UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI

IMPOZITELE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Subiecte de studiu
6.3.1. Conţinutul şi rolul impozitului
6.3.2. Elementele tehnice ale impozitelor
6.3.3. Cote de impunere
6.3.4. Asieta fiscală
6.3.5. Principiile impunerii
6.3.6. Clasificarea impozitelor
6.4. Rezumat
6.5. Test de autoevaluare
6.6. Sarcină de învățare
6.7. Concluzii
6.8. Bibliografie obligatorie

6.1. Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conținutului economic, rolului
și elementelor tehnice ale impozitului, a structurării impozitelor, a elementelor
fundamentale legate de practica impozitării (cote de impunere, asieta fiscală).
Prin această unitate de învățare se oferă răspunsuri la întrebări cum ar fi: Ce
este impozitul?, Care este rolul impozitului?, Care sunt elementele componente ale
impozitului?, Cum se stabilește mărimea impozitului?, Cum se pot clasifica
impozitele?.

Cunoştinţe preliminare: venituri publice, venituri bugetare, buget

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

obligatorie; acces la internet;
http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii – sectiunea Impozite și
taxe

Durata de învăţare: 240 de minute

6.2. Obiective

Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice și practice

privind impozitele

94
Obiectivele operaționale
Dupa parcurgerea conținutului, toți studenții vor putea:
- Să definească impozitele și elementele component ale unui impozit;
- să analizeze rolul impozitelor;
- să calculeze mărimea unui impozit;
- să analizeze structura impozitelor preluate la diferite categorii de bugete,
având în vedere diferite criterii de structurare a impozitelor.

6.3. Subiecte de studiu

6.3.1. Conţinutul şi rolul impozitului

În cadrul resurselor financiare publice, cele provenite din prelevări fiscale

deţin o pondere însemnată. Prelevările fiscale provin din impozite şi taxe fiscale,
constituind mijloacele tradiţionale utilizate de stat pentru finanţarea acţiunilor sale.
Impozitul reprezintă o prelevare pecuniară obligatorie la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă şi imediată, cu titlu definitiv şi fără o destinaţie strict
precizată în virtutea veniturilor obţinute, a averii deţinute sau a cheltuielilor efectuate
de persoanele fizice şi/sau juridice.
Caracteristicile impozitului sunt următoarele:
- impozitul este o prelevare bănească;
- impozitul este o prelevare obligatorie, impusă şi încasată de stat prin
intermediul puterii sale de constângere;
- impozitul este o prelevare la dispoziţia statului care are caracter financiar,
întrucât sumele colectate sunt folosite de stat în vederea susţinerii financiare a
obligaţiilor publice ale sale sau ale instituţiilor sale, precum şi a intervenţiei acestuia
în scop economic sau social;
- impozitul nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată. În schimbul
impozitului contribuabilul obţine o contraprestaţie indirectă sub forma utilizării
serviciilor publice, iar nu o contraprestaţie directă, ceea ce ar însemna că impozitul ar
reprezenta preţul unui serviciu primit. De asemenea, nu există echivalenţă între
impozitul plătit pentru finanţarea serviciilor publice şi cuantumul acestora primit în
schimb. Prin această caracteristică impozitele se deosebesc de taxe, în cazul cărora
există un raport de contraserviciu direct;
- impozitul are un caracter definitiv, prelevările cu acest titlu sunt
nerestituibile, nici unul dintre contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea
statului în baza impozitelor suportate. Această caracteristică deosebeşte impozitele de
împrumuturile publice purtătoare de dobânzi şi rambursabile;
- impozitul nu are o destinaţie precizată, întrucât o dată colectate, acestea se
depersonalizează, utilizarea acestora făcându-se global pentru realizarea sarcinilor şi
funcţiilor statului;
- impozitul se aşează asupra veniturilor, averii sau cheltuielii, impozitul
datorându-se doar în momentul înregistrării venitului, a posesiei sau transferului
proprietăţii asupra averii sau a efectuării cheltuielilor prevăzute de lege;

95
 - impozitul este datorat de persoane fizice sau juridice;
- impozitul este cu plată regulată, frecvenţa de plată stabilindu-se prin lege.
Rolul impozitelor derivă din faptul că instituirea şi perceperea lor de către stat
determină o importantă redistribuire a PIB. Acest rol se manifestă pe plan financiar,
economic şi social, cu manifestări diferite de la ţară la ţară şi, uneori de la o perioadă
la alta chiar în cadrul unei ţări.
Cel mai important rol al impozitelor în majoritatea ţărilor este cel financiar,
cel de a procura statului cea mai mare parte a resurselor financiare necesare pentru
finanţare cheltuielilor publice în folosul plătitorilor, urmărindu-se totodată
neutralitatea sa.
Utilizarea impozitelor ca mijloc de intervenţie în economie accentuează rolul
impozitelor pe plan economic. Astfel, impozitele pot fi utilizate ca instrumente de
stimulare sau de frânare a unor activităţi şi zone, a consumului anumitor mărfuri, de
impulsionare sau de îngrădire a relaţiilor comerciale cu exteriorul, în ansamblu sau cu
anumite ţări. Modalităţile de intervenţie pe calea impozitelor diferă în funcţie de
natura acţiunilor şi de scopul urmărit. Pentru încurajarea unor acţiuni, dezvoltarea sau
modernizarea de activităţi se procedează la reduceri sau scutiri de impozite sau prin
restrângerea numărului de prelevări. În schimb atunci când se urmăreşte descurajarea
unor acţiuni sau activităţi se procedează la majorarea impozitelor, creşterea numărului
contribuţiilor sau modificarea structurii acestora. Pentru influenţarea relaţiilor
comerciale cu exteriorul se utilizează în special taxele vamale.
Rolul impozitelor pe plan social se manifestă prin utilizarea lor ca intrument
al redistribuirii unei părţi importante a produsului intern brut. Redistribuirea se
manifestă în procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte, cu
influenţă asupra comportamentului economic al contribuabililor şi asupra nivelului de
trai al populaţiei aflate în vedere. Prin redistribuire se urmăreşte corectarea
disparităţilor în venituri ale cetăţenilor, asigurarea bunăstării şi a securităţii sociale.
Măsuri frecvent practicate sunt cele referitoare la instituirea unui venit minim
neimpozabil, acordarea de facilităţi fiscale unor categorii defavorizate de cetăţeni,
reducerea cotelor de impozit pentru produse al căror consum se urmăreşte a fi
stimulat sau majorarea cotelor de impozit pentru acele bunuri al căror consum este
dăunător sănătăţii şi se urmăreşte a fi diminuat.

6.3.2. Elementele tehnice ale impozitelor

Impozitul are caracter obligatoriu, astfel că la baza raportului de natură

juridică dintre persoanele fizice şi/sau juridice care sunt obligate să îl plătească, pe de
o parte, şi stat, pe de altă parte, se află legea de instituire a impozitului, lege care
precizează elementele tehnice ale impozitelor. Prin precizarea elementelor tehnice ale
impozitului se realizează individualizarea fiecărui impozit.
Elementele tehnice ale impozitului sunt:
- denumirea impozitului;
- subiectul impozitului, contribuabilul sau plătitorul;
- suportatorul impozitului;
- obiectul impozitului sau materia impozabilă;

96
 - sursa impozitului;
- unitatea de impunere;
- cota impozitului;
- asieta fiscală;
- termenul de plată a impozitului.
Denumirea impozitului ilustrează numele prelevării fiscale şi, de obicei, face
referire la conţinutul economic al prelevării.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana, fizică sau juridică,
obligată prin lege să plătească impozitul. Alte obligaţii care pot reveni subiectului
impozitului se referă la : declararea existenţei şi mărimii materiei impozabile,
întocmirea unor evidenţe specifice scrise; depunerea unor deconturi periodice la
organele fiscale. De asemenea, contribuabilii au dreptul de a beneficia de facilităţile
fiscale prevăzute de lage şi de a contesta rezultatele considerate ilegale ale
controalelor fiscale.
Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din veniturile căreia
se suportă efectiv impozitul. În cazul în care subiectul şi suportatorul impozitului
coincid, impozitul este direct ( are incidenţă directă), iar în cazul în care subiectul şi
suportatorul sunt persoane diferite, impozitul este indirect (are incidenţă indirectă). În
acest context, pentru impozitele indirecte se manifestă fenomenul financiar de
repercusiune a impozitelor, adică de transmitere a sarcinii fiscale efective spre alte
persoane, diferite de plătitorul la buget a impozitului.
Obiectul impozitului (materie impozabilă) este constituit de venitul sau averea
pentru care se datorează impozite directe sau vânzarea, valorificarea sau punerea în
circulaţie a unor bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirecte.
Sursa impozitului arată din ce se plăteşte impozitul, adică din venit sau din
avere. Este un element care în general nu se indică în lege, fiind de cele mai multe ori
subînţeles. În cazul impozitelor pe venit, sursa coincide întotdeauna cu obiectul
impunerii, în timp ce în cazul impozitelor pe avere, de regulă sursa nu coincide cu
obiectul impozitului, întrucât impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma
averii respective şi numai în situaţii excepţionale – direct din avere.
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se
exprimă obiectul impozabil. Această unitate de măsură poate fi monetară sau fizică-
naturală.
Cota impozitului exprimă mărimea impozitului pentru fiecare unitate de
impunere. Cota poate fi exprimată în sumă fixă sau procentual. În cadrul cotelor
procentuale, se disting cote proporţionale, progresive sau regresive.
Asieta fiscală evidenţiază modul de aşezare a impozitului şi se referă la
măsurile luate de organele fiscale în legătură cu stabilirea fiecărui subiect impozabil,
a mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului. Astfel,
prin asieta fiscală se constată existenţa unei creanţe fiscale a statului, a mărimii ei şi
se creează pentru contribuabili obligaţia de plată a acesteia.
Termenul de plată indică data până la care sau intervalul de timp în interiorul
căruia trebuie achitat impozitul. În cazul nerespectării acestui termen, care nu
coincide întotdeauna cu momentul naşterii obligaţiei plătitorului către buget, normele
în vigoare prevăd aplicarea de sancţiuni sub forma majorărilor de întârziere,
popririlor, punerea sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitaţie a acestora, etc.

97
 Chiar dacă nu se includ printre elementele tehnice ale impozitelor, actul legal
mai cuprinde referiri la: autoritatea şi beneficiarul impozitului, posibilitatea
impozitului, facilităţile fiscale, sancţiunile aplicate, căile de contestaţie.
Autoritatea impozitului este reprezentată de puterea publică îndreptăţită să
instituie impozitul, precum şi organele care aşează şi percep efectiv impozitul.
Beneficiarul impozitului reprezintă bugetul la care se varsă impozitul.
Posibilitatea impozitului exprimă capacitatea economică a contribuabililor de
a plăti impozitele şi baza de calcul luată în considerare pentru a se stabili mărimea
impozitului.
Facilităţile fiscale exprimă exonerările de la plata impozitului pentru anumite
categorii de subiecţi, reducerile de care beneficiază contribuabilii în anumit context
sau anumite categorii de contribuabili, restituiri de impozite, etc.
Sancţiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor
în privinţa stabilirii corecte a obligaţiilor de plată şi a plăţii acestora la termenele
stabilite, fiind aplicate de instituţiile din subordinea Ministerului Finanţelor Publice.
Ca şi sancţiuni întâlnim: amenzi, majorări de întârziere, popriri asupra unor venituri,
confiscarea sau punerea sechestrului şi valorificarea prin licitaţie a unor bunuri, în
caz de contravenţii, sau declanşarea urmăririi penale şi/sau retragerea autorizaţiei de
funcţionare, în caz de infracţiuni.
Căile de contestaţie (de atac) au în vedere posibilitatea contribuabililor de a
se adresa cu plângeri, întâmpinări sau contestaţii împotriva soluţiilor propuse în urma
controlului fiscal organelor Ministerului Finanţelor Publice ierarhic superioare celor
care au efectuat controlul sau, în ultimă instanţă, posibilitatea căilor de atac în justiţie,
în urma epuizării căilor de contestaţie la organele Ministerului Finanţelor Publice.

6.3.3. Cote de impunere

Impunerea poate fi în sumă fixă sau în cotă procentuală.

Impunerea în sumă fixă presupune exprimarea impozitului sub forma unei
sume fixe, invariabile, ce cade în sarcina fiecărui contribuabil al respectivului
impozit, fără a se ţine seama de situaţia personală a acestuia. Acest tip de impozit se
aşează cel mai adesea în cazul unor bunuri aflate în proprietatea persoanelor. În
prezent, chiar dacă se mai păstrează acest tip de impunere, în general se introduc
diferenţieri în tariful fix în funcţie de anumite criterii. Impozite de acest gen sunt:
impozitul pe terenuri ocupate de clădiri, impozitul pe mijloacele de transport, accizele
pentru unele produse etc.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Să se determine impozitul pe teren, ştiind că terenul este în suprafaţă de 205

mp, iar impozitul este de 500 lei/mp/an.
Rezolvare:
I = suprafaţă x impozit/mp = 205 x 500 lei/mp = 102.500 lei/an.

98
 Impunerea în cote procentuale presupune aplicarea unui procent de impozit
asupra bazei de impunere. Ea poate fi întâlnită sub mai multe forme:
- impunerea în cote proporţionale;
- impunerea în cote progresive;
- impunerea în cote regresive.
a) Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea unei
cote procentuale unice (aceeaşi) asupra materiei impozabile, indiferent de mărimea
acesteia.
Formula de calcul a acestui tip de impozit este următoarea:
I = Mi x ci(%),
unde : I - impozitul calculat, Mi – mărimea materiei impozabile, iar ci(%) – cota de
impozit, aceeaşi pentru orice mărime a materiei impozabile, exprimată procentual.
Dintre impozitele proporţionale utilizate în prezent amintim impozitul pe
profit, impozitul pe dividende, taxa pe valoarea adăugată, etc.
Impunerea în cote proporţionale nu ţine seama de situaţia personală a
contribuabililor.
b) Impunerea în cote procentuale progresive presupune creşterea cotei
impozitului pe măsura sporirii mărimii materiei impozabile, astfel încât dinamica
impozitului este mai accentuată decât dinamica materiei impozabile.
Cotele progresive pot creşte într-un ritm constant sau variabil, astfel încât
impunerea poate fi în progresie simplă (globală) sau în progresie compusă (pe tranşe).
b1) Impunerea în progresie simplă presupune că asupra întregii materii
impozabile se aplică o cotă unică de impozit, cotă care creşte însă pe măsură ce
volumul materiei impozabile va fi mai mare.
Calculul impozitului se efectuează cu ajutorul relaţiei:
I = Mi x ci(%),
unde : I - impozitul calculat, Mi – mărimea materiei impozabile, ci(%) – cota de
impozit, crescătoare, exprimată procentual.
Principalul neajuns al metodei este acela generat de faptul că progresivitatea
simplă nu este continuă, astfel că impozitul creşte brusc la trecerea de la o tranşă de
venit impozabil la alta, ca urmare a marilor discrepanţe dintre cotele aferente.
b2) Impunerea în progresie compusă (pe tranşe) presupune împărţirea
materiei impozabile aparţinând unui contribuabil în mai multe tranşe (părţi) ordonate
crescător, şi aplicarea asupra acestor tranşe a unor cote de impozit diferite,
crescătoare. Impozitul calculat şi datorat de contribuabil se obţine prin însumarea
impozitelor calculate pe fiecare tranşă de venit.
Formula de calcul a impozitelor progresive pe tranşe este următoarea:
m
I = ∑ Mij x cij(%),
j=1

unde I reprezintă impozitul calculat, Mij – mărimea tranşei impozabile j, Cij(%) – cota
de impozit, exprimată procentual, aplicată asupra tranşei j.
Impunerea în cote progresive compuse înlătură neajunsurile sesizate la
impunerea în cote progresive simple.
Impunerea progresivă poate avea în vedere şi calculul unui impozit mixt,
compus dintr-o sumă fixă crescătoare (Sf) şi un impozit calculat cu ajutorul cotelor de
impunere (ci), crescătoare şi ele, care se aplică asupra diferenţei dintre mărimea

99
materiei impozabile (Mi) şi nivelul minim al tranşei materiei impozabile (N m) pentru
care s-a luat în considerare suma fixă.
Formula de calcul a impozitului mixt este următoarea:
I = Sf + (Mi – Nm) x ci
c) Impunerea în cote procentuale regresive presupune ca după depăşirea unui
anumit nivel al venitului, cota de impunere să descrească.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

1. Dacă profitul impozabil realizat de un agent economic este de 4.000.000

mii lei, să se determine mărimea impozitului pe profit, ştiind că cota de impozit pe
profit este de 10%, iar impunerea este în cote procentuale proporţionale.
Rezolvare:
Impozitul pe profit datorat de agentul economic respectiv este:
I = profit impozabil x cota de impozit(%) = 4.000.000 x 10% = 400.000 mii lei.

2. Să se calculeze impozitul datorat de doi contribuabili care obţin venituri de

9.500 lei (contribuabilul A) şi, respectiv, 10.050 lei (contribuabilul B) în cazul
impozitării progresive simple şi, respectiv, a impozitării progresive compuse.
Se ştie grila de impunere, redată în tabelul următor:
Impunerea pe baza cotelor progresive
Venit impozabil (lei) Cote de impozit (%)

până la 2.500 0
de la 2.501 la 3.000 5
de la 3.001 la 5.000 10
de la 5.001 la 7.500 12
de la 7.501 la 10.000 15
peste 10.000 22
Rezolvare:
a) stabilirea impozitului în cazul progresiei simple:
Contribuabilul A datorează un impozit IA = venit impozabil al
contribuabilului A x cota de impozit (%).
IA = 9.500 x 15% = 1.425 lei.
Venitul net rămas este de 9.500 – 1425 = 8.075 lei.
Contribuabilul B datorează un impozit IB = venit impozabil al contribuabilului
B x cota de impozit (%).
IB = 10.050 x 22% = 2.211 lei
Venitul net rămas este de 10.050 – 2.211 =7.839 lei.
După cum se observă, deşi venitul înainte de impozitare al contribuabilului B
este superior celui a lui A, venitul rămas după impozit al contribuabilului B este mai
mic decât cel al contribuabilului A. Ca urmare, impunerea în cote progresive simple
poate dezavantaja pe contribuabilii al căror venit se situează imediat deasupra limitei
inferioare a tranşei de impozitare.

100
 b) stabilirea impozitului în cazul progresiei compuse:
Contribuabilul A datorează un impozit IA = 2.500 x 0% + (3.000-2.500) x 5%
+ (5.000-3.000) x 10% + (7.500-5.000) x 12% + (9.500-7.500) x 15% = 825 lei.
Venitul net după impozitare al contribuabilului A este 9.500 - 825 = 8.675
lei.
Contribuabilul B datorează un impozit IB = 2.500 x 0% + (3.000-2.500) x 5%
+ (5.000-3.000) x 10% + (7.500-5.000) x 12% + (10.000-7.500) x 15% + (10.050-
10.000) x 22% = 911 lei.
Venitul net după impozitare al contribuabilului B este 10.050 – 911 = 9.139 lei.
Prin impunerea în cote progresive compuse se elimină inconvenientele
progresiei simple şi se observă că, comparativ cu progresia simplă, ea este mai
avantajoasă pentru contribuabil. Astfel, la un nivel al venitului impozabil identic şi
prin utilizarea aceleiaşi grile de impunere, venitul net(după impozit) adiţional al
contribuabilului A este de 8.675 – 8. 075 = 600 lei, iar cel al contribuabilului B este
de 9.139 – 7.839 = 1.300 lei. Aceste reduceri ale sumelor de plată reprezintă pentru
buget renunţarea la o anumită parte din veniturile provenite din acea sursă.

6.3.4. Asieta fiscală

Asieta fiscală exprimă ansamblul măsurilor întreprinse de organele fiscale în

vederea stabilirii obiectului impozabil, a dimensionării mărimii impozitului şi a
perceperii la bugetele publice a impozitelor.
Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea existenţei şi evaluarea
materiei impozabile.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza fie prin metoda indirectă
bazată pe prezumţie sau prin metoda directă bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte are mai multe variante:
a) evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor
impozabile constă în stabilirea cu aproximaţie a valorii obiectului impozabil (pământ,
clădiri, etc.), fără a ţine seama de situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Această variantă se practică mai ales în cazul impozitelor reale, cum ar fi impozitul
funciar sau impozitul pe clădiri. Avantajul acestei metode este dat de simplitatea sa şi
de costul redus, dar dezavantajul este că impunerea este aproximativă.
b) evaluarea forfetară constă în atribuirea de către organele fiscale, în acord
cu subiectul impozitului, a unei anumite valori obiectului impozabil. Nici în această
situaţie nu se stabileşte cu exactitate valoarea obiectului impozabil.
c) evaluarea administrativă se bazează pe faptul că organele fiscale stabilesc
valoarea materiei impozabile pe baza datelor sau a elementelor pe care le au la
dispoziţie. Valoarea stabilită de către organele fiscale se comunică contribuabilului
care, dacă nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil astfel stabilită, are
dreptul la contestaţie, însoţită de argumentele necesare.
Metoda evaluării directe are două variante de aplicare, realizându-se fie pe
baza declaraţiei unei terţe persoane, fie pe baza declaraţiei plătitorului de impozite.
a) evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea ca
mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise depuse, în

101
virtutea obligaţiei legale, de o terţă persoană care cunoaşte această mărime. Acest tip
de evaluare se foloseşte în cazul veniturilor salariale, a căror mărime este declarată de
către angajatori, în cazul veniturilor din chirii, declarate de chiriaşi, în cazul
dividendelor repartizate, declarate de acţionari sau asociaţi.
b) evaluarea pe baza declaraţiilor contribuabililor se realizează cu
participarea directă a subiectului impozitului. În acest caz contribuabilul este obligat
să ţină o evidenţă cu privire la veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea
desfăşurată, să întocmească un bilanţ şi să înainteze organelor fiscale declaraţii din
care să rezulte veniturile realizate sau averea posedată aflate sub incidenţa fiscalităţii.
În baza prezumţiei de sinceritatea a contribuabililor, organele fiscale
procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.
Această metodă de evaluare este aplicată în numeroase cazuri, chiar dacă
prezintă neajunsuri datorită cărora face posibilă sustragerea de la impunere a unei
părţi a materiei impozabile. Ca urmare, metoda trebuie îmbinată cu un control adecvat
exercitat de către organele fiscale.
Dimensionarea mărimii impozitului datorat se realizează diferit pentru
impozitele de repartiţie (de contingentare), respectiv, pentru impozitele de cotitate.
Impozitele de repartiţie (de contingentare) se stabilesc de către organele
fiscale într-o sumă globală ce trebuie încasată de pe întreg teritoriul ţării. Această
sumă globală este defalcată de sus în jos pe fiecare unitate administrativ teritorială, iar
la nivelul unităţii de bază (oraş, comună) se defalcă pe obiecte ale impunerii sau pe
contribuabili. Datorită inechităţii produse ca urmare a înregistrării unor mari diferenţe
între unităţile administrativ teritoriale, precum şi între contribuabili, fără o justificare
economică asemenea impozite au fost înlocuite treptat prin impozitele de cotitate.
Impozitele de cotitate sunt stabilite în cazul fiecărui obiect impozabil şi
pentru fiecare plătitor, utilizând pentru aceasta sume fixe sau cote procentuale sau
combinaţii între aceste situaţii. În cazul impozitelor de cotitate se ţine seama de
mărimea obiectului impozabil, iar uneori de situaţia personală a contribuabililor, în
scopul realizării echităţii fiscale.
Operaţiunea finală a asietei impozitului este reprezentată de perceperea lui la
buget, care constă în încasarea la termenul prevăzut în lege şi în modalitatea specifică.
Modalităţile de percepere a impozitelor în prezent se realizează printr-un
aparat specializat al statului, folosindu-se următoarele trei modalităţi:
- direct de la plătitori de către organele fiscale;
- prin stopajul la sursă şi vărsarea acestora la buget de către terţe persoane;
- prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea directă de la contribuabili se realizează fie prin prezentarea
contribuabilului la sediul organelor fiscale şi achitarea impozitului sau, în cazul
contribuabililor persoane juridice, prin virarea impozitelor datorate în conturi
deschise la trezoreria publică (impozite portabile), fie prin deplasarea încasatorilor la
domiciliul plătitorilor şi încasarea impozitelor datorate (impozite cherabile).
Încasarea impozitelor prin stopaj la sursă constă în calcularea, reţinerea şi
virarea la bugetul public în numele contribuabililor de către agenţii economici sau
instituţii a unei diversităţi de impozite. Stopajul la sursă se practică în cazul
impozitelor pe veniturile salariale , a impozitului pe dividende, etc.

102
 Aplicarea de timbre fiscale este utilizată ca modalitate de percepere a unor
taxe datorate statului pentru unele servicii notariale, pentru introducerea de acţiuni în
justiţie, pentru eliberarea unor acte de identitate sau permise, etc.

6.3.5. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un ansamblu de măsuri şi operaţii, efectuate în baza

legii, prin care se urmăreşte stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui
contribuabil, persoană fizică sau juridică. Impunerea se face în strânsă concordanţă cu
anumite obiective de natură economico-socială urmărite a se realiza prin politica
fiscală, obiective prin care se accentuează latura politică a impunerii.
La baza politicii fiscale a impunerii stau nişte reguli care se cer respectate,
care s-au consacrat în timp ca principii şi criterii ale impunerii.
Principiile cristalizate în teoria financiară sunt reformulări, adaptate
condiţiilor actuale, ale principiilor dezvoltate teoretic iniţial de către Adam Smith.
Aceste principii sunt:
- principiile de echitate fiscală;
- principiile de politică financiară;
- principiile de politică economică;
- principiile social-politice.

A. Principii de echitate fiscală

Echitatea în materie fiscală exprimă dreptatea socială în materie de impozit,

respectiv în repartizarea sarcinilor fiscale între cetăţeni.
În practică, echitatea fiscală a fost interpretată iniţial, odată cu instaurarea
capitalismului, ca egalitate în faţa impozitelor, adică o impunere universală, în care
toţi cei care deţineau obiecte impozabile trebuiau să plătească impozit şi să fie trataţi
la fel. Pe măsura dezvoltării societăţii şi apariţia de noi surse de impunere, egalitatea
în faţa impozitelor a fost înlocuită prin egalitatea prin impozite, conform căreia
impunerea este diferenţiată în funcţie de mărimea venitului şi averii, dar şi de
provenienţa lor, de situaţia personală a fiecărui plătitor.
Echitatea fiscală poate fi1:
- aparentă (matematică), când la acelaşi nivel al materiei impozabile dintr-o
sursă, impozitul este identic pentru toţi contribuabilii;
- efectivă (reală), când, în condiţiile existenţei aceleiaşi mărimi a materiei
impozabile, impozitul este diferenţiat în funcţie de situaţia socială a contribuabililor
sau impozitul se menţine la acelaşi nivel, dar cu diferenţierea ajutoarelor sociale
acordate în funcţie de situaţia socială.
Echitatea fiscală mai poate fi2:
- echitate pe orizontală, ce presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi
contribuabili ce deţin materii impozabile de aceeaşi mărime;

1
I.Tulai, op.cit., pag. 213
2
ibidem

103
 - echitate pe verticală, ce presupune compararea impozitelor datorate de doi
contribuabili care realizează venituri diferite ca mărime, însă din aceeaşi sursă.
Realizarea echităţii fiscale presupune necesitatea impunerii diferenţiate a
veniturilor şi a averilor, ţinându-se seama de îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii3:
- stabilirea unui minim neimpozabil, adică scutirea de impozit a veniturilor
aflate sub limita venitului minim şi a unei anumite averi, condiţie care se poate aplica
doar în cazul impozitelor directe;
- sarcina fiscală absolută şi relativă a fiecărui contribuabil să fie stabilită în
funcţie de puterea sa contributivă a acestuia, respectiv mărimea veniturilor şi/sau a
averii, corelate cu situaţia personală a contribuabilului;
- la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să
fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a unei alte categorii sociale, iar cea a unei
persoane prin comparaţie cu cea a altei persoane din aceeaşi categorie socială;
- impunerea trebuie să fie generală, adică să includă toţi contribuabilii care
realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care deţin un anumit gen de avere, cu
excepţia celor care se situează sub nivelul minimului neimpozabil.
Măsura respectării sau nerespectării echităţii fiscale rezultă în ultimă instanţă
din felul cotelor de impozit utilizate.
Echitatea fiscală este afectată însă de posibilitate de sustragere de la impunere
a unei părţi importante din materia impozabilă prin evaziune fiscală de către
contribuabili.

B. Principii de politică financiară

La baza impunerii au stat cerinţe de politică financiară, funcţia de bază a

impozitelor fiind de procurare de venituri pentru stat. Aceste principii se referă la un
randament fiscal ridicat, stabilitate şi elasticitate acceptabile pentru impozite,
referindu-se totodată şi la tipul şi numărul impozitelor percepute de stat pentru
formarea veniturilor sale.
Realizarea unui randament ridicat al impozitelor solicită îndeplinirea unor
condiţii, şi anume:
- impozitul trebuie să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate
persoanele care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau îşi
aproprie aceeaşi categorie de bunuri;
- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia
impozabilă;
- cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitelor presupune respectarea cerinţei menţinerii constante a
randamentului acestora, fără ca acest randament să fie influenţat de ciclicitatea
activităţii economice naţionale.
Elasticitatea impozitelor presupune posibilitatea adaptării permanente a
încasărilor provenite din acestea la nevoile de venituri ale statului, ceea ce presupune
că dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare impozitul poate fi majorat
în mod corespunzător.

3
I. Talpoş, op. cit., pag.144-145

104
 Soluţiile în vederea atingerii acestor obiective constau în lărgirea bazei de
impozitare, concomitent cu reducerea la minimum a deducerilor şi exceptărilor de la
plată a unor categorii de contribuabili.
În privinţa tipului şi numărului de impozite, în practică ideea impozitului unic
nu şi-a găsit aplicabilitate, majoritatea economiştilor apreciind ca necesară menţinerea
unui sistem de impozite pluralist. Toate statele aplică în prezent un astfel de sistem de
impozite, ceea ce diferă de la o ţară la alta fiind numărul şi tipul de impozite folosite,
în funcţie de caracterul economiei şi gradul de dezvoltare al acesteia, tradiţie,
rezistenţa diverselor categorii sociale la introducerea de noi impozite.

C. Principii de politică economică

Impozitele reprezintă şi o pârghie activă de intevenţie a statului în economie.

Datorită acestei calităţi, impozitul trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a
influenţa evoluţia economiei. Astfel, impozitele trebuie să stimuleze investiţiile din
domeniile unde atracţia pentru capitalurile private este scăzută, iar în acest scop se va
proceda la reducerea impozitelor pe veniturile destinate acestui scop sau se vor acorda
anumite avantaje fiscale agenţilor economici.
Evoluţia ciclică a economiei poate fi influenţată prin folosirea impozitelor ca
intrumente de intervenţie asupra dezvoltării sau restrângerii unor ramuri economice,
de stabilizare a economiei pentru a stimula sau a descuraja consumul anumitor bunuri
sau servicii, pentru a modifica volumul schimburilor comerciale externe, etc.

D. Principii social-politice

Prin politica fiscală statele contemporane urmăresc şi realizarea unor

obiective social-politice, încercând să soluţioneze unele probleme din domeniul
social, al securităţii şi stabilităţii sociale sau să se influenţeze cetăţenii în scopuri
politice de către guvernele aflate la putere.
Ca măsuri care vizează atingerea unor astfel de obiective amintim:
introducerea minimului neimpozabil, promovarea unor facilităţi fiscale în favoarea
contribuabilillor cu venituri reduse sau care au în întreţinere persoane fără venituri
proprii, practicarea de cote maxime de impunere în cazul transmiterii proprietăţii pe
calea donaţiilor sau succesiunilor. În vederea stimulării natalităţii, unele state instituie
impozite speciale în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii.
Totodată, prin impozite statul urmăreşte să limiteze influenţele negative provocate
asupra sănătăţii oamenilor de consumul anumitor bunuri (alcool, tutun) prin aplicarea
unor cote de impozit ridicate, astfel încât să le facă prohibitive pentru cei cu venituri
reduse.
Principiile impunerii nu pot fi privite izolat, ele formează un sistem unitar, se
influenţează şi se condiţionează în mod reciproc, astfel încât autoritatea legislativă şi
cea fiscală trebuie să ia în considerare corelarea adecvată a principiilor prezentate.

105
 6.3.6. Clasificarea impozitelor

Impozitele se manifestă sub o diversitate de forme, în strânsă concordanţă cu

multitudinea formelor de manifestare a materiei impozabile şi cu numărul mare de
contribuabili. Pentru sesizarea modului în care se manifestă rolul economic şi social a
diverselor impozite, este necesară o clasificare corespunzătoare a acestora.
Criteriile de clasificare cele mai utilizate se referă la:4
- trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
- obiectul impunerii;
- scopul urmărit de stat la introducerea impozitelor;
- frecvenţa realizării impozitelor;
- instituţia care le administrează.
După trăsăturile de fond şi de formă, distingem impozite directe şi impozite
indirecte.
A. Impozitele directe sunt acea categorie de impozite care se stabilesc
nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau
averea acestora, fiind încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie.
La acest tip de impozite, intenţia legii este ca subiectul şi suportatorul
impozitului să fie una şi aceeaşi persoană, susţinându-se astfel că aceste impozite au o
incidenţă directă asupra subiecţilor plătitori. În anumite situaţii conjuncturale, o parte
din sarcina fiscală a impozitelor considerate directe poate fi transferată altor
participanţi la viaţa economică. Ca urmare, important este caracterul definitiv sau de
primă instanţă al incidenţei impozitelor asupra contribuabililor.
Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe sunt:
- impozite reale;
- impozite personale.
a) Impozitele directe reale se aşează asupra materiei impozabile brute, fără a
ţine seama de situaţia personală a contribuabilului. Aceste impozite se stabilesc în
legătură cu deţinerea anumitor obiecte materiale, aşezându-se asupra produsului sau
venitului brut sau mediu estimat al obiectului impozabil, motiv pentru care ele se mai
numesc şi obiective sau pe produs. În această categorie se includ: impozitul pe clădiri,
impozitul funciar, impozitul pe capitalul mobiliar, etc.
b) Impozitele directe personale sunt aşezate asupra veniturilor sau averii
contribuabililor, ţinându-se seama şi de situaţia personală a acestora. Aceasta se
realizează fie prin diferenţierea sarcinilor fiscale la aceeaşi materie impozabilă
realizată, în funcţie de situaţia socială, fie prin păstrarea egalităţii sarcinilor fiscale,
dar diferenţierea diferitelor ajutoare sociale, în funcţie de situaţia socială. Din acest
motiv, acest tip de impozite se mai numesc şi subiective.
Impozitele personale se practică sub forma impozitelor pe venit şi a
impozitelor pe avere.5

4
I. Văcărel, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 227
5
vezi şi I. Talpoş, op. cit., pag.157-159; F. Cătinianu, Finanţe publice-îndrumător teoretic şi
practice, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, pag.43-130

106
 b1) Impozitele pe venit s-au impus odată cu diferenţierea veniturilor realizate
de diferite categorii de contribuabili.
Astfel, în calitate de plătitori la impozitele pe venit apar persoanele fizice şi
persoanele juridice, după un regim fiscal specific.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se instituie asupra venitului
realizat de contribuabilii persoane fizice, indiferent de forma acestui venit: salariu,
participaţii la profit, dividende, dobânzi la împrumuturi acordate, chirii, arende, rente,
prime, câştiguri, comisioane, pensii, venituri ale întreprinderilor individuale, ale
micilor producători, ale liber profesioniştilor.
În general, impozitarea veniturilor persoanelor fizice este individuală,
impozitul stabilindu-se în sarcina fiecărei persoane care a obţinut venituri.
La aşezarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se poate apela fie la
sistemul impunerii separate, fie la sistemul impunerii globale.
Impunerea separată se realizează prin stabilirea câte unui impozit asupra
veniturilor provenind din fiecare sursă (fiecare contribuabil plăteşte atâtea impozite
câte venituri realizează) sau a unui impozit unic, dar cu o impunere diferenţiată a
fiecărei categorii de venit, în timp ce impunerea globală presupune stabilirea unui
singur impozit asupra veniturilor cumulate realizate de contribuabil, indiferent de
sursa acestor venituri.
Fiecare sistem de impozitare a veniturilor are avantaje și dezavantaje, așa
cum sunt menționate în tabelul nr. 6.1.

Tabel nr. 6.1.

Avantaje și dezavantaje ale sistemelor de impozitare a veniturilor

Impunerea separată a veniturilor Impunerea globală a veniturilor

Avantaje:
- permite impunerea diferenţiată a - permite aplicarea progresivităţii
veniturilor, după natura acestora; tarifului, asigurând la „venituri egale”
- oferă posibilitatea aplicării unor „impozite egale”;
metode de evaluare adaptate materiei - face posibilă personalizarea
impozabile, deci precise şi simple; impozitului;
- este o impunere mai lejeră, pentru că - permite observarea ansamblului
nu este afectată de efectele progresivităţii materiei impozabile a contribuabilului;
dată de creşterea cotei de impozit prin - diminuează sustragerea de la plată;
cumul de venituri; - are randament fiscal ridicat.
- pentru plătitor este mai comodă.
Dezavantaje:
- are randament fiscal redus; - nu permite diferenţierea sarcinii
- implică o activitate laborioasă pentru fiscale în funcţie de natura venitului;
aplicarea sa şi este costisitoare; - defavorizează persoanele care
- nu permite cunoaşterea situaţiei de realizează venituri din mai multe surse;
ansamblu a plătitorului; - implică volum mare de lucrări pentru
- defavorizează persoanele care obţin întocmirea declaraţiilor şi pentru control.
un singur venit.

107
 Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Două persoane realizează venituri astfel: Ionescu Vasile obţine un venit

salarial de 5.000 u.m., iar Vasilescu Ion obţine un venit din salariu de 3.000 u.m. şi un
venit de 2.000 u.m. dintr-o colaborare.
Grila de impunere a venitului (impunere progresivă pe tranşe) este
următoarea:

Tranşă de venit (u.m.) Cotă de impunere

Până la 1000 10%
1001-2000 12%
2001-3000 15%
3001-4000 20%
Peste 4000 25%

Să se calculeze impozitul datorat de cei doi contribuabili în cazul:

a) impozitării separate a veniturilor;
b) impozitării globale a veniturilor.
Rezolvare:
a) Impozitul datorat de Ionescu Vasile este:
I1=10% x 1.000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 - 2000) + 20% x (4000 -
3000) + 25% x (5000 - 4000) = 820 u.m.
Impozitul datorat de Vasilescu Ion este:
I= I2 + I3
I2=10% x 1000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 - 2000) = 370 u.m.
I3=10% x 1000 + 12% x (2000 -1000) = 220 u.m.
I = 590 u.m.
Se observă ca impozitul datorat de Ionescu Vasile este mai mare decât cel
datorat de Vasilescu Ion, astfel ca la un nivel al venitului egal (5000 mii u.m.), venitul
net este diferit: 2180 mii u.m. pentru Ionescu Vasile şi 4410 mii u.m. pentru
Vasilescu Ion, care realizează venituri din mai multe locuri.
b) Modificarea impozitului este doar pentru contribuabilul Vasilescu Ion, care
realizează venituri din mai multe surse.
În acest caz, venitul impozabil pentru Vasilescu Ion este:
Vimp.tot. = V1 + V2 = 3.000 + 2.000 = 5.000 u.m.
Impozitul datorat, I = 10% x 1.000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 -
2000) + 20% x (4000 - 3000) + 25% x (5000 - 4000) = 820 u.m
Se observă că în acest caz impozitul contribuabilului Vasilescu Ion este
identic cu cel al contribuabilului Ionescu Vasile.

Impozitele pe veniturile persoanelor juridice se diferenţiază în funcţie de

modul de organizare a acestora, respectiv societăţi de persoane sau societăţi de
capital.

108
 Impunerea veniturilor societăţilor de persoane se realizează în condiţii
similare cu cea a persoanelor fizice, întrucât în acest caz este dificil de multe ori a se
face distincţia între veniturile realizate de societate şi cele realizate de persoanele
asociate.
Impunerea veniturilor societăţilor de capital are în vedere structura şi
repartizarea profitului. Obiectul impunerii este reprezentat de profitul impozabil care,
ca regulă, se obţine prin scăderea din veniturile totale ale societăţii a cheltuielilor
totale aferente veniturilor, precum şi a cheltuielilor deduse direct din venituri
(prelevări la diverse fonduri constituite, dobânzi plătite, etc.).
b2) Impozitele pe avere au în vedere bunurile mobile sau imobile aflate în
proprietatea contribuabililor.
Există trei forme ale impozitelor pe avere:
- impozite asupra averii propriu-zise;
- impozite pe circulaţia averii;
- impozite pe creşterea averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi:
- impozite aşezate asupra averii, plătite din venitul obţinut de pe urma
averii respective;
- impozite aşezate asupra substanţei averii, plătite din aceasta.
Ca impozite asupra averii distingem: impozitul asupra proprietăţii imobiliare,
impozitul pe terenuri, impozitul asupra mijloacelor de transport, impozitul asupra
activului net deţinut de contribuabil, cu referire la întreaga avere mobilă şi imobilă.
Impozitele pe circulaţia averii se referă la trecerea dreptului de proprietate
asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. Baza de impunere este
dată de valoarea bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor. În această categorie
identificăm impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile, impozitul
pe succesiuni, impozitul pe tranzacţii cu titluri la bursă, impozitul pe transferul
bunurilor mobile.
Impozitele pe creşterea valorii au ca obiect sporul de valoare ce se
înregistrează în cazul unor bunuri, în cursul unei perioade de timp, fără ca proprietarul
să înregistreze vreo cheltuială pentru aceasta. Cele mai cunoscute impozite din
această categorie sunt impozitele pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe
supraprofitul de război. În România nu se realizează impozitarea creşterii averii.
Figura nr. 6.1. sintetizează clasificarea impozitelor directe.

B) Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor

de servicii, fiind vărsate la buget de producători, comercianţi sau prestatorii de
servicii, dar suportate de consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile datorită
includerii, conform legii, a acestor impozite în preţul mărfii sau în tariful serviciului.
Ca urmare, prin modul de instituire a acestor impozite, plătitorii sunt diferiţi de
suportatorii impozitului, acesta având o incidenţă indirectă.
Practicarea impozitelor indirecte constituie o încălcare flagrantă a echităţii
fiscale. Cu toate acestea, ele se practică în toate ţările, având o arie de aplicare mai
mare sau mai restrânsă.

109
 Impozite Impozite pe venituri ale
reale persoanelor fizice
Impozite
pe venit Impozite pe venituri ale
Impozite persoanelor juridice
directe
Impozite
personale
Impozite pe averea
propriu-zisă

Impozite
pe avere Impozite pe circulația
averii

Impozite pe creșterea
averii

Fig. nr. 6.1. – Clasificarea impozitelor directe

În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în6:

- taxe de consumaţie;
- venituri aferente monopolurilor fiscale;
- taxe vamale;
- alte taxe fiscale.

a) Taxele de consumaţie (numite şi impozite pe consum) se aşează asupra

unor mărfuri sau servicii, caz în care sunt taxe de consumaţie pe produs (numite şi
taxe speciale de consumaţie) sau asupra vânzării tuturor mărfurilor, caz în care sunt
taxe generale asupra vânzărilor (numite şi taxe generale pe consum), practicate sub
forma impozitului pe cifra de afaceri.
Taxele de consumaţie pe produs se aşează asupra unor bunuri care afectează
sănătatea populaţiei (băuturi alcoolice, ţigaret şi produse din tutun), asupra unor
bunuri considerate de lux (confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, aparate
pentru condiţionat aer, camere video, cuptoare cu microunde, etc.) sau asupra unor
bunuri care nu pot fi substituite cu uşurinţă, având o cerere inelastică (benzină,
motorină, autoturisme şi autoturisme de teren, etc.). Principala lor funcţie constă în
atragerea de venituri la buget şi, în subsidiar, se urmăresc scopuri sociale.
Taxele generale pe vânzări se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de
afaceri. Impozitul pe cifra de afaceri poate fi întâlnit sub trei forme de aşezare:
- forma cumulativă, când mărfurile sunt impuse în fiecare stadiu prin care
trec, de la ieşirea din fabricaţie până la intrarea în consum, adică de fiecare dată când
bunurile sunt supuse unei tranzacţii. Se obţine astfel o încasare de impozit la impozit;
- forma impozitului unic (monofazic) se caracterizează prin faptul că se
încasează o singură dată, indiferent de numărul stadiilor prin care trece marfa supusă
impunerii. În practică se întâlnesc două practici de percepere a acestui tip de impozit:

6
vezi şi F.Cătinianu, op.cit., pag.248-259, I. Văcărel (2007), pag. 428-454.

110
fie în momentul vânzării produsului de către producător (taxă de producţie), fie în
stadiul comerţului (taxă asupra vânzării sau impozit pe circulaţie);
- forma impozitului unic, cu plata fracţionată. Impozitul este multistadial,
se aplică pe întreg circuitul economic până la utilizatorul final al produselor şi
serviciilor, însă numai asupra cifrei de afaceri nete, adică la plusul de valoare adăugat
în fiecare fază a circuitului. În această categorie se înscrie impozitul cunoscut sub
denumirea de taxă pe valoarea adăugată.
b) Veniturile din monopolurile fiscale reprezintă diferenţa dintre preţul de
vânzare al unor produse expres precizate, asupra cărora are dreptul exclusiv de a le
produce şi comercializa, şi costul acestora.
c) Taxele vamale se percep de state asupra mărfurilor la trecerea graniţei
vamale a ţării respective, adică la importul, tranzitul sau exportul lor. Rolul taxelor
vamale este atât de a procura venituri la bugetele publice, cât şi de a proteja economia
naţională de concurenţa străină.
Taxele vamale pot fi:
- de import (aşezate asupra mărfurilor cumpărate pe piaţa externă şi încasate
la intrarea în ţară);
- de export (folosite în special pentru a diminua exportul de materii prime sau
asupra produselor semifabricate sau a produselor finite care deţin o pondere ridicată
în export);
- de tranzit (aşezate asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu
prilejul trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări).
d) Taxele fiscale reprezintă plăţi efectuate de persoanele fizice şi juridice care
solicită şi beneficiază de unele servicii realizate în favoarea lor de anumite instituţii
de drept public. Ele întrunesc majoritate trăsăturilor specifice impozitelor: caracter
obligatoriu, caracter pecuniar, titlu nerambursabil, însă spre deosebire de impozite
presupun o contraprestaţie din partea statului sau a instituţiilor sale. Totuşi, ele conţin
şi elemente specifice de impozit întrucât nivelul lor este superior costului serviciilor
prestate de instituţiile respective.
După natura lor, taxele pot fi grupate în următoarele categorii7:
- taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale de la persoane
fizice şi juridice pentru acţiunile introduse în justiţie de aceste persoane;
- taxe de notariat, încasate de notarii publici ca urmare a eliberării,
autentificării sau legalizării a diferite acte;
- taxe consulare, încasate de consulate în situaţia eliberării de certificate de
origine, vize, etc.;
- taxe de administraţie, încasate de organe ale administraţiei de stat la
eliberarea de autorizaţii, permise, legitimaţii la cererea unor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele se
grupează în8:
- taxe de timbru, încasate prin aplicarea de timbre fiscale. Perceperea lor se
efectuează pentru realizarea de instituţiile publice a autentificării unor acte, eliberării
unor documente, legalizării de acte, etc.;

7
I. Văcărel (coord), op.cit., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, pag. 452
8
Idem.

111
 - taxe de înregistrare, percepute la vânzări de imobile, la constuiri, fuziuni
sau dizolvări de societăţi de capital, la vânzări sau cumpărări la bursă, etc..
După obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică în:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere;
- impozite pe consum sau pe cheltuieli.
După frecvenţa perceperii lor la buget, impozitele sunt:
- impozite permanente (ordinare);
- impozite incidentale (extraordinare)
Impozitele permanente se încasează cu regularitate la bugetul statului.
Impozitele incidentale se instituie şi se încasează în mod excepţional, o
singură dată ca urmare a apariţiei unor obiecte impozabile care se deosebesc esenţial
de cele obişnuite. În această categorie se înscrie impozitul pe supraprofitul de război.
După tipul ţărilor în care se practică impozitele, se identifică impozite
specifice ţărilor federale, respectiv, impozite specifice ţărilor naţionale.
În statele federale, impozitele se grupează în următoarele trei categorii:
- impozite federale;
- impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor
membre ale federaţiei;
- impozite locale.
În statele unitare, impozitele sunt structurate în următoarele două categorii:
- impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite locale.

6.4. Rezumat

Resursele provenite din prelevări fiscale deţin o pondere însemnată în

ansamblul veniturilor publice. Prelevarea bănească obligatorie la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă şi imediată, cu titlu definitiv şi fără o destinaţie strict
precizată în virtutea veniturilor obţinute, a averii deţinute sau a cheltuielilor efectuate
de persoanele fizice şi/sau juridice poartă denumirea de impozit. Impozitul are un rol
economic, financiar și social.
Stabilirea impozitului presupune precizarea prin lege a elementelor sale
tehnice, adică a denumirii impozitului; a subiectului impozitului; a suportatorului
impozitului; a obiectului impozitului; a sursei impozitului; a unității de impunere; a
cotei impozitului; a asietei fiscale și a termenului de plată a impozitului. Chiar dacă
nu se includ printre elementele tehnice ale impozitelor, actul legal mai cuprinde
referiri la: autoritatea şi beneficiarul impozitului, posibilitatea impozitului, facilităţile
fiscale, sancţiunile aplicate, căile de contestaţie.
Formele sub care se manifestă impozitele sunt diverse, în concordanţă cu
multitudinea formelor de manifestare a materiei impozabile şi cu numărul mare de
contribuabili. În vederea analizei modului de manifestare a rolului economic şi social
a diverselor impozite, a efectelor financiare implicate, este necesară o clasificare
corespunzătoare a acestora. Criteriile de clasificare utilizate au fost: trăsăturile de
fond şi de formă ale impozitelor; obiectul impunerii; scopul urmărit de stat la

112
introducerea impozitelor; frecvenţa realizării impozitelor; instituţia care le
administrează.

6.5. Test de autoevaluare

1. Între caracteristicile impozitului nu se înscrie următoarea:

a) impozitul nu are o destinaţie precizată;
b) impozitul se aşează asupra veniturilor, averii sau cheltuielii;
c) impozitul presupune o contraprestaţie directă şi imediată;
d) impozitul este o prelevare bănească.

2. Contribuabilul este:
a) persoana fizică sau juridică din veniturile căreia se suportă efectiv
impozitul;
b) venitul sau averea pentru care se datorează impozite directe sau vânzarea,
valorificarea sau punerea în circulaţie a unor bunuri şi servicii în cazul impozitelor
indirect;
c) modul de aşezare a impozitului (măsurile luate de organele fiscale în
legătură cu stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului datorat statului);
d) persoana, fizică sau juridică, obligată prin lege să plătească impozitul.

2. Cota impozitului:
a) este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectul
impozabil;
b) este venitul sau averea pentru care se datorează impozite directe sau
vânzarea, valorificarea sau punerea în circulaţie a unor bunuri şi servicii în cazul
impozitelor indirect;
c) exprimă mărimea impozitului pentru fiecare unitate de impunere;
d) reprezintă modul de aşezare a impozitului (măsurile luate de organele
fiscale în legătură cu stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului
impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului).

3. Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune:

a) exprimarea impozitului sub forma unei sume fixe, invariabile, ce cade în
sarcina fiecărui contribuabil al respectivului impozit, fără a se ţine seama de situaţia
personală a acestuia;
b) aplicarea unei cote procentuale unice (aceeaşi) asupra materiei impozabile,
indiferent de mărimea acesteia;
c) asupra întregii materii impozabile se aplică o cotă unică de impozit, cotă
care creşte însă pe măsură ce volumul materiei impozabile va fi mai mareş
d) împărţirea materiei impozabile aparţinând unui contribuabil în mai multe
tranşe (părţi) ordonate crescător, şi aplicarea asupra acestor tranşe a unor cote de
impozit diferite, crescătoare.

4. Încasarea impozitelor prin stopaj la sursă:

113
 a) presupune prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscal și
achitarea impozitelor;
b) presupun calcularea, reținerea și virarea la bugetul public în numele
contribuabililor de către agenții economici;
c) presupune aplicarea de timbre fiscale;
d) se utilizează pentru impozitul pe profit.

5. Impozitele directe:
a) sunt acea categorie de impozite care se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind
încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie;
b) sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor de servicii, fiind
vărsate la buget de producători, comercianţi sau prestatorii de servicii;
c) în cazul acestora, prin intenţia legii, plătitorii sunt diferiţi de suportatorii
impozitului;
d) se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.

6. Taxele generale pe vânzări:

a) sunt acea categorie de impozite care se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind
încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie;
b) sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor de servicii, fiind
vărsate la buget de producători, comercianţi sau prestatorii de servicii;
c) în cazul acestora, prin intenţia legii, plătitorii sunt diferiţi de suportatorii
impozitului;
d) se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.

6.6. Sarcină de învățare

1. Un contribuabil realizează într-un an fiscal venituri în valoare de 3.500
euro.
Scala de impozitare este următoarea :

Barem de impozitare
Tranşe de venit
anual impozabil Cotă de impozit
până la 720 18%
721 – 1.740 23%
1.741 – 2.790 28%
2.791 – 3.900 34%
peste 3.900 40%

Precizaţi care este impozitul plătit de contribuabil dacă :

a) se practică impunerea prin cote progresive simple de impunere ;
b) se practică impunerea prin cote progresive compuse.

114
 2. Doi contribuabili realizează, pe parcursul unui exerciţiu financiar, venituri
de mărimi diferite:
- 7.560 u.m. primul contribuabil;
- 34.440 u.m. al doilea contribuabil.
Grila de impunere este prezentată în tabelul următor:
Grila de impunere
Nivelul venitului (u.m.) Cota de impunere
până la 700 0%
701 – 2.800 10%
2.801 – 7.000 14%
7.001 – 14.000 21%
14.001 – 21.000 28%
21.001 – 28.000 35%
28.001 – 42.000 42%
peste 42.000 49%
Ştiind că veniturile se impozitează potrivit sistemului de impunere în cote
progresive simple, se cere să se determine impozitul suportat de fiecare dintre cei doi
contribuabili.

3. Un contribuabil realizează un venit de 16.500 u.m. şi un al doilea venit de

11.000 u.m., cele două categorii de venituri impozitându-se separat după următoarele
cote progresive pe tranşe:
Grila de impunere
Nivelul venitului (u.m.) Cota de impunere
până la 3.300 scutit
3.301 – 7.700 11%
7.701 – 11.000 550 + 17% pentru ceea ce depăşeşte 7.700
11.001 – 16.500 880 + 22% pentru ceea ce depăşeşte 11.000
16.501 – 22.000 1.650 + 28% pentru ceea ce depăşeşte 16.500
peste 22.000 2.200 + 33% pentru ceea ce depăşeşte 22.000
Să se determine impozitul plătit de către contribuabil pentru aceste venituri.

4. Un contribuabil realizează un venit de 16.500 u.m. şi un al doilea venit de

11.000 u.m., iar impozitarea este globală(se impune venitul global), utilizându-se
cotele progresive simple.
Grila de impunere este următoarea:
Grila de impunere
Nivelul venitului (u.m.) Cota de impunere
până la 3.300 scutit
3.301 – 7.700 17%
7.701 – 11.000 22%
11.001 – 16.500 28%
16.501 – 22.000 33%
peste 22.000 39%
Să se calculeze impozitul plătit de către contribuabil.

115
 6.7. Concluzii
Unitatea de învățare a analizat impozitele în economia contemporană din
perspectiva definirii lor, a analizării elementelor componente, a rolului, a criteriilor de
structurare, dar și din perspectiva mai pragmatică a prezentării asietei fiscale și
cotelor de impunere, ceea ce conduce la posibilitatea calculării diferitelor tipuri de
impozite.
Următoarea unitate de învățare are în vedere efectele produse de stabilirea
diferitelor tipuri de impozite, dar și modalitățile acceptate de evitare a dublei
impuneri.

6.8. Bibliografie obligatorie

1. Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba
Iulia, 2001
2. Chirculescu M.F., Fiscalitate. Teorie și aplicații, Editura Academica, Târgu Jiu,
2010
3. Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2016, 2018
4. Hada T. Dobra I., Fiscalitate și control fiscal în România, Editura Aeternitas,
Alba Iulia, 2010
5. Mara E.-R., Finanţele publice între competiţie şi armonizare fiscală,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013
6. Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru seminar,
Editura Universitară, București, 2008
7. Ștefură G., Bugete publice și fiscalitate, Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2007
8. Văcărel I., ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007

116