Tema 6

Notiuni generale despre impozite

1. Continutul si rolul impozitelor

2. Caracteristicile si principiile impunerii fiscale

1. Continutul si rolul impozitelor

Impozitul este plata bănească obligatorie, generală şi definitivă efectuată de persoane fizice şi
juridice la bugetul de stat în cuantumul şi în termenele prevăzute de lege. Impozitul nu presupune
obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent, de aceea are un caracter definitiv,
nerambursabil.

Taxele sunt plăţi efectuate de persoane fizice şi juridice, de regulă, pentru serviciile prestate
acestora de către stat. De exemplu: taxele vamale se percep pentru vămuirea mărfurilor, taxele de
timbru se percep pentru actul justiţiei.

Deosebirile dintre impozite şi taxe:

1.   din punct de vedere al cuantumului, impozitul depinde de volumul veniturilor impozabile, pe când taxa
depinde de costul serviciului prestat;
2.   din punct de vedere al termenului de plată, impozitele sunt periodice, pe când taxele sunt plătite în
momentul solicitării sau efectuării prestaţiei respective.

În societate veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un rol complex: financiar,

economic şi social.
Rolul financiar al impozitelor, constă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare
a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor,
dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.
Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte statul, de a
redistribui produsul social.
Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiѐre, sublinia ca:
’’impozitele pot fi folosite pentru a incuraja (sub forma exonerarii) sau pentru a descuraja (pe calea
suprataxarii) o anumita activitate economica’’( Vacarel et al, 2007).
Prin urmare, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul dispune
pentru redistibuirea veniturilor si averii.

2. Caracteristicile si principiile impunerii fiscale

1
 Impunerea fiscală reprezinta o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului,
caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau
juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se

referă, în legătură cu ce se stabileşte);
CARACTE-
RISTICILE
IMPUNERII Are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului/ taxei
FISCALE a fost făcută cf.legii, contribuabilul nu o poate reclama sau
redobândi în niciun fel)

Este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu

se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).

Prelevarea unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice se face in mod
obligatoriu, cu titlu definitiv si nerambursabil, fara contraprestatie directa din partea statului.

În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor intervenţioniste. Acestea
sunt( figura 2):

a. Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel,

impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea
obiectului impozabil şi după natura venitului impozabil.

Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.

Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe orizontală

presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală
presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de impunere: în
sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de corelare a sarcinii
fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala modalitate
de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a
contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale, în
cote progresive şi cote regresive.

2
 Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite în mai
mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive
în tranşe (compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere, chiar şi
în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece
aceasta presupune şi îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.

b. Principii de politică financiară

Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă următoarelor:

 să fie un impozit general;

 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi din punct de
vedere legislativ în timp;
Un impozit este considerat stabil atunci cand randamentul sau ramane constant pe o perioada mai
mare de timp. Asadar, randamentul nu trebuie sa creasca neaparat la cresterea productiei sau a
veniturilor in perioadele favorabile economic, dar nici sa scada in perioadele de criza economica sau
recesiune;
 să aibă un caracter elastic (flexibil), adică să se adapteze cerinţelor de resurse financiare
ale statului. Prin urmare, daca se inregistreaza o crestere a cheltuielilor bugetare, este
necesar ca impozitul sa poata fi majorat in mod corespunzator si invers.
 să nu permită evaziunea fiscală (adica sa nu existe posibilitati de sustragere de la
impunere, licite sau ilicite, a unei parti din materia impozabila);
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor ( volumul cheltuielilor
pentru stabilirea materiei impozabile, calcularea si perceperea impozitelor sa fie cat mai
redus posibil).

În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a răspunde unor
cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.

c. Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se

urmărească şi obiective economice ca:

 creşterea economică;
 stimularea investiţiilor;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi (folosirea impozitului ca element de
impulsionare a dezvoltarii unei ramuri economice);
 reorientarea consumului (folosirea impozitului ca element de stimulare sau de reducere a
productiei sau consumului anumitor marfuri)

d. Principii de politică socială

La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul demografic

(cresterea natalitatii) sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri dăunătoare
societăţii), restrangerea exportului de inteligenta (lipsa impunerii veniturilor informaticienilor).

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal,
fiind marcate de anumite limite determinate de:

 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de impunere, materia

impozabilă, nivelul mediu al impunerii);
 factori externi sistemului de impunere (nivelul PIB pe locuitor, suportabilitatea impunerii,
natura regimului politic etc.).

3
 Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza
indicatorului rata fiscalităţii:

VF
Rf = × 100
PIB

unde:
Rf = rata fiscalităţii;
VF = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi reflectă media „poverii fiscale”
într-o ţară.
Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice sau
juridice prin intermediul impozitării. Un alt termen, care poate fi utilizat pentru a exprima presiunea
fiscală este gradul de fiscalitate.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel macroeconomic, microeconomic sau la
nivel individual.

La nivel microeconomic:

a) Gradul de fiscalitate:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
Gf = PROFIT

b) Gradul de fiscalitate:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
Gf = CIFRA DE AFACERI

La nivel individual:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

Gf = × 100
TOTAL VENITURI

Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea economică, creşterea PIB-
ului.

Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile
economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective.

Aşezarea şi perceperea impozitelor

Presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în stabilirea mărimii

obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile.
Metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri:

metode directe;

4
  metode indirecte.
Evaluarea prin metoda directă:

 se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a cărei calitate şi obligaţie

este stabilită prin lege (de exemplu, agentul economic declara salariile pe care le
plateste angajatilor sai, sau chiria pe care o plateste proprietarului cladirii in care isi
desfasoara activitatea. Aceasta metoda elimina partial posibilitatea sustragerii de la
impunere a unei parti din materia impozabila pe principiul ca terta persoana nu este
interesata sa ascunda adevarul);
 se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege obligaţia de
declaraţie, forma în care trebuie făcută şi termenul până la care trebuie depusă.
Evaluarea prin metoda indirectă:

se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil (exemplu: evaluarea unui imobil
după numărul şi destinaţia încăperilor);
se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a obiectului impozabil, convenită între stat
şi plătitor în cazul unor impozite;
se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii obiectului impozabil de către organul
fiscal pe baza unor norme şi normative de care dispune (exemplu:evaluarea clădirilor).

Determinarea cuantumului impozabil

După stabilirea mărimii obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului propriu-zis.

În funcţie de modul de stabilire distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele stadii ale epocii moderne.
Prin modul lor de stabilire, acestea prezentau mari variaţiuni de la o unitate administrativ-teritorială la
alta, fără existenţa unei justificări economice.
Drept urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor echităţii
fiscale.

Impozitele de cotitate – se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale
– proporţionale sau progresive asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte.

Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia. După aceasta
se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.

Gradul de colectare a impozitelor (GCI) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:

Siî
GCI = Sip × 100
b

unde: Siî = suma impozitelor încasate;

Sipb = suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat (bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale, bugetele locale).
Indicatorul poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite (directe şi
indirecte) ori pe total impozite înscrise în buget.

5
6