Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. IMPOZITUL
15
Fiind obligatoriu, impozitul se diferenţiază de contribuţiile benevole pe care
le pot oferi persoanele particulare, precum donaţiile.
Această caracteristică îl diferenţiază de împrumuturi, chiar dacă pot exista
împrumuturi „forţate”, aplicate în condiţii deosebite ale activităţii statului.
Ministerul Finanţelor şi administraţiile financiare pot avea competenţa de a
exonera sau modera unele impozite în cazul contribuabililor care au dificultăţi fi-
nanciare. Această posibilitate nu poate fi utilizată pentru anumite impozite indirecte,
precum T.V.A., deoarece se consideră că în acest caz contribuabilii pot repercuta
impozitul asupra clienţilor sau că dispun de resursele necesare pentru a-l achita.
c. Impozitul nu presupune contraparte imediată
Pentru contribuabili impozitul nu generează o contraprestaţie imediată, chiar
dacă aceştia beneficiază de avantajele furnizate prin existenţa statului (apărare,
securitate, justiţie), deoarece nu există nici o proporţie, nici o corelaţie între suma
impozitului achitat şi serviciul furnizat contribuabilului de către stat.
d. Impozitul este destinat acoperirii cheltuielilor publice
Creşterea volumului cheltuielilor publice angajate de către stat, în condiţiile
în care perceperea impozitelor vizează şi alte finalităţi (de exemplu, intervenţia
statului în economie), a confruntat autorităţile publice cu problema randamentului
fiscal. De altfel, economiştii clasici consideră că impozitul trebuie să fie neutru (să
nu afecteze comportamentul subiecţilor economici) şi în acest sens se impun două
condiţii impozitelor:
– lejeritatea prelevării fiscale, adică impozitul să fie fixat la nivelul cel mai
jos posibil pentru a nu perturba funcţionarea pieţelor;
– echitatea subiecţilor economici în faţa prelevării fiscale.
e. Impozitul este un instrument de intervenţie
Pentru economiştii moderni, impozitul este un mijloc de acţiune care permite
statului să intervină în funcţionarea economiei, deoarece impozitul afectează cele mai
diverse domenii şi vizează ansamblul subiecţilor unei ţări, pretându-se celor mai
diferite incitaţii. Modularea impozitului în scopul intervenţiei economice acoperă
două forme esenţiale:
– creşterea presiunii fiscale globale, vizând reducerea disponibilităţilor su-
biecţilor economici şi populaţiei în scopul diminuării cererii globale şi limitării, în
acest mod, a tendinţelor inflaţioniste;
– diminuarea nivelului prelevărilor fiscale, care să permită contracararea ten-
dinţelor deflaţioniste, relansând consumul şi investiţiile şi creând cadrul favorabil
reducerii şomajului.
Intervenţionismul fiscal urmăreşte două finalităţi în sfera economică:
– finalitate conjuncturală, în sensul majorării sau micşorării nivelului unor
impozite pe o perioadă limitată pentru a acţiona fie asupra preţurilor, fie asupra
consumului şi investiţiilor;
– finalitate structurală, în sensul incitării modificării anumitor structuri ale
economiei în vederea creării condiţiilor favorabile creşterii.
Din punct de vedere teoretic sistemul fiscal poate fi constituit printr-un singur
impozit. De altfel, diverse formule de impozit unic au fost propuse de teoreticieni în
fiscalitate, însă în practica fiscală se consideră că nu există impozit perfect care să
poată satisface simultan exigenţele de randament, justiţie şi neutralitate. În acest sens,
în scopul de a compensa avantajele şi inconvenientele diverselor categorii de prelevări,
sistemele fiscale cuprind o diversitate de impozite. Fluxul sintetic al prelevărilor
fiscale destinat finanţării cheltuielilor publice provine dintr-un ansamblu numeros şi
variat de impozite, a căror evoluţie spaţială şi temporală este permanentă. Cunoaşterea
caracteristicilor esenţiale, distinctive, dominante ale impozitelor, înţelegerea modului
cum impozitele acţionează în economie, a efectelor produse de acestea la nivel indi-
vidual şi global reclamă clasificarea impozitelor.
2. SISTEMUL FISCAL
3. TEHNICA FISCALĂ
4. COMPORTAMENTUL FISCAL
TESTE DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Obligatorie
1. Luminiţa Ristea, Adina Trandafir, Finanţe publice între teorie şi practică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Georgeta Vintilă, Juravle, Metode şi tehnici fiscale, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000.
3. Roxana, Moşneanu, Obligaţiile fiscale ale agenţilor economici, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2000.
4. Legislaţia fiscală a impozitelor şi taxelor în vigoare.
5. Revista Impozite şi Taxe pe ultimii ani.
6. Revista Finanţe, Credit, Contabilitate, pe ultimii ani.
B. Suplimentară
1. Carmen, Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS, 1999.
2. Iulian Văcărel şi colaboratorii, Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999.
33
BĂNCI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE
Prof. univ. dr. DUMITRU NICA
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Întrebări cu un singur răspuns corect.
1. Din grupul Băncii Mondiale face parte:
a) Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.);
b) Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.);
c) Corporaţia Financiară Europeană;
d) Banca Centrală Europeană;
e) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.).
2. România a aderat la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi dezvol-
tare (B.I.R.D.) în anul:
a) 1992;
b) 1982;
c) 1972;
d) 2002;
e) 1962.
3. În aplicarea programelor ce şi le propune Grupul Băncii Mondiale cola-
borează cu anumite organisme. Unul din cele enumerate nu este adevărat:
a) agenţii guvernamentale;
b) organizaţii nonguvernamentale;
c) sectorul privat;
d) institute de cercetare ştiinţifică.
4. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Banca Mondială intermediază finanţarea
la nivel mondial şi pentru credite acordate ţărilor sărace, care sunt incapabile să
ramburseze creditele la o rată a dobânzii apropiată de cea practicată pe piaţă.
5. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (B.I.R.D.) utilizează atât capitalul propriu pe acţiuni pe pieţele financiare
internaţionale cât şi emisiuni de obligaţiuni.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Nica, Dumitru, Bănci Europene şi Internaţionale, în Sinteze pentru anul III –
Învăţământ la distanţă, Facultatea de Finanţe şi Bănci, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004.
2. Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Floricel, Constantin – Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003.
3. Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Integrare monetară bancară europeană, Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2001.
4. Bran, Paul, Costică, Ionela, Economica activităţii financiare şi monetare interna-
ţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
5. Kiriţescu, Costin, Dobrescu, Emilian, Băncile. Mică enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998.
6. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
239
Redactor: Georgeta MITRAN
Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 15.07.2005; Coli tipar: 15
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
240
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Prof. univ. dr. DUMITRU MARIN
OBIECTIVE
Cursul îşi propune să-i determine pe studenţi să înţeleagă mecanismul finan-
ţării întreprinderii şi să aprofundeze gândirea managerului financiar cu o puternică
ancorare în practica românească.
Funcţiile cursului:
¾ formativă – asigură îmbogăţirea cunoştinţelor de specialitate;
¾ de cunoaştere – contribuie la înţelegerea mecanismelor financiare;
¾ practică deosebită – oferă instrumentarul ştiinţific necesar rezolvării unor
probleme practice.
Cursul reprezintă o continuare a celui de Finanţe publice şi contabilitate.
Caracterul interdisciplinar al cursului îl pune în legătură cu cele de statistică,
matematică, informatică, analiză economică etc.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
37
FINANŢE LOCALE
Conf. univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA
OBIECTIVE
Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe privind: descentralizarea
şi autonomia locală; politici de dezvoltare regională/locală; aspecte ale politicii de
dezvoltare regională în România; posibilităţi de finanţare la nivel local, în con-
textul actualelor probleme legate de dezvoltarea economică locală. De asemenea,
se prezintă aspecte legate de procesul bugetar la nivel local, conceptul de buget
local, precum şi fundamentarea principalelor venituri şi cheltuieli ale bugetelor
locale în România.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt factorii care acţionează în contextul internaţional actual cu impact
asupra finanţelor locale?
2. Care este enunţul teoremei descentralizării?
38
3. Care este avantajul furnizării şi ofertei majorităţii serviciilor publice de
către administraţia locală, in privinţa localizării beneficiilor şi costurilor?
4. Precizaţi dacă următorul enunţ este fals sau adevărat: între descentralizare
şi dezvoltare economică locală nu există nici o legătură.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi termenul de autonomie locală.
2. Enumeraţi şi comentaţi tipurile de autonomie locală.
3. Există limite în aplicarea şi funcţionarea autonomiei locale? Dacă există,
menţionaţi în ce document au fost precizate şi enumeraţi unele dintre acestea.
4. Care sunt prevederile Cartei europene a autonomiei locale referitor la
resursele financiare ale autorităţilor locale?
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt domeniile de interes cu care se interferează dezvoltarea eco-
nomică locală?
2. Prezentaţi pe scurt actorii dezvoltării economice locale.
3. Care sunt cele trei tipuri de regiunii conceptualizate corespunzător metodei
clasice de delimitare a acestora?
4. Comentaţi de ce, în prezent, regiunile frontaliere câştigă tot mai mult interes
politic, economic şi socio-cultural.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Argumentaţi necesitatea derulării unei politici regionale la nivelul Uniunii
Europene.
2. Spre ce obiective şi-au reorientat interesul politicile regionale în perioada
anilor ’80 ?
3. Enumeraţi şi prezentaţi instrumentele de acţiune ale agenţiilor de dezvol-
tare regională.
4. Comentaţi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.
39
5. FINANŢAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi termenul: cotă defalcată din impozitele încasate la nivel central.
2. Care sunt trăsăturile specifice parteneriatului public-privat?
3. Enumeraţi dezavantajele acordării transferurilor de echilibrare de la bugetul
central către bugetele locale.
4. Care sunt tipurile de instrumente utilizate de politicile regionale de-a lungul
timpului?
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi obiectivele politicii de dezvoltare regională în ţara noastră.
2. Care sunt principiile care trebuie respectate la delimitarea regiunilor de
dezvoltare şi a ariilor de prioritare din ţara noastră?
3. Enumeraţi atribuţiile Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională
(CNDR) şi menţionaţi în subordinea cui funcţionează.
4. Care sunt principiile de bază convenite cu Consiliul Europei privind
selectarea şi alocarea fondurilor structurale destinate programelor regionale?
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Menţionaţi participanţii la elaborarea politicii financiare la nivel local.
2. Ce activităţi cuprind etapele elaborării politicii financiare?
3. Enumeraţi instrumentele de planificare financiară cele mai frecvent utilizate.
4. Care sunt factorii implicaţi în finanţele publice locale şi responsabilităţile
acestora? Care este actul normativ care le reglementează?
8. BUGETUL LOCAL
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
41
SISTEME INFORMATICE FINANCIAR-BANCARE
ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI
OBIECTIVE
Perceperea corectă a noţiunilor: sistem informaţional, sistem informatic,
sistem informatic integrat.
Principii de elaborare şi finalizare a lucrărilor de sinteză.
Parametrii de performanţă ai sistemelor informatice.
Metode de proiectare a sistemelor informatice.
CONCEPTE-CHEIE
sistem sistem abordare durată faza selectie,
informaţional informatic ascendentă, recuperare interpretare,
economic descendentă cheltuieli decizie
mijloace lucrări criteriu coeficientul metode
de prelucrare de sinteză de apreciere a eficienţei structurate,
a datelor performanţelor globale sistemice, obiect
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
OBIECTIVE
Merise – metodă de proiectare a sistemelor informatice.
Componente stucturale ale Merise.
Ciclul de decizie, viaţă, abstractizare
Reingineria sistemelor informatice
CONCEPTE-CHEIE
abordare sistemică ciclul de decizie plan strategic ciclul de
abstractizare
modelul prelucrărilor studiu preliminar, ciclul de viaţă nivel de
detaliat abstractizare
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
3. ELEMENTE DEFINITORII
ÎN MODELAREA BAZELOR DE DATE
CU AJUTORUL METODEI MERISE
OBIECTIVE
Clarificare noţiuni de bază – atibut, entitate, asociere, cardinalitate
Prezentarea şi realizarea modelului conceptual al datelor
Prezentarea şi realizarea modelului conceptual al prelucrărilor
Pentru exemplificare să luăm relaţia Persoane, relaţie care este formata din
mulţimea atributelor Cod numeric personal, Nume, Prenume, Vârsta, Adresa. Pentru
o anumita valoare a atributului Cod numeric personal (1831103463023) îi va cores-
punde întotdeauna aceiaşi valoare pentru atributul Nume (Marinescu), putând spune
ca atributul Nume este dependent funcţional de atributul Cod numeric personal.
Ca o convenţie, dar şi prin natura a ceea ce reprezintă, atributele din partea
stânga a săgeţii poartă denumirea de atribute determinante. Atributele din partea
dreaptă a săgeţii denumindu-se atribute determinate.
60
Un tip aparte de dependenţă funcţională o reprezintă dependenţa funcţională
multivaloare.
Fie atributele A, B, si C aflate într-o relaţie R, exista o dependenţă funcţională
multivaloare atunci când pentru fiecare valoare a atributului A exista o mulţime de
valori pentru atributul B şi o mulţime de valori pentru atributul C. Totuşi, mulţimile
de valori ale atributelor B si C sunt independente unele de altele.
Vom reprezenta o dependenţă funcţională multivaloare printr-o săgeată dublă
de la determinant către determinat
61
3.2.2. Diagramele modelului conceptual.
Cardinalitatea unei asocieri
Fie o relaţie biunivocă de unu-la-unu, considerăm cazul în care ne confruntăm
cu furnizori specializaţi, aceştia putând livra doar o singură materie primă, livrarea
realizându-se doar o singură dată. În urma acestor condiţii putem spune ca tipul de
asociere care pune în legătură cele două tipuri de entităţi este de unu-la-unu.
62
3.3. Modelul logic al datelor
CONCEPTE-CHEIE
enititate model conceptual dependenţă model conceptual
al datelor funcţională al prelucrărilor
asociere atribut, domeniu cardinalitate operaţie
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
OBIECTIVE
Perceperea corectă a metodologiei OMT de proiectare a sistemelor informatice.
Prezentarea mijloacelor specifice de reprezentare corelat cu etapele de reali-
zare a unui proiect.
Detalierea şi exemplificarea modului de realizare a modelului obiect, dinamic
şi funcţional în accepţiunea OMT.
Analiza are drept obiectiv modelarea problemei din lumea reală sau definirea
Domeniului Aplicaţiei (Application Domain). Proiectantul creează modele de
obiecte şi funcţii fără a lua în considerare aspectele de implementare. În figura am
reprezentat o secvenţă a activităţi analizei şi modelării evenimentului studiat.
Modelul de analiză trebuie înţeles şi validat de utilizator. Această etapă are ca re-
zultat formularea problemei, modelul obiectual, modelul dinamic şi cel funcţional.
Analiza este utilă clarificării cerinţelor, realizării conexiunii beneficiar-pro-
ducător bazată pe înţelegere, reprezentând în acelaşi timp cadrul pentru proiectarea
ulterioară şi implementare. Finalizarea etapei analiză-modelare se materializează
prin definirea unui model precis, concis, inteligent şi corect al viitorului sistem.
Proiectarea de sistem împarte modelul de analiză în părţi mai mici, uşor de
înţeles şi construieşte arhitectura sistemului prin identificarea subsistemelor şi tran-
spunerea lor pe hardware-ul disponibil. Proiectarea de sistem porneşte de la domeniul
aplicaţiei şi ia în considerare conceptele de implementare, adică optimizarea,
rafinarea şi extinderea celor trei modele până la nivelul de detaliu care să permită
implementarea. Se poate spune că analiza descrie problema iar proiectarea de sistem
descrie soluţia. Rezultatul acestei etape este realizarea arhitecturii de bază a siste-
mului şi adoptarea deciziilor privind strategia la nivel global.
Scopul acestei etape este transpunerea declaraţiei problemei aşa cum a fost
definită în etapa de analiză într-o arhitectură adecvată, bazată pe divizarea în
subsisteme precum şi decizii de implementare la nivel global. Rezultatul este un
concept de implementare care rafinează, optimizează şi extinde cele trei modele
preluate din etapa de analiză, până la etapa de proiectare obiectuală care să permită
implementarea propriu-zisă.
Proiectarea de sistem presupune două faze: construirea arhitecturii sistemului;
modelarea detaliilor subsistemelor.
68
În faza de construire a arhitecturii sistemului se dezvoltă clase de bază, pe
seama cărora se studiază funcţionalitatea sistemului şi se decide privitor la confi-
guraţia sistemului hardware-software; sistemul de gestiune al bazelor de date;
interfaţa grafică de conexiune cu utilizatorul.
În a doua fază se modelează în detaliu fiecare sistem individual, accentul pus
pe diferitele modele fiind diferit de la un tip de sistem la altul. Se creează aşa-
numitele clase container organizate pe sistem.
Proiectarea obiectuală are drept scop alegerea modului de implementare
pentru fiecare clasă, proiectându-se algoritmi şi implementându-se asocierile. Se
realizează gruparea claselor în superclase pentru uşurarea implementării şi pentru
îmbunătăţirea performanţelor. În urma acestei etape se obţin: modelul obiectual
detaliat, modelul dinamic detaliat şi modelul funcţional detaliat.
În etapa de proiectare obiectuală operaţiile identificate în etapa de analiză
sunt transpuse în algoritmi iar clasele, atributele şi asocierile sunt implementate în
structuri de date specifice. Modelele utilizate sunt identice cu cele din etapa de
analiză, diferenţa constând în faptul că acum clasele sunt descrise din punct de
vedere al implementării. Fluxul de control din cadrul unui program trebuie realizat
fie explicit (printr-un planificator intern, care recunoaşte evenimentele şi le transformă
în apeluri de proceduri), fie implicit (alegând algoritmii care realizează operaţiile în
ordinea specificată de modelul dinamic).
Rezultatul final al acestei etape îl constituie modelul obiectual, modelul
dinamic şi modelul funcţional rafinate şi detaliate. Deciziile de proiectare luate
trebuie susţinute de o documentaţie adecvată care alcătuieşte o extensie a cerinţelor
de documentaţie realizate în etapa de analiză.
Se poate concluziona că deciziile de proiectare trebuie documentate pornind de
la modelul de analiză, prin adăugarea de detalii modelelor obiectual, dinamic şi
funcţional. În acest scop se vor folosi construcţii specifice de implementare: pointeri
(pentru modelul obiectual), pseudocod structurat (pentru modelul dinamic) şi expresii
funcţionale (pentru modelul funcţional).
Cele trei tipuri de modele recomandate de OMT sunt utilizate începând din
etapa de analiză, când se realizează o prima versiune a acestora, apoi în etapa de
proiectare (de sistem obiectuală), când sunt detaliate şi completate şi până la
implementarea de cod. Simbolul utilizat în metodologia OMT pentru reprezentarea
unei clase de obiecte este:
Nume_Clasă
Atribute
Operaţii
Numele clasei trebuie să fie sugestiv în contextul aplicaţiei şi să identifice
clasa în mod unic. De exemplu, pentru o aplicaţie de evidenţă a facturilor pentru
fiecare document utilizat se defineşte un obiect care conţine caracteristicile facturii
relevante pentru aplicaţia informatică.
În OMT atributele sunt reprezentate sub numele clasei, fiind menţionat
numele atributului şi opţional tipul său şi o valoare implicită.
69
Obiectele se diferenţiază între ele prin valorile atributelor la un moment dat,
care constituie starea obiectului în acel moment. Atributul unei clase va descrie o
proprietate comună a tuturor obiectelor din clasă şi nu proprietatea unei clase
instanţe. El apare ca atribut al obiectelor din clasă având pentru fiecare aceeaşi
valoare. O categorie aparte de atribute sunt cele derivate a căror valoare se calcu-
lează, reprezentate prin caracterul „/” plasat în faţa numelui.
Reprezentarea operaţiilor unei clase se face prin specificarea numelui ope-
raţiei, urmat opţional de parametrii şi de tipul rezultatului returnat.
Implementarea operaţiilor unei clase se numeşte metodă. O aceeaşi operaţie
poate fi implementată în mod variat în clase diferite. Această proprietate se numeşte
polimorfism. De exemplu clasa „Comandă_marfă” are operaţia „Emite”, care va fi
implementată în mod diferit faţă de aceeaşi operaţie care aparţine clasei „Factură”.
Fiecare operaţie care se aplică unui anumit obiect devine parametru implicit.
O operaţie este recunoscută după semnătura să (numele, lista de argumente şi tipul
returnat). Dacă operaţia poate fi accesată din afara clasei semnătura acesteia este
publică spre deosebire de implementare care nu are acest caracter.
Conform metodologiei OMT pentru reprezentarea grafică a unei clase se
utilizează o formă dreptunghiulară având una sau trei regiuni. În cazul în care se
apelează la reprezentarea cu trei regiuni se menţionează numele clasei, atributele şi
operaţiile clasei. Reprezentarea cu o singură regiune conţine doar numele clasei.
Când obiectele sunt abstractizate în clase, legăturile vor consta în asocieri.
Este indicat să se modeleze asocierile dintre clase şi nu legăturile dintre obiectele
acestora, motivat prin faptul că obiectele reprezintă instanţe ale asocierii claselor.
Asocierea claselor se realizează printr-un verb înscris deasupra liniei de
conectare. Spre exemplificare clasele „Factură” şi „Furnizor” vor fi conectate prin
intermediul asocierii „Emisă_de” care indică şi sensul acesteia:
Factură Emisă_de Furnizor
Evidenţierea tempo-
rală a succesiunii opera-
ţilor este redată în modelul
dinamic. Conceptele uti-
lizate sunt: eveniment,
scenariu, stare, tranziţie,
condiţie, operaţie.
Evenimentul repre-
zintă o situaţie de moment
care precede sau succede
logic unui alt eveniment.
Evenimentele similare pot
fi grupate în clase de evenimente caracterizate printr-un nume care indică structură şi
un comportament comun. Două evenimente care nu au efect unul asupra altuia sunt
concurente.
Scenariul este secvenţa care include evenimentele care apar în timpul
execuţiei sistemului. Scenariul identifică obiectele emiţătoare, receptoare specifice
72
Se observă că evenimentele sunt trimise de la un obiect emiţător la un obiect
receptor şi că obiectul care startează evenimentul este iniţiator.
Starea este răspunsul unui obiect la un eveniment şi în acelaşi timp
abstractizarea valorilor atributelor şi a legăturilor unui obiect. Unei stări i se
asociază un element valoric al obiectului care satisface o anumită condiţie.
Tranziţia reprezintă modificarea stării printr-un eveniment.
Condiţia este o funcţie booleană bazată pe valorile obiectului, validată pe o
perioadă de timp dacă apare evenimentul şi dacă tranziţia este adevărată.
Operaţia este ataşată stării şi tranziţiei şi descrie comportamentul unui obiect
ca răspuns la eveniment. Operaţiile pot fi de două feluri: activităţi sau acţiuni.
Activităţile reprezintă operaţii care necesită timp pentru a se executa şi sunt
asociate unei stări care o controlează până când un eveniment o întrerupe şi se
produce o tranziţie a stării.
Acţiunea este o operaţie instantanee, asociată unui eveniment, a cărei structură
internă nu este interesantă (nu este modelată ca o activitate cu eveniment de început, de
sfârşit şi eventual eveniment intermediar).
Corelând stare-tranziţie-condiţie-operaţie se obţine Diagrama de Tranziţie a
Stărilor (DTS) pentru obiectele din sistem cu comportament dinamic. Diagrama de
Tranziţie a Stărilor este un graf în care nodurile sunt stări, iar arcele sunt tranziţii
datorate unor evenimente. Toate tranziţiile din aceeaşi stare trebuie să corespundă
la evenimente diferite. Toate realizările unei clase partajează aceeaşi DTS, aşa cum
partajează şi aceleaşi caracteristici ale claselor.
Diagramele de Tranziţie a Stărilor pot fi structurate pentru a descrie sisteme
complexe. Structurarea se face prin generalizare şi agregare. Generalizarea permite
aranjarea structurii stărilor şi evenimentelor într-o ierarhie care să permită moşte-
nirea structurii şi a comportamentului comun, echivalentă cu concurenţa stărilor.
Diagrama de Tranziţie a Stărilor pentru clasa de obiecte „element-în_stoc” în
care punctul iniţial îl reprezintă stocul sub nivel minim (este recomandabil a se reapro-
viziona) iar starea finală, mesajul „cantitate insuficientă” pentru a onora comanda.
CONCEPTE-CHEIE
diagramă analiză proiectare obiectuală scenariu proces
model proiectare de sistem atribut-multiplicitate flux actor
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
OBIECTIVE
Arhitectura sistemelor informatice formalizată cu ajutorul UML. Avantajele
oferite de UML utilizatorului şi proiectantului.
Mecanisme utilizate pentru inserare de informaţii.
Reingineria sistemelor informatice.
UML, prin obiectivele sale, are un spectru larg de utilizare putând fi folosit în
toate fazele de dezvoltare şi pentru toate tipurile de sisteme. Modelare optimală a
arhitecturii sistemelor prin UML îşi propune următoarele scopuri: asigurarea modelării
sistemelor de orice tip, inclusiv a sistemelor software orientate-obiect; funda-
mentează explicit „binomul” conceptual-soluţia operaţională; asigură definirea unui
76
limbaj de modelare utilizat atât de factorul uman, cât şi de suportul fizic utilizat în
realizarea sistemului; descrierea oricărui tip de sistem prin intermediul diagramelor
orientate-obiect; realizează specificaţii pentru domeniul Business Engineering prin
care procesele de afaceri pot fi analizate, îmbunătăţite şi implementate prin tehnici
adecvate (TQM-Total Quality Management, BPR-Business Process Reengineering)
realizând sisteme informatice la nivel micro, mezo sau macroeconomic; permite
definirea unor soluţii pentru diferite tipuri de sisteme (sisteme informatice, tehnice,
în timp-real, distribuite, software sau de “business”).
Fiecare aspect particular specific sistemului realizat va fi reflectat separat
printr-o diagramă/schemă aferentă sistemului construit. Aceste vederi vor asigura
legături cu limbajul de modelare specific UML.
Modelarea unui sistem este o sarcină extensivă şi de aceea nu poate fi descris
printr-un singur graf definit integral, fără ambiguităţi, simplu şi inteligibil. Se va
descrie prin intermediul aspectelor: funcţionale care au în vedere structura statică,
dinamică şi interacţiunile; nonfuncţionale legate de coordonare/sincronizare, fiabi-
litate, amplasament; organizaţionale legate de specificul activităţii.
Considerăm că orice sistem poate fi descris printr-un set de vederi, în care
fiecare va reprezenta o proiecţie completă a descrierii sistemului, inclusiv vederea
particulară a aspectelor sistemului. Mai mult, fiecare vedere particulară va fi
descrisă printr-un număr de diagrame care conţin informaţii şi diferite aspecte
particulare ale sistemului.
Modelarea prin UML are următoarele avantaje: permite construirea de modele
complexe prin intermediul unui limbaj riguros de modelare standard; acest limbaj
este considerat lingua franca pentru modelarea sistemelor informatice; limbajul
UML nu asigură în mod automat succesul în realizarea sistemelor informatice însă
permite ameliorarea şi îmbunătăţirea multor elemente specifice modelării; acest
limbaj de modelare conţine elementele modelului (model elements) notaţiile
modelului şi modul de utilizare expresia idiomatică în interiorul tranzacţiilor.
CONCEPTE-CHEIE
ierarhie de modele, stereotip valori etichete reinginerie
vederi şi diagrame informatică
elememtele modelului constringeri timp de răspuns dimensionare
economică
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
OBIECTIVE
Clarificări privind impactul Visual Basic pentru Aplicaţii, Access, ca limbaje
de programare ce urmăresc punerea în operă a arhitecturii şi studiilor anterior
prezentate.
Conectarea logică dar şi fizică a VBA cu Access prin intermediul SQL.
Exemplificări economice multiple .
Visual Basic pentru Aplicaţii (VBA) este mult mai puternic decât AccessBasic,
îşi face simţite facilităţile oferite dezvoltatorului software dar şi utilizatorului. Progra-
matorului îi sunt oferite noi tipuri de date, posibilităţi de compilare condiţionată,
operaţii OLE extinse.
84
Exemplificare Stabilirea legăturilor
creare tabela Furnizori între tabelele întregului proiect
85
Exemplul 2
Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa clienţilor şi a con-
tractelor de asigurare CASCO încheiate de aceştia la o societate de asigurări
Realizarea dicţionarului de atribute
Denumirea Tip /
Nr. crt Identificator Restricţii
atributului Lungime
Numărul contractului
1 Nr_ctr N/10 Not Null
de asigurare
Data la care se
2 Data_semn_ctr D/Short
semnază contractul
Data începutului
3 Data_încep_ctr D/Short Data_semn_ctr + 48h
de contract
…. ……. …… …… ……
32 Cotă uzură Cotă N/2 Procent
86
Exemplul 3
Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa clienţilor şi a
contractelor de închiriere autovehicule de la o societate de profil
Modelul conceptual al datelor Modelul fizic al datelor
Exemplul 4
Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa comenzilor
înaintate de clienţi unui magazin virtual.
Modelul conceptual al datelor Modelul fizic al datelor
87
CONCEPTE-CHEIE
schemă bază interogare static SQL model conceptual
de date al datelor
structură bază SQL încapsulat dependenţe interogare
de date funcţionale
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
88
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
OBIECTIVE
Analiza economico-financiară contribuie în mod hotărâtor la formarea gândirii
economice a studenţilor, le dă posibilitatea înţelegerii complexităţii fenomenelor şi pro-
ceselor economice, devenind indispensabilă managerilor firmelor în luarea deciziilor
optime, privind activitatea firmei, dar şi ridicarea eficienţei economice a acesteia.
Această disciplină presupune studiul temeinic al rezultatelor economico-
financiare, cunoaşterea procesului formării lor, însuşirea unui ansamblu de metode şi
tehnici de analiză, identificarea măsurilor pentru evoluţia normală a fenomenelor şi
proceselor economice, cât şi reducerea riscurilor operaţional, financiar şi de faliment.
Disciplina prezintă un mare caracter aplicativ, pe care în sinteză am încercat
să-l prezentăm atrăgând atenţia doar asupra câtorva cazuri – dar materialul detaliat se
va studia din manual.
1. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE
90
V. După gradul de sintetizare:
– Factori simpli – sunt cei ce nu mai pot fi descompuşi în sfera de desfăşurare a
analizei.
– Factori compuşi – aceştia mai pot fi descompuşi, fiind determinaţi de alţi factori,
a căror acţiune se poate identifica la nivelul firmei.
VI. După izvorul acţiunii:
– Factori interni – cei ce îşi au originea în interiorul firmelor.
– Factori externi – cei care îşi au originea în mediul exterior firmei.
VII. După posibilităţile de previziune:
– Factori previzibili – acţionează în cadrul unor procese controlate, fără să implice
riscuri.
– Factori imprevizibili – acţionează necontrolat sub influenţa unor forţe din mediul
extern firmei.
91
4. După modul de urmărire a fenomenelor:
– Analiza statică cercetează fenomenele la un moment dat, relevând relaţiile dintre
elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat. Noţiunea
de static este legată de modul de efectuare a analizei, şi nu de natura fenomenului, pentru
că fenomenele nu pot fi statice.
– Analiza dinamică studiază fenomenele economice în mişcare, arătând poziţia lor
într-un şir de momente de timp.
5. După criteriile de studiere a fenomenelor:
– Analiza tehnico-economică îmbină în studiul anumitor fenomene problemele
tehnice cu cele economice.
– Analiza economico-financiară îmbină corelaţiile dintre activitatea economică şi
cea financiară.
– Analiza financiară vizează fluxurile financiare ale firmei, modul de gestionare şi
de plasare a capitalurilor.
6. După obiectul analizat:
– analiza pe ramuri;
– analiza pe unităţi (firme, sectoare, holdinguri, trusturi etc.)
– analiza pe probleme (cost, valoare adăugată, Wmc, salarii, rentabilitate, lichiditate)
• influenţa factorului „b” (∆Rb) : ∆Rb = a1b1c0 − a1b 0c0 = a1 (b1 − b 0 )c0
93
CONCEPTE-CHEIE: analiză, analiză economică, analiză economico-financiară,
analiză calitativă, analiză cantitativă, analiză microeconomică, analiză macroeconomică,
analiză diagnostic, sinteză.
CA
atunci CA în preţuri comparabile se va calcula: CA pc = P
; unde: IP = indicele
I
preţurilor de vânzare la nivel de firmă.
Analiza structurii CA se poate face în funcţie de diverse criterii de grupare a
vânzărilor: pe produse, clienţi, pieţe de desfacere etc.
Astfel, putem calcula:
1) Ponderile componentelor CA (gi)
CA i
gi = ⋅ 100
CA
unde: CAi - vânzările aferente elementului component „i”;
CA - cifra de afaceri totală.
95
2) Analiza factorială a CA
CA, analizată din punct de vedere factorial, stabileşte sistemul de factori care
condiţionează evoluţia ei.
La nivelul firmei modelul de analiză factorială a CA este în funcţie de:
• numărul de salariaţi (N);
• productivitatea muncii (W);
• gradul de valorificare a producţiei (Gv).
Astfel:
Pf CA
CA = N ⋅ ⋅ = N ⋅ W ⋅G V
N Pf
F FA Pf CA
CA = N ⋅ ⋅ ⋅ = N ⋅ Z ⋅ gF ⋅ R P ⋅ GV
N F FA Pf
unde: N - numărul mediu de salariaţi; Pf - producţia marfă fabricată; F - valoarea medie
a mijloacelor fixe;
Pf
FA - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active); R P = -
FA
F
randamentul fondurilor fixe productive; Z = - gradul de înzestrare tehnică;
N
FA
gF = - ponderea fondurilor fixe productive.
F
Schema analizei factoriale a cifrei de afaceri este prezentată astfel:
∆CA N
∆CA W (Z )
∆CA ∆CA W W ⎛⎜ g F ⎞⎟
∆CA ⎝ ⎠
W Rp ( )
∆CA
∆CA G V
gradul I gradul II
96
Exemplu: Date convenţionale pentru exemplificarea metodologiei:
Nr. Indicatori Simbol Perd. Perd. Dife-
crt. Bază curentă renţă
1 CA CA 1.500 +100
1.400
2 Nr. mediu de salariaţi N 200 +50
150
3 Producţia marfă Pf 1.700 +200
fabricată 1.500
4 Productivitatea muncii Pf 8,5 -1,50
W= 10
N
5 Gradul de valorificare CA 0,8824 -0,0476
al Pf GV = 0,9333
Pf
6 Valoarea medie a F 150 +30
fondurilor fixe, din 120
care:
• fonduri fixe FA 111 +15
productive 96
7 Ponderea fondurilor Fa 0,74 -0,06
fixe productive gF = 0,8
F
8 Gradul de înzestrare F 0,75 -0,05
tehnică z= 0,8
N
9 Randamentul activelor P 15,3153 -0,3097
fixe productive RP = f 15,625
FA
Modificarea cifrei de afaceri cu + 100 mil. lei faţă de perioada de bază se observă
din relaţia: ∆CA = CA1 - CA0 = 1.500 - 1.400 = 100 şi se datorează influenţei:
1) Numărul mediu de salariaţi:
∆CA N = (N 1 − N 0 )W0 ⋅ G V0 = (200 − 150 ) ⋅ 10 ⋅ 0,93 = +465 mil. lei
2) Productivitatea muncii:
∆CA W = N1 (W1 − W0 ) ⋅ G V0 = 200(8,5 − 1,0) ⋅ 0,93 = − 279 mil. lei
3) Gradul de valorificare a producţiei fabricate:
( )
∆CA GV = N1W1 G V 1 − G V0 = 200 ⋅ 8,5(0,8824 − 0,933) = − 85,53 mil. lei ≈ -86 mil. lei
∆ CA = ∆ CAN + ∆ CAW + ∆ CAGV = 465 – 279 – 86 = 100 mil. lei
Analiza pe factori a productivităţii muncii (∆ CAW = -279 mil. lei)
• influenţa gradului de înzestrare tehnică:
∆CA W ( Z ) = N 1 (Z1 − Z 0 )g 0F ⋅ R p 0 ⋅ G v 0 =
= 200(0,75 − 0,8) ⋅ 0,8 ⋅ 15,625 ⋅ 0,9333 = −116,6625
97
• influenţa ponderii mijloacelor fixe productive:
( )
∆CA W (g ) = N 1 Z1 g 1F − g 0F ⋅ R p0 ⋅ G V0 =
F
Interpretare rezultate
Valoarea CA faţă de bază a crescut cu 100 mil. lei datorită măririi cantităţii de
produse fabricate (+200 mil. lei), iar ca urmare a extinderii activităţii a crescut şi numărul
angajaţilor (cu 50 de salariaţi).
Analiza gradului de valorificare arată scăderea acestuia în perioada curentă, ceea
ce înseamnă:
- o influenţă negativă asupra vitezei de rotaţie a fondurilor investite;
- efecte negative asupra gradului de înzestare tehnică care s-a diminuat şi a dus la
scăderea productivităţii muncii.
Concluzie
- Firma şi-a mărit cota de piaţă cu eforturi nerecuperate în totalitate.
- Deciziile dezvoltării ei viitoare trebuie să aibă în vedere un termen mai mic de
recuperare a capitalului investit.
98
Astfel, în analiza CA se au în vedere următorii indicatori:
• Gradul de utilizare a capacităţii de producţie:
Pf (productia fabricata )
G cp = ⋅ 100
C p (capacitatea de productie )
CA
• Gradul de satisfacere a cererii: G C = ⋅ 100
C(cerere)
CA
• Gradul de valorificare a producţiei: G p = × 100
Pf
În analiza CA, pe lângă diagnosticul intern, trebuie avute în vedere: piaţa şi concurenţa.
Piaţa trebuie studiată în studii de fezabilitate printr-o analiză:
• cantitativă: pentru a vedea capacitatea de absorţie a produselor pe care le produce
firma;
• calitativă: care va urmări cunoaşterea gusturilor, nevoilor consumatorilor faţă de
produsele firmei.
Nu este suficientă o apreciere generală, ci trebuie luat în considerare un alt element:
segmentarea pieţei. Adică, o împărţire a pieţei cu concurenţii şi o segmentare a pieţei
proprii, în funcţie de utilizatori.
Astfel, indicatorul folosit va fi:
Vp
• Cota globală de piaţă (Cp) a firmei: C p = în care: Vp - vânzări proprii;
V
V - vânzări totale
Vp j
• Pentru segmentul propriei pieţi j vom avea: C p j =
Vj
• Vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate: Vp = V • Cp
∑ g i C′p Vi
unde: C p = ; gi - structura vânzării totale pe piaţă g i = ; C′p - reprezintă
100 V
cota de piaţă proprie pe segmentul respectiv; fiind cotă de piaţă recalculată.
Analiza concurenţei ia în considerare:
- puterea sa competitivă pe piaţă;
- cunoaşterea firmelor concurente astfel încât să ştie să-şi fundamenteze CA. De
aceea, importantă este şi determinarea unei CA minime (CAmin) care să asigure existenţa
şi supravieţuirea agentului economic – situaţie în care profitul este zero:
CA min = ∑ CVi + CF
i
unde:CF - cheltuielile fixe totale;
∑
CVi - suma totală a cheltuielilor variabile.
i
99
CF
Relaţia mai poate fi scrisă: CA min =
1− ∑ i
CV
∑ CVi + CF
i
100
2.3.1. Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate
Analiza VA se poate face în cifre absolute, cât şi în cifre relative - dintre acestea
cele mai cunoscute fiind ratele V A.
1) Rata variaţiei VA (RV) - numită şi „rata de creştere a firmei” pentru că
permite aprecieri asupra creşterii sau regresiei activităţii:
VA1 − VA 0
RV = ⋅ 100
VA 0
VA1,0 - valoarea adăugată în perioada curentă şi în bază.
2) Rata valorii adăugate (RVA) - fiind o expresie a productivităţii globale, a
bogăţiei create cu un anumit nivel de activitate.
VA
R VA = ⋅ 100
CA
RVA este dependentă direct de natura activităţii şi de durata ciclului de
exploatare.
3) Ratele de remunerare a VA prezintă ponderea deţinută de fiecare element
component (ca expresie a remunerării diferiţilor parteneri) în VA.
VA
4) Rata VA realizată în medie de un salariat: R S = ⋅ 100
N
unde: N - nr. mediu de salariaţi.
∆VA Tmc ( N )
∆VA Pex (Tmc )
∆VA Pex ∆VA Tmc (t )
∆VA Pex (W h )
∆VA
∆VA va (g i )
∆VA va
∆VA va ( va i )
gradul I gradul II gradul III
recalculată la 1 100
leu Pex
Verificare: ∆VA Tmc = ∆VA Tmc ( N ) + ∆VA Tmc (t ) ;−74,13 = −54,74 − 19,39
IV. Influenţa pe factori a va (valorii adăugate medie la 1 leu producţie a
exerciţiului):
2. ∆VA va = 35,49 mil. lei
⎛ ′ ⎞
2. 1. ∆VA = Pex1 ⎜ va − va ⎟ = 1.300(0,49 − 0,4727 ) = 22,49 mil. lei
va (g i )
⎝ ⎠
⎛ ′⎞
2.2. ∆VA
va ( va i )
= Pex1 ⎜ va1 − va ⎟ = 1.300(0,5 − 0,49) = 13 mil. lei
⎝ ⎠
103
∆VA va = ∆VA va (g i ) + ∆VA va (va i ) ; 35,49 = 22,49 + 13 = 35,49
Interpretare
Valoarea adăugată (VA) s-a majorat cu 130 mil. lei faţă de baza de comparaţie,
deci a avut o creştere cu 25%, datorită ambilor factori:
1) Datorită creşterii Pex cu 94 mil. lei, iar relativ cu 18,18%, dar Pex, fiind factorul
extensiv, a contribuit cu 73% din creşterea VA.
Pex a fost influenţată pozitiv de factorul intensiv = W h care a crescut cu 37,5%,
adăugând un plus de 168, 65 mil. lei
Iar factorul extensiv Tmc, nu a fost utilizat integral pe un salariat (cauze pot fi:
absenţe nemotivate, concedii de boală, maternitate etc.), ceea ce a determinat o micşorare
a valorii adăugate de 74,13 mil. lei.
Scăderea datorată nefolosirii integrale a fondului total de muncă (Tmc) a fost
influenţată de:
- scăderea numărului de salariaţi cu -10,5%, ceea ce a determinat o micşorare cu
-54,74 mil. lei din cea determinată de Tmc;
- cel de-al doilea factor fiind cel intensiv t (tip de muncă mediu pe salariat), nefiind
folosit integral, a dus la o micşorare a VA de -19,39 mil. lei din cea determinată de Tmc.
2) Al doilea factor va = valoarea medie adăugată la 1 leu Pex deţine 27% din
modificarea VA, cu 35,49 mil. lei.
Analiza celor doi factori ce influenţează va arată că:
- modificarea structurii Pex pe produse sau tipuri de acţiune la cerinţele pieţei, în
condiţiile unei gestiuni eficiente a condus la o creştere a VA de 22,49 mil. lei,
reprezentând 63% din contribuţia va ;
- iar vai - valoarea adăugată la 1 leu Pex pe produse sau tipuri de activităţi a
contribuit cu 37% în modificarea va reprezentând un plus în VA de 13 mil. lei.
104
1) Utilizarea indicilor individuali permite analiza unei situaţii izolate şi poate
arăta gradul de realizare a programelor de fabricaţie în perioada curentă, cât şi nivelului
de realizări pe sortimente.
• La nivelul fiecărui sortiment se foloseşte indicele volumului fizic al producţiei:
q1
i1q/ 0 = ⋅ 100
q0
unde: q1,0 = volumul fizic al producţiei în perioada curentă şi în cea de bază.
2) La nivelul firmei se foloseşte coeficientul mediu de sortiment ( K )
1. K =
∑q p min 0
∑q p 0 0
2. K = 1 −
∑ ∆qp
∑q p 0 0
unde ∑ ∆qp este suma abaterilor negative pe sortimente, suma este în modul şi
reprezintă nerealizările faţă de programe de fabricaţie.
3. K =
∑ g '0 ⋅ i1q/ 0 + ∑ g '0'
1002 100
unde: g′0 ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;
i1q/ 0 = indicele de realizare a programului de fabricaţie pe sortimente;
g '0' = ponderile valorice ale produselor la care programele de fabricaţie s-au
realizat integral sau au fost depăşite.
Obiectivele analizei programelor de fabricaţie pot fi:
• evidenţierea gradului de realizare a programelor pe sortimente şi pe total;
• localizarea cauzelor pe sectoare de activitate;
• formularea propunerilor ce se impun pentru realizarea programelor de producţie.
2.4.2. Analiza structurii producţiei
Îndeplinirea programelor de producţie în proporţii diferite, pe sortimente
determină schimbări în structura acestuia, are sunt reflectate prin ponderile pe care le
deţin diferite sortimente în volumul total.
105
Caracterizarea modificării structurii producţiei de la o perioadă la alta se face cu
coeficientul mediu de structură ( K ST )
K ST = 1 −
∑ ∆g
100
unde ∑ ∆g = suma modificării ponderilor pe fiecare sortiment, la care nu s-au realizat
∑q P 1 0
unde:
• ∑q P = valoarea producţiei executate în contul structurii prevăzute (se
min 0
3. ANALIZA CHELTUIELILOR
vi
• ∑ V = suma veniturilor totale; • g
i
i
v
i = structura veniturilor: g iv =
V
100
c
• ref = rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri „i”: ref = i ⋅ 1000
vi
∑ CH i
∑ g iv ref
R CH = i
⋅ 1000 sau R CH =
∑V i
i 100
Modificarea ratei medii de eficienţă a cheltuielilor totale se datorează influenţei
celor doi factori:
• structura veniturilor g iv ( )
• rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri (refi)
v
∆g i
∆R CH
∆R CH
∆R CH
ref
R 'CH =
∑ g1 ref 0 =
(90,9 × 897,44) + (5,2 × 892,86) + (3,9 × 750) =
100 100
89.145,168
= = 891,15
100
1) influenţa modificării structurii veniturilor:
∆g i
∆R CH = R 'CH − R CH 0 = 891,15 − 890,4 = +0,75
2) influenţa modificării ratei de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri:
∆R CH
ref
= R CH1 − R 'CH = 943,72 − 891,15 = +52,57
∆g i
∆R CH = ∆R CH + ∆R CH
ref
⇒ 53,32 = 0,75 + 52,57
100% = 1,4% + 98,6%
R CH =
∑ CH i ⋅ 1000 ⇒ R = 390 ⋅ 1000 = 890,4
∑ Vi
CH 0
438
436
⇒ R CH1 = ⋅ 100 = 943,72
462
Interpretare
În perioada curentă, faţă de prevederi, R CH a înregistrat o depăşire de 53,32 lei,
situaţie ce se va reflecta negativ în profitul brut, în profitul net şi alţi indicatori ai
performanţelor economice ale firmei.
Depăşirea s-a datorat ambilor factori analizaţi astfel:
a) modificarea structurii veniturilor are ca rezultat o depăşire a cheltuielilor la 1000
lei venituri totale de 0,75 lei, respectiv 1,4%.
Această situaţie s-a datorat scăderii veniturilor fixe şi excepţionale;
b) modificarea ratei de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri este un
factor calitativ şi a contribuit în cea mai mare măsură la depăşirea nivelului prevăzut,
respectiv cu 52,57 lei, şi reprezintă 98,6% din modificarea totală.
Această situaţie s-a datorat depăşirii nivelului prevăzut la cheltuieli de exploatare
cu 50 mil. lei.
Astfel, rata medie de referinţă a cheltuielilor de exploatare exercită cea mai mare
influenţă asupra ratei medii de eficienţă a cheltuielilor totale, pentru că deţin ponderea cea
mai mare în totalul veniturilor. Astfel, orice modificare a nivelului lor se va reflecta în
acelaşi sens şi aproximativ cu aceeaşi intensitate în indicatorul analizat.
109
Efectul modificării nivelului ratei de eficienţă a cheltuielilor totale mai poate fi calculat:
−V1
1000
(
R CH1 − R CH 0 = )
− 462.000.000
1000
⋅ (943,72 − 890,4 ) =
∑ ce i ∑g v
r
i cei
R CE = i =1
n
⋅ 1000 sau R CE = i
100
∑ ve
i =1
i
unde:
• ∑i
ce i = suma cheltuielilor de exploatare pe tipuri de activităţi i;
⎛ ve i ⎞
• g iv = structura veniturilor de exploatare pe tipuri de activităţi i ⎜ g iv = 100 ⎟
⎝ VE ⎠
• rcei = rata de eficienţă a cheltuielilor pe tipuri de venituri din exploatare:
ce i
rcei = 1000
ve i
în care: – cei: cheltuieli aferente activităţilor care compun ciclul: exploatare
– vei: venituri pe feluri de activităţi componente ale ciclului: exploatare.
110
2) Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (CCA)
∆C CA
p
=
∑ q v1 ⋅ c 0 ⋅ 1000 − ∑ q v1c 0 ⋅ 1000 sau p
∆C CA = C 'CA
'
− C 'CA
∑ q v1 ⋅ p1 ∑ q v1 ⋅ p 0
3) influenţa modificării costurilor unitare
∆C CCA =
∑ q v1 ⋅ c1 ⋅ 1000 − ∑ q v1c 0 sau ∆C CCA = C CA1 − C 'CA
'
∑ q v1 ⋅ p1 ∑ q v1 ⋅ p1
3.4. Analiza cheltuielilor variabile
CV = a · Q
unde: a = suma costurilor variabile pe produs; Q = cantitatea.
Cheltuielile variabile includ:
• cheltuieli cu materiile prime şi materialele directe;
• cheltuieli cu manopera directă;
• alte cheltuieli ale volumului de activitate.
111
Cheltuielile variabile pot fi localizate direct pe produsele la a cărora realizare
contribuie, astfel ele sunt considerate cheltuieli directe.
Ve 100
unde: • cve = suma cheltuielilor variabile aferente exploatării;
• Ve = suma veniturilor din exploatare;
• gi = structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
• cvi = cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare pe tipuri de
activităţi.
Analiza acestor cheltuieli pe factori de influenţă se face la fel ca la cheltuielile
totale la 1000 lei venituri.
2) Cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri (CCA)
∑ qvi pi
unde:
• qvi = volumul vândut al produsului „i”;
• ci = costul variabil al produsului „i”;
• pi = preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA) pe produsul „i”;
• gi = ponderea produsului „i” în afaceri stabilite pe baza preţului de vânzare.
• Modificarea absolută a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri va fi:
∆CCA = CCA 1 − CCA
0
Influenţa pe factori:
a) influenţa modificării structurii producţiei vândute pe produse:
∆CgCAi = ⎜⎜ ∑ 1 0 − ∑ 0 0 ⎟⎟ ⋅ 1000
⎛ qv c qv c ⎞
⎝ ∑ qv1 p 0 ∑ qv 0 p 0 ⎠
b) influenţa modificării preţurilor medii de vânzare:
∆CpVe = ⎜⎜ ∑ 1 0 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 1000
⎛ qv c qv c ⎞
⎝ ∑ qv1 p1 ∑ qv1 p 0 ⎠
c) influenţa modificării costurilor variabile unitare:
∆CCVe = ⎜⎜ ∑ 1 1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 1000
⎛ qv c qv c ⎞
⎝ ∑ qv1 p1 ∑ qv1 p1 ⎠
112
Estimarea evoluţiei cheltuielilor variabile totale şi/sau la 1000 lei cifră de
afaceri este necesară în următoarele situaţii:
• în studiile de fezabilitate pentru determinarea rezultatului exploatării;
• în întocmirea planului de afaceri – are în vedere stabilirea programului de
profitabilitate prevăzut;
• în evaluarea firmei etc.
113
∆C VFe (T )
∆C VFe
∆C VFe (W h )
∆C F ∆C cfF1
∆C cfF i
∆C cfF 2
.
.
.
∆C cfF n
gradul I gradul II
∆C CA
F
∆CCA (p )
F
(1 )
∆C F ∆C CFf
∆CCFf
(2 )
∆C CFf
.
.
.
(n )
∆C CFf
CM =
Cm e
⋅ 1000 sau CM = ∑ qv i cm i ⋅1000
Ve ∑ qVi p i
sau CM =
∑ g i cm i
100
în care • Cme – cheltuieli materiale din exploatare;
• Ve – venituri din exploatare;
• qvi – volumul fizic al producţiei vândute;
• cm i – costuri cu materiale pe produsele ,,i”;
• p i – preţul mediu de vânzare pe produsele ,,i”;
• gi – ponderea valorică a produselor vândute.
Analiza factorială a cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri de exploatare
∑ g i cm
Folosim relaţia: CM = i
unde modelul factorial va fi:
100
∆CM g i
∆CM
∆CM cmi
Astfel, modificarea cheltuielilor materiale aferente exploatării la 1000 lei venituri:
∆CM = CM1 − CM 0 =
∑ g1cm1 − ∑ g 0 cm 0
100 100
Influenţa pe factori
1) Influenţa structurii veniturilor de exploatare (factorul extensiv):
∆CM gi =
∑ g1cm 0 − ∑ g 0 cm 0
100 100
2) Influenţa cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri, pe categorii ,,i” de
Observaţie
Aprofundarea studiului acestui factor se va face la nivelul costurilor directe,
aferente producţiei vândute şi stocate.
116
2. Modele de analiză a cheltuielilor cu amortizarea
Amortizarea este un element structural al costurilor produselor, în general, iar al
cheltuielilor materiale, în special. Ca noţiune economică, amortizarea este expresia
valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, inclusă în costul produselor.
Modele de analiză recomandate pot fi:
A
a) Ca =
Ve
unde: A – amortizarea aferentă mijloacelor fixe; Ve – veniturile de exploatare
Asupra fenomenului analizat acţionează 2 factori de gradul I – veniturile de
exploatare (Ve) şi suma amortizării (A)
Veniturile de exploatare (Ve) sunt influenţate de:
• fondul total de timp de muncă (T)
• productivitatea medie orară ( W h ) exprimată prin veniturile medii obţinute din
exploatarea pe om oră lucrată
Ve = T ⋅ W h
Atunci: I = ∑ V ⋅ lf ;
i
E= ∑ V ⋅l f
e n
12 12
unde: Vi – valoarea mijloacelor fixe intrate; Ve – valoarea mijloacelor fixe ieşite
Cota medie de amortizare ( C )
- se schimbă datorită modificărilor structurale care au loc în componenţa
mijloacelor fixe (gi) şi a cotei de amortizare pe fiecare categorie de mijloace fixe (ci):
C= ∑ g i ci
100
117
∆CaVe (T )
∆C aVe
∆C aVe (W h )
Ve = T ⋅ W h
∆C a ∆C aF(VI )
∆C aA (F ) ∆C aF(I )
∆CaA ∆C(aE )
F⋅C
A=
100
∆C ca (gi )
∆C aA (c )
∆C ca (ci )
gradul I gradul II gradul III
∆C aA (F ) =
(F − F )c
1 0 0
⋅1000
Ve 1
118
2.1.1. Influenţei modificării valorii iniţiale a mijloacelor fixe:
∆C aF(VI ) =
(VI1 − VI 0 )c 0 ⋅1000
Ve 1
2.1.2. Influenţei modificării valorii medii a intrărilor de mijloace fixe:
∆C aF(I ) =
(I1 − I 0 )c 0 ⋅ 1000
Ve 1
2.1.3. Influenţei modificării valorii medii a ieşirilor de mijloace fixe:
∆C aF(E ) =
(E1 − E 0 )c 0 ⋅1000
Ve 1
2.2. Influenţei modificării cotei medii de amortizare:
F1 (c1 − c 0 )c 0
∆C ca = ⋅ 1000
Ve 1
în care vom avea:
2.2.1. Influenţei modificării structurii mijloacelor fixe pe categorii de mijloace
fixe:
⎛ ′ ⎞
F1 ⎜ c − c 0 ⎟c 0
∆C Ca (gi ) = ⎝ ⎠ ⋅ 1000 ; C′ = ∑ g i c i
Ve 1 100
119
a) Pentru cheltuieli salariale la 1000 lei venituri de exploatare putem folosi modelele:
C
C S = S ⋅ 1000 ; unde: CS - cheltuieli salariale (cu personalul);Ve – venituri de exploatare
Ve
Ve C S T V C
sau C S = N ⋅ ⋅ = N ⋅ W a ⋅ cs sau C S = N ⋅ ⋅ e ⋅ S = N ⋅ t ⋅ W h ⋅ cs
N Ve
{ N {
{ T Ve
{ {
Wa cs t Wh cs
Wa
unde: N – numărul mediu al salariaţilor; cs =
∑ g i ⋅ csi ; cs = Cs - cheltuieli
100 Ve
medii la 1 leu venituri de exploatare; gi – structura veniturilor de exploatare (pe
produse, servicii, lucrări); csi - cheltuieli cu salariile la 1 leu producţie (pe produse,
Ve
servicii, lucrări); • = W a - reprezintă productivitatea medie anuală
N
T
t= numărul mediu de ore lucrate
N
de un salariat într-un an
• Wa = t ⋅ Wh
Ve
Wh = productivitatea medie orară
T
CS
sau s = salariu mediu orar.
T
Modelul factorial al cheltuielilor cu salariile folosit va fi:
Ve CS T V cs
CS = N ⋅ ⋅ =N⋅ ⋅ e ⋅ = N ⋅ t ⋅ W h ⋅ cs
N Ve
{ N {
{ T Ve
{ {
Wa cs t Wh cs
∆CSN
∆CSW a (t )
∆CSW a
∆Cs ∆CSW a (W h )
∆CScs (g i )
∆CScs
∆CScs (cs i )
120
Modificarea absolută a cheltuielilor cu salariile:
∆CS = Cs1 − Cs 0 = N1 W a 1 cs1 − N 0 W a 0 cs0
1) Influenţa modificării numărului mediu de salariaţi:
∆CSN = (N1 − N 0 )W a 0 cs0
2) Influenţa modificării productivităţii medii anuale:
(
∆CSW a = N1 W a 1 − W a 0 cs0 )
2.1. Influenţa modificării numărului mediu de ore lucrate de un salariat într-un an:
( )
∆CSW a (t ) = N1 t1 − t 0 W h 0 cs0
2.2. Influenţa modificării productivităţii medii orare:
(
∆CSW a (W h ) = N1 t1 W h 1 − W h 0 cs0 )
3) Influenţa modificării cheltuielilor medii cu salariile la 1 leu venituri din
exploatare:
(
∆CSCS = N1 W a 1 cs1 − cs0 )
3.1. Influenţa modificării structurii veniturilor din exploatare pe produse
′
CS = ∑ g1cs0
100
∆CSCS(g i ) = N1 W a 1 ⎜ ∑ 1 0 − ∑ 0 0 ⎟ = N1 W a 1 ⎜ cs − cs 0 ⎟
⎛ g cs g cs ⎞ ⎛ ′ ⎞
⎝ 100 100 ⎠ ⎝ ⎠
3.2. Influenţa modificării cheltuielilor cu salariile la 1 leu producţie pe produse
∆CSCS(CSi ) = N1 W a 1 ⎜ ∑ 1 1 − ∑ 1 0 ⎟ = N 1 W a1 ⎜ cs1 − cs ⎟
⎛ g cs g cs ⎞ ⎛ ′⎞
⎝ 100 100 ⎠ ⎝ ⎠
Pd =
Sd
⋅100 sau P d =
∑ g iK ⋅ pd i
CK 100
K
unde • g i - structura creditelor pe categorii;
• pdi – rata dobânzii pe categorii de credite.
Analiza acestui model poate fi făcută cu ajutorul următorului sistem de factori:
∆C CA
d ∆AC
dz
∆CSd d (A C )
∆C D V
∆A C
∆CSdd ∆CSdd (K )
g ik
∆Pd
∆CSdd (P d )
pd i
∆Pd
Modificarea absolută a cheltuielilor cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri va fi:
Sd1 Sd 0
∆C D = ⋅1000 − ⋅1000
CA1 CA 0
Analiza influenţei pe factori:
⎛ Sd Sd ⎞
1) Influenţa modificării cifrei de afaceri: ∆C CA ⎜ 0 −
d =⎜
0
⎟⎟ ⋅1000
⎝ CA 1 CA 0 ⎠
⎛ Sd Sd ⎞
2) Influenţa modificării sumei dobânzilor plătite: ∆CSd ⎜ 1 − 0 ⎟⎟ ⋅1000
d =⎜
⎝ CA1 CA1 ⎠
122
din care datorită:
2.1. Influenţei modificării soldului mediu al activelor circulante:
(A C1 )
− AC0 ⋅ K 0 ⋅ Pd 0
∆CSd d (A C ) = 1002 ⋅ 1000
CA1
din care pe seama:
2.1.1. Influenţei modificării cifrei de afaceri medii zilnice:
(d z1 )
− d z0 ⋅ V 0 ⋅ K 0 ⋅ P d0
∆A =
dz
C
100 2 ⋅1000
CA1
2.1.2. Influenţei modificării vitezei de rotaţie a activelor circulante:
(
d z1 V1 − V 0 ⋅ K 0 ⋅ P d 0 )
V
∆AC = 100 2 ⋅ 1000
CA1
2.2. Influenţei modificării cotei de participare a creditului în acoperirea activelor
circulante:
A C1 (K1 − K 0 ) ⋅ P d 0
∆CSd d (K ) = 1002 ⋅ 1000
CA1
2.3. Influenţei modificării procentului mediu al dobânzii:
(
A C1 ⋅ K 1 ⋅ P d 1 − P d 0 )
∆CSd d (P d ) = 100 2 ⋅ 1000
CA1
2.3.1. Influenţei modificării structurii creditelor pe categorii:
(
A C1 ⋅ K1 ⋅ P d′ − P d 0 )
∆Pd
g iK
= 100 2 ⋅1000
CA1
2.3.2. Influenţei modificării ratei dobânzii pe categorii de credite:
(
A C1 ⋅ K1 ⋅ P d1 − P d′ )
∆P
Pdi
d = 100 2 ⋅1000 , unde: P d′ =
∑g K
1 ⋅ pd 0
CA1 100
Remarcă. Condiţia de eficienţă care duce la diminuarea cheltuielilor cu dobânzile
la 1000 lei cifră de afaceri este:
ICA > ISd
CA
unde: I – indicele cifrei de afaceri;
ISd – indicele sumei cheltuite cu dobânzile
123
CONCEPTE-CHEIE: cheltuială şi cost; cheltuieli totale; cheltuieli de exploatare;
cheltuieli financiare; cheltuieli excepţionale; cheltuieli aferente veniturilor totale; rata
medie de eficienţă a cheltuielilor de exploatare; cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri;
cheltuieli variabile; cheltuieli variabile la 1000 lei venituri de exploatare; cheltuieli
variabile la 1000 lei cifră de afaceri; cheltuieli fixe; cheltuieli materiale; cheltuieli cu
personalul; cheltuieli cu salariile; cheltuieli cu dobânzile; cost de secţie; cost de firmă
(cost de producţie şi cost comercial); costul pe produs (antecalculat, postcalculat); costul
total (global); costul material; costul salarial; costul direct şi indirect; costul marginal;
producţia comparabilă.
2. Cheltuieli totale
aferente cifrei de ∑ qvc 980 1.080
afaceri
3. Volumul efectiv al
producţiei vândute: ∑ qv c 1 0
- 1.001
• costuri prevăzute
• preţuri prevăzute
∑ qv p 1 0
- 1.420
C =∑
4. Cheltuieli la 1000 lei qvc 700 720
cifră de afaceri ⋅ 1000
∑ qvp
CA
124
4. Pe baza următorilor indicatori:
Nr. Indicatori Simbol Perioada analizată
crt. Prevăzută Realizată
1. Cheltuieli cu salariile Cs 1.300 1.350
2. Venituri din exploatare Ve 17.400 18.200
3. Numărul mediu de salariaţi N 70 65
Efectuaţi analiza factorială a cheltuielilor cu salariile, cu evidenţierea influenţei
factorilor de gradul I (nr. de salariaţi, productivitatea medie anuală, cheltuieli medii cu
salariile la 1 leu venituri de exploatare) şi interpretaţi rezultatele obţinute.
5. Prezentaţi relaţiile ce arată consecinţele economice ale modificării costului pe
produs asupra indicatorilor economico-financiari ai firmei.
6. Cum se determină costul marginal şi care sunt posibilităţile de eficientizare a
activităţii economice a firmei?
7. În analiza factorială a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri, factorii
de influenţă sunt în ordine:
a) structura producţiei vândute, costul pe produs, rata medie de eficienţă a
cheltuielilor pe categorii de venituri;
b) structura producţiei vândute pe produse, preţuri medii de vânzare, costuri
variabile unitare;
c) structura producţiei vândute, costul pe produs, preţul de vânzare;
d) preţul de vânzare, costul pe produs, structura producţiei vândute.
8. Costul marginal este definit ca fiind:
a) costul unei unităţi adiţionale dintr-un produs;
b) amortizarea unei unităţi adiţionale dintr-un produs;
c) costul ultimei unităţi de produs realizate;
d) costul marginal al sectorului primar.
9. Influenţa modificării costurilor unitare asupra cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri faţă de nivelul prevăzut este de – 180 mil. lei. Aceasta este o situaţie:
a) pozitivă, datorită creşterii preţurilor produselor faţă de nivelul prevăzut;
b) pozitivă, datorită scăderii costurilor unitare faţă de nivelul prevăzut;
c) negativă, din cauza modificării costurilor unitare în funcţie de oferta de pe
piaţă a materiilor prime;
d) negativă, din cauza scăderii costurilor unitare la majoritatea produselor
faţă de nivelul prevăzut.
10. Dacă t = timpul consumat pe unitatea de produs, sh = salariul mediu orar,
atunci relaţia : t1(sh1-sh0) reprezintă:
a) creşterea cheltuielilor salariale;
b) scăderea cheltuielilor cu salariile;
c) influenţa productivităţii muncii asupra cheltuielilor salariale pe unitatea de
produs;
d) influenţa salariului mediu orar asupra cheltuielilor salariale pe unitatea de
produs.
125
4. ANALIZA RENTABILITĂŢII
pre = ∑ g prei i
sau prei = 1 −
Cex i
100 Vex i
T Vex
= T ⋅ W h ⋅ pre = N ⋅ ⋅ ⋅ pre = T ⋅ t ⋅ W h ⋅ pre
N {
{ T
t Wh
∆VexT ( N )
∆RPexVex (T )
∆VexT (t )
∆RPexVex ∆RPexVex (W h )
∆RPex
pre ( g i )
∆PR ex
∆RPexpre
pre ( pre i )
∆PR ex
gradul I gradul II gradul III
128
Modificarea absolută a rezultatului exploatării va fi:
∆RPex = RPex1 − RPex 0 = Vex1 ⋅ pre1 − Vex 0 ⋅ pre 0
Din care datorită:
( )
1. Influenţei modificării veniturilor de exploatare: ∆RPexex = Vex 1 − Vex 0 pre0
V
∑ (V ⋅ prb )
n
2) PB = i i
i =1
unde:
129
• VT – venituri totale;
• R VT – rentabilitatea medie a veniturilor totale:
• prb – profitul mediu la 1 leu venituri totale:
• Vi – venituri pe categorii de activităţi;
• prbi – profitul mediu pe categorii de activităţi.
PB = VT ⋅ prb
unde: prb =
∑g V
i⋅ prbi
100
iar g iV – structura veniturilor la 1 leu venituri pe categorii de activităţi:
prbi – profitul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi,
′ ′
de unde putem recalcula şi prb recalculat: prb =
∑g V
1 ⋅ prb0
100
4.3.3. Analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri
Cifra de afaceri (CA) reprezintă partea principală a veniturilor de exploatare, iar
rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai consistentă a rezultatului
exploatării.
Modelele ce pot fi folosite în analiza factorială a profitului aferent cifrei de
afaceri sunt:
1. PCA = ∑ qv ⋅ p − ∑ qvc = ∑ qv(p − c )
unde: • qv – volumul fizic al producţiei vândute;
• p – preţul de vânzare pe produs (exclusiv TVA);
• c – costul complet pe produs;
PCA
2) PCA = CA ⋅ pr = CA ⋅
CA
• CA – valoarea cifrei de afaceri (producţiei vândute);
• pr - profitul mediu la 1 leu CA (rata medie a rentabilităţii);
Pf CA PCA
3) PCA = A e ⋅ E ⋅ K ⋅ pr = A e ⋅ ⋅ ⋅
Ae {
{ Pf { CA
E K pr
130
Pf
•E = – eficienţa mijloacelor economice (producţia marfă fabricată la 1 leu
Ae
mijloace economice);
CA
•K = – gradul de valorificare a producţiei marfă fabricată şi a stocurilor de
Pf
produse finite (raportul static dintre producţia vândută (CA) şi producţia marfă fabricată
(Pf)).
4.4. Analiza ratelor de rentabilitate
Rata de rentabilitate este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în
întregul său (capitalul permanent sau capitalul propriu) aduce profit. Astfel, raportul are
la numărător o formă de exprimare a profitului şi la numitor active, capitaluri sau un flux
de activitate. Aşadar dintre indicatorii care reflectă:
– un flux de activitate: cifra de afaceri netă, resurse consumate etc.;
– mărimi de „stoc”: capitalul propriu, active totale etc.
Prezentăm principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a firmei:
– rata rentabilităţii economice;
– rata rentabilităţii financiare;
– rata rentabilităţii resurselor consumate;
– rata rentabilităţii comerciale.
131
Dar creditorii financiari se interesează de rentabilitatea firmei înainte de scăderea
dobânzii. Atunci, pentru a arăta performanţele obţinute prin utilizarea capitalului angajat
de o firmă, putem folosi ratele:
R c (p )
∆R ec
R c (c )
∆R ec
unde:
– gi – structura producţiei vândute pe produse;
– p – preţurile medii de vânzare unitare;
– c – costurile totale unitare.
Modificarea absolută a ratei rentabilităţii economice se realizează cu metoda
substituirilor în lanţ:
∆R ec = R ec1 − R ec0
din care datorită factorilor:
132
1. influenţa modificării vitezei de rotaţie a activului total:
∆R ec
At1
(
= VAt1 − VAt 0 R c0 ⋅100 )
2. influenţa modificării ratei rentabilităţii comerciale:
∆R ec
Rc
(
= VAt1 R c1 − R c0 ⋅100 )
din care datorită:
2.1. influenţei modificării structurii producţiei vândute pe produse:
⎛ ∑ g 1 r0 ∑ g 0 r0 ⎞
Rc (g i )
∆R ec = VAt1 ⎜ − ( )
⎟ ⋅ 100 = VAt1 r ′ c − r c0 ⋅ 100
⎝ 100 100 ⎠
2.2. influenţei modificării preţurilor medii de vânzare unitare:
⎡ ⎛ c0 ⎞ ⎛ c0 ⎞ ⎤
⎢ ∑ g1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ∑ g1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⎥
R c (p )
∆R ec = VA t1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ − ⎝ p 0 ⎠ ⎥ ⋅ 100 = = V ⎛ r c ″ − r ′ ⎞ ⋅ 100
A t1 ⎜ c ⎟
⎢ 100 100 ⎥ ⎝ ⎠
⎢ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
(g i ) R c (p ) R c (c )
II ∆R ecc = ∆R ecc + ∆R ec + ∆R ec
R R
Observaţie
– creşterea rentabilităţii economice se face prin:
• accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante;
• îmbunătăţirea randamentului activelor imobilizate prin utilizarea lor intensivă;
• îmbunătăţirea politicilor comerciale pentru creşterea eficienţei vânzărilor.
∆R f ∆R f
FK pr
∆R frv
∆R f
∆R fpr
Modificarea absolută a ratei rentabilităţii financiare va fi: ∆R f = R f1 − R f 0
din care:
1. influenţa modificării cifrei de afaceri medie la 1 leu capital permanent:
∆R ca ( )
f = ca1 − ca 0 ⋅ pr 0 ⋅ 100
2. influenţa modificării profitului mediu brut la 1 leu cifră de afaceri:
( )
∆R fpr = ca1 ⋅ pr1 − pr 0 ⋅ 100
p
Verificarea modelului: ∆R f = ∆R cf a + ∆R f r
Remarcă
– Modelul scoate în evidenţă eficienţa utilizării capitalului permanent al firmei
prin vânzările medii la 1 leu active, finanţate pe seama capitalurilor permanente şi a
marjei brute la 1 leu vânzări.
R rc = ∑ qv ⋅ p − ∑ qv ⋅ c
i i i i
⋅ 100 = ⎜ ∑ i i − 1⎟ ⋅ 100
⎛ qv ⋅ p ⎞
∑ qv ⋅ c i i
⎜ ∑ qv ⋅ c
⎝ i i
⎟
⎠
unde:– qvi – producţia vândută din produsul „i”; – ci – costul complet unitar al produsului
„i”; – ∑ qvi·ci – total resurse consumate; – ∑ qvi·pi – cifra de afaceri.
Factorii direcţi de influenţă ai modelului sunt:
– structura cifrei de afaceri pe produse (gi);
– costurile complete unitare (c);
– preţurile de vânzare (p), exclusiv TVA.
Metodologia de analiză factorială şi cuantificarea influenţei factorilor asupra
ratei rentabilităţii resurselor consumate se prezintă astfel:
– modificarea absolută a ratei în perioada analizată: ∆R rc = R rc1 − R rc0
din care:
1. influenţa modificării structurii producţiei vândute:
⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ⎛ ∑ qv 0 ⋅ p 0 ⎞
∆R grci = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100
⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟
⎝ 1 0 ⎠ ⎝ 0 0 ⎠
2. influenţa modificării costurilor complete unitare:
⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞
∆R crc = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100
⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟
⎝ 1 1 ⎠ ⎝ 1 0 ⎠
3. influenţa modificării preţurilor de vânzare:
⎛ ∑ qv1 ⋅ p1 ⎞ ⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞
∆R prc = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100
⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟
⎝ 1 1 ⎠ ⎝ 1 1 ⎠
I. Rc =
pr
⋅ 100 = ∑ qvi pi − ∑ qvi ci ⋅ 100 = ⎛⎜1 − ∑ qv i ⋅ c i ⎞⎟ ⋅ 100
⎜
∑ qvi pi ∑ qvi pi ⎝ ∑ qv i p i ⎟⎠
136
II. R c = ∑ gi ⋅ rci , unde rc = ⎛⎜1 − ci ⎞⎟ ⋅100
100 i ⎜ p ⎟
⎝ i ⎠
unde: • gi – structura producţiei vândute, pe produse;
• rci – rata rentabilităţii comerciale a produsului „i”;
• ci – costul complet unitar al produsului „i”;
• pi – preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA) al produsului „i”.
Schema factorială va fi:
gi
gi
I. R c pi II. ∆R f pi
rci
ci ci
137
Rata rentabilităţii comerciale pe produs reflectă profitul la 1 leu (sau 100 lei)
p−c ⎛ c⎞
vânzări, conform relaţiei: rc = ⋅ 100 = ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ 100
p ⎝ p⎠
unde: • rc - rata rentabilităţii comerciale pe produs; • p – preţul mediu unitar de vânzare al
produsului; • c – costul unitar complet al produsului.
Factorii de influenţă ai acestui model sunt:
∆rc p
∆rc
∆rcc
Modificarea absolută a ratei rentabilităţii pe produs va fi: ∆rc = rc1 − rc 0
din care:
1. influenţa modificării preţului de vânzare al produsului:
⎛ c ⎞ ⎛ c ⎞
∆rc p = ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100 − ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100
⎝ p1 ⎠ ⎝ p0 ⎠
⎛ c ⎞ ⎛ c ⎞
2. influenţa modificării costului unitar: ∆rc c = ⎜⎜1 − 1 ⎟⎟ ⋅100 − ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100
⎝ p 1 ⎠ ⎝ p1 ⎠
B. Rata rentabilităţii resurselor consumate pe produs (rrc)
Această rată reflectă profitul la 1 leu (sau 100 lei) costuri, când este calculată în
p−c
funcţie de costul pe unitate: rrc = ⋅100
c
Rezultă că rrc este influenţată de 2 factori cu acţiune directă:
• costul unitar (c);
• preţul de vânzare (exclusiv TVA) – (p).
Schema factorială a modelului va fi:
∆rrcc
∆rrc
∆rrcp
Modificare absolută a rrc va fi: ∆rrc = rrc1 − rrc0 .
din care:
p 0 − c1 p −c
1. influenţa modificării costului unitar: ∆rrcc = ⋅100 − 0 0 ⋅100
c1 c0
2. influenţa modificării preţului de vânzare al produsului:
p1 − c1 p −c
∆rrc p = ⋅100 − 0 1 ⋅100
c1 c1
138
Remarcă
• Analiza ratelor de rentabilitate pe produs trebuie studiată în legătură cu
posibilităţile de creştere a capacităţilor de producţie şi de desfacere şi cu analiza
rezervelor de reducere a costului pe unitatea de produs.
• Este utilă şi analiza rentabilităţii pe baza punctului de echilibru şi în funcţie de
ciclul de viaţă al produselor.
140
5. Analizaţi rentabilitatea ciclului de exploatare cu următoarele rezultate:
Nr. Indicatori Simbol Perioada analizată
crt. Precedentă Curentă
1. Venituri de exploatare Vex 8.750 9.150
2. Cheltuieli de exploatare Cex 7.950 8.200
3. Fondul total de timp de T 68.250 54.600
muncă
Calculaţi influenţa factorilor de gradul II asupra veniturilor de exploatare şi
verificaţi relaţia dintre ei: fondul total de timp de muncă şi productivitatea medie
orară. ∆RPexVex (T ) = ? şi ∆RPexex
V (w h ) = ?
Model de rezolvare
Nr. Indicatori Simbol Perioada analizată
crt. Precedentă Curentă
1. Rezultatul RPex = Vex − C ex 800 950
exploatării
2. Productivitatea Vex 0,1282 0,1676
medie orară wh =
T
3. Profitul mediu c 0,0915 0,1038
la 1 leu de p re = 1 − ex
exploatare Vex
Verificarea rezultatelor:
∆RPexVex = ∆RPexVex (T ) + ∆RPexVex (w h )
36,6 = -160,12 + 196,84 ⇒ 36,6 ≅ 36,6
141
5. ANALIZA FACTORIALĂ A SITUAŢIEI
PATRIMONIAL-FINANCIARE
2. Bilanţul funcţional
Acest bilanţ este un instrument folosit de analiza financiară, care prin retratarea
bilanţului contabil pune într-o ordine logică posturile bilanţului pentru a evidenţia
funcţiunile principale ale firmei pe cicluri:
• de investiţii;
• de exploatare;
• de finanţare;
• de trezorerie.
D. Patrimoniul net
Analiza patrimoniului net este o problemă de bază legată de bilanţ, care
stabileşte averea firmei negrevată de datorii.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi
exprimate în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, ale cărei nevoi le
satisface, precum şi totalitatea bunurilor la care se referă.
Patrimoniul net poate fi determinat prin două metode:
1. Metoda sintetică, în care din activul total (AT) se scad datoriile totale
(DT): Pnt = AT – DT , unde Pnt = patrimoniul net.
Remarcă
• Valoarea patrimonială a unei firme coincide cu activul net contabil.
• Dacă ritmul activelor totale devansează ritmul datoriilor totale, atunci
patrimoniul net înregistrează o creştere.
• Patrimoniul net poate înregistra o creştere:
– pe seama rentabilităţii surselor interne ale firmei;
– pe baza surselor externe (aportul de capital, primirea cu titlu gratuit a unor
active etc.).
2. Metoda aditivă, în care se însumează elementele capitalului propriu:
Pnt = Ks + Rz + Rr + Rex – Rrep
unde: Ks = capitalul social; Rz = rezerve; Rr = rezultatul reportat; Rex = rezultatul
exerciţiului; Rrep = rezultatul repartizat.
144
Analiza combinată presupune îmbinarea celor două tipuri de analiză
prezentate, punând accent pe utilizarea metodei ratelor.
Metoda ratelor se utilizează, în analiza situaţiilor financiare, prin raportul a
doi indicatori, care se condiţionează reciproc şi au o anumită putere informaţională.
148
În practică se întâlnesc două situaţii:
• NFR > 0, situaţia este normală numai dacă se datorează unor investiţii
susţinute pentru finanţarea ciclului de exploatare.
În caz contrar, NFR reflectă un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor,
creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare.
• NFR < 0, resursele exced necesarul. Firma are un surplus de resurse
temporare în comparaţie cu nevoile temporare, iar situaţia este considerată
favorabilă doar dacă a rezultat din accelerarea vitezei de rotaţie a activelor
circulante şi angajarea unor credite cu scadenţe mai îndepărtate.
Trezoreria netă (disponibilul bănesc) exprimă corelaţia dintre fondul de
rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei pe
termen scurt, mediu şi lung.
• Pe baza bilanţului patrimonial, trezoreria netă (TN) se calculează:
TN = FR – NFR
• Pe baza bilanţului funcţional, se va calcula:
TN = FRNG – NFR sau TN = TA – TP
unde: FRNG = fondul de rulment net global; NFR = nevoia de fond de rulment;
TA = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de
disponibilităţi şi plasamente;
TP = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de
credite pe termen scurt.
Trezoreria netă poate fi:
• TN > 0, atunci FR > NFR, caz în care din activitatea firmei se degajă un
surplus monetar.
Dacă această situaţie se menţine mai multe exerciţii financiare succesive,
înseamnă că firma are o rentabilitate economică mare şi are posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru a-şi întări poziţia pe piaţă.
• TN < 0, reflectă un deficit (dezechilibru) financiar la sfârşitul anului, iar
firma va apela la un credit de trezorerie (înseamnă că în calculul NFR nu s-au luat
în considerare creditele pe termen scurt).
Dacă NFR = constantă, atunci TN < 0 este efectul înregistrării de pierderi.
Dacă TN < 0, dar firma înregistrează o creştere a NFR (firma produce lucrări,
produse, servicii rentabile şi are pieţe de aprovizionare şi desfacere), atunci există
un decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în
lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt.
(
b) Rata globală de îndatorare RÎ G ) RÎ G =
datorii totale D T
=
Active totale A T
Remarcă
• Proporţia ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă comparate cu
capitalurile proprii arată un rezultat mai volatil, din care reiese că firma nu îşi poate
onora obligaţiile scadente.
• Cu cât rata de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar creşte.
AC AC
b) durata în zile (Dz): D z = ⋅ T sau D z = ⋅ 360
CA CA
unde: T = numărul de zile al perioadei analizate.
∆D CA
z
∆D z ∆D AC (1)
z
∆D AC ----------
z
(n )
∆D AC
z
153
Modificarea absolută a duratei în zile a unei rotaţii:
AC1 AC 0
∆D z = D z1 − D z 0 = ⋅T − ⋅T
CA 1 CA 0
din care datorită:
1) Influenţei modificării cifrei de afaceri:
AC 0 AC 0
∆D CA
z = ⋅T − ⋅T
CA 1 CA 0
2) Influenţei modificării soldului mediu al activelor circulante:
AC1 AC 0
∆D CA
z = ⋅T − ⋅T
CA 1 CA 1
din care datorită:
2.1) Influenţei modificării stocurilor medii (St):
(St ) S t1 St0
∆D CA
z = ⋅T − ⋅T
CA 1 CA 1
2.2) Influenţei modificării soldului mediu al creanţelor (Cr):
(C r ) C r1 C r0
∆D CA
z = ⋅T − ⋅T
CA 1 CA 1
Aprofundarea analizei vitezei de rotaţie a activelor circulante se poate face pe
elemente componente astfel:
1. Rotaţia stocurilor
Stocul unei firme necesită timp pentru a fi transformat în creanţe, apoi în
lichidităţi. Astfel, putem calcula perioada de rotaţie a stocurilor (Prst):
T Stocuri
Prst = Rotaţia stocurilor = .
Rotaţia stocurilor Costul vânzărilor
Remarcă
• Dacă Prst este în scădere, rezultă un semnal favorabil, dar care se va
analiza în funcţie de nivelurile ratei din ramură.
• Dacă Prst are o valoare mare faţă de media ramurii, rezultă:
– blocarea capitalului, cu dificultăţi în achitarea obligaţiilor;
– existenţa unor stocuri cu mişcare lentă (stocuri demodate).
• Dacă nivelul Prst se situează mult sub media ramurii, pot să existe stocuri
inadecvate, ce pot afecta livrările către clienţi şi, implicit, vânzarea.
2. Rotaţia creanţelor
Creanţele privite din punct de vedere al uşurinţei de a fi transformate în
lichidităţi se pot analiza cu:
• numărul de rotaţii în cadrul unei perioade (de obicei, un an) sau numărul
de zile al perioadei în care se încasează în medie creanţele firmei.
154
Cifră de afaceri CA
Nrt = =
Creanţe medii Cr
unde:
• CA = cifra de afaceri.
( )
• Creanţe medii C r = media aritmetică a valorii acestora între începutul
şi sfârşitul anului.
• Nrt = numărul de rotaţii (de regulă, un an) ale creanţelor.
Observaţii:
Cu cât Nrt este mai mare, cu atât perioada de încasare este mai scurtă.
Astfel, se recuperează mai rapid sumele necesare achitării obligaţiilor existente.
• Durata de recuperare a creanţelor (Drc) exprimată în zile:
T T Ct
drC = = sau D tc = ⋅ 360
Rotaţia stocurilor N rt C CA
unde:
• T – nr. de zile al perioadei (360 zile pentru un an; 180 zile pentru un an;
se consideră normală o durată de 30 zile).
Răspuns: ∆D AC
z = +52,94 zile
Model de rezolvare:
∆D AC =
( )
AC1 − AC0 ⋅ T (115.000 − 90.000 ) ⋅ 360
= = +52,94 zile.
z
CA1 170.000
5. Pe baza următorilor indicatori:
mii lei
Nr. crt. Indicatori Simbol N-1 N
1. Capital propriu Kpr 55.000 65.000
2. Datorii pe termen mediu şi lung DTML 11.500 19.000
3. Active imobilizate Ai 40.000 52.000
calculaţi modificarea procentuală a fondului de rulment în anul N: rFN = ?
Răspuns: rFN = 20,75%.
Model de rezolvare:
FR = Kper – Ai = (Kpr + DTML) – Ai
FRN-1 = (55.000 + 11.500) – 40.000 = 26.500
FRN = (65.000 + 19.000) – 52.000 = 32.000
FR N 32.000
I1FR/ 0 = = = 1,2075 sau 120,75%
FR N −1 26.500
R FN = I1FR/ 0 ⋅100 − 100 = 120,75 − 100 = 20,75%
unde: N = numărul de personal realizat (1) şi cel din baza de comparaţie (0).
Dinamica personalului poate fi urmărită în corelaţie cu evoluţia
productivităţii muncii (IW), stabilindu-se astfel o modificare relativă pe baza
relaţiei: ∆N * I .
W
159
Analiza dinamicii personalului productiv:
(N1 − N 0 ) ⋅ I1CA/ 0 = (120 − 130) ⋅ 950 = −12 persoane comparativ cu perioada precedentă.
820
∑K N i i
• coeficientul mediu de calificare a forţei de muncă ( K cm ): K cm = i =1
n
∑N
i =1
i
Remarcă
− Tendinţa de creştere a coeficientului K cm va indica preocuparea firmei
pentru ridicarea calificării muncitorilor;
• coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor executate ( K t ) sau coeficientul
mediu tarifar al lucrărilor se poate calcula ca o medie aritmetică ponderată a
categoriilor de lucrări (Ki) cu volumul de lucrări (Vi) din fiecare categorie:
n
∑K V i i
Kt = i =1
n
;
∑V
i =1
i
160
6.1.3. Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă
Mişcările de personal (intrări, ieşiri) din cadrul unei firme conduc la modificarea
numărului de personal, dar influenţează şi eficienţa utilizării forţei de muncă.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului într-o anumită
perioadă sub forma intrărilor şi ieşirilor indiferent de cauzele care le generează
(transfer, boală, pensionare, invaliditate, deces, armată, studii etc.).
Analiza mobilităţii forţei de muncă o putem studia cu indicatorii:
• coeficientul de circulaţie – CI sau CE se calculează prin raportarea intrărilor (sau
I E
ieşirilor) la numărul mediu scriptic al personalului: C I = ⋅100; C E = ⋅100
N N
• coeficientul circulaţiei totale (CT) surprinde mişcarea totală, evidenţiind
I+E
intensitatea mobilităţii forţei de muncă: C T = ⋅100 .
N
În analiza mişcării personalului se face distincţie între circulaţia normală,
obiectivă şi fluctuaţie (considerat a fi un fenomen nenormal).
• Fluctuaţia forţei de muncă reprezintă reducerea numărului de personal ca
urmare a ieşirilor din firmă fără aprobarea conducerii (demisii etc.).
Fluctuaţia o putem analiza cu:
• coeficientul fluctuaţiei (Cf) – care surprinde ponderea ieşirilor nejustificate
En
(En) în total număr mediu scriptic: C f = ⋅100 .
N
Prin limitarea tendinţei de fluctuare a forţei de muncă, se creează premisele
creşterii stabilităţii.
Stabilitatea forţei de muncă se poate aprecia cu următorii indicatori:
∑N i
i
161
Observaţie
• cu cât vechimea medie va fi mai mare, cu atât stabilitatea forţei de muncă
este mai bună;
• gradul de stabilitate a forţei de muncă (GS): G S = 100 − C T
unde: CT = coeficientul circulaţiei totale.
164
• d z = durata medie a zilei de lucru
• w h = productivitatea medie orară.
Indicatorii care reflectă efectul pot fi: producţia exerciţiului (Pex); valoarea
adăugată (VA); cifra de afaceri (CA); veniturile din exploatare (Vex); producţia
marfă fabricată (Pf) etc.
Efortul îmbracă forma consumului de forţă de muncă, iar ca indicatori se pot
folosi: numărul mediu scriptic de salariaţi; total om-zile lucrate; total om-ore lucrate.
În raport cu cheltuielile de muncă, productivitatea muncii poate fi
reprezentată prin:
• productivitatea medie anuală ( W a ), calculată la nivelul anului;
• productivitatea medie zilnică ( W z ), calculată la nivelul zilei de muncă;
• productivitatea medie orară ( W h ), calculată la nivelul orei de lucru.
Indicatorii se pot determina în acelaşi mod, indiferent de indicatorii ce
reflectă efectul. Exemplificăm prin producţia marfă fabricată:
165
Pf
• productivitatea medie anuală: W a = ,
N
unde: N = numărul mediu scriptic de personal;
Pf
• productivitatea medie zilnică: W z =
T(om ⋅ zile)
Pf
• productivitatea medie orară: W h = .
T(om ⋅ ore )
Remarcă
• Analiza comparativă a indicatorilor productivităţii medii a muncii,
calculată pe baza aceluiaşi indicator al efectului, dar pentru unităţi de timp diferite
Pf Pf Pf
(exemplu: W a ; W z ; W h ) identifică rezervele de timp neutilizate la nivelul
anului sau ale zilei de muncă.
• Compararea productivităţii muncii calculată pentru aceeaşi unitate de
Pf CA VA
timp (exemplu: W a ; W a ; W a ) permite stabilirea unor cauze care au
acţionat, dar şi elaborarea unor măsuri concrete în scopul creşterii productivităţii.
În scopul identificării rezervelor de creştere a productivităţii muncii, se
impune analiza factorială a acesteia:
∆Q N
∆Q ∆Q W a (d l )
∆Q W a ∆Q W z (d z )
∆Q W a (W z ) ∆QaW h (g i )
∆Q W z (W h )
(
W h Wh i )
∆Qa
Q = N ⋅ Wa Wa = dl ⋅ W z Wz = dz ⋅ Wh Wh =
∑ g i Wh i
100
∆Q T % =
(N1 − N 0 )W a ⋅ 100 = ∆Q N ⋅ 100
∆Q ∆Q
• influenţa modificării productivităţii medii anuale:
∆QT % =
(
N1 W a 1 − W a 0 )
⋅ 100 =
∆Q W a
⋅ 100 .
∆Q ∆Q
Modificarea absolută a producţiei se stabileşte cu relaţia:
∆Q = Q1 – Q0
din care:
1) Influenţa modificării numărului mediu de personal:
∆Q N = (N1 − N 0 )W a 0
2) Influenţa modificării productivităţii medii anuale:
(
∆Q W a = N1 W a 1 − W a 0 )
2.1) Influenţa modificării duratei medii a lunii de lucru:
(
∆QSW a (d l ) = N1 d11 − d l 0 W z 0 )
2.2) Influenţa modificării productivităţii medii zilnice:
(
∆Q W a (W z ) = N1 d11 W z1 − W z 0 )
din care datorită:
2.2.1) Influenţei modificării duratei medii a zilei de lucru:
( )
∆QSW z (d z ) = N1 ⋅ d l1 ⋅ d z1 − d z 0 W h 0
2.2.2) Influenţei modificării productivităţii medii orare a muncii:
(
∆Q W z (W h ) = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 W h 1 − W h 0 )
din care:
2.2.2.1) Influenţei modificării structurii producţiei marfă pe produse:
⎛ ∑ g1Wh 0 ∑ g 0 Wh 0 ⎞ ′
∆Q W h (g i ) = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⎜⎜ − ⎟ = N 1 ⋅ d 11 ⋅ d z1 ⎛⎜ W h − W h 0 ⎞⎟
100 100 ⎟ ⎝ ⎠
⎝ ⎠
2.2.2.2) Influenţei modificării productivităţii medii orare pe produs:
( ) ⎛ ∑ g1Wh 1 ∑ g1Wh 0 ⎞
= N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⎜⎜ ⎟=
W h Wh i
∆Q − ⎟
⎝ 100 100 ⎠
167
⎛ ′ ⎞
= N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⋅ ⎜ W h 1 − W h ⎟
⎝ ⎠
Observaţie
Metodologia de analiză a productivităţii muncii, calculată pe baza celorlalţi
indicatori valorici (CA, VA, Pex), este similară celei prezentate, iar interpretarea
rezultatelor se face în funcţie de semnificaţia economică a acestora şi a factorilor
specifici de influenţă.
168
Schema de analiză factorială:
t
Pf gi
W a
Pf
Wh
P Whi
N
GV
gi
pr P
c
Wh =
∑g W i hi
100
169
⎡ ∑ g1Wh a ∑ g 0 Wh 0 ⎤ ⎛ ′ ⎞
∆PNW h (g i ) = t1 ⎢ − ⎥ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 = t 1 ⎜ W h − W h 0 ⎟ ⋅ G V0 ⋅ pr 0
⎣⎢ 100 100 ⎦⎥ ⎝ ⎠
1.2.2. Influenţa productivităţii orare pe produs:
(
W h Wh i ) ⎡ ∑ g1Wh 1 ∑ g1Wh 0 ⎤ ⎛ ′ ⎞
∆PN = t1 ⎢ − ⎥ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 = t1 ⎜ W h 1 − W h ⎟ ⋅ G V0 ⋅ pr 0
⎣⎢ 100 100 ⎦⎥ ⎝ ⎠
2. Influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate:
(
∆PNG V = W a 1 G V1 − G V0 ⋅ pr 0)
3. Influenţa modificării profitului mediu la 1 leu cifră de afaceri:
(
∆PNpr = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ pr1 − pr 0 )
din care:
3.1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:
⎡⎛ ⎤
∆PNpr (g i ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 0 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ =
qv c ⎞ ⎛ qv c ⎞
⎢⎣⎝ ∑ qv1 p 0 ⎠ ⎝ ∑ qv 0 p 0 ⎠ ⎥⎦
⎛ ′ ⎞
= W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr − pr 0 ⎟
⎝ ⎠
3.2. Influenţa modificării preţurilor medii de vânzare:
⎡⎛ ⎤
∆PNpr (P ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ =
qv c ⎞ ⎛ qv c ⎞
⎢⎣⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎝ ∑ qv1 p 0 ⎠ ⎥⎦
⎛ ″ ′⎞
= W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr − pr ⎟
⎝ ⎠
3.3. Influenţa modificării costurilor unitare:
⎡⎛ ⎤
∆PNpr (c ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 1 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ =
qv c ⎞ ⎛ qv c ⎞
⎣⎢⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎦⎥
⎛ ″⎞
= W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr1 − pr ⎟
⎝ ⎠
Remarcă
• Modelul evidenţiază efectul modificării gradului de valorificare a
producţiei fabricate, cu scopul de a se stabili măsuri pentru asigurarea desfacerii
producţiei obţinute şi diminuarea producţiei stocate.
170
6.2. Analiza gestiunii mijloacelor fixe
171
3) coeficientul mişcării totale (KT) reflectă fluxurile totale ale mijloacelor
I+E
fixe în perioada analizată: K T =
F
Structura mijloacelor fixe este importantă în studiul eficienţei generale a
acestora, cât şi a activităţii totale, având rolul de a orienta efortul investiţional către
acele categorii de mijloace fixe care participă activ la obţinerea produselor finite, a
lucrărilor, serviciilor etc.
În literatura de specialitate, ponderea mijloacelor fixe active ( Fa ) în mijloacele
fixe ( F ) este definită ca fiind compoziţia tehnologică a capitalului fix:
Fan F
> an −1 , n = perioada
Fn Fn −1
gF
• Indicele structurii fondurilor fixe ( I 1 / 0 ) evidenţiază schimbările
intervenite în structura mijloacelor fixe de la o perioadă la alta:
F F1 F gF
I1 / 0g = : 0 = 1
∑ F1 ∑ F0 g 0 F
Starea (calitatea) potenţialului tehnic se poate aprecia cu următorii
indicatori:
A
• gradul de uzură (Guz): Guz = ⋅ 100
VIC
unde: A = amortizarea mijloacelor fixe;
VIC = valoarea iniţială completă a mijloacelor fixe.
172
gradul de folosire a fondului de timp calendaristic (Gfc):
TEf
G fc = ⋅100
TC
Determinarea indicatorilor folosiţi se face cu ajutorul modelelor:
TMD = TC – (TOL + TOT + TRP)
TEf = TMD – TN
TN = TN(1) + TN(2) + ….+ TN(n)
unde:
TMD = fond de timp maxim disponibil;
TC = fond de timp calendaristic;
TOL = fondul de timp aferent opririlor legale;
TOT = fondul de timp aferent opririlor tehnologice;
TRP = fondul de timp aferent reparaţiilor programate;
TEf = fondul de timp efectiv lucrat;
TN = fondul de timp neutilizat (1,2…n cauze).
Remarcă
• gradul de folosire a timpului de lucru trebuie să fie cât mai aproape de cel
maxim disponibil. Acest lucru are efecte favorabile în volumul producţiei executate
atât cantitativ, cât şi calitativ.
Analiza utilizării intensive se poate face prin următorii indicatori:
gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Cp):
Q
Cp = , unde: Q = producţia prevăzută (sau obţinută);
Q max
Qmax = producţia maximă
Q
indicele de utilizare intensivă (Iut): I ut =
K ⋅T
Q = capacitatea de producţie;
K = caracteristica dimensională a utilajului;
T = timpul de funcţionare a utilajului.
Remarcă
– utilizarea intensivă se reflectă în calitatea şi cantitatea producţiei obţinute;
–Iut sesizează dacă utilajul respectiv funcţionează la parametrii proiectaţi;
dacă timpul de funcţionare a utilajului se încadrează în limitele prevăzute; cauzele
care determină neîncadrarea utilajului folosit etc.
Legătura dintre utilizarea extensivă şi cea intensivă este exprimată prin
relaţia:
Q = N × t × rh , unde: Q = valoarea producţiei; N = număr de utilaje;
t = timpul mediu lucrat de un utilaj;
rh = randamentul mediu pe unitatea de timp.
173
Exemplu. Folosim date convenţionale pentru exemplificarea metodologiei:
modificarea producţiei ca urmare a utilizării intensive a mijloacelor fixe:
Nr. Indicatori Notaţia Perioada
crt. Precedentă Curentă
1. Producţia fabricată Pf 7 128 000 8 070 400
2. Număr utilaje N 90 104
3. Număr mediu de T 480 485
ore/utilaj
4. Randamentul ru = Pf / T 165 160
mediu orar – lei
174
6.2.3. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe
Aprecierea eficienţei utilizării mijloacelor fixe se realizează pe baza unui sistem
corelat al efectelor (producţie marfă fabricată, cifră de afaceri, valoare adăugată, profit)
cu eforturile (valoarea medie a mijloacelor fixe, valoarea medie a mijloacelor fixe active),
prin relaţiile:
1. Valoarea producţiei fabricate ce revine la 1 000 lei mijloace fixe:
Pf
⋅ 1000 =
∑ qp ⋅1000
F F
Sistemul factorial este:
F
Pf T sau TEf
⋅ 1000
F
Pf
rh sau w h
unde:
F = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
T = timpul total de muncă;
TEf = timpul efectiv de lucru al utilajelor;
rh = randamentul mediu orar;
w h = productivitatea medie orară.
∆Pf TE f =
(TE f1 − TE f0 )⋅ rh 0 ⋅1000
F1
175
sau
(T1 − T0 ) ⋅ rh 0
∆Pf T = ⋅ 1000
F1
2.2) modificării randamentului mediu orar sau productivităţii medii orare:
∆Pf rh =
(
TE f1 rh1 − rh 0 )
⋅ 1000
F1
sau
∆Pf w h =
(
TE f1 w h1 − w h 0 )
⋅ 1000
F1
Remarcă
I Pf > I F pentru creşterea eficienţei mijloacelor fixe.
176
Orice agent economic în funcţie de capacitatea de producţie şi de cerere, îşi
dimensionează stocurile pe care, cu sistemul actual de gestionare, le poate
identifica pe grupe de materiale şi poate stabili abaterea lor de la o limită
prestabilită;
• analiza gradului de imobilizare a stocurilor, pe care le poate grupa în:
– stocuri normale;
– stocuri cu mişcare lentă;
– stocuri fără mişcare;
– stocuri disponibile.
Încadrarea într-o anumită grupă se poate face în funcţie de frecvenţa
consumului, stabilindu-se indicatorul:
• Durata de imobilizare a stocului (Di), exprimată în zile, pe baza relaţiei:
S
Di = ⋅ 360
E
în care: S =stocul mediu anual;
E = ieşirile de materiale din magazie pentru consumuri interne.
Stocurile disponibile, existente la un moment dat, trebuie să asigure continuitatea
procesului de producţie. De aceea, trebuie stabilită:
• „rezerva în zile” (Rz) – respectiv, perioada de timp în care firma dispune
de materiale pentru desfăşurarea procesului de producţie, în condiţiile unui consum
zilnic (Cz) cunoscut:
S
R z = 1 , unde: • S1 = stocul efectiv la un moment dat.
Cz
177
Dintre indicatorii sintetici amintim:
• gradul de valorificare a resurselor materiale:
valoarea produsului
Gvr =
cantitatea de material consumată
• valoarea producţiei obţinute la 1000 lei valoare a resurselor materiale
consumate: f ⋅1000 = ∑ ⋅1000
P qp
M M
unde: M = valoarea materialelor consumate.
Sistemul de factori de influenţă a acestui indicator va fi:
M
Pf q
⋅ 1000
M
Pf
p
178
unde: PCA = profitul aferent cifrei de afaceri
MCA = consumul intermediar de materiale aferent cifrei de afaceri.
MCA
PCA
⋅ 1000
M CA qv
P gi
c
p
Remarcă
• Gestiunea resurselor materiale constituie o problemă fundamentală a
managementului intern al firmei, reprezentând premisa esenţială a performanţei
economico-financiare a acesteia.
179
7. ANALIZA RISCURILOR FIRMEI
( ) DCP
R f = R ec + R ec − P D ⋅ FT
• Rec = p D –
⎡
( )D
din punct de vedere al efectului de levier ⎢ R ec − p D ⋅ FT ⎥ ,
CP ⎦
⎤
⎣
apelarea la credite este indiferentă;
• Rec < p D – atunci, îndatorarea reduce performanţele firmei şi creşte riscul
financiar; se impune minimalizarea levierului (DFT/ CP).
182
Observaţie. Pentru ca efectul de levier să acţioneze pozitiv, diferenţa
(Rec - P D ) trebuie să rămână pozitivă. Această diferenţă va evolua mai întâi în
manieră satisfăcătoare, pentru a atinge la un moment dat valoarea maximă sau
chiar negativă.
183
unde:
AC = active circulante; • S = stocuri;
DTS = datorii totale pe termen scurt;
Ct = creanţe; • Pl = plasamente; • Dsp = disponibilităţi.
Dacă:
RSP < 1, fiindcă de regulă este subunitară, analiza se face pe aspecte de
detaliu privind structura creanţelor (numărul de clienţi, garanţii etc.);
RSP ∈ [0,8 − 1] – reprezintă o situaţie optimă a solvabilităţii.
Rata solvabilităţii imediate (RSI) reprezintă corespondenţa dintre ele-
Pl + D sp
mentele lichide ale activului şi obligaţiile pe termen scurt: R SI = .
DTS
Dacă: RSI > 0,3, arată o limită a riscului insolvabilităţii firmei;
RSI ∈ [0,3 − 1] – dar o valoare scăzută a ratei este compatibilă cu menţinerea
echilibrului financiar.
Observaţii
• evaluarea solvabilităţii prin metoda ratelor este puţin semnificativă din cauza
aprecierii generale a lichidităţii;
• concluziile acestei analize pot fi semnificative în cazul comparaţiilor
între firmele aceluiaşi sector.
Analiza lichidităţii presupune analiza elementelor patrimoniale care au proprietatea de a
se transforma în bani.
Lichiditatea generală (Lg):
Active lichide şi care pot deveni lichide
Lg =
DT (pe termen scurt , mediu , lung)
Studiul bonităţii unei firme făcut de bănci la solicitarea de credite se
efectuează pe baza următorilor indicatori:
Lichiditatea patrimonială (Lp): se calculează prin raportul între
elementele activului circulant AC (disponibilităţi băneşti, stocuri de materiale,
mărfuri, titluri de plasament, creanţe etc.) şi elemente de pasiv DT (creanţe pe
termen scurt, mediu, lung sau datorii curente):
AC
LP =
DT
Observaţie
Lp > 1, se apreciază că există un grad de siguranţă pentru acordarea creditului.
Capacitatea de plată (Kp) a unei firme ne arată situaţia mijloacelor
băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp (15-30 zile)
în raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.
Se poate calcula:
• Kp în mărimi absolute: K P = D bs − D c
unde: Dbs = disponibilităţi băneşti; Dc = datorii curente.
184
• Kp în mărimi relative:
D D +C
K P = bs ⋅100 sau K P = bs ⋅ 100
D ex D ex
Db + I + C
sau K P = ⋅ 100 unde:
D ex
C = credite disponibile;
I = încasări ce se vor realiza până la sfârşitul perioadei analizate;
Dex = plăţi exigibile imediat.
Observaţie. Firma are o situaţie financiară normală în privinţa capacităţii de plată
în cazul în care gradul de solvabilitate este mai mare sau cel puţin egal cu 100.
Observaţie. Creditorii impun ca această rată să fie RAF < 1.
185
unde: CA – cifra de afaceri; R 5 = CP → rata autonomiei financiare;
DT
unde: CP – capital propriu; • DT – datorii totale.
Exemplul 3. Modelul Altman (date convenţionale)
- mil. lei -
Nr. Indicatori Notaţia Perioada de analizat
crt. 2002 2003
1. Activul total AT 30.000 55.000
2. Cifra de afaceri CA 110.000 190.000
3. Profit reinvestit Pr 5.500 14.000
4. Capital propriu CP 24.000 39.000
5. Datorii totale DT 12.000 20.000
6. Profit brut Pb 11.000 25.000
7. Active circulante AC 17.000 32.000
8. Rata rentabilităţii economice Pb 0,37 0,45
R1 =
AT
9. Rata profitului reinvestit Pr 0,183 0,255
R2 =
AT
10. Rata activelor circulante AC 0,567 0,582
R3 =
AT
11. Viteza de rotaţie a activelor CA 3,667 3,455
R4 =
AT
12. Rata autonomiei financiare CP 2 1,95
R5 =
DT
13. Z = 3,3 R1 + 1,4 R2 + 1,2R3 + 1• R4 Z 7,0246 7,1654
+ 0,6R5
• 1,8 ≤ Z ≤ 3 – firma este într-o situaţie dificilă.
• Z > 3 – firma este solvabilă, fără risc de faliment.
În exemplul dat Z > 3, deci firma este solvabilă, fără risc de faliment.
TESTE GRILĂ
1. Dacă veniturile de exploatare sunt mai mari decât pragul de rentabilitate
de exploatare cu până la 15%, atunci situaţia firmei este:
a) instabilă, spre faliment;
b) confortabilă;
c) relativ stabilă;
d) într-un risc iminent.
186
2. Flexibilitatea absolută a firmei se poate calcula:
a) mărime relativă;
b) mărime medie;
c) mărime absolută a riscului de exploatare;
d) mărime a dinamicii pragului de rentabilitate.
3. Se cunosc următorii indicatori:
- mil. lei -
Nr. crt. Indicatori Notaţia 2003 2004
1. Venituri de exploatare Ve 125.000 155.000
2. Cheltuieli de exploatare Ce 111.300 134.200
3. Cheltuieli variabile totale CV 92.500 123.400
4. Cheltuieli fixe totale CF 18.800 10.800
Calculaţi pragul de rentabilitate de exploatare şi coeficientul de volatilitate:
VePR?, CV ?
4. Se cunosc următorii indicatori:
Nr. crt. Indicatori Notaţia 2003 2004
1. Venituri de exploatare Ve 125.000 155.000
2. Cheltuieli de exploatare Ce 111.300 134.200
3. Cheltuieli variabile totale CV 92.500 123.400
4. Cheltuieli fixe totale CF 18.800 10.800
5. Cheltuieli cu dobânzile CD 1.100 2.100
Calculaţi pragul de rentabilitate financiar şi coeficientul de elasticitate:
VePRF?, E ?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
187
DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Modelele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. În funcţie de
gradul de similitudine între model şi original avem:
a) modele deterministe şi modele stohastice;
b) modele explicative, modele predictive şi modele de decizie;
c) modele iconice, modele analogice şi modele simbolice.
2. În raport cu eficienţa utilizării capitalului, evaluarea costului mediu al capita-
lului (CMC) se face prin comparare cu rata internă de rentabilitate a investiţiei (d).
Structura capitalului în raport cu eficienţa sa va fi convenabilă dacă:
a) d > CMC;
b) d < CMC;
c) d = CMC.
3. Un operator pe piaţa bursieră cumpără o opţiune PUT. Operatorul va
executa contractul şi va încasa un câştig în cazul în care:
a) pe - po > pc;
b) pe - po < pc;
c) pe + po < pc,
unde: pe- preţul de exerciţiu, po- prima de opţiune; pc- preţul de cotare pe piaţă.
4. De-a lungul curbei care reprezintă izocuanta de producţie:
a) volumul de producţie variază în funcţie de factorii de producţie utilizaţi;
b) înzestrarea tehnică a muncii este constantă;
c) volumul de producţie este acelaşi.
188
5. Fie o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas: Q(K,L)=a * Kα * Lβ, unde
parametrii a, α şi β sunt consideraţi cunoscuţi (α + β = 1). Productivitatea marginală
a muncii în funcţie de înzestrarea tehnică a muncii (k) va avea următoarea expresie:
a) WmgL = a * β * kβ;
b) WmgL = a * β / kβ;
c) WmgL = a * α * kβ-1.
6. Care este deosebirea între funcţia de cost pe termen lung şi o funcţie de cost
pe termen scurt?
a) abordări diferite privind preţurile factorilor de producţie;
b) abordări diferite privind volumul producţiei;
c) distincţia între costurile fixe şi costurile variabile.
7. În condiţiile fiscalităţii (modelul Laffer) producătorul lucrează cu:
a) preţul de vânzare pe care îl achită cumpărătorul (pc);
b) cuantumul din preţul de vânzare ce îi rămâne vânzătorului după achi-
tarea impozitului (preţul de gestiune al producătorului – pg);
c) cu ambele preţuri.
8. Preţul de echilibru în modelul Cobweb este:
a) p* = a / (b + d);
b) p* = (a + c) / (b + d);
c) p* = c / (b + d),
unde b şi d sunt senzitivităţi ale cererii/ofertei în raport cu preţul (variaţia cererii/
ofertei la variaţia cu o unitate a preţului), iar a şi c sunt nivele de cerere/ofertă
pentru preţul zero.
9. Valoarea multiplicatorului simplu al investiţiilor (1/(1-c)) în Modelul eco-
nomiei închise cu nonintervenţie şi investiţii exogene este întotdeauna supraunitar
ceea ce semnifică faptul că:
a) sporul de produs final > efortul suplimentar de investiţie;
b) sporul de produs final < efortul suplimentar de investiţie;
c) sporul de produs final = efortul suplimentar de investiţie.
10. Modelul IS-LM în economia închisă include două componente de piaţă.
Care sunt acestea?
a) piaţa valutară şi piaţa de capital;
b) piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară;
c) piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa de capital.
189
Semestrul II
DISCIPLINE OBLIGATORII
OPERAŢIUNI DE PLĂŢI ŞI COMPENSĂRI
Lector univ. drd. EDUARD IONESCU
OBIECTIVE
Unul dintre cele mai importante obiective ale acestei discipline îl constituie
prezentarea principalelor instrumente şi modalităţi de plată. Pentru derularea
operaţiilor de decontare fără numerar, agenţii economici („clienţii”) au la dispoziţie
următoarele instrumente de plată: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi
modalităţi de decontare precum acreditivul, scrisoarea de garanţie bancară.
De asemenea, cursul oferă prin tematica abordată informaţii referitoare la
rolul băncilor în economie, la produsele şi serviciile oferite de băncile comerciale,
precum şi explicitarea compensării şi a transferurilor electronice internaţionale.
CONCEPTE-CHEIE
CAPITOLUL 1: aparat bancar; bănci comerciale; operaţiuni bancare; pro-
duse; servicii.
CAPITOLUL 2: sistem de plăţi; grad de concentrare a sistemului bancar;
banca centrală; participanţi în sistemele de plăţi.
CAPITOLUL 3: decontări bancare; conturi bancare; operaţiuni cu numerar;
instrumente de plată; modalităţi de plată.
CAPITOLUL 4: transferuri electronice; sistemul SWIFT; sistemul TARGET;
cărţi de plată; banking electronic.
CAPITOLUL 5: compensare; inventariere-structurare; soldare-compensare;
stingerea datoriilor reciproce dintre bănci.
CAPITOLUL 6: risc bancar; management global al riscurilor; risc opera-
ţional; risc reputaţional; centrala Incidenteleor de Plăţi.
TESTE GRILĂ
1. Faţă de activitatea economico-socială, văzută ca sistem, activitatea bancară
se află într-un raport de:
a) incluziune;
b) apartenenţă;
c) raportul este ca de la egal la egal;
d) dependenţă;
e) între cele două activităţi nu este nici o legătură.
2. Aparatul bancar este înţeles ca fiind un ansamblu corelat al …….…………
……………………, autorizate să efectueze operaţiuni bancare pe teritoriul ţării.
3. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ:
Băncile comerciale activează piaţa capitalului prin actele de creditare
pe care ele le întreprind.
4. Băncile comerciale sunt caracterizate prin următoarele trăsături:
a) sunt entităţi economice cu scop lucrativ;
b) sunt axate pe comerţul cu bani şi pe prestarea de servicii bancare şi non-
bancare;
192
c) se bazează pe tehnologii de lucru aparte;
d) trebuie considerate entităţi organizatorico-administrative ale economiei
naţionale;
e) practic, reprezintă un nod, ca rezultat al interferenţei intereselor ce aparţin
mai multor categorii de persoane ce se implică în înfiinţarea şi funcţio-
narea lor.
Alegeţi varianta incorectă.
5. Categoriile de persoane implicate în înfiinţarea şi funcţionarea unei bănci
comerciale sunt următoarele:
a) acţionarii băncii;
b) obligatarii băncii;
c) managerii băncii;
d) personalul lucrător al băncii;
e) creditorii băncii;
f) clienţii băncii.
Alegeţi varianta incorectă.
6. Restricţia care se referă la capitalul social subscris al unei bănci comerciale
stipulează că acesta trebuie vărsat integral în momentul subscrierii, nefiind admise
…………………..…. .
7. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ:
Băncile comerciale îşi constituie mai întâi fondul de rezervă, în limita
unei cote de 22% din profitul brut, care se alocă an de an până când fondul
va egala capitalul social.
8. Băncile nu pot realiza afaceri cu……………..……….., cu excepţia acelora
care sunt destinate funcţionării sediilor proprii.
9. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ:
Pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ (ce deţine minimum
5% din capitalul social al băncii) al unei bănci comerciale este necesară obţi-
nerea aprobării din partea B.N.R. .
10. În afara activităţilor de natură bancară, banca realizează şi activităţi
nebancare, precum:
a) activităţi de gestionare a personalului băncii;
b) activităţi de realizare a documentelor contabile ale băncii;
c) activităţi de determinare a costurilor produselor bancare;
d) activităţi de realizare a controalelor operaţionale;
e) activităţi de mandat, curtaj, comisionar.
Alegeţi varianta corectă.
11. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ:
Compensarea în sistem net presupune o divizare a activităţii necesare
pentru efectuarea compensării între băncile participante şi centrele de
compensare.
12. Decontarea între două firme se derulează pe:
a) un palier;
b) 2 paliere ;
c) 3 paliere;
d) un palier principal şi pe un palier secundar;
e) toate răspunsurile de mai sus sunt false.
Alegeţi varianta corectă.
13. Odată mesajul ajuns la destinaţie, suma cuprinsă în mesaj este imediat
înregistrată în…………… .
193
14. Etapele procesului de compensare sunt următoarele
a) colectarea informaţiilor necesare;
b) inventariere-structurare;
c) soldare-compensare;
d) stingerea datoriilor reciproce între bănci.
Alegeţi varianta incorectă.
15. În cadrul operaţiunilor de soldare-compensare, băncile cu solduri exce-
dentare se vor preocupa de………………… de care……. .
16. Efectuarea plăţilor, în cadrul unui circuit de compensare, înseamnă, în
unele cazuri,…………………………., necesitând………………………. .
17. În cadrul unui circuit de compensare, pentru o bancă comercială oarecare,
situaţie de deficit sau de excedent este un fenomen:
a) informatic;
b) financiar;
c) bancar;
d) financiar-bancar;
e) monetar.
Alegeţi varianta corectă.
18. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ:
În cadrul unui circuit de compensare, constituirea unei pieţe a creditului
cu funcţionare tipică este un fenomen firesc.
19. În cadrul unui circuit de compensare, redistribuirea resurselor excedentare
suferă influenţa Băncii de Emisiune, care joacă adesea un rol:
a) principal;
b) secundar;
c) hegemonic;
d) tutelar;
e) regulator.
Alegeţi varianta corectă.
20. Rolul Băncii de Emisiune, în sfera circuitelor de compensare, este de
a………… o…………a…………..între bănci, normală, fără tensiuni.
21. O parte importantă a creditelor contractate de bănci cu partenerele lor sunt
credite ce decurg din operaţiunile (ale clienţilor) de:
a) încasări;
b) stingere a datoriilor;
c) electronic banking;
d) decontare;
e) plăţi.
Alegeţi varianta corectă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ilie Mihai, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. C. Basno, N. Dardac, Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
3. Gh. Manolescu, A. Diaconescu, Management bancar, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2001.
4. M. Stoica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
5. I. Trenca, Metode şi tehnici bancare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002.
6. P. Ungurean, Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
194
CONTABILITATE INSTITUŢII PUBLICE
Conf. univ. dr. LUMINIŢA IONESCU
OBIECTIVE
Acest curs se adresează specialiştilor în domeniul economic şi are ca scop
familiarizarea acestora cu structura, particularităţile şi practica în sistemul bugetar
din România. Problematica abordată are în vedere principii de bază ale organizării
sistemului bugetar, finanţarea instituţiilor bugetare, bazele organizării contabilităţii
bugetare, credite bugetare, cheltuieli bugetare, precum şi particularităţi privind
inventarierea patrimoniului şi întocmirea situaţiilor financiare anuale. În prezent
administraţia publică din România se caracterizează printr-un amplu sistem de
reformă a sistemului financiar-contabil, ca urmare a armonizării cu prevederile
Uniunii Europene în acest domeniu.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Ce cuprinde sistemul bugetar din România?
2. Care sunt trăsăturile specifice instituţiilor publice?
3. Ce cuprinde activitatea finanţelor publice?
4. Ce se înţelege prin ordonator de credite?
5. Care sunt atribuţiile ordonatorilor de credite în domeniul financiar-contabil?
6. Ce reprezintă creditele bugetare?
7. Cui aparţine răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii?
8. Cum explicaţi externalizarea contabilităţii bugetare?
9. Care sunt principiile procedurii bugetare?
10. Care este structura situaţiilor financiare anuale pentru instituţiile publice?
11. Cum se conduce contabilitatea veniturilor bugetare?
12. Care sunt bunurile incluse în categoria obiectelor de inventar?
13. Cum se organizează contabilitatea mijloacelor fixe?
14. Cum se organizează contabilitatea mijloacelor băneşti?
15. Cum se efectuează inventarierea patrimoniului la instituţiile publice?
16. Care sunt principalele măsuri de reformă ale contabilităţii bugetare?
17. Cum se realizează evaluarea stocurilor de materiale la nivelul instituţiilor publice?
18. Când se întocmesc şi de depun situaţiile financiare anuale ale instituţiilor publice?
19. Cine semnează situaţiile financiare ale instituţiilor publice?
20. Care sunt măsurile de informatizare a contabilităţii bugetare?
195
TESTE GRILĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Legislaţie
1. OG nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patri-
moniul instituţiilor publice, MO nr. 624 din 31 august 2003.
2. HG nr. 16/2004 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat
al statului a unor mijloace fixe aflate în administraţia Ministerului Finanţelor Publice,
MO nr. 50 din 21 ianuarie 2004.
3. OMFP nr. 1862/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind închiderea
execuţiei bugetare a anului 2004, MO nr. 1226 din 20 decembrie 2004.
4. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48
din 14 ianuarie 2005.
5. Norme metodologice privind închiderea conturilor contabile, întocmirea şi depu-
nerea situaţiilor financiare privind execuţia bugetară la 31 decembrie 2004.
197
NEGOCIERI ŞI UZANŢE DE PROTOCOL
OBIECTIVE
Cursul pune la dispoziţia studenţiilor concepte teoretice şi practice privind
negocierile, respectiv caracteristicile acestora, pregătirea şi desfăşurarea propriu-
zisă a procesului de negociere şi, mai ales, inventarierea şi explicitarea tehnicilor şi
instrumentelor de lucru şi, nu în ultimul rând, analiza unor subtilităţi ale acestei
acţiuni care este negocierea. Sunt prezentate o serie de tehnici ale negocierilor
comerciale internaţionale, pentru ca, în ultima parte a cursului, să fie abordate
câteva aspecte teoretice şi practice privind o serie de uzanţe de protocol, cu referire,
în principal, la organizarea activităţii cotidiene a oamenilor de afaceri, arta de a primi
invitaţi şi de a face vizite, aspectul fizic şi ţinuta vestimentară, rolul şi importanţa
cadourilor în afaceri şi, nu în ultimul rând, locul şi rolul femeii în societate.
TESTE GRILĂ
1. Negocierea este un fenomen social care presupune:
a) respectarea anumitor cerinţe de ordin procedural;
b) respectarea unor reguli nescrise, consacrate de-a lungul timpului;
c) existenţa unei comunicări între oameni.
ANS: C REF: capitolul I
2. În funcţie de nivelul de desfăşurare, negocierile pot fi:
a) comerciale interne şi ale afacerilor economice internaţionale;
b) economice, politice, sociale sau culturale;
c) interstatale sau neguvernamentale.
ANS: C REF: capitolul I
3. Etapele procesului de negociere sunt:
a) organizarea negocierilor, culegerea informaţiilor şi elaborarea proiectului
de contract;
b) prenegocierea, negocierea propriu-zisă, post-negocierea şi protonegocierea;
c) întocmirea si aprobarea mandatului de negociere, simularea negocierilor.
ANS: B REF: capitolul I
198
4. Pregătirea variantelor este o activitate care se desfăşoară în timpul:
a) prenegocierii;
b) negocierii propriu-zise;
c) postnegocierii.
ANS: A REF: capitolul I
TESTE GRILĂ
5. Participarea la elaborarea mandatului este o sarcină ce revine:
a) conducătorului echipei de negociere;
b) întregii echipe de negociere;
c) exclusiv managerului generale al firmei.
ANS: B REF: capitolul II
6. Întrucât prezintă avantaje fată de celelalte două forme, majoritatea nego-
cierilor au loc în condiţiile unei autorităţi:
a) depline;
b) ascendente;
c) limitate.
ANS: A REF: capitolul II
7. În negocieri, adoptarea unei atitudini pasive înseamnă:
a) crearea premisei promovării relaţiilor între parteneri;
b) o armă subtilă, indicată atunci când partenerul dovedeşte neprincipialitate;
c) o atitudine bazată pe logică si respect reciproc.
ANS: B REF: capitolul II
8. Stilul exact, cu o pregătire riguroasă a negocierii, ferm si aproape mate-
matice caracterizează:
a) stilul nemţesc;
b) stilul nord-american;
c) stilul francez.
ANS: A REF: capitolul II
3. MANAGEMENTUL NEGOCIERII
TESTE GRILĂ
13. Printre tehnicile de finalizare a negocierilor se numără:
a) mistificarea;
b) „omul care lipseşte”;
c) tehnica concesiilor legate;
ANS: C REF: capitolul IV
14. Tactica de negociere:
a) stabileşte metodele, mijloacele şi formele de acţiune ce urmează a fi
folosite;
b) constituie instrumentul practic de care dispune negociatorul;
c) reprezintă modul de combinare şi dirijare a deciziilor.
ANS: A REF: capitolul IV
200
15. Printre tacticile şi tehnicile imorale se numără:
a) mituirea, neglijenţa, erorile deliberate;
b) mituirea, neglijenţa, tactica balanţei cognitive;
c) neglijenţa, minciuna deliberată, evitarea partenerului de afaceri.
ANS: A REF: capitolul IV
16. Tactica faptului împlinit constă în:
a) negociatorii lasă o serie de probleme procedurale în seama celor care
derulează contractul;
b) propunerea de a încheia o afacere pentru a înlătura concurenţa urmată
de renunţare;
c) iniţierea unei acţiuni menită să-l plaseze pe iniţiator într-o poziţie
favorabilă.
ANS: C REF: capitolul IV
TESTE GRILĂ
17. Tendinţele de regionalizare tot mai pronunţate:
a) au mărit rolul negocierilor internaţionale;
b) au diminuat rolul negocierilor internaţionale;
c) nu au avut nici un impact asupra cadrului negocierilor internaţionale.
ANS: A REF: capitolul V
18. Obiectul negocierilor internaţionale se structurează în trei mari categorii.
Negocierea contractelor comerciale externe face parte din următoarea categorie:
a) negocierea instrumentelor de politică guvernamentală;
b) negocierea contractelor comerciale internaţionale;
c) negocierea litigiilor rezultate din derularea instrumentelor de politică
guvernamentală.
ANS: B REF: capitolul V
19. Printre obiectivele specifice negocierilor comerciale internaţionale, putem
enumera:
a) aprovizionarea capacităţilor de producţie naţională ale industriei naţio-
nale cu materii prime deficitare pe plan naţional;
b) realizarea de profit;
c) schimbul de utilităţi suplimentare interne si utilităţi complementare externe.
ANS: A REF: capitolul V
20. Printre premisele necesare reuşitei negocierilor comerciale internaţionale
se regăsesc:
a) respectarea avantajului reciproc;
b) cunoaşterea în detaliu a situaţiei partenerului;
c) păstrarea integrităţii şi demnităţii morale.
ANS: B REF: capitolul V
201
6. UZANŢE DE PROTOCOL
TESTE GRILĂ
21. Printre problemele de rutină ce trebuie rezolvate în activitatea cotidiană
se numără:
a) recrutarea atentă a personalului de execuţie;
b) rezolvarea corespondentei;
c) organizarea relaţiilor cu subordonaţii.
ANS: B REF: capitolul VI
22. La primirea şi prezentarea oaspeţilor, gazda trebuie să respecte câteva
reguli de protocol precum:
a) prezintă o persoană în vârstă uneia tinere;
b) prezinţi un partener de afaceri unui prieten;
c) prezinţi un prieten unui superior.
ANS: C REF: capitolul VI
23. La locul de muncă se recomandă:
a) o ţinută sobră, formală, chiar conservatoare;
b) o ţinută lejeră, informală;
c) o ţinută tinerească, în pas cu moda.
ANS: A REF: capitolul VI
24. În China nu se oferă drept cadou:
a) un stilou fabricat în străinătate;
b) un pix fabricat în străinătate;
c) un ceas fabricat în străinătate.
ANS: C REF: capitolul VI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
202
PREVIZIUNEA ECONOMICĂ
Prof. univ. dr. ing. ION POPESCU
A. OBIECTIVE
Previziunea economică urmăreşte cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a
problematicii specifice spaţiului incert, al riscurilor din orizontul de timp viitor,
precum şi a metodelor şi tehnicilor utilizate în fundamentarea şi elaborarea
strategiilor dezvoltării social-economice; identificarea tendinţelor de evoluţie a
evenimentelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi din societate, a mecanismelor
care le guvernează dinamica, a stărilor probabile sau posibile ale acestora în
trecerea dinspre prezent spre viitor, dar şi a consecinţelor sau efectelor pe care le
pot induce; formarea gândirii prospective şi sistemice, ca mijloc eficient de analiză
şi acţiune creativă, novatoare în societatea contemporană, din ce în ce mai informa-
tizată şi mai interdependentă, în plan intern şi internaţional.
B. STRUCTURA TEMATICĂ
Pornind de la realitatea că previziunea reprezintă funcţiunea de bază a mana-
gementului, structura sintezei de faţă este astfel concepută încât să prezinte explicit
conceptele, cu şanse de integrare în teoria şi practica proceselor de conducere. În
consecinţă, organizarea şi conţinutul textului corespund tipologiei clasice, deşi ca
arhitectură sunt predominant logice, iterative, pentru a evidenţia terminologia spe-
cifică previziunii: incertitudine, opţiune probabilitate oportunitate, risc, planificare,
predicţie, programare ş.a. Din câte se observă, echivalează cu sintagma: concepte şi
expresii cheie, recomandabilă din raţiuni didactice, metodologice.
1. CONSIDERAŢII GENERALE,
TEORETICE ŞI METODOLOGICE
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Este posibilă cunoaşterea viitorului? Dacă da, ce demers se utilizează în
acest scop. Care sunt particularităţile cercetărilor prospective?
2. Enumeraţi particularităţile zonelor virtuală şi potenţială sau probabilă.
3. Definiţi tipurile de legături dintre variabilele de previziune.
4. Analizaţi locul şi rolul gândirii de tip prospectiv în cadrul managementului
strategic.
203
2. TIPOLOGIA SAU CLASIFICAREA
CERCETĂRILOR PROSPECTIVE
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi principalele criterii de clasificare a previziunilor.
2. Care este legătura între cele trei categorii valorice: prognoză – plan – strategie?
3. Caracterizaţi principalele tipuri de previziune.
4. Analizaţi studiile prospective sub raportul detalierii ca factor de creştere a
gradului de certitudine şi de reducere a riscurilor.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Definiţia fiabilităţii sau încrederii în prognozele social-economice ori din
alte domenii.
2. Care sunt principalele modalităţi de măsurare sau cuantificare a fiabilităţii
prognozelor?
3. Analizaţi particularităţile fiabilităţii şi apreciaţi rolul acestora în strategiile
manageriale contemporane.
4. Necesitatea obiectivă a actualizării periodice a previziunilor şi rolul acestui
demers în reducerea incertitudinilor şi a riscului.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi comparativ metodele de previziune şi precizaţi domeniile de
activitate în care pot fi utilizate.
2. Care dintre particularităţile extrapolării analitice este recomandată a fi folo-
sită în fundamentarea studiilor prospective?
3. Rolul şi locul modelării econometrice în alegerea variantei optimale.
4. Utilizarea scenariilor în alegerea direcţiei de acţiune, în condiţii de incerti-
tudini şi de risc mare.
204
C. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. I. Popescu ş.a., Previziunea – premisă a dezvoltării durabile, vol. I: Baze teoretice
şi metodologice; vol. II: Aplicaţii – studii de caz şi exemple numerice, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
2. I. Popescu ş.a., Econometria sau ştiinţa de a cunoaşte şi proiecta viitorul, Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004.
3. I. A. Popescu, A.A. Bondrea, Globalizarea. Mit şi realitate, Editura Economică,
Bucureşti, 2004.
4. I. Popescu ş.a., Decizia sau demersul antientropic de la cauză la efect, Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005.
5. I. Popescu ş.a., Noua economie şi societatea informaţională, Editura Mondo Ec,
Craiova, 2002.
6. I Popescu, Decizia în mediu reglementat, de tip integrativ, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.
207
DISCIPLINE OPŢIONALE
OBIECTIVE
Disciplina „Gestiunea financiară a instituţiilor publice” are ca obiectiv
principal familiarizarea studenţilor economişti cu cele mai importante aspecte legate
de activitatea financiară desfăşurată în cadrul acestor instituţii. Dintre acestea,
amintim elaborarea bugetelor instituţiilor publice, selectarea proiectelor de investiţii,
realizarea achiziţiilor publice, efectuarea auditului financiar intern şi a controlului
financiar preventiv, contabilitatea instituţiilor publice, precum şi managementul
instituţiilor publice.
1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
PRIVIND GESTIUNEA FINANCIARĂ
A INSTITUŢIILOR PUBLICE
208
• organizarea şi ţinerea evidenţei contabile şi tehnico-operative a bunurilor
materiale – mijloace fixe, obiecte de inventar, materiale – şi băneşti;
• respectarea normelor legale în achiziţionarea bunurilor materiale şi în
acordarea diferitelor drepturi băneşti;
• respectarea legalităţii şi a principiului economicităţii în efectuarea celorlalte
cheltuieli (servicii, reparaţii, protocol);
• efectuarea inventarierii patrimoniului şi a controlului financiar intern de
gestiune;
• încadrarea operaţiunilor patrimoniale în conturi contabile, în conformitate cu
funcţiunea acestora din planul de conturi aprobat de Ministerul Finanţelor Publice;
• înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor şi respectarea con-
cordanţei dintre evidenţa contabilă analitică, evidenţa contabilă sintetică, bilanţul
contabil şi anexele la bilanţ.
Instituţiile publice produc bunuri publice care sunt distribuite fie gratuit, fie la
preţuri situate sub nivelul costurilor. Altfel spus, aceste bunuri, care satisfac nevoile
sociale ale contribuabililor, ar necesita costuri mai ridicate în situaţia în care ar fi
realizate în unităţi ce aparţin sectorului privat. Instituţiile publice din România acti-
vează în cinci domenii importante: social-cultural, apărare naţională, ordine publică,
autoritate publică şi economic.
Domeniul social-cultural cuprinde patru sfere de activitate: învăţământ,
sănătate, asistenţă socială, sport şi tineret. Din categoria instituţiilor publice de
învăţământ fac parte unităţile de învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial,
211
complementar, profesional, liceal, postliceal, case de copii, universităţi, academii,
case de cultură biblioteci etc. Instituţiile publice de sănătate sunt dispensarele,
policlinicile, spitalele, sanatoriile, leagănele de copii, centrele de recoltare şi
conservare a sângelui, staţiile de salvare etc. Dintre instituţiile de asistenţă socială
amintim cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru invalizi şi bolnavi
cronici, cămine pentru copii infirmi, cantine de ajutor social, centre de primire a
minorilor, instituţii de plasament familial etc.
Instituţiile publice din domeniul apărării naţionale cuprind unităţile militare şi
unităţile de învăţământ specializate.
Instituţiile publice care activează în domeniul ordinii publice includ unităţile
de poliţie, de pompieri şi de jandarmi, precum şi Serviciul Român de Informaţii.
Dintre instituţiile publice care îşi desfăşoară activitatea în sfera autorităţii
publice amintim Preşedinţia, Parlamentul (Senatul şi Camera Deputaţilor), Guvernul,
ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiliile locale, primăriile,
prefecturile, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc.
Instituţiile publice din sfera economică sunt instituţiile specializate în cerce-
tarea ştiinţifică, instituţiile de protecţie a mediului, de gospodărire a apelor etc.
Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite. În funcţie de
subordonarea instituţiilor publice, conducătorii acestora pot fi ordonatori principali,
secundari şi terţiari de credite. În cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de
stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi de la bugetele fondurilor speciale,
ordonatorii principali de credite sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi
conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale. Ordonatorii principali
de credite repartizează creditele bugetare care au fost aprobate prin bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale instituţiilor situate
pe niveluri ierarhice inferioare. De asemenea, ordonatorii principali de credite aprobă
efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, în conformitate cu dispoziţiile legale.
La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt primarii şi respectiv
preşedinţii consiliilor judeţene.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care se
află în subordinea ordonatorilor principali de credite, iar ordonatorii terţiari de
credite sunt cei care conduc instituţiile publice aflate într-o relaţie de subordonare
faţă de ordonatorii secundari de credite. Ordonatorii secundari aprobă efectuarea
cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu
respectarea normelor legale şi repartizează creditele bugetare ce au fost aprobate
instituţiilor ierarhic inferioare.
Ordonatorii principali, secundari şi terţiari de credite au o serie de obligaţii,
legate în principal de:
• utilizarea creditelor bugetare;
• realizarea veniturilor;
• folosirea eficientă a sumelor de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale etc.;
• integritatea bunurilor ce aparţin instituţiilor pe care le conduc;
• înregistrarea şi evidenţierea valorică a resurselor financiare din cadrul
instituţiilor publice;
• prezentarea dărilor de seamă contabile cu privire la execuţia bugetară.
212
TESTE GRILĂ
TESTE GRILĂ
3. PROIECTELE DE INVESTIŢII
ALE INSTITUŢIILOR PUBLICE
TESTE GRILĂ
1. Valoarea reziduală:
a) constituie diferenţa dintre încasările şi plăţile generate de proiectul de
investiţii;
b) reprezintă valoarea de piaţă la care s-ar vinde obiectivul investiţional în
ultimul an de previziune;
c) este egală cu valoarea actualizată netă.
2. O instituţie publică adoptă proiecte de investiţii care au:
a) rate interne ale rentabilităţii mai mici decât rata minimă acceptabilă;
b) termene de recuperare cât mai reduse;
c) valori actualizate nete pozitive.
219
4. ACHIZIŢIILE PUBLICE
Autorităţile contractante
Autorităţile contractante sunt reprezentate de:
• orice instituţie publică, inclusiv autoritatea judecătorească;
• instituţii publice din administraţia centrală sau locală, autonome sau aflate
în subordinea unei autorităţi publice;
• persoane juridice care desfăşoară activităţi fără caracter comercial sau in-
dustrial, finanţate din fonduri publice sau aflate sub autoritatea unei instituţii publice;
• persoane juridice care desfăşoară activităţi în sectoare de utilităţi publice
(apă, energie, transporturi şi telecomunicaţii).
Autorităţile contractante trebuie să întocmească documentaţia privind elabo-
rarea şi prezentarea ofertei. Informaţiile cuprinse în documentaţie sunt:
– informaţii generale legate de autoritatea contractantă;
– cerinţele minime solicitate de autoritatea contractantă şi documentele ce
urmează a fi prezentate de către ofertant pentru îndeplinirea cerinţelor;
– caietul de sarcini;
– instrucţiuni care se referă la datele limită şi formalităţile ce trebuie res-
pectate, la modul de prezentare şi de depunere a ofertei;
– informaţii privind criteriul folosit în atribuirea contractului de achiziţie publică.
Există posibilitatea ca mai mulţi furnizori, executanţi sau prestatori să se aso-
cieze şi să depună o ofertă în comun. Fiecare dintre aceştia îşi asumă răspunderea
privind consecinţele contractului de achiziţie publică ce urmează a fi încheiat. În
situaţia în care oferta comună este câştigătoare, autoritatea contractantă are dreptul
să solicite ofertanţilor legalizarea asocierii înainte de momentul încheierii con-
tractului de achiziţie publică. Asociaţii desemnează furnizorul, executantul sau
prestatorul care îi va reprezenta în raporturile cu autoritatea contractantă, în calitate
de lider de asociaţie.
Pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, autoritatea contractantă
poate să constituie o comisie formată din cinci membri cu experienţă relevantă în
domeniu. Comisia de evaluare verifică măsura în care ofertanţii îndeplinesc criteriile
tehnice şi economico-financiare, deschid, examinează şi evaluează ofertele şi, în
final, stabilesc oferta câştigătoare.
Criteriul principal luat în considerare în alegerea ofertei câştigătoare trebuie
precizat de către autoritatea contractantă în anunţul de participare şi în docu-
mentaţia pentru licitaţie. Acest criteriu este fie preţul cel mai scăzut, fie oferta
tehnico-economică cea mai avantajoasă.
Ofertanţii
Fiecare furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii,
persoană fizică sau juridică, poate participa la procedura de atribuire a contractului
de achiziţie publică. În cazul licitaţiei deschise, numărul de furnizori, de executanţi
sau de prestatori care au dreptul să depună ofertă este nelimitat. Procedura se repetă
221
dacă există un singur ofertant. În situaţia în care instituţia publică recurge la
licitaţie restrânsă sau la negociere competitivă cu anunţ de participare, în prima
etapă poate participa orice furnizor, executant sau prestator de servicii, iar în etapa
a doua participă candidaţii selectaţi de autoritatea contractantă pe baza criteriilor
referitoare la capacitatea tehnică şi economico-financiară.
Un furnizor, executant sau prestator nu poate să participe la procedura de
atribuire a unui contract de achiziţie publică în următoarele situaţii:
• este în stare de faliment sau de lichidare, afacerile îi sunt administrate de un
judecător sindic sau activităţile sale comerciale sunt suspendate;
• nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind plata impozitelor, a taxelor şi a contri-
buţiei pentru asigurările sociale de stat,
• oferă informaţii false în documentaţia prezentată.
TESTE GRILĂ
TESTE GRILĂ
1. Auditul financiar:
a) constă în verificarea legalităţii operaţiunilor efectuate pe seama fondu-
rilor publice;
b) succede activităţii de control financiar intern;
c) precede activitatea de control financiar intern;
d) rezidă în verificarea sistemului propriu de control intern.
2. Controlul financiar preventiv delegat:
a) este exercitat de controlori delegaţi de conducătorul instituţiei publice;
b) constituie o formă a controlului intern;
c) se realizează de către persoane desemnate de Ministerul Finanţelor Publice;
d) poate fi efectuat de contabilul-şef al instituţiei publice.
TESTE GRILĂ
TESTE GRILĂ
1. Activitatea de management dintr-o instituţie publică se bazează pe:
a) principiul transparenţei;
b) principiul unităţii conducerii şi răspunderii;
c) principiul confidenţialităţii;
d) principiul flexibilităţii.
2. În activitatea managerială a unei instituţii publice se întrepătrund:
a) dimensiunile previzională, comunicaţională şi informatică;
b) dimensiunile socială, comunicaţională şi motivaţională;
c) dimensiunile previzională, informatică şi investiţională;
d) dimensiunile socială, comunicaţională şi participativă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ţâţu, L., Panaite, A., Dragotă, V., Finanţe locale şi instituţii publice, Editura ANER,
Bucureşti, 2002.
2. Ţâţu, L., Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice, Editura ASE,
Bucureşti, 2002.
234