fiscal este obligat să
stabilească un termen până când suspendarea subzistă, care poate fi totuşi prelungit.
Suspendarea executării actului administrativ fiscal se dispune de către
organul competent să soluţioneze contestaţia, la cererea persoanei interesate, pentru
motive temeinice. Această măsură poate fi luată până la soluţionarea pe cale
administrativă a contestaţiei.
9) Comunicarea soluţiei
Soluţia organului de soluţionare competent se comunică persoanelor interesate
(contestator, intervenienţi şi organului emitent) în condiţiile prevăzute de art. 44 din
Codul de procedură fiscală.
10) Căile de atac
Actul de soluţionare poate fi atacat de persoanele ce se consideră vătămate
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

22