Sunteți pe pagina 1din 38

Fiscalitate – sinteza pentru examen

1. SISTEMUL FISCAL

Funcţiile de bază ale sistemului fiscal au evoluat paralel cu evoluţia rolului statului în viaţa economică şi
socială. Aceste funcţii sunt următoarele:
 funcţia de finanţare a cheltuielilor publice cu scopul de a alimenta cât mai bine bugetul de stat;
 funcţia de redistribuire a veniturilor şi averilor şi de protecţie a persoanelor defavorizate social,
cu scopul de a asigura o echitate socială;
 funcţia de stabilizare a activităţii economice şi de corecţie a dezechilibrelor, cu scopul final de a
asigura eficienţa economică.
Fiscul poate fi definit ca o “instituţie a statului cu dreptul şi obligaţia de a aşeza, de a încasa şi de a urmări
plata impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabil.”
Fiscalitatea reprezintă sistemul de legi referitoare la fisc. La nivelul cetăţeanului –contribuabil, fiscalitatea
este percepută ca tendinţa de a creşte drepturile fiscului, de a multiplica şi majora impozitele. Termenul a fost
menţionat prima dată în Franţa în 1749 de către Marquis Argenson având sensul de “ regim al impozitelor ”.
Din punct de vedere juridic, fiscalitatea reprezintă un ansamblu al tuturor legilor referitoare la impozite şi
taxe. Unii autori o definesc ca un sistem de reguli şi mecanisme ce au rolul de a asigura realizarea rolului fundamental
pe care îl joacă impozitele în funcţionarea organismului statal si, pe un plan mai larg, a vieţii sociale în ansamblul ei.
Principiile impozitelor şi taxelor
Impozitele şi taxele prevăzute în Codul fiscal românesc se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de
proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări
arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv
aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa
deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită
pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia;
d) eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul
prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele ciclului economic, atât
în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru
o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii
de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii.

Metode şi tehnici de impunere

Impunerea reprezintă o componentă importantă a sistemului fiscal care presupune un complex de măsuri şi
operaţiuni care au drept scop stabilirea sarcinii fiscale ce revine fiecărei persoane fizice sau juridice. Sub aspect tehnic,
ea presupune o activitate complexă în scopul inventarierii subiecţilor impozabili şi a situaţiei personale a acestora,
identificării şi evaluării materiei impozabile şi determinarea cuantumului impozitului. Parcurgerea acestor etape
succesive presupune utilizarea mai multor proceduri, metode şi instrumente specifice.
Fiscalitatea din ţara noastră, prin folosirea unor metode şi tehnici diferite în funcţie de statutul juridic al
contribuabililor, felul impozitelor şi taxelor precum şi instrumentelor utilizate în cadrul acestui proces, face ca
impunerea să cuprindă în structura sa o serie de forme multiple şi variate.

1
Astfel, privită din punctul de vedere al modului de împărţire a responsabilităţilor între administraţia fiscală
şi contribuabili întâlnim fie autoimpunerea, fie impunerea administrativă.

Autoimpunerea se întâlneşte în cazul agenţilor economici cărora le revine sarcina autoevaluării bazei de
calcul, determinării cuantumului şi virării la termen a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pe care le datorează
autorităţilor publice (cazul impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată, accizelor datorate pentru unele produse
realizate în ţară). Organele fiscale au numai sarcina de a verifica ulterior determinarea corectă a sumelor datorate şi
respectarea termenelor de plată.

Impunerea administrativă este specifică impozitelor şi taxelor datorate de persoanele fizice şi antrenează
responsabilităţi suplimentare pentru organele fiscale care au sarcina de a depista sursele de venituri şi contribuabilii
plătitori, de a determina cuantumul sumelor datorate pe care le înscriu în evidenţele fiscale şi le comunică
contribuabililor prin înştiinţări de plată precum şi de a-i supraveghea şi îndruma pentru a-şi achita la termen obligaţiile
fiscale.

Când evaluarea obiectului impozabil se face în funcţie de rezultatele anuale impunerea poate fi provizorie,
efectuată pe parcursul anului şi definitivă la sfârşitul anului, după cunoaşterea rezultatelor finale. Este cazul
impozitului pe profit care se calculeaza trimestrial, cumulat de la începutul anului în mod provizoriu, urmând să se
definitiveze prin recalculare şi regularizare cu bugetul de stat pe baza bilanţului contabil anual.

În raport de persoanele care realizează venitul şi modul lor de organizare, impunerea poate fi individuală sau
colectivă. Prima formă vizează persoanele fizice care realizează venituri individuale (salariaţi, liberi profesionişti
etc.) în timp ce impunerea colectivă este întâlnită în cazul asociaţiilor familiale, gospodăriilor agricole individuale
unde impunerea câştigului realizat se face pe întreg colectivul asociaţiei sau pentru toţi membrii familiei.

Având în vedere elementele incluse în baza de calcul a impozitului, impunerea poate fi parţială sau globală.

Impunerea parţială presupune impozitarea separată a veniturilor realizate de o persoană prin intermediul
mai multor plătitori de venituri şi din mai multe surse. Este sistemul de impozitare care s-a aplicat şi la noi pentru
veniturile realizate de persoanele fizice până la 1 ianuarie 2000 şi după 1 ianuarie 2005.

Impunerea globală presupune cumularea veniturilor realizate din diferite surse sau de la mai multe unităţi
şi aplicarea cotelor de impunere la această bază de impozitare cumulată. Acest sistem de impunere a fost introdus şi
la noi în perioada 2000-2004, în procesul de globalizare fiind incluse veniturile din salarii, din activităţi independente
şi cele realizate din cedarea folosinţei bunurilor, mai puţin cele din dividende, dobânzi, din tranzacţii cu titluri de
valoare şi din jocuri de noroc.

După modul în care se face evaluarea obiectului impozabil impunerea poate fi directă, indirectă, şi
forfetară.

Impunerea directă se realizeaza prin obţinerea de informaţii necesare impunerii în mod direct de către
organele fiscale care sunt informate asupra naturii şi mărimii obiectului impozabil prin declaraţia de impunere
întocmită şi depusă de contribuabili ( cazul impozitului pe cladiri şi terenuri, a taxei asupra mijloacelor de transport).
Exactitatea datelor înscrise în declaraţiile de impunere este verificată ulterior de organele de control fiscal.

Impunerea indirectă are la bază informaţiile obţinute în mod indirect de la terţe persoane în legătură cu
desfăşurarea unor activităţi producătoare de venit sau realizarea veniturilor ce cad sub incidenţa impunerii (cazul impozitului
pe venitul din salarii, din închirieri etc.).

2
Impunerea forfetară presupune substituirea determinării exacte a materiei impozabile cu o valoare atribuită
(forfetă) în funcţie de care se stabileşte impozitul datorat. Este cazul normelor sau baremurilor de venit utilizate pentru
impozitarea activităţii de taximetrie, comerţ ambulant, comerţ cu flori etc.

2. CREANȚE FISCALE

Creanţa fiscală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat,
reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie.

Creanţa fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,
precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite,
în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.

Creanţa fiscală accesorie reprezintă dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente
unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi.

Administrarea creanţelor fiscale reprezintă oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în
legătură cu:

a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale;

b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;

d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor, la cerere sau din oficiu;

e) aplicarea sancţiunilor.

Obligaţia fiscală reprezintă obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat,
reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie.
Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale. Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc
în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează sau în momentul la care
contribuabilul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea. Astfel se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi
a determina obligaţia fiscală datorată.
În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală,
iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.
În situaţia în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii,
următorii:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului, în condiţiile dreptului comun;

3
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori
transformării, după caz;

c) alte persoane, în condiţiile legii.

Plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi
de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale. Este plătitor şi sediul secundar obligat,
potrivit legii, să se înregistreze fiscal ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor.

Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale

Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, insolvabilitate, restituire, anulare,
prescripţie, dare în plată.

Plata
Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii
autorizate să deruleze operaţiuni de plată.

Debitorii sunt obligaţi să efectueze plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
general consolidat, prevăzute prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, într-un cont
unic, prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile datorate bugetului de stat şi a
unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru celelalte obligaţii de plată.

Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe fiecare buget sau fond,
după caz, proporţional cu obligaţiile datorate.

În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate, distribuirea, în cadrul fiecărui buget sau
fond, pe tip de impozit, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă fiscală se face mai întâi pentru impozitele şi
contribuţiile cu reţinere la sursă, apoi pentru pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale, respectiv pentru
obligaţiile fiscale accesorii aferente obligaţiilor principale.

În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:


a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele
abilitate de organul fiscal;

b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;

c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul contul persoanei
care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă prin
mesajul electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, data
putând fi dovedită prin extrasul de cont;

4
d) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată tranzacţia,
astfel cum este confirmată prin procedura de autorizare a acesteia; procedura şi categoriile de impozite, taxe,
contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat care pot fi plătite prin intermediul cardurilor bancare se
aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Ordinea stingerii obligațiilor fiscale


Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge
toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul sau care este distribuită de către organul
fiscal competent.
În cadrul tipului de obligație fiscală stabilită de contribuabil sau distribuită, stingerea se efectuează de drept în
următoarea ordine:
a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în ordinea
vechimii;

b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.

În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, cu suma plătită se sting cu prioritate amenzile
contravenţionale individualizate în titluri executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip de
obligaţie fiscală.

Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale


La cererea temeinic justificată a contribuabilului, organul fiscal local poate acorda pentru obligaţiile fiscale
restante următoarele înlesniri la plată:

a) eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, precum şi a obligaţiilor bugetare: amenzi de orice fel
administrate de organul fiscal, creanţe bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organelor fiscale,
inclusiv creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau alte
înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

b) scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.

Dobânzi de întârziere
Pentru plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se datorează dobânzi, calculate pe zi de întârziere, începând
cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Nivelul cotei dobânzilor de întârziere este conform Legii nr. 207/2015, de 0,02% din 01.01.2016 până în
prezent.

Penalităţi de întârziere

5
Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare
termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Începînd cu data de 01.01.2016 nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.

Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.

Penalitatea de nedeclarare

Pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil şi stabilite de organul
de inspecţie fiscală prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul datorează o penalitate de nedeclarare pe fiecare
zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligaţiile fiscale
principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de
impunere.

În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central se aplică penalitatea de nedeclarare pentru
creanțele fiscale născute după data de 1 ianuarie 2016, care este în cotă de:

- 0,08%/zi pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil şi stabilite
de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere (penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai mare decât nivelul
creanţei fiscale principale la care se aplică);

-0,02%/ zi, penalitate este redusa la cererea contribuabilului, dacă obligaţiile fiscale principale stabilite prin
decizie: se sting prin plată sau compensare până la termenul de plata; sunt eşalonate la plată. În acest caz, reducerea
se acordă la finalizarea eşalonării la plată.

- 0,16%/zi în cazul în care obligaţiile fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de
evaziune fiscală, constatate de organele judiciare, potrivit legii.

Compensarea
Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când
ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe
să fie administrate de aceeaşi autoritate publică.

Creanţele fiscale ale debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa
rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional.

Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu.

Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7
zile de la data efectuării operaţiunii.

6
Executarea silită

Reguli generale privind executarea silită


În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente,
pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, cu excepţia cazului în care există o cerere de
restituire/rambursare în curs de soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanţa
fiscală datorată de debitor.
Regula este ca pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în a cărui
rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul.
Totuşi, atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la
executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de
locul în care se găsesc bunurile.
Executorii fiscali. Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor
fiscali. Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi delegaţie
emisă de organul de executare silită.
Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite
Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de către organul de
executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii,
constituie titlu executoriu.
În titlul executoriu emis de organul de executare se înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii,
neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii,
precum şi creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului
de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal.
Executarea silită începe numai după ce organul fiscal a transmis debitorului înştiinţarea de plată prin care
i se comunică acestuia suma datorată, iar după înştiinţare au trecut 15 zile de la comunicare. În acest sens, înştiinţarea
de plată apare ca un act premergător executării silite.

Executarea silită prin poprire


Executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor
Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti
în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu,
debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi
juridice existente.

7
În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să
efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de
acestea pentru ziua respectivă.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul
de executare printr-o adresă care se trimite prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună
cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată se înştiinţează şi debitorul despre înfiinţarea popririi.
Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asiguratorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de
pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit, terţul poprit
fiind obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi.

Executarea silită a bunurilor mobile


Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se
află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal.
Executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă bunurile se găsesc la locul
aplicării sechestrului asigurator şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale
debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă
acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp
durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, de organul competent.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, penala, a celui în culpă.
Conform legii în cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei
fiscale şi la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere
de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor se aplica o dată cu comunicarea somaţiei.
Un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la
domiciliul ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custo-delui, acesta din urmă semnând cu menţiunea
de primire a bunurilor în păstrare.
Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate
de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori se ridica şi depozitează de către acesta. Atunci când
bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte
din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a
doua zi lucrătoare, la unităţile specializate.

8
Executarea silită a bunurilor imobile
Conform legii, sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului, iar în situaţia în care
debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor
atribuite debitorului în urma partajului judiciar.

Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, care nu pot
fi urmărite decât odată cu imobilul.

Regula este că, în cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de
debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare, cu excepția cazurilor în care executarea
silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.

Ca și în cazul executării a bunurilor mobile, executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal
de sechestru, sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală.

Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de
ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

Pentru bunurile imobile sechestrate, organul de executare care a instituit sechestrul are obligația să solicite
biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Valorificarea bunurilor sechestrate

În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de
sechestru, se procedează, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor
în care, potrivit legii, s-a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării silite.
Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de interesul legitim şi
imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare procedează la
valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de
datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.
Astfel, organul de executare competent poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imobiliare
sau societăţi de brokeraj.
În cazul în care au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea trebuie vândute în regim
de urgenţă.

9
Conform legii, vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au
obligaţii fiscale restante.
a) Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează chiar de către debitorul însuşi, cu
acordul organului de executare, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei fiscale. Debitorul
este obligat să prezinte în scris organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor
fiscale, indicând numele şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita
preţul propus. Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de
evaluare.
Organul de executare, după analiza propunerilor referitoare la preţ, comunică aprobarea indicând termenul
şi contul bugetar în care preţul bunului va fi virat de cumpărător.
b) În cazul vânzării în regim de consignaţie, organul de executare predă bunurile mobile sechestrate unităţii
care se ocupă cu vânzarea în regim de consignaţie. Predarea se face pe baza unui proces-verbal de predare-primire,
întocmit în două exemplare, din care fiecare parte ia câte un exemplar.
Dacă în perioada de expunere spre vânzare debitorul achită suma datorată, organul de executare are obligaţia
să comunice de îndată unităţii de vânzare în regim de consignaţie să înceteze vânzarea bunurilor.
c) Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:
- pentru bunurile perisabile sau supuse degradării;
- înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează integral creanţa fiscală;
- după finalizarea unei licitaţii, dacă bunul nu a fost vândut şi o persoană oferă cel puţin preţul de
evaluare.
Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de proprietate. În cazul
în care organul de executare înregistrează mai multe cereri, are obligaţia de a vinde bunul persoanei care oferă cel
mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
Pentru valorificarea bunurilor prin vânzare directă către cumpărători, organul de executare face anunţul
privind vânzarea. Vânzarea directă a bunurilor se face chiar dacă se prezintă un singur cumpărător.
d) Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie organul de executare este obligat
să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei. Publicitatea
vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de executare, al primăriei în a cărei
rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul
decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile, şi prin
anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de Internet sau, după caz, în
Monitorul Oficial al României.
Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare iar
adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât preţul de pornire.
În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă acesta oferă cel puţin
preţul de pornire a licitaţiei.

10
După adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu contravaloarea taxei de
participare, în lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la
data adjudecării.

Restituiri de sume
Se restituie, la cerere, contribuabilului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.
Regula este ca dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, restituirea de sume se realizează numai
după efectuarea compensării.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile fiscale restante ale
debitorului, se efectuează compensarea până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
În situaţia în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii fiscale
restante ale debitorului, se efectuează compensarea până la concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată
restituindu-se debitorului.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere restituirea

Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie
a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită a creanţelor fiscale, acesta are obligaţia să procedeze la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora
din evidenţa analitică pe plătitori.
Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se
restituie.

Insolvabilitatea
Creanţele fiscale urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa acestora în cazul în care
debitorul respectiv se găseşte în stare de insolvabilitate.
Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:
a) când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
b) când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite neachitate;
c) când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
d) când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acestea ori în alte locuri, unde
există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
e) când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii
fiscale.
Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, conducătorul organului de
executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.

11
Dacă ulterior se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile după declararea stării de
insolvabilitate, organele de executare au obligaţia de a lua măsurile necesare de redebitare a sumelor şi de executare
silită.
Anularea
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari
decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor
respective. Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei și a adresei de înștiințare a popririi sunt suportate de organul
fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 40 lei (RON), se
anulează. Plafonul se aplică totalului creanțelor fiscale datorate și neachitate de debitori.
În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma prevăzută reprezintă limita maximă până la care,
prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate.

3. PRESIUNEA FISCALĂ
Presiunea fiscala este data de rata prelevarilor obligatorii, care se calculeaza prin raportarea sumei totale a
prelevarilor obligatorii (impozite, taxe, contributii) dintr-o anumita perioada, de regula 1 an, la marimea PIB realizata
in aceeasi perioada de o economie nationala.

Factorii care influenteaza presiunea fiscala.


Factorii externi:
a) nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări reflectat de produsul intern brut pe locuitor. Desigur că în ţările
dezvoltate, cu o economie performantă, veniturile oamenilor şi averilor lor sunt mai consistente,
afacerile sunt profitabile, iar capacitatea contributivă a plătitorilor de impozite este mai ridicată. Statul
îşi poate permite în astfel de ţări să pretindă impozite mari, fără ca povara fiscală să devină
insuportabilă. Tocmai de aceea, în cele mai multe ţări dezvoltate, rata presiunii fiscale este ridicată,
iar impozitele directe asupra veniturilor şi asupra averii sunt preponderente. Nu acelaşi lucru se
întâmplă în ţările în curs de dezvoltare unde posibilităţile de plată ale oamenilor sunt reduse iar statul,
neputând colecta impozite directe consistente, îşi alimentează bugetul mai ales pe seama impozitelor
indirecte, dar presiunea fiscală globală este, în general, mai redusă decât în ţările dezvoltate. De la
aceste reguli există desigur şi excepţii. Există ţări superdezvoltate, precum SUA, în care fiscalitatea
este mult mai relaxată decât în celelalte ţări dezvoltate şi exista ţări în curs de dezvoltare care, pentru
a-şi înlătura handicapul, pretind impozite ridicate sau, dimpotrivă, acorda facilităţi fiscale pentru
stimularea investiţiilor şi a dezvoltării.
b) nivelul fiscalităţii din celelalte ţări influenţează şi el presiunea fiscală, deoarece o presiune excesiva face
ca oamenii şi capitalurile să migreze din aşa-zisul infern fiscal spre paradisurile sau oazele fiscale,
unde veniturile lor nete sunt mai ridicate.
c) structura cheltuielilor publice în diferite ţări face şi ea ca nivelul fiscalităţii să fie diferit. În ţările în
care statul acorda prioritate acţiunilor de securitate socială, cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate,
sport şi agrement, cultura şi arta, de care beneficiază direct contribuabilii, el are motivaţia necesară

12
pentru a pretinde impozite mai consistente, existând un grad ridicat al reversibilităţii acestora.
Politicile guvernamentale sunt influenţate desigur de doctrina agreată de partidul sau coaliţia aflată la
putere. Putem delimita, în acest sens, două tipuri de fiscalitate şi anume:
 fiscalitatea de tip liberal, care este mai relaxata deoarece statul nu se implică în viaţa economică
şi socială, lăsând frâu liber pieţei şi automatismelor sale şi, ca atare, cheltuind mai puţin, pretinde
impozite mai mici. În schimb, bugetele de familie sunt puternic încărcate cu cheltuieli şi acţiuni
care, în general, şi le asumă statul.
 fiscalitatea agreată de doctrina social-democrată este, în general, mai ridicată, deoarece şi
cheltuielile bugetului, făcute în beneficiul contribuabililor, sunt mai mari, rata reversibilităţii este
şi ea mai ridicată, iar rolul redistribuitor al bugetului este mai însemnat.
Opţiunile politice pot influenţa şi altfel nivelul fiscalităţii. Un guvern populist poate, mai ales în preajma
alegerilor, întreprinde măsuri de relaxare a fiscalităţii, în condiţiile în care oferă cu generozitate alocaţii familiale şi
subvenţii consistente, contractând însă, pentru a compensa reducerea impozitelor, împrumuturi însemnate. El va lăsa
o grea moştenire guvernului ce urmează, care se va vedea nevoit să retragă facilităţile fiscale, să raţionalizeze
cheltuielile, prin măsuri adesea nepopulare, pentru a putea suporta povara serviciului datoriei publice.

Factorii proprii sistemului de impozitare care influenţează, la rândul lor, presiunea fiscală sunt:

 felul cotelor practicate, progresivitatea aducând cu ea impozite mai consistente decât impunerea
proporţională;
 facilităţile fiscale acordate prin exonerări, reduceri ale cotelor pentru anumite categorii de
contribuabili sau deduceri din materia impozabilă;
 metodele de evaluare practicate care pot face ca materia impozabilă să fie supraevaluată sau
subevaluată.

Curba Laffer

Scăderea presiunii fiscale a fost abordată, în decursul timpului de o serie de specialişti în domeniul finanţelor.
Fiziocratul J. B. Say a propus „impozitul minim” în timp ce economistul David Ricardo considera că „orice prelevare
fiscală reduce prin ea însăşi puterea de acumulare a capitalului”. La polul opus, susţinătorii teoriei keynesiste cred că
limitarea prelevărilor fiscale nu este binevenită datorită faptului că ea nu ţine seama de avantajele pe care contribuabilul
le-ar avea de pe urma cheltuielilor publice finanţate de impozite.
În anul 1974, un renumit economist al ofertei, americanul Arthur Laffer, se spune că a desenat pe un
şerveţel, la o cină luată într-un restaurant cu Donald Rumsfeld şi Dick Cheney, un grafic care exprima o idee a lui
Adam Smith din 1776 conform căreia ratele de fiscalitate prea ridicate scad încasările la bugetul de stat. De altfel, A.
Laffer, ulterior sfătuitorul preşedinţilor Ronald Reagan şi G. Bush, într-un interviu dat ziarului Capital în anul 2005
referitor la cota unică de impozitare din ţara noastră a susţinut şi ideea conform căreia „ce-i simplu şi mic e frumos

13
şi benefic”(de aici rezultă faptul că un impozit mic este benefic pentru orice economie revigorând munca, economiile
şi investiţiile).
A. Laffer rămâne celebru pentru ideea care a demonstrat-o cu ajutorul unei curbe care îi poartă numele
potrivit căreia de la un anumit prag orice creştere a presiunii fiscale provoacă o scădere a sumei prelevărilor obligatorii
încasate de puterea publică.

Curba Laffer
Conform acestei curbe, suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar
numai până la un anumit prag maximal, notat cu M, ce corespunde nivelului maxim al curbei, după care devine o
funcţie descrescătoare a acestei rate: ea merge chiar până la anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100% (orice
activitate impozabilă ar dispărea atunci în acest caz limită). Aceasta se explică după Laffer prin faptul că prelevările
obligatorii foarte mari provoacă fenomene de rezistenţă şi de reducere a efortului productiv (dezintegrare a muncii, a
economiilor şi investiţiilor) care ating o asemenea amploare încât determină scăderea sumei lor totale.
Mai precis, curba lui Laffer se divide în două zone: în zona de stânga, denumită normală sau admisibilă,
reducerea bazei prelevărilor este inferioară creşterii ratei de presiune fiscală; dimpotrivă, în zona din dreapta,
denumită zona inadmisibilă, orice creştere a presiunii fiscale nu este suficientă pentru a compensa scăderea
(reducerea) bazei prelevărilor obligaţiilor pe care o provoacă: rezultă, ca urmare, o diminuare a sumei încasărilor
obţinute de puterea publică.
În afara nivelului maxim al încasărilor M corespunzător ratei T2, o aceeaşi sumă a prelevărilor fiscale poate
fi furnizată de doua rate de presiune fiscală care sunt situate una în zona admisibilă, alta în zona inadmisibilă (astfel
suma N poate rezulta fie în T1 fie în T3). Laffer, ca şi ceilalţi economişti recunoscuţi ai „ofertei”, estimează că atunci
când pragul maximal este depăşit şi ar urma o diminuare a presiunii fiscale, aceasta ar fi de natură să conducă la
creşterea randamentului prelevărilor obligatorii, redinamizând economia, adică favorizând munca, economiile şi
investiţiile.
Dar, curba lui Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică care nu permite identificarea cu exactitate a mărimii
pragului de impozitare M, la care presiunea fiscală poate fi considerată excesivă. Acest prag este variabil după ţări şi
circumstanţe, astfel încât se poate afirma că la o rată a presiunii fiscale dată, o ţară se găseşte în stânga sau în dreapta
punctului M.

14
Presiunea fiscală provoacă o serie de probleme cum ar fi:
1. Riscurile de diminuare a eforturilor productive: în această privinţă se remarcă economiştii liberali care insistă
asupra efectelor descurajante pe care le provoacă nivelurile ridicate ale prelevărilor obligatorii asupra muncii,
economiilor şi investiţiilor, precum şi asupra spiritului de întreprindere. Astfel, din punct de vedere al incitării muncii,
se estimează că există doua tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca o majorare a impozitului venitului:
b) efectul de substituţie (diminuare a timpului de muncă furnizat de un individ datorită diminuării
remuneraţiei sale nete);
c) efectul de venit (creştere a cantităţii de muncă depusă în scopul de a compensa pierderea venitului net
datorită creşterii impozitului).
2. Riscul de inflaţie prin fiscalitate este legat de faptul că orice creştere a impozitelor sau a contribuţiilor sociale se
repercutează asupra proceselor de determinare a preţurilor şi salariilor şi alimentează astfel, inflaţia.
Astfel, chiar dacă întreprinderile caută să includă în preţul lor de vânzare creşterea impozitelor şi taxelor,
salariaţii doresc să recupereze, sub formă de salarii mai ridicate, reducerea puterii lor de cumpărare care rezultă din
creşterea impozitelor sau contribuţiilor sociale sau din creşterea costului vieţii.
3. Frauda şi evaziunea fiscală
Aceste practici au existat întotdeauna, dar ele sunt cu atât mai stimulate cu cât ratele de prelevare (de
impozitare) sunt mai ridicate. În acest sens, se pot menţiona doua procedee prin care contribuabilii îşi manifestă
rezistenţa lor în faţa prelevărilor obligatorii:
d) economia subterană care relevă diferite forme de activităţi care au drept caracteristică comună
sustragerea de la orice formă de prelevare obligatorie. Un exemplu, în acest sens, este munca la negru.
e) evaziunea internaţională care reflectă interesul anumitor întreprinderi spre ţări unde legislaţiile fiscale şi
sociale le sunt mai favorabile.
Nu este însă obligatoriu ca printr-o simplă reducere a presiunii fiscale, evaziunea fiscală să scadă imediat,
aceasta poate să aibă loc într-un timp mai îndelungat.
În mod sigur însă prin creşterea presiunii fiscale apare imediat fenomenul de rezistenţă la impozite manifestat
prin evaziune fiscală.

4. Rezistenţe politice, corupţie.

4. EVAZIUNEA FISCALĂ INTERNAȚIONALĂ

15
Paradisurile fiscale

Conceptul, caracteristicile şi avantajele utilizării paradisurilor fiscale

Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau de tip
statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii
contemporane. Aceasta a existat din vechime. În Grecia veche, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către
comercianţi pentru stocarea mărfurilor. În felul acesta, se evita un impozit de 2% perceput de cetate asupra
importurilor şi exporturilor. În secolele XVI- XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin
porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore.

Momentul care marchează creşterea importanţei paradisurilor fiscale îl reprezintă sfârşitul celui de-al doilea
Război Mondial, când se remarcă o multiplicare a numărului filialelor unei societăţi-mamă. Iniţial, aceste filiale au
servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, pe picior de egalitate cu alte societăţi din ţări care permiteau anumite
amânări fiscale, reprezentând, totodată, loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate.
Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală, prin implantarea lor în ţări cu monedă
stabilă, care nu exercitau un control al schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja
investiţiile străine pe teritoriul lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor
rezidente, precum şi dividenele vărsate de filiale societăţii-mamă.

Spre deosebire de restul ţărilor occidentale care nu au oferit specialiştilor şi publicului larg o documentare
asupra paradisurilor fiscale, Ministerul Finanţelor Publice din Franţa a solicitat o astfel de lucrare, concretizată în
Raportul Gordon, publicat în 1983.

Potrivit acestui raport, „paradisul fiscal este orice ţară care este considerată ca atare şi care se vrea astfel”.
Altă definiţie, aparţinând lui Roger Brunet, constată că “se numeşte paradis fiscal un teritoriu în care persoanele
fizice sau societăţile au impresia de a fi mai puţin impuse decât altundeva”. Alţi autori consideră că paradisul fiscal
“reprezintă statul sau teritoriul în care o persoană fizică sau juridică se bucură de un sistem fiscal privilegiat, fie
pentru că nu plăteşte impozite, fie pentru că impozitul se determină în cote mai mici decât în ţara de origine“.

Termenul propriu-zis de paradis fiscal este preluat din limba engleză, de la cuvântul tax-haven, care
înseamnă refugiu, port fiscal. Imaginea este bună. Omul de afaceri este comparat cu un marinar care îşi caută refugiul.
El traversează marea legislaţiilor fiscale şi furtunile sale, care sunt controalele şi taxele asupra semnelor exterioare
ale bogăţiei, ajungând apoi în paradisul fiscal, care este portul.

Ca atare, definirea paradisului fiscal este destul de dificilă, unii autori considerând că “există atâtea
definiţii câte paradisuri fiscale sunt”. Însă, pentru a defini un teritoriu drept paradis fiscal, facilităţile fiscale nu
sunt suficiente, trebuind să se ţină cont şi de stabilitatea politică şi socială, o infrastructură solidă (mijloace de
transport şi comunicaţie, hoteluri şi restaurante), precum şi profesionişti (avoc aţi şi funcţionari bancari)
competenţi. Totodată, trebuie evitată confuzia dintre paradisurile fiscale şi paradisurile bancare, adică ţări cu

16
secret bancar.

Unii specialiştii sunt de părere că a considera paradisul fiscal ca un mijloc de producere a fraudelor fiscale este
puţin cam exagerat. Această afirmaţie se bazează pe faptul că frauda fiscală este sancţionată pecuniar şi penal, în timp
ce contribuabilii care utilizează avantajele oferite de aceste entităţi teritoriale nu sunt sancţionaţi. Prin urmare, este mai
corect a susţine că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală
internaţională, de către contribuabili care caută un tratament fiscal mai avantajos.

Conform statisticilor Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), acum 3 decenii în lume
existua 35 de paradisuri fiscale (în prezent cifra depăşeşte 70). Afacerile derulate prin intermediul acestora au atins
dimensiuni inimaginabile. Analiştii economici afirmă că aproximativ 70% din masa monetară mondială este rulată
din umbra paradisurilor fiscale. Dacă, în anul 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub
forma investiţiilor directe străine, capitaluri cifrate la 23 de miliarde de dolari SUA, iar corporaţiile Europei
Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 de miliarde de dolari SUA, în perioada contemporană, la
începutul secolului XXI, volumul operaţiilor de capital derulate în ţări-paradis sunt evaluate la 1.600 de miliarde de
dolari SUA, după cum afirmă reprezentanţii Organizaţiei Naţiunilor Unite. După unii economişti americani, cifra de
afaceri a paradisurilor fiscale ar reprezenta 50% din economia mondială, faţă de 5% de acum 20 de ani.

Paradisurile fiscale prezintă anumite caracteristici 1 predominante.

Astfel, tradiţia amplasării paradisurilor fiscale în imediata apropiere a mărilor şi oceanelor este în mare
parte respectată şi astăzi, cu câteva excepţii, de altfel notabile, din inima Europei.

Majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau teritorii autonome cu un
plasament exotic şi o populaţie redusă. Acestea se caracterizează, în general, printr-o foarte bună reţea de
comunicaţii (telefon, cablu, telex), care le leagă cu foarte multe ţări, servicii aeriene foarte bine puse la punct, cu
legături în principalele aeroporturi din ţările dezvoltate din punct de vedere economic, un plasament geografic de
natură să atragă turismul.

Aceste entităţi juridice (paradisuri fiscale) oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice,
societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora. Scopul îl
constituie atragerea societăţilor în expansiune, atragerea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare
asigurării echilibrului economic şi social. Facilităţile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt
multiple: scutirea de impozit a veniturilor sau a profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse.

O altă caracteristică esenţială o constituie protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale
realizate de persoanele fizice sau juridice. Nu este de neglijat faptul că paradisurile fiscale dispun de acorduri fiscale
cu ţările industrializate, în vederea evitării dublei impuneri a veniturilor.

1 Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, pag. 353.

17
Un anumit grad de secret bancar este caracteristic atât paradisurilor fiscale, cât şi celorlalte state. Deosebirea
constă în aceea că majoritatea ţărilor nu vor proteja informaţiile în cazul unei anchete judiciare, legal desfăşurate de
către autorităţile unui stat străin, pe când un paradis fiscal refuză categoric să spargă zidurile ridicate în jurul secretului
bancar, chiar şi în situaţia în care este vorba despre săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau de încălcarea
grosolană a legilor unei alte ţări străine.

Aceste entităţi, pentru a asigura un regim fiscal privilegiat, îşi adaptează permanent legislaţia fiscală în
concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan internaţional.

O altă caracteristică importantă se referă la lipsa controlului asupra monedei.

Ca regulă generală, străinii nu sunt supuşi controlului asupra operaţiunilor făcute în monedă străină, ci numai
în cazurile în care efectuează operaţiuni în moneda proprie paradisului fiscal. În consecinţă, orice străin poate înfiinţa o
companie într-un paradis fiscal, pentru a desfăşura activităţi în jurisdicţiile altor ţări, cazuri în care compania nu va fi
supusă controalelor asupra operaţiunilor şi schimburilor valutare, atâta timp cât activităţile ei se desfăşoară în moneda
altor state şi nu se angajează tranzacţii în ţara – paradis fiscal – respectivă.

Principalele avantaje2 ale paradisurilor fiscale decurg din faptul că:

- unele ţări nu percep nici un impozit pe venituri, pe plus-valorile de capital, pe avere;

- alte ţări au stabilit o percepere de impozit pe veniturile aferente unei baze teritoriale: dacă beneficiile nu îşi
au sursa pe teritoriul statului respectiv, nu există impozit;

- alte ţări au încă rate scăzute de impozitare;

- anumite ţări oferă avantaje specifice pentru tipuri specifice de societăţi (de exemplu, holdinguri, societăţi
scutite, etc.).

Scopul utilizării paradisurilor fiscale este simplu: “să plăteşti mai puţin şi să câştigi mai mult”.

Persoanele fizice sunt interesate de utilizarea paradisurile fiscale din două motive: pe de o parte, pentru a
profita de politicile guvenamentale din aceste ţări, având ca obiect dezvoltarea anumitor activităţi, iar pe de altă parte,
caută ţările unde impozitarea este foarte scăzută, respectiv nulă, sau unde s-au stabilit acorduri cu ţările cu o impozitare
puternică, care oferă posibilitatea unor reduceri pentru impozitele plătite în prima ţară.

Persoanele juridice, la rândul lor, utilizează paradisurile fiscale din următoarele motive 3:

- anumite paradisuri fiscale impozitează beneficiile în anul următor realizării lor, impozitul fiind calculat pe

2Şaguna D.D., Evaziunea fiscală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pg. 653.
3Dauphin, C., Ghid cu adevărat practic al paradisurilor fiscale, Editura Tribuna Grupului de Editori,
Bucureşti, 1998, pg. 25.

18
ansamblul beneficiilor naţionale şi străine. Aceasta permite întreprinderilor care au filiale în străinătate să întârzie
impozitarea;

- paradisurile fiscale sunt adesea folosite pentru a efectua tranzacţii de brevete, mărci şi procedee de
fabricaţie;

- înfiinţarea unei filiale într-un paradis fiscal permite o mai mare supleţe şi o discreţie mărită în gestiune;

- o filială în cadrul unui paradis fiscal poate fi utilizată de o întreprindere ca punct de cumpărare pentru
propriile sale mărfuri. Acestea din urmă sunt revândute uzinelor din străinătate, profitându-se de remizele obţinute
fără a pierde beneficiul vânzării;

- cumpărarea de material la preţul pieţei locale printr-o filială implantată într-un paradis fiscal permite
realizarea de beneficii neimpozabile;

- companiile de asigurări captive sunt utilizate de firme multinaţionale pentru a deveni propriul lor
asigurător, datorită costurilor substanţiale ale asigurărilor, precum şi datorită caracterului neasigurabil al unora dintre
activităţile lor. Compania de asigurări captivă poate deveni totodată un mijloc de finanţare al investiţiilor firmei-
mamă;

- băncile captive sunt organisme create pentru necesităţile proprii ale unui grup de indivizi. Acestea au statut
de bancă non-rezidentă şi pot efectua operaţiuni de orice natură, cu excepţia celor care implică rezidenţi din ţările în
care acestea sunt instalate;

- constituirea unui trust este uşurată în mare parte pentru persoanele originare dintr-o ţară guvernată prin
British Common Law;

- paradisurile fiscale abundă în jurişti, bancheri şi contabili extrem de competenţi.

Un aspect important care trebuie luat în considerare este că un paradis fiscal poate fi avantajos pentru o
persoană fizică şi fără nici un interes pentru o persoană juridică.

De exemplu, principatul Monaco este un veritabil paradis fiscal pentru persoanele fizice, pentru că nu are
stabilit nici un fel de impozit asupra veniturilor. În schimb, nu este avantajos pentru societăţile ce şi-ar stabili sediul
aici, pentru că acestea ar fi obligate să plătească un impozit de 35% asupra beneficiului obţinut, dacă mai mult de
25% din acesta este realizat în afara principatului.

Pe de altă parte, insula Jersey este unul din cele mai avantajoase paradisuri fiscale pentru societăţile
comerciale nerezidente care sunt constituite acolo, pentru că, în baza unui abonament de 300 lire pe an, ele nu trebuie
să declare nici un beneficiu sau să ţină evidenţă contabilă. Însă, pentru o persoană fizică, situaţia este mai puţin
favorabilă, pentru că impozitul asupra veniturilor este de 20%.

19
Clasificarea şi factorii care stau la baza alegerii unui paradis fiscal

Paradisurile fiscale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

Astfel, cu menţiunea că orice ţară poate deveni într-o bună zi un paradis fiscal sau poate să înceteze a mai fi
considerată astfel, paradisurile fiscale pot fi clasificate, în funcţie de importanţa lor4, în: principale şi secundare.

Paradisurile fiscale principale, la rândul lor, se clasifică în funcţie de principalele dispoziţii legale (în
realitate, multe ţări aparţin mai multor categorii), astfel:

 ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de capital (numite “zero
havens”) pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrain, Bermude, Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent,
Turks şi Caicos, Vanuatu şi Principatul Monaco;
 ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, teritoriul Hong-
Kong, Liberia, Malaysia, Panama, Filipine, Venezuela. În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o
exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului;
 ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virgine Britanice,
Antilele Olandeze, Jersey, Guernesey, Insulele Man, Irlanda. Cotele au un nivel scăzut întrucât sunt
astfel stabilite de state sau ca urmare a aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind
dubla impunere;
 ţări care oferă avantaje specifice societăţilor de tip holding sau societăţilor offshore: Singapore;
 ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor: Irlanda, pentru
societăţile create înainte de 1 ianuarie 1981;
 ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados.
Paradisurile fiscale secundare cuprind:

- ţări mici: Vatican, Republica Malteză, Polinezia Franceză,Insulele Tonga, Insulele Maurice, Republica
Djbouti, Haiti, Insulele Virgine, Jamaica, Taiwan, Insulele Norfolk, Insula Christmas, Insulele Cocos, arhipeleagul
norvegian Svalbard. Caracterizate printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate
caracteristicele paradisurilor fiscale principale, acestea fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun
anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi, fie acordă exonerări pentru activităţile desfăşurate de
anumite societăţi, fie stabilesc cote mult reduse;
- ţări industrializate, care pot deveni un punct de atracţie pentru activităţile desfăşurate de unele societăţi,
precum: SUA, Franţa, Italia, Belgia, Austria. Paralel cu lupta împotriva evaziunii fiscale, ţările industrializate sunt
tentate să acorde facilităţi fiscale atrăgătoare, prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozite, pentru atragerea
capitalului străin sau creşterea exporturilor.

Paradisurile fiscale secundare se caracterizează prin faptul că nivelul de impunere a anumitor forme de venit

4 Corduneanu C., Op. Cit., pg. 354.

20
este ridicat, însă prezintă anumite dispoziţii cu caracter particular, care pot fi utilizate într-o operaţiune de tax planning
de către investitori.

În funcţie de zona geografică în care se situează, paradisurile fiscale se grupează astfel:

- Zona Caraibilor şi America Centrală – Bermude, Panama, Costa Rica, Belize, Bahamas, Antigua, Antilele
Olandeze;

- Zona Asia-Pacific – Liban, Dubai, Insulele Marshall, Insulele Virgine, Singapore, Hong-Kong;

- Zona Africa – Oceanul Indian – Liberia;

- Zona Europa – Andora, Cipru, Gibraltar, Insulele Man, Lichtenstein, Malta, Monaco.

În funcţie de persoanele care le utilizează, paradisurile fiscale se împart în:

Paradisuri fiscale pentru persoane fizice:

 Andora, unde cota impozitului este zero;


 Bahamas, unde nu există impozite, ci numai anumite capcane de evitat;
 Campione d’Italia, care este o regiune minusculă şi fără impozit pe venit, practicabilă pentru alte
naţionalităţi decât italienii şi care nu fac afaceri cu Italia;
 Cayman, care nu prezintă impozit pe venit;
 Cipru, care rezervă privilegii fiscale persoanelor fizice pensionate;
 Monaco, care nu percepe impozit pe venit, dar care este interzis francezilor, aşa cum este Campione
d’Italia pentru italieni.
Paradisuri fiscale pentru persoanele juridice:

 Bahamas, Bermude,Turks, Caicos, Cayman – aici se pot înfiinţa societăţi neimpozabile, dacă ele au o
activitate externă;
 Bahrain – care nu impozitează societăţile străine. Este preferat de către arabi;
 Cipru – este o localitate unde se desfăşoară o activitate neîntreruptă, datorită unui amestec abil între
noţiunea de rezidenţă şi cea de nerezidenţă;
 Guernsey şi Jersey – sunt ţări în care societăţile nerezidente sunt scutite de impozite. Există, însă, o
anumită reţinere pentru Jersey, a cărei imagine s-a deteriorat şi al cărui raport calitate-preţ nu mai este
satisfăcător;
 Insulele Virgine Britanice – o zonă în care un singur avocat talentat şi sprijinit de un guvern inteligent
a creat în anii 1984-1992 mai mult de 60.000 de societăţi cu activităţi externe, care nu sunt impozitate;
 Liberia – prezintă o imagine deteriorată, dar acest lucru nu îi împiedică pe nerezidenţi să înfiinţeze
societăţi străine;
 Panama – în care fabricarea produselor este un proces extrem de profitabil.

21
5. INSPECŢIA FISCALĂ

Obiectul şi formele inspecţiei fiscale


Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi
exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil, respectării
prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt
aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale.

În vederea efectuării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală are următoarele atribuții:

a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;

b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă şi fiscală a
contribuabilului;

c) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii
sau din alte surse şi, după caz, a descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legislaţiei fiscale;

d) verificarea, constatarea şi investigarea fiscală a actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului
supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea
îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;

e) solicitarea de informaţii de la terţi;

f) verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile ori unde se află
bunurile impozabile;

g) solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentantul legal al contribuabilului, ori de câte ori acestea sunt
necesare în timpul inspecţiei fiscale, pentru clarificarea şi definitivarea constatărilor;

h) informarea reprezentantului legal al contribuabilului sau a împuternicitului acestuia, după caz, cu privire
la constatările inspecţiei fiscale, precum şi discutarea acestora;

i) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus faţă de obligaţia fiscală
principală declarată de către contribuabil sau stabilită de organul fiscal;

j) sancţionarea faptelor reprezentând încălcări ale legislaţiei fiscale şi contabile constatate şi dispunerea de
măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale şi contabile;

k) dispunerea măsurilor asigurătorii;

22
l) aplicarea de sigilii asupra bunurilor.

Inspecţia fiscală se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de organizare, care au
obligaţii de stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale legale.

Formele de inspecţie fiscală sunt:

a) inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a tuturor
obligaţiilor fiscale ce revin unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;

b) inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a uneia sau mai
multor obligaţii fiscale ce revin unui contribuabil pentru o perioadă de timp determinată.

Conform legii, organul de inspecţie fiscală decide asupra efectuării unei inspecţii fiscale generale sau parţiale,
pe baza analizei de risc, iar inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,
dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legislaţiei fiscale și contabile.

Metode de control

Pentru efectuarea inspecţiei fiscale se pot folosi următoarele metode de control:

a) verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi operaţiunilor
semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;

b) verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi operaţiunilor, care
stau la baza modului de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale;

c) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia, prelucrate
în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente informatice specializate.

Durata efectuării inspecţiei fiscale

Conform legii, durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de
obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:

a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii care au sedii secundare, indiferent
de mărime;

b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;

c) 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili.

23
La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să se legitimeze în condiţiile
legii, iar dacă controlul operativ şi inopinat se efectuează la sediul social sau la sediile secundare ale contribuabilului,
acesta se consemnează în registrul unic de control.

6. IMPOZITUL PE PROFIT

Contribuabilii impozitului pe profit în România


Categoriile de contribuabili ai impozitului pe profit sunt:
a) Persoanele juridice române. Acestea datorează impozit pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă,
atât din România, cât şi din străinătate;
b) Persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România.
Acestea datorează impozit pentru profitul impozabil atribuibil sediului permanent;
c) Persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în România. Acestea
datorează impozit pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din
străinătate.
d) Persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate
în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română.
Acestea datorează impozit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri;
e) Persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

Cotele de impozitare
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16% începând cu data de 1
ianuarie 2005. Până la acea data cota a fost de 25%.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte sau discotecilor,
cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care
impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective
sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.

Calculul rezultatului fiscal


Rezultatul fiscal se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile înregistrate conform reglementărilor
contabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile şi deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul şi elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, potrivit
normelor metodologice, precum şi pierderile fiscale care se recuperează. Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil,
iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală.

Tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform principiului valorii de piaţă. La stabilirea
profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind preţurile de transfer.

24
Venituri neimpozabile luate în calcul la determinarea rezultatului fiscal
Următoarele venituri sunt neimpozabile la calculul profitului impozabil:
a) dividendele primite de la o persoană juridică română; După data aderării României la Uniunea
Europeană sunt, de asemenea, neimpozabile şi:
 dividendele primite de o persoană juridică română, societate-mamă, de la o filială a sa
situată într-un stat membru, dacă persoana juridică română întruneşte cumulativ
următoarele condiţii:
1. are una dintre următoarele forme de organizare: societate în nume colectiv,
societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată;

2. plăteşte impozit pe profit, fără posibilitatea unei opţiuni sau exceptări;

3. deţine minimum 10% din capitalul social al filialei situate într-un alt stat
membru, care distribuie dividendele;

4. la data înregistrării venitului din dividende deţine participaţia minimă prevăzută


la pct. 3, pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin un an.

Reţinerea impozitului pe dividende


O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină,
să declare şi să plătească impozitul pe dividende reţinut către bugetul de stat.
Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de 5% asupra dividendului brut plătit
către o persoană juridică română.
Impozitul pe dividende care trebuie reţinut se declară şi se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. În cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite
până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se plăteşte până
la data de 25 ianuarie a anului următor.
Impozitul nu se aplică în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice
române, dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 10% din titlurile de participare ale acesteia la data plăţii
dividendelor, pe o perioadă de 1 an împlinit până la data plăţii acestora.

25
Aplicaţii practice:

Studiu de caz

O societate înregistrează conform balanţei de verificare la data de 31 decembrie, următoarele date:


- venituri din vânzarea mărfurilor în valoare de 100.000 lei;
- venituri din prestarea serviciilor în valoare de 50.000 lei;
- venituri din dividende primite de la o persoană juridică română în valoare de 10.000 lei.
- cheltuieli cu mărfurile în valoare de 90.000 lei;
- cheltuieli cu penalităţile datorate către bugetul de stat în suma de 1.000 lei;
- impozitul pe profit înregistrat şi datorat de societate în primele trei trimestre ale anului N, este în sumă de 8.000 lei;
- cheltuieli cu penalităţi datorate conform contractelor comerciale în sumă de 500 lei;
- cheltuieli cu protocolul în valoare de 20.000 lei
Cota de impozit pe profit este de 16% iar societatea nu are pierdere fiscală de recuperat din exerciţiile anterioare.
Stabiliţi impozitul pe profit datorat de societate pentru trimestrul 4.

Rezolvare:
Pentru determinarea impozitului datorat de societate se parcurg următorii paşi:
- Se stabilesc veniturile totale, prin însumarea tuturor veniturilor:
Venituri totale: 100.000 lei + 50.000 lei + 10.000 lei = 160.000 lei

Veniturile neimpozabile : Potrivit Codului Fiscal, dividendele primite de la o persoană juridică română sunt venituri neimpozabile
la calculul impozitului pe profit.

Venituri neimpozabile: 10.000 lei

- Stabilirea cheltuielilor totale prin însumarea tuturor cheltuielilor înregistrate de societate:


Cheltuieli totale:90.000 lei +1.000 lei +8.000 lei +500 lei + 20.000 lei =119.500 lei

- Se stabilesc cheltuielile nedeductibile:


Potrivit Codului Fiscal cheltuielile cu protocolul sunt deductibile limitat.

1.Cheltuielile cu protocolul = (total venituri – total cheltuieli + cheltuieli cu protocolul+ cheltuielile cu impozitul pe profit) x 2%

= (160.000 lei – 119.500 lei + 20.000 lei + 8.000 lei) x 2% =

= 68.500 lei x 2% = 1.370 lei.

Cheltuieli cu protocolul care depăşesc limita legală de deduct.= 20.000 lei – 1.370 lei = 18.630 lei

2.Cheltuieli cu amenzi şi penalităţi datorate bugetului de stat: 1.000 lei

3. Impozitul pe profit: 8.000 lei

Total cheltuieli nedeductibile: cheltuieli cu depăşirea de protocol + cheltuieli cu amenzile şi penalităţile datorate autorităţilor
publice şi bugetului de stat +cheltuieli cu impozitul pe profit

Cheltuieli nedeductibile = 18.630 lei +1.000 lei + 8.000 lei =27.630 lei

Profit impozabil anul N = Total venituri - Total cheltuieli – Venituri neimpozabile + Cheltuieli nedeductibile = 160.000 lei – 119.500
lei – 10.000 lei + 27.630 lei = 58.130 lei

Profit Impozabil = 58.130 lei

26
Impozit pe profit= Profit impozabil x cota de impozit pe profit = 58.130 lei x 16 % = 9.301lei

Impozit profit înregistrat pentru primele 3 trimestre: 8.000 lei

Rezultă un impozit aferent trimestrului 4 = 9.301 lei – 8.000 lei = 1.301 lei

Studiu de caz
O societate înregistrează venituri totale în sumă de 500.000 lei, din care venituri neimpozabile în sumă de 50.000 lei. Cheltuielile
totale înregistrate de societate sunt în sumă de 350.000 lei.
Societatea înregistrează o cifră de afaceri în valoare de 400.000 lei.
Societatea a efectuat cheltuieli cu donaţiile în sumă de 50.000 lei şi cheltuieli cu sponsorizarea unei fundaţii nonprofit în sumă de
100.000 lei. Calculaţi impozitul pe profit.

Rezolvare:
Calculul profitului impozabil :

Profitul impozabil = venituri totale –cheltuieli totale – venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile = 500.000 lei – 350.000
lei – 50.000 lei + 50.000 lei + 100.000 lei = 250.000 lei.

Impozitul pe profit înainte de scăderea cheltuielii cu sponsorizarea:

250.000 lei x 16% = 40.000 lei

Avându-se în vedere condiţiile de deducere prevăzute de Codul fiscal, sponzorizările se scad din impozitul pe profit datorat la
nivelul valorii minime dintre următoarele:

- 5 la mie din cifra de afaceri reprezintă: 2.000 lei;

- 20% din impozitul pe profit înainte de deducerea cheltuielilor de sponsorizare reprezintă 8.000 lei( 40.000 lei x 20%).

iar din aceste calcule rezultă că societatea poate deduce din impozitul pe profit calculat, cheltuieli cu sponsorizare în sumă de
2.000 lei.

Impozitul pe profit datorat este de:

40.000 lei – 2.000 lei = 38.000 lei

Studiu de caz
O societate comercială înregistrează la finele anului N următoarele date:
- Venituri totale: 300.000 lei din care:
- din vânzarea mărfurilor:100.000 lei;
- din prestări de servicii: 30.000 lei;
- din dividende primite de la persoană juridică română: 170.000 lei
- Cheltuieli totale: 86.000 lei din care:
- cheltuieli cu vânzarea mărfurilor: 50.000 lei
- cheltuieli cu salariile: 30.000 lei
- cheltuieli cu ajutoarele sociale: 1.000 lei
- cheltuieli cu impozitul pe profit înregistrat de societate aferent primelor 3 trimestre:5.000 lei

27
Cota de impozit pe profit = 16%.
Determinaţi impozitul pe profit aferent trimestrului 4 al anului N.

Rezolvare:
Cheltuielile sociale sunt deductibile, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului,
potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare.

Cheltuieli sociale:
- limita deductibilă cheltuieli sociale = 5% x cheltuieli salariale = 5% x 30.000 lei = 1.500 lei
- cheltuieli sociale nedeductibile : 0 ( 1500>1000)
Cheltuieli nedeductibile : 5.000 lei

Profit impozabil : Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile + Cheltuieli nedeductibile=
300.000 lei - 86.000 lei – 170.000 lei + 5.000 lei = 49.000 lei
Impozit pe profit: Profit impozabil x cota de impozit pe profit = 49.000 lei x 16 % = 7.840 lei
Impozit pe profit la trimestrul IV: 7.840 lei – 5.000 lei = 2.840 lei

7. IMPOZITUL PE VENIT

Contribuabilii şi sfera de cuprindere a impozitului pe venit


Conform legii, următoarele persoane datorează plata impozitului pe venit:
a) persoanele fizice rezidente;
b) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România;
c) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
d) persoanele fizice nerezidente care obţin alte venituri decât cele menționate la lit. b) si c).
Sfera de cuprindere a impozitului
Impozitul pe venit, se aplică următoarelor venituri:
a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obţinute din orice
sursă, atât din România, cât şi din afara României;
b) în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), numai veniturilor obţinute din
orice sursă, atât din România, cât şi din afara României, începând cu data de la care acestea devin
rezidenţi în România;
c) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate independentă prin intermediul unui
sediu permanent în România, venitului net atribuibil sediului permanent;
d) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate dependentă în România, venitului
salarial net din această activitate dependentă;
e) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care obţin veniturile prevăzute la lit. d), venitului determinat
conform regulilor prevăzute în prezentul titlu, ce corespund categoriei respective de venit.

28
Categorii de venituri supuse impozitului pe venit şi venituri neimpozabile
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele:
a) venituri din activităţi independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
d) venituri din investiţii;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
g) venituri din premii şi din jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
i) venituri din alte surse.
Venituri neimpozabile

Impozitul pe salarii
Deducere personală
Persoanele fizice rezidente au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub formă de
deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul
unde se află funcţia de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de până la 1.951 lei
inclusiv, astfel:
- pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere - 510 lei;
- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 670 lei;
- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere - 830 lei;
- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere - 990 lei;
- pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere – 1.310 lei.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii cuprinse între 1.951 lei şi 3.600 lei,
inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii de peste 3.600 lei nu se acordă deducerea
personală.
Persoana în întreţinere poate fi soţia/soţul, copiii sau alţi membri de familie, rudele contribuabilului sau ale
soţului/soţiei acestuia până la gradul al doilea inclusiv, ale cărei venituri, impozabile şi neimpozabile, nu depăşesc
300 lei lunar.
În cazul în care o persoană este întreţinută de mai mulţi contribuabili, suma reprezentând deducerea personală
se atribuie unui singur contribuabil, conform înţelegerii între părţi.
Copiii minori, în vârstă de până la 18 ani împliniţi, ai contribuabilului sunt consideraţi întreţinuţi.

29
Nu sunt considerate persoane aflate în întreţinere persoanele fizice care deţin terenuri agricole şi silvice în
suprafaţă de peste 10.000 m2 în zonele colinare şi de şes şi de peste 20.000 m2 în zonele montane.

Determinarea şi plata impozitului pe venitul din salarii


Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă
de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar se determină astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei de calcul determinate ca
diferenţă între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor sociale
obligatorii aferente unei luni, precum şi, după caz, a contribuţiei individuale la bugetul de stat, şi
următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la fondurile de pensii facultative și cele la scheme de pensii facultative,
calificate astfel în conformitate cu legislaţia privind pensiile facultative de către Autoritatea
de Supraveghere Financiară, administrate de către entităţi autorizate stabilite în state membre
ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, suportate de angajaţi,
astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro.
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii, precum şi, după caz, a

contribuţiei individuale la bugetul de stat, pe fiecare loc de realizare a acestora.

Contribuțiile obligatorii se rețin de la salariați și sunt:


- 25% contribuție pentru asigurări sociale (pensii);
- 10% contribuție pentru asigurări sociale de sănătate.
Plătitorul este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare
contribuabil.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din impozit pentru
susţinerea entităţilor nonprofit care se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult, precum şi pentru
acordarea de burse private iar obligaţia calculării, reţinerii şi virării acestei sume revine organului fiscal competent;
cota este de 3,5% pentru entitățile care furnizează servicii sociale.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent
veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de
25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Venituri din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea
folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât
veniturile din activităţi independente.

30
Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se stabileşte
pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul
încasării chiriei sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de venit la momentul
plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net, impozitul fiind final.

Venituri din investiţii


Definirea veniturilor din investiţii
Veniturile din investiţii cuprind:
a) dividende;
b) venituri impozabile din dobânzi;
c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, inclusiv
instrumente financiare derivate. Reprezintă titlu de valoare orice acţiune sau altă parte socială într-o
societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată sau într-o altă persoană juridică ori la un fond deschis de
investiţii, precum şi orice instrumente financiare calificate astfel prin legislaţia în materie din statul în
care au fost emise.
d) câştiguri din transferul aurului financiar, definit potrivit legii;
e) venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Venituri din pensii:

venit impozabil = venit din pensie – 2000 lei (suma neimpozabiă). Cota de impozit este de 10%.

Aplicaţii practice:

Studiu de caz
O persoană fizică este salariat al unei companii producătore de produse alimentare, cu contract individual de muncă. Acesta
obţine următoarele venituri aferente unei luni:
• salariul de încadrare 2.080 lei
• sporul de vechime 20% din salariul de încadrare;
• primeşte cadouri în valoare brută de 400 lei pentru cei 2 copii ai sai;
• salariatul primeşte 21 de tichete de masă în valoare de 10 lei fiecare;
• Salariatul este membru de sindicat şi plăteşte o cotizaţie în sumă de 50 lei lunar. Totodată acesta are în întreţinere 2
copii minor.
Calculati venitul brut, CAS, CASS, venitul net, venitul impozabil, impozitul, salariul net si contribuția asiguratorie pentru
muncă.
Rezolvare:

Venitul brut = 2.080+20% x 2.080+(400-300)= 2.596 lei


CAS = 25% x 2.596 = 649 lei

31
CASS = 10% x 2.596 = 260 lei
Venit net = 2596 – 649 – 260 = 1.687 lei
Deducerea personală de bază (doi copii)= 560 lei
Venit impozabil = 1.687 – 560 (deducere personala) – 50 (sindicat) + 210 (tichete) = 1287 lei
Impozit = 10%* 1.287 lei = 129 lei.

Salariul net = 2.080+20%*2.080 – 649 – 260 – 129 – 50= 1408 lei

Contribuţia asiguratorie pentru muncă = 2,25% * 2.596 = 58 lei

8. IMPOZITUL PE CLĂDIRI – se calculează în funcție de tipul clădirii: rezidențială sau


nerezidențială.

Clădirea rezidențială este orice construcție alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu
dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii.

Clădirea nerezidențială: cea care nu este rezidențială și este folosită în scopul desfășurării activităților
economice.

Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri
se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%, asupra valorii impozabile a clădirii. Cota
impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.

Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulţirea suprafeţei construite
desfăşurate a acesteia, exprimată în metri pătraţi, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/m 2, din
tabelul următor:

______________________________________________________________________________

| Tipul clădirii | Valoarea impozabilă |

| | - lei/m2 - |

| |____________________________|

| | Cu instalaţii| Fără |

| | de apă, | instalaţii |

| | canalizare, | de apă, |

| | electrice şi | canalizare, |

| | încălzire | electrice |

| | (condiţii | sau |

| | cumulative) | încălzire |

|_________________________________________________|______________|_____________|

32
| A. Clădire cu cadre din beton armat sau cu | 1.000 | 600 |

| pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din | | |

| orice alte materiale rezultate în urma unui | | |

| tratament termic şi/sau chimic | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

| B. Clădire cu pereţii exteriori din lemn, din | 300 | 200 |

| piatră naturală, din cărămidă nearsă, din | | |

| vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse | | |

| unui tratament termic şi/sau chimic | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

| C. Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau | 200 | 175 |

| cu pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din | | |

| orice alte materiale rezultate în urma unui | | |

| tratament termic şi/sau chimic | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

| D. Clădire-anexă cu pereţii exteriori din lemn, | 125 | 75 |

| din piatră naturală, din cărămidă nearsă, din | | |

| vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse | | |

| unui tratament termic şi/sau chimic | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

| E. În cazul contribuabilului care deţine la | 75% din suma | 75% din suma|

| aceeaşi adresă încăperi amplasate la subsol, | care s-ar | care s-ar |

| demisol şi/sau la mansardă, utilizate ca | aplica | aplica |

| locuinţă, în oricare dintre tipurile de clădiri | clădirii | clădirii |

| prevăzute la lit. A - D | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

| F. În cazul contribuabilului care deţine la | 50% din suma | 50% din suma|

| aceeaşi adresă încăperi amplasate la subsol, la | care s-ar | care s-ar |

| demisol şi/sau la mansardă, utilizate în alte | aplica | aplica |

| scopuri decât cel de locuinţă, în oricare dintre| clădirii | clădirii |

| tipurile de clădiri prevăzute la lit. A - D | | |

|_________________________________________________|______________|_____________|

33
Legea prevede că în cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii
impozabile a clădirii se identifică în tabelul anterior valoarea impozabilă corespunzătoare materialului cu ponderea
cea mai mare.

Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor secţiunilor tuturor
nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol sau la mansardă, exceptând
suprafeţele podurilor neutilizate ca locuinţă, ale scărilor şi teraselor neacoperite.

Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafaţa
construită desfăşurată a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei utile a clădirii cu un coeficient de transformare
de 1,4.

Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi zona în care este amplasată
clădirea, prin înmulţirea valorii determinate anterior cu coeficientul de corecţie corespunzător, prevăzut în tabelul
următor:

_____________________________________________________

| Zona în cadrul | Rangul localităţii |

| localităţii | |

|________________|_________________________________________|

| | 0 | I | II | III | IV | V |

|________________|______|______|______|______|______|______|

| A | 2,60 | 2,50 | 2,40 | 2,30 | 1,10 | 1,05 |

|________________|______|______|______|______|______|______|

| B | 2,50 | 2,40 | 2,30 | 2,20 | 1,05 | 1,00 |

|________________|______|______|______|______|______|______|

| C | 2,40 | 2,30 | 2,20 | 2,10 | 1,00 | 0,95 |

|________________|______|______|______|______|______|______|

| D | 2,30 | 2,20 | 2,10 | 2,00 | 0,95 | 0,90 |

|________________|______|______|______|______|______|______|

De menționat că municipiul Craiova este o localitate de rang I.

În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri şi 8 apartamente, coeficientul de
corecţie se reduce cu 0,10.

34
Valoarea impozabilă a clădirii, determinată anterior, se reduce în funcţie de anul terminării acesteia, după
cum urmează:

a) cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de 1 ianuarie a anului fiscal de
referinţă;

b) cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani şi 100 de ani inclusiv, la data de 1
ianuarie a anului fiscal de referinţă;

c) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50 de ani inclusiv, la data de 1 ianuarie a
anului fiscal de referinţă.

Calculul impozitului pe clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin
aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii care poate fi:

a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori
anului de referinţă, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă;

b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului
de referinţă;

c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor
dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.

Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.

Legea prevede că pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru
activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii
impozabile a clădirii.

În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor literelor a), b), c), impozitul se
calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile calculate similar clădirilor rezidențiale.

Calculul impozitului pe clădirile cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice

În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul se calculează prin
însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţial cu impozitul determinat pentru suprafaţa
folosită în scop nerezidenţial.

În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nicio activitate
economică, impozitul se calculează ca și pentru o clădire rezidențială.

35
Dacă suprafeţele folosite în scop rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial nu pot fi evidenţiate distinct,
se aplică următoarele reguli:

a) în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nicio activitate
economică, impozitul se calculează ca și pentru o clădire rezidențială;

b) în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care se desfăşoară activitatea
economică, iar cheltuielile cu utilităţile sunt înregistrate în sarcina persoanei care desfăşoară activitatea economică,
impozitul pe clădiri se calculează ca și pentru o clădire nerezidențială.

Calculul impozitului/taxei pe clădirile deţinute de persoanele juridice

Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe
clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii impozabile a clădirii, ca și în
cazul persoanelor fizice.

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe
clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii.

Ca și în cazul persoanelor fizice, pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de
persoanele juridice, utilizate pentru activităţi din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin
aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii. De asemenea, în cazul clădirilor cu destinaţie mixtă
aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul se determină prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa
folosită în scop rezidenţial, cu impozitul calculat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.

Aplicaţii practice:

Studiu de caz

O persoană fizică deține un apartament rezidențial în Craiova, într-un bloc cu 9 etaje și 64 de apartamente, construit în anul 1977,
cu o suprafață construită desfășurată de 90 mp. Valoarea impozabilă a clădirii este de 1000 lei/mp, iar coeficientul de corecție
pozitivă determinat pe baza rangului localităţii este de 2,4. La demisolul aceluiași bloc, persoana mai deține o încăpere cu o
suprafață construită desfășurată de 25 mp, cu destinație de depozit.

Determinaţi impozitul pe clădiri ce trebuie plătit la bugetul local Craiova, știind că Consiliul Local Craiova a stabilit o cotă de
impozit de 0,08% pentru anul 2016.

Rezolvare:

Deoarece apartamentul este situat într-un bloc cu mai mult de 3 etaje şi 8 apartamente, coeficientul de corecţie se reduce
cu 0,10. Construcţia are o vechime de peste 30 de ani, deci valoarea impozabilă se reduce cu 10%.

Impozit clădiri rezidențiale Craiova = 0,08% x valoarea impozabilă

36
Valoarea impozabilă pentru apartament = Suprafața desfășurată construită x Valoarea impozabilă pe m2

Valoarea impozabilă pentru apartament = 90 m2 x 1.000 lei/m2 x (2,40 – 0,10) x (100% - 10%) = 90m2 x 1.000 lei/m2 x 2,3 x
90% = 186.300 lei

Impozitul pe apartament = 186.300 x 0,08% = 149 lei

Valoare impozabilă pentru demisol = 25 m2 x (1.000 lei/m2 x 50%) x (2,4 - 0,10) x (100%-10%) = 25m2 x 500 lei/m2 x 2,3 x 90%
= 25.875 lei (în cazul încăperii destinată depozitării, valoarea impozabilă pe mp se reduce cu 50%)

Impozitul pentru demisol = 25.875 x 0,08%= 21 lei

Total impozit = 149 + 21 = 170 lei

Răspuns: 170 lei

Studiu de caz

O persoană fizică deţine la 31.12.2015 o casă cu destinație rezidențială în Bucureşti cu o valoare impozabilă de 1.000 lei/mp şi
suprafaţă utilă de 550 mp. În data de 5 ianuarie 2016, aceeași persoană mai achiziţionează un apartament într-un bloc cu 2 etaje
şi 5 apartamente tot în Bucureşti, cu o suprafaţă construita desfăşurată de 60 mp, valoare impozabilă 1.000 lei/mp. Coeficientul
de corecţie pozitivă este de 2,60. Cota de impozit este de 0,1%

Determinaţi impozitul pe cele 2 proprietăți și stabiliți cât are de plată proprietarul la bugetul local București pe anul 2016, dacă
impozitul va fi plătit în întregime în data de 25.02.2016.

Rezolvare:

Nu se aplică coeficientul de corecție, întrucât clădirea nu are mai mult de 3 etaje și 8 apartamente.

Pentru prima locuinţă:

Suprafața construită desfășurată = suprafața utilă x 1,4

Impozitul pe clădiri = (550 m2 x 1,4 ) x 1.000 lei/m2 x 2,6 x 0,1% = 2.002 lei

Pentru apartamentul cumpărat în anul 2016:

Impozitul anual pentru anul 2017 = 60 m2 x 1.000 lei/m2 x 2,6 x 0,1% = 156 lei *

*Impozitul pe clădiri este datorat pe întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea la data de 31
decembrie a anului anterior. În cazul dobândirii unei clădiri în cursul anului, proprietarul datorează impozit începând cu 1
ianuarie a anului următor.

Impozit total de plată pentru anul 2016 = 2.002 lei – (2.002 x 10%) = 1802 lei **

**Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri datorat pe întregul an, până la data de 31 martie a anului respectiv,
se acordă o bonificație de până la 10%.

Răspuns: 1802 lei

37
Studiu de caz

O societate comercială deţine în anul 2016 un autoturism cu o capacitate cilindrică de 4.250 cm3 și un tractor cu o capacitate
cilindrică de 1.999 cm3.

Care este impozitul total pe mijloacele de transport auto datorat pentru anul 2016?

Rezolvare:

Pentru autoturism:

Nr.grupe/fracţiuni de 200 cm3 = 4.250 cm3 : 200 = 21 grupe + 1 fracțiune = 22 grupe

Impozitul = 22 x 290 lei = 6.380 lei/an

Pentru tractor:

Nr.grupe/fracţiuni de 200 cm3 = 1.999 cm3 : 200 = 9 grupe + 1 fracțiune = 10 grupe

Impozitul = 10 x 18 lei = 180 lei/an

Răspuns : 6560 lei

Studiu de caz

O societate comercială deține în anul 2016 o clădire în Craiova cu destinație nerezidențială cu o valoare impozabilă de 500.000
lei. Ultima reevaluare a clădirii a avut loc în anul 1999. Cota de impozit pe clădiri nerezidențiale pentru persoane juridice este în
Craiova de 1,72%

Determinaţi impozitul pe clădiri pentru anul 2016.

Rezolvare:

În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referință
(2012 – 2015), cota impozitului este de 5%.

Impozitul pe clădire = 500.000 x 5% = 25.000 lei

Răspuns: 25.000 lei.

38