TEMA DE CONTROL NR.

1: SISTEMUL FISCAL Ș I POLITICA FISCALĂ

CUPRINS
1. Prezentarea sistemului fiscal, ca parte componenta a sistemului financiar si a
politicii fiscale functie de specificul domeniului financiar

2. Aspecte teoretice - prezentarea problematicii impozitelor

3. Concluzii

1. Prezentarea sistemului fiscal, ca parte componenta a sistemului financiar si a

politicii fiscale funcție de specificul domeniului financiar

Pentru majoritatea oamenilor noțiunea de „impozit” reprezintă o plată obligatorie la

dispoziția autorităților publice.Sunt puțini oameni care asociaza noțiunea de „fiscalitate” cu
cheltuielile publice determinate. Termenul de fiscalitate se regăseşte mai ales în legătură cu
politica financiară sau fiscală ori cu pârghiile financiare. Termenul mai este reluat atunci când se
tratează elementele tehnice definitorii ale impozitelor, metodele şi tehnicile de aşezare,
implicaţiile social-economice ale acestora.

Fiscalitatea însoţeşte pe plan istoric, teoretic şi practic finanţele publice, de aceea uneori
apare o identificare a acestea cu cele din urmă. Finanţele publice sunt în strânsă legătură cu statul
implicat în administrarea treburilor publice. În plan ştinţific acestea sunt considerate de
specialişti drept un domeniu bine definit. În acelaşi timp şi fiscalitatea a evoluat. Ea poate fi
individualizată, având propriul ei conţinut şi forme de individualizare, atât în plan teoretic,
conceptual cât şi în cel aplicativ.În interiorul fiecărei ţări ca urmare a activităţilor economice
desfăşurate de subiecţii economici, apare un ansamblu de relaţii de producţie, schimb, repartiţie,
consum, finanţare, creditare, care se manifestă sub forma unor fluxuri reale, monetare şi
financiare.

Între economiile naţionale ale ţărilor, apar relaţii internaţionale generate de participarea la
diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial, sub forma unor fluxuri de
bunuri şi servicii, de capital, de credite şi a celor generate de schimburile valutare. Aceste fluxuri
internaţionale influenţează fluxurile din interiorul economiei naţionale a fiecărei ţări.Teoria
contemporană, analizând natura relaţiilor şi fluxurilor la care acestea dau naştere, face distincţie
între economia reală sau de schimb şi economia publica.

Economia reală cuprinde:

o Fluxuri reale şi monetare, generate de relaţiile de producţie, schimb şi consum a bunurilor şi

serviciilor economice;
o Fluxuri monetare, generate de relaţiile de repartiţie, cu privire la formarea şi distribuirea
veniturilor legate de proprietate şi plata forţei de muncă;
o Fluxuri financiare, generate de formarea şi utilizarea fondurilor agenţilor economici.
Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procedee (sistemul
de cote, plătitori etc.) între care se manifestă relaţii ce apar ca urmare a proiectării, legiferării şi
perceperii impozitelor şi care sunt gestionate, conform legislal iei fiscale, în scopul realizării
obiectivelor propuse.

Când se abordează sistemul fiscal trebuie avute în vedere:

1. sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte care funcţionează în cadrul economiei

româneşti. Acest sistem trebuie cuprins într-un act normativ elaborat de puterea legislativă.
Legislaţia specifică veniturilor bugetului statului este un element fără de care nu se poate nici
aşeza, nici previziona, pretinde şi încasa veniturile bugetare respective;

2. metodele şi procedeele utilizate atât pentru determinarea, aşezarea, dar şi pentru urmărirea şi
încasarea veniturilor cuvenite statului;

3. aparatul fiscal care să reunească cele două elemente, să le pună în mişcare, să urmărească
evaluarea, încasarea şi vărsarea lor în contul bugetului. Acest aparat este factorul determinant
(motorul punerii în mişcare a metodelor şi procedeelor folosite pentru încasarea veniturilor).

Urmărind atingerea mai multor scopuri, politica fiscală trebuie să se îmbine cu acţiuni şi
activităţi de natură economică, socială, politică dar să le şi imprime acestor sectoare viteza şi
ritmul de dezvoltare. Prin intermediul politicii fiscale se poate acţiona în sensul protejării sau
încurajării anumitor ramuri economice: stimularea unor agenţi economici spre realizarea de
investiţii în anumite domenii, protejarea mediului înconjurător, stimularea exportului de bunuri şi
servicii.

În principiu, politica fiscală trebuie să identifice sursele de venituri prin a căror colectare
să se pună la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Deoarece în
perioada modernă, ritmul creşterii cheltuielilor publice depăşeşte posibilităţile de obţinere a
resurselor băneşti necesare exclusiv prin intermediul fiscalităţii, o parte a acestor resurse se
asigură pe seama împrumuturilor interne şi/sau externe. Politicii fiscale are la bază utilizarea
impozitelor şi taxelor ca şi pârghii şi instrumente financiare de intervenţie a autorităţilor publice
în economie şi societate şi de orientare a comportamentului contribuabilililor, consumatori sau
investitori. Impozitele reprezintă cea mai eficace cale de intervenţie, atât la nivelul sectorului
public cât şi la nivelul sectorului privat. Ele oferă foarte multe posibilităţi de intervenţie atât în
economia reală cât şi în piaţa financiară, prin sistemul de avantaje fiscale şi constrângerile
impuse prin legile fiscale.
 Sistemul financiar cuprinde totalitatea fondurilor financiare instituite, delimitate la nivel
economic şi legăturile dintre acestea, constituite în mişcările de resurse generate de operaţiunile
financiare sau cum se mai numesc, fluxurile financiare. Raporturile fiscale asigură alimentarea
fondurilor, dar şi orientarea acestora prin modalităţi de atragere a resurselor. Fiscalitatea se
manifestă deci, în procesul repartiţiei, prin imobilizarea pe diferite canale a resurselor la
dispoziţia statului, reprezentând o parte a funcţiei finanţelor, aceea de repartiţie.

Rezultatul manifestării fiscalităţii reprezintă veniturile fiscale. Acestea sunt parte a

veniturilor statului şi reprezintă cea mai importantă parte a acestora.

Efortul fiscal este cel care generează veniturile fiscale si este concretizat prin plata unei
cote din veniturile contribuabililor.

Rata presiunii fiscale este o mărime relativă, determinată de raportul între veniturile
fiscale ale societăţii şi produsul intern brut la nivelul contribuabilului, ca raport între obligaţiile
fiscale ale acestuia şi veniturile sale.Ca şi orice unitate delimitată în spaţiu, aceasta trebuie
delimitată şi în timp.

Coordonata timp – referitor la sistemul fiscal – ţine de momentele instituirii impozitelor,

modificării acestora, momentul înlocuirii sau forme de impozite cu altele. Anualitatea bugetară
este un al parametru al timpului. Privind impozitele prin prisma veniturilor aduse la bugetul
statului, sistemul fiscal este conturat astfel încât an de an să răspundă cerinţei politicilor
bugetare.

Actul generator, punctul de pornire a sistemului, are natură juridică. Impozitele,

funcţionarea aparatului fiscal, raporturile acestuia cu contribuabilii şi influenţele căutate asupra
economiei sunt reglementate prin legi juridice, legi subiective specifice. Sistemul fiscal este un
produs al gândirii, deciziei şi acţiunii factorului uman, ca urmare a evoluţiei societăţii umane,
creat iniţial pentru a răspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adăugat obiective de
natura economico-socială. Dacă realizarea obiectivelor de ansamblu ale sistemului necesită
existenţa deciziilor strategice, realizarea scopului pe termen scurt vizează realizarea deciziilor
tactice.

2.Aspecte teoretice - prezentarea teoretică a sistemului fiscal problematicii impozitelor

Prelevarea fiscală, în epoca contemporană, se realizează prin intermediul impozitului.

Acesta constituie mijlocul normal şi cel mai important de finanţare a nevoilor publice şi
elementul de referinţă în teoria şi practica fiscală. Impozitul este un instrument creat de om,
pentru ca puterea publică să asigure omului anumite utilităţi publice.

Conceptul de fiscalitate este definit ca un „sistem de percepere a impozitelor”, iar într-o

abordare juridică „sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului”. Impozitul este
definit, în general, prin prisma funcţiei sale clasice, respectiv ca o contribuţie solicitată pentru
asigurarea serviciului obligaţiilor publice a statului şi colectivităţilor locale, iar fiscul, ca
administraţia responsabilă cu perceperea taxelor.

Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire

la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali), între care se manifestă
relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt
gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului.

Sistemului fiscal românesc îi sunt caracteristice următoarele obiective:

Finanţare a instituţiei bugetare (alocarea resurselor);

Regulator al economiei de schimb (anti-ciclic);
Social (redistribuirea bogăţiei şi protecţia persoanelor defavorizate social)

Analizei sistemice a domeniului fiscal, îi revin următoarele sarcini:

Definirea şi explicarea unor concepte;

Sistematizarea cunoştinţelor;
Analizarea instrumentelor fiscale;
Inventarierea şi analiza tehnicilor fiscale;
Analizarea relaţiilor dintre economia de schimb, sistemul fiscal şi economia publică;
Gestionarea creanţelor fiscale;
Stabilirea deciziilor şi acţiunilor factorului uman pentru realizarea obiectivelor
sistemului.

Sistemul fiscal românesc cuprinde trei elemente componente:

1. Legislaţia fiscală care reglementează şi instituie impozite şi taxe considerate componente de

bază ale veniturilor statului şi care consfinţesc dreptul de creanţă a statului asupra
contribuabilului.
2. Mecanismul fiscal cuprinde totalitatea procedeelor tehnice şi metodelor prin care se realizează
acţiunea de urmărire şi de percepere a impozitelor şi taxelor.
3. Aparatele fiscale cuprind organe specializate care pun în mişcare mecanismul fiscal în scopul
realizării obiectivului final, adică urmărirea şi perceperea veniturilor bugetare.

Din punct de vedere structural, gruparea impozitelor şi a taxelor s-a făcut potrivit
clasificaţiei bugetare a veniturilor, ceea ce corespunde şi ordinii în care acestea au fost aşezate în
bugetul de stat şi în bugetele locale. Astfel, impozitele împărţite în impozite directe şi indirecte
sunt componente ale veniturilor fiscale şi implicit ale veniturilor curente. În categoria
impozitelor directe sunt cuprinse următoarele venituri bugetare mai importante: impozitul pe
profit, impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile agricole ale populaţiei,
taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de timbru, taxa pentru folosirea terenurilor în alte
scopuri decât pentru producţia vegetală, agricolă sau silvică etc. Dintre impozitele indirecte se
pot enumera, ca fiind mai importante, următoarele: taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele
vamale, impozitul pe spectacole etc.

Impozitele şi taxele reprezintă fundamentul şi motivaţia pe care este construită

fiscalitatea. Ele sunt constituite prin legi sau alte acte normative bazate pe legi.

Contribuabilii
Subiecţii impozitului pe venitul persoanelor fizice sunt:

− persoanele fizice rezidente, pentru veniturile obţinute în ţară şi străinătate;

− persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi independente prin intermediul unui
sediu permanent în România, pentru venitul net atribuibil sediului;

− persoanele fizice nerezidente care desfasoară activităţi dependente în România, pentru venitul
net salarial.

Categorii de venituri supuse impunerii, aceste categorii sunt următoarele:

1) venituri din activităţi independente ;

2) venituri din salarii ;
3) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
4) venituri din investiţii;
5) venituri din pensii;
6) venituri din activităţi agricole ;
7) venituri din premii şi din jocuri de noroc;
8) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
9) venituri din alte surse .

Sunt considerate venituri scutite:

→ ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,

→ acordate din fonduri publice, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate
→ temporară de munca;
→ sumele încasate din asigurări, cu excepţia câştigurilor primite de la
→ societăţile de asigurari ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu
→ ocazia tragerilor de amortizare;
→ pensiile obţinute de invalizii de război, orfanii, văduvele/vaduvii de război,
→ sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadrati în gradul I de
→ invaliditate;
→ sumele sau bunurile primite de persoanele fizice sub forma de sponsorizare
→ sau mecenat;
→ drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu
→ termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare
→ naţionala, ordine publică şi siguranţa naţionala, bursele de şcolarizare;
→ sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie.

Impozitarea actuală a profitului în România Impozitul pe profit datorat de persoanele

juridice române este reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, Titlul II, art.17 – 18. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra
profitului impozabil, obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate, este de 16%.
Excepţiile se referă la persoanele juridice care au investit într-o zonă defavorizată pe teritoriul
României precum şi la alte categorii de investitori. Nivelul impozitului este de 5% din veniturile
realizate pentru baruri de noapte, cluburi de noapte, discoteci, cazinouri şi pariuri sportive, dacă
impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute este mai mic decat 5% din veniturile
respective.
 Impozitul pe profit datorat de persoanele juridice străine (sedii permanente şi persoane
juridice ce desfăşoară activitate într-o asociere fără personalitate juridică) se stabileşte conform
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul II,
art.17 – 18, la nivelul de 16% precum şi cel datorat de persoanele juridice străine care realizează
venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din
vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, conform
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul II,
art.13, lit. d. Nivelul de 5% se aplică asupra veniturilor realizate pentru baruri de noapte,cluburi
de noapte, discoteci, cazinouri si pariuri sportive daca impozitul pe profit datorat pentru
activitatile prevazute este mai mic decat 5% din veniturile respective.

Contribuabilul supus impozitului este orice persoană juridică străină iar încasarea
acestuia se realizează la Bugetul de stat. În cazul persoanelor juridice străine care îşi desfăşoară
activitatea prin intermediul unui sediu permanent în România, cota se calculează la nivelul
profitului impozabil atribuibil sediului permanent.

În cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu

proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare
deţinute la o persoană juridică română, asupra profitului impozabil aferent acestor venituri.

Sistemul de impozite şi taxe trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

-finanţarea cheltuielilor publice, urmărindu-se obiectivul de randament bugetar. Nivelul

prelevărilor obligatorii este, în bună măsură, determinat de mărimea cheltuielilor publice. Se pot
distinge, din acest punct de vedere, sisteme fiscale mai liberale (în care sarcina fiscală suportată
de contribuabili este mai redusă şi implicit intervenţia statului prin cheltuielile publice este, de
asemenea, mai redusă) şi sistemele fiscale intervenţioniste, în care statul îşi propune să finanţeze
mai multe activităţi şi are nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite şi taxe
(dar şi prin împrumuturi sau alte resurse nefiscale);
-redistribuirea veniturilor conform principiului echităţii, care poate fi interpretată în sensul că, pe
de o parte, cheltuiala cu impozitul trebuie repartizată cât mai echitabil între contribuabili şi, pe de
altă parte, impozitul ar avea rolul de a corecta repartiţia veniturilor primare, pentru a o face cât
mai echitabilă-de aici tehnici precum progresivitatea impunerii;
-stabilizarea activităţii economice sau corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficienţă
economică.
Impozitele reprezintă forma de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din
partea statului. Este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de
organele fiscale cât şi de plătitor. În legea prin care se instituie un impozit se precizează
persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, mărimea relativă a impozitului, termenele de
plată, sancţiuni ce se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale.
Impozitul este un instrument de politică economică şi poate juca un rol în sensul
stimulării, descurajării sau stabilizării unor componente. Această funcţie este privilegiată sau nu
după cum ne situăm într-un sistem mai intervenţionist sau într-unul mai liberal. Se poate spune
că această funcţie se bazează, într-o anumită măsură, pe ipoteza potrivit căreia funcţionarea
spontană a pieţei nu permite realizarea optimului colectiv- fiscalitatea poate astfel să fie utilizată
pentru a corecta unele eşecuri ale pieţei.
Taxele reprezintă plăţile efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile
efectuate de instituţiile publice.

Elementele comune specifice veniturilor bugetare sunt:

-denumirea veniturilor bugetare;
- subiectul sau plătitorul este reprezentat de persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
unei taxe sau a unui impozit;
- destinatarul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv impozitul;
-obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă adică elementul concret ce stă la baza calculului
impozitului;
-sursa impozitului sau baza de calcul arată din ce anume se plăteşte impozitul şi reprezintă
elementul pe care se fundamentează calculul venitului bugetar;
-unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură utilizată pentru exprimarea dimensiunilor
obiectului impozabil;
- cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi
stabilit într-o sumă fixă sau în cote procentuale;
- asieta reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare
subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil şi determinarea impozitului datorat;
- încasarea reprezintă realizarea efectivă a acestuia.

Metode de încasare a veniturilor bugetare:

1) metoda plăţii directe utilizate pentru veniturile provenite de la persoane juridice;

2) metoda reţinerii şi vărsării folosită în cazul veniturilor impozabile realizate de persoane
fizice;
3) metoda aplicării de timbre fiscale.

Impozitele şi taxele sunt caracterizate prin câteva elemente specifice:

-potrivit legislaţiei ţării noastre impozitul nu îmbracă decât formă bănească, element ce-l
diferenţiază de orice obligaţii neexprimate şi necalculate în bani;
-natura de plată generală a impozitului rezultă din obligaţia care se referă la grupe sau categorii
de contribuabili şi nu la subiecţi individual determinaţi;
-caracterul definitiv al impozitului evidenţiază lipsa unei obligaţii de restituire, direct către
contribuabili, a sumei percepute;
-caracterul unilateral al obligaţiei, în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este statul, iar
contribuabilul nu poate pretinde un echivalent corelativ direct individual; este vorba deci de
caracterul ireversibil al impozitului;
-noţiunea de impozit cuprinde şi elementele de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina
contribuabililor; aceasta constă în procedura fiscală pentru identificarea concretă a subiectului şi
obiectului impunerii, calcularea impozitului de plată cu ajutorul cotelor de impunere şi plata
acestuia la termenele şi condiţiile prevăzute de lege şi nu în mod arbitrar.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor statul
procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB către clase şi pături sociale, între
persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor şi taxelor, statul preia la
buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din PIB în ţările dezvoltate, în timp ce în ţările în
curs de dezvoltare preia între două şi trei zecimi.
Aceste limite sunt influenţate de factori interni sistemului de impozite, cum ar fi: nivelul
PIB pe locuitor, nivelul mediu al impozitului şi progresivitatea impunerii, priorităţile stabilite de
stat în ceea ce priveşte destinaţia resurselor financiare concentrate la dispoziţia sa, etc., dar şi de
factorii interni sau proprii sistemului de impozite, locul cel mai important între aceştia ocupându-
l progresivitatea cotelor de impunere.
În ceea ce priveşte rolul politic al impozitelor, se poate spune că prin politica fiscală
promovată de unele state se urmăreşte realizarea unor obiective de ordin social-politic.
Analizând rolul multiplu al impozitelor, pot desprinde concluzia că aceste impozite pot fi
folosite concomitent cu alte instrumente pentru redresarea situaţiei economiei. Impozitele pot fi
folosite pentru a încuraja sau descuraja o anumită activitate economică, fără să înceteze, a fi un
mijloc de acoperire a cheltuielilor publice.

3. Concluzii
În cadrul economiei românesti, rolul sistemului fiscal este de a asigura finanțarea
economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului
intervenții în economia națională pentru corectarea unor fluctuații negative ale ciclului
economic.
Un sistem fiscal perfect reprezintă una din cele mai complicate sarcini ale politicii
economice a statului, nu doar pentru țările în tranziție, dar şi pentru cele dezvoltate. Pe de alta
parte, politica fiscală trebuie să asigure resurse financiare pentru existența statului, pe de altă
parte, impozitele trebuie să creeze agenților economiei condiții favorabile pentru activitate.
Politica fiscală a guvernului constă în puterea de a percepe impozite şi de a cheltui. Ea se
manifestă, în practică, prin bugetul de stat care cuprinde partea de venituri şi pe cea de cheltuieli.
În concluzie, apreciez că procesul de dezvoltare economică poate fi influențat prin
intermediul măsurilor de politică fiscală întreprinse de autoritățile guvernamentale. Însă, efectele
unor asemenea măsuri sunt diverse și diferă de la un caz particular la altul, ceea ce face să nu
existe o soluție universal valabilă pentru autoritățile guvernamentale ce doresc să stimuleze
dezvoltarea economică. Prin urmare, reușita utilizării de către autoritãțile guvernamentale a
instrumentelor de politicã fiscală pentru antrenarea și amplificarea dezvoltării economice
depinde decisiv de capacitatea acestora de a aprecia conjunctura economică actuală, de a alege
instrumentul potrivit de intervenție și de a anticipa corect efectele produse în economie de
utilizarea acestuia.