Teorie Fiscaitate

MODULUL 1.
FISCALITATEA
Timpul mediu necesar pentru studiu: 230 minute
Obiective educaţionale
• Cunoaşterea obiectului de studiu al fiscalităţii;
• Cunoaşterea structurii sistemului fiscal.
Cuvinte cheie:
• Impozitul;
• Sistemul fiscal;
• fiscalitate
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.1. Fiscalitatea, ştiinţa financiara.
Alimentarea fondurilor publice se realizeaza in special pe seama impozitelor si a altor forme
de prelevare catre stat a resurselor financiare. Impozitul este elementul de baza a sistemului
fiscal.
Perioada moderna si contemporana a consolidat rolul impozitelor in calitatea lor de parghie
de influentare a economiei si societatii. Tehnicile si procedeele de administrare a impozitelor s-au
modernizat si procedurile fiscale sunt din ce in ce mai performante si rapide.Relatiile dintre
organul fiscal si contribuabil , precum si relatiile dintre autoritatile fiscale ale diferitelor state s-au
regularizat sub o tehnica specifica si din ce in ce mai eficienta.Metodele de control fiscal si de
combatere a evaziunii fiscale s-au modernizat si rolul organelor fiscale si de control se manifesta
in toade domeniile sociale.
Fiscalitatea este parte a stiintei financiare, avand obiect de studiu propriu,si anume relatiile
fiscale si tehnicile legate de acestea, si utilizeaza metode specifice domeniului fiscal ,dar si
metode comune stiintelor sociale si a celor exacte.Fiscalitatea studiaza impozitele, principiile ce
stau la baza acestora, tehnicile fiscale,politicile fiscale si relatia acestora cu domeniul public si cu
societatea .
Impozitul, elementul de baza a sistemului fiscal reprezinta principala sursa de venituri
publice si se manifesta sub diferite forme, avand insa acelasi continut social economic.
Impozitele ce fiinteaza la un momentdat in societate, instituite fiind prin legi juridice, precum si
relatiile dintre acestea si cele pe care le genereaza formeaza sistemul fiscal
Rolul sistemului fiscal este de a asigura finanţarea serviciilor si economiei publice pe calea
prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului intervenţii în economia
naţională pentru corectarea unor fluctuaţii negative ale ciclului economic. Fluxurile monetare ce
acţionează prin intermediul prelevărilor fiscale sunt supuse unui control direct si ofera
nenumarate instrumente si parghii de influentare a contribuabililor,persoane fizice sau juridice.
Conceptele utilizate sunt diverse, iar încercările de a stabili explicaţii standardizate au scos în
evidenţă o serie de sarcini de sistematizare. Astfel, conceptul de fiscalitate este explicat ca fiind
un sistem de percepere a impozitelor. Alteori avem de a face cu o abordare juridică „sistem de
legi referitoare la fisc sau la perceperea impozitelor”.
Din cele de mai sus putem sintetiza 2 elemente:
1. impozitul cu definiţiile sale;
2. fiscul, adică administraţia obligată cu perceperea impozitelor;
Analiza vastă şi complexă a aspectelor fiscale trebuie să aibă în vedere definirea procedeelor
specifice teoriei şi practicii fiscale care să reunească ansamblul elementelor de natură economică,
tehnică şi administrativă referitoare la activitatea de impunere.
Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procedee (sistemul de
cote, plătitori etc.) între care se manifestă relaţii ce apar ca urmare a proiectării, legiferării şi
perceperii impozitelor şi care sunt gestionate, conform legislaliei fiscale, în scopul realizării
obiectivelor propuse.
Când se abordează sistemul fiscal trebuie avute în vedere:
1. sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte care funcţionează în cadrul
economiei româneşti. Acest sistem trebuie cuprins într-un act normativ elaborat de
puterea legislativă. Legislaţia specifică veniturilor bugetului statului este un element
fără de care nu se poate nici aşeza, nici previziona, pretinde şi încasa veniturile bugetare
respective;
2. metodele şi procedeele utilizate atât pentru determinarea, aşezarea, dar şi
pentru urmărirea şi încasarea veniturilor cuvenite statului;
3. aparatul fiscal care să reunească cele două elemente, să le pună în mişcare,
să urmărească evaluarea, încasarea şi vărsarea lor în contul bugetului. Acest aparat este
factorul determinant (motorul punerii în mişcare a metodelor şi procedeelor folosite
pentru încasarea veniturilor).
1.2. Structura sistemului fiscal

Putem utiliza pentru analiza structurii impozitelor şi taxelor, foarte multe criterii de
structurare şi clasificare. Impozitele şi taxele sau veniturile bugetare se împart în 2 categorii,
conform Clasificaţiei bugetare:
− Venituri curente
− Venituri de capital
Veniturile curente se împart în venituri fiscale şi venituri nefiscale. Veniturile fiscale provin
din impozite directe (acele impozite pe care un contribuabil le plăteşte în cunoştinţă de cauză) şi
impozite indirecte (care nu apar ca atare pe o persoană fizică sau juridică dar care, le suportă prin
intermediul preţului produselor şi tarifelor serviciilor, în ultimă instanţă).
În România, convenţial, toate veniturile se numesc impozite. În cadrul impozitelor directe se
includ: impozitul pe profit, pe salarii, pe clădiri, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de
stat, taxa pentru folosirea mijloacelor de transport etc.
În cadrul impozitelor indirecte se cuprind: taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele
vamale, impozitul pe spectacole etc.
În cadrul veniturilor nefiscale se includ: vărsămintele din profitul net al regiilor autonome,
veniturile procurate de la instituţiile publice şi altele.
Veniturile din capital cuprind veniturile din vânzarea unor bunuri ale statului sau aparţinând
rezervei de .stat şi din vânzarea activelor imobiliare în cadrul procesului de restructurare
economică.
În viziunea Fondului Monetar Internaţional, clasificarea avansată are în vedere
caracteristicile impozitelor stabilite prin legi reflectând activităţile economice care stau la baza
fiecărui impozit.
Gruparea impozitelor se face după natura materiei impozabile sau a factorului generator al
obligaţiei fiscale, facilitând analiza acestora la toate nivelele administraţiei publice.
Prin intermediul acestei grupări se creează o modalitate utilă de analiză a posibilităţilor de
care dispun administraţiile publice pentru asigurarea finanţării cheltuielilor pe seama resurselor
proprii.
Clasificarea FMI împarte impozitele în următoarele grupe:
impozitul pe venit, beneficii şi câştiguri din capital:
− persoane fizice (impozitul pe venit net sau activ aI persoanelor fizice);
− impozitul pe venitul societăţilor sau pe beneficiile efective ale lor;
− alte impozite pe venit, beneficii şi câştiguri din capital: impozitul pe
vânzarea de terenuri, valori mobiliare, alte active, impozitul pe chirii, dobânzi,
dividende etc.
impozitul pe salarii şi mâna de lucru în care se includ: impozitul plătit de
salariaţi, patroni, liber profesionişti, indiferent dacă sunt stabilite procentual din salarii
sau forfetar pe o persoană.
impozitul asupra patrimoniului:
− impozitul pe valoarea patrimoniului net
− impozitul pe proprietatea mobiliară
− impozitul pe tranzacţii mobiliare şi imobiliare
− impozitul pe succesiuni, donaţii între vii şi testamentare
− alte impozite periodice de patrimoniu
impozite interioare pe bunuri şi servicii: impozitul pe cifra de afaceri, pe
vânzări sau valoarea adăugată în care se includ:
− impozite percepute în stadiul producţiei sau comercializării
− impozite cumulative în cascadă
− impozite aferente vânzărilor cu ridicata sau cu amănuntul
− TVA şi accizele
− taxe pentru exercitarea anumitor activităţi
− taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor
− impozite asupra extracţiei sau prelucrării produselor extractive
impozitul pe comerţul exterior şi tranzacţii internaţionale:
− taxe de import (taxe vamale de import sau suprataxe)
− taxe de export
− beneficii din monopoluri de import sau export
− beneficii din schimb
− taxe pe operaţii de schimb
− alte impozite pe comerţul exterior şi tranzacţii internaţionale
alte încasări fiscale:
− impozite tip capitaţie
− taxe de timbru
− alte impozite.
Întrebări de autoevaluare:
1) Care este obiectul de studiu al fiscalităţii?
2) Ce înţelegeţi prin conceptul de sistem fiscal?
3) Ce cuprind veniturile curente?
4) Ce cuprind veniturile de capital?
Rezumat
Fiscalitatea studiaza impozitele, principiile ce stau la baza acestora, tehnicile fiscale,politicile
fiscale si relatia acestora cu domeniul public si cu societatea . Când se abordează sistemul fiscal
trebuie avute în vedere: sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte care funcţionează în
cadrul economiei româneşti; metodele şi procedeele utilizate atât pentru determinarea, aşezarea,
dar şi pentru urmărirea şi încasarea veniturilor cuvenite statului; aparatul fiscal care să reunească
cele două elemente, să le pună în mişcare, să urmărească evaluarea, încasarea şi vărsarea lor în
contul bugetului.
Impozitele şi taxele sau veniturile bugetare se împart în 2 categorii, conform Clasificaţiei
bugetare: Venituri curente şi venituri de capital. În viziunea Fondului Monetar Internaţional,
clasificarea avansată are în vedere caracteristicile impozitelor stabilite prin legi reflectând
activităţile economice care stau la baza fiecărui impozit.
Bibliografie obligatorie
1. Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Sabău-Popa Diana, Ioana Popovici, Ioana Cozma,
Florin Filip Fiscalitate Editura Universităţii din Oradea, 2009
2. Mircea Ştefan Minea&Cosmin Flavius Costaş Fiscalitatea în Europa la începutul
mileniului III , Editura Rosetti, Bucureşti, 2006
3. Georgeta Vintilă , Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale (editia a II-a), Editura Economica,
Bucuresti, 2006
4. Mosteanu Roxana, Fiscalitate. Impozite si taxe. Studii de caz. Editia a I-a, Editura
Universitara, Bucureşti, 2008
MODULUL 2. IMPOZITELE. CONŢINUT ECONOMIC,
ELEMENTE, PRINCIPIILE ŞI TEHNICA IMPUNERII
• Cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului economic şi a rolului inpozitelor;
• Cunoaşteerea elementelor impozitului şi a principiilor impunerii;
• Cunoaşterea modului de aşezare, lichidare şi percepere a impozitelor.
Cuvinte cheie:
• Impozit;
• Elemente;
• Principii;
• Asietă;
• Percepere.
2.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Termenul de impozit provine din latinescul imponere (a stabili cu forţa).
În precapitalism cu termenul de impozit erau denumite tot felul de obligaţii către stat,
biserică, nobilime, în natură, în muncă şi uneori sub forma bănească.
În capitalism s-a pus în evidenţă faptul că impozitele sunt numai acele dări făcute în bani
pentru acoperirea anumitor nevoi ale statului.
Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca fiind o „obligaţie pecuniară definitivă şi
silită nerambursabilă şi fără contraprestaţie datorată statului”1.
1
Constantin Tulai, Note de curs, 1999.
Iulian Văcărel defineşte impozitul ca o prelevare bănească din veniturile persoanelor fizice şi
juridice la dispoziţia statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, această prelevare
fiind silită, fără contraprestaţie şi nerambursabilă.
Această definiţie permite sesizarea caracteristicilor impozitului ca formă de prelevare
bănească la dispoziţia statului faţă de alte forme de preluare, fiind o plată silită, fără
contraprestaţie şi nerambursabilă.
Impozitele sunt principalul mijloc de atragere a resurselor statului.
În al doilea rând impozitele pot fi folosite pentru a încuraja sau descuraja anumite activităţi
economice (rolul de pârghie a impozitului).
În al treilea rând rolul impozitului se manifestă pe plan social, prin intermediul acestuia
statul redistribuie o parte din veniturile sale în s
2.2. Elementele impozitului

Atunci când se instituie un impozit acesta trebuie foarte bine definit prin elementele sale
pentru a putea fi deosebit de celelalte impozite.
Aceste elemente tehnice sunt:
1. Obiectul impozitului sau materia supusă impunerii:
Astfel unele impozite au drept obiect venitul, altele averea, altele bunurile şi serviciile
consumate.
Când este vorba de impozitul pe venit, se impune profitul, salariile, rentele dobânzile,
dividendele, chiriile încasate etc.
Impozitele pe avere se aşează asupra averii imobiliare şi/sau mobiliare.
2. Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică care prin lege este plătitor de
impozite.
În cazul impozitului pe salarii: subiectul este salariatul, în cazul impozitului pe profit:
subiectul este firma.
Nu întotdeauna cel care plăteşte rămâne şi suportatorul impozitului. De aceea se vorbeşte şi
de contribuabili suportatori, care sunt cei care în ultima instanţă suportă din veniturile lor
impozitul.
Această situaţie este caracteristică impozitului asupra consumului.
Pentru uşurarea încasării acestora statul percepe acest impozit de la vânzătorul de bunuri sau
servicii, impozitul va fi inclus în preţ şi recuperat de la consumator.
3. Suportatorul impozitului – persoana care suportă efectiv impozitul.
În cazul impozitelor indirecte suportatorul se desprinde de subiectul impozitului.
4. Sursa impozitului – izvorul impozitului, ne arată din ce se plăteşte impozitul.
5. Unitatea de impunere – ne arată în ce se exprimă obiectul impunerii; poate fi unitatea
monetară, unitatea de suprafaţă, greutate, sau alte unităţi naturale.
6. Cota impozitului – impozitul aferent unei unităţi de impunere.
În practică se cunosc două categorii de cote de impunere:
− cote fixe;
− cote procentuale.
a) Cotele fixe sunt sume fixe pe unitatea de impunere. Ex.: taxa asupra animalelor de
tracţiune – în funcţie de numărul animalelor, sau impozitul pe autoturisme etc.
b) Cotele procentuale, sunt exprimate în cifre relative şi sunt de trei feluri: proporţionale,
progresive, regresive.
c) Cotele proporţionale sunt cote unice care aplicate la masa impozabilă indiferent de
mărimea acesteia.
d) Cotele progresive sunt acele cote procentuale care cresc mai rapid decât masa
impozabilă.
În funcţie de relaţia cu masa impozabilă cotele progresive sunt de două feluri: progresive
simple şi progresive pe tranşe sau compuse.
e) Cotele procentuale regresive, sunt acele cote care scad pe măsură ce masa impozabilă
creşte.
7. Termenul impozitului, facilităţile şi constrângerile fiscale.
1) Cum se poate defini conceptul de impozit?
2) Care este rolul impozitului?
3) Care sunt elementele tehnice ale impozitului?
2.3. Principiile impunerii
Stabilirea şi aşezarea impozitelor ca şi perceperea lor trebuie să răspundă anumitor cerinţe; în
prezent aceste cerinţe sunt conturate de 3 grupe de principii:
− randamentul impunerii;
− echitatea impunerii;
− principii de politică economică şi socială.
1. Randamentul. Se apreciază că un impozit pentru a fi rentabil trebuie să aducă statului
maximum de venituri cu cheltuieli minime.
Pentru a se asigura acest randament ridicat impozitul trebuie să îndeplinească 3 calităţi:
a) să aibă productivitate;
b) să fie stabil;
c) să fie elastic.
a) Productivitatea impozitului – exprimă propriu-zis randamentul acestuia. Pentru a fi
productiv impozitul trebuie să fie cât mai mare şi să se realizeze cu cheltuieli minime.
La realizarea unei productivităţi mai contribuie următorii factori sau condiţii:
− Impozitul să fie universal (să fie plătit de către toţi cei care realizează masa
impozabilă respectivă).
− Statul trebuie să facă cât mai puţine cheltuieli; practica dovedeşte că pentru
constatarea, evaluarea şi perceperea corectă a impozitului este nevoie de un aparat
fiscal bine pus la punct care este costisitor.
Atunci însă când statul impune bunurile şi serviciile consumate (impunere indirectă) se poate
lipsi de acest aparat fiscal, încasarea impozitului realizându-se prin intermediul aparatului fiscal –
acesta este unul din motivele pentru care impozitele indirecte deţin o pondere importantă.
− Să nu permită evaziunea şi repercusiunea impozitului.
b) Stabilitatea. Un impozit este socotit stabil atunci când cuantumul său nu urmează
oscilaţiile ciclului productiv sau a unei conjuncturi oarecare.
c) Elasticitatea. Impozitul este socotit elastic când permite statului ca la nevoie să poată
realiza venituri mai mari (o dată cu creşterea cotelor de impunere nu atrage după sine o diminuare
a veniturilor din acest impozit).
2. Echitatea fiscală este un principiu de impunere care face ca toţi cei care realizează o
anumită masă impozabilă să plătească un impozit egal statului.
Aplicarea în practică a acestui principiu duce doar la o egalitate matematică, deoarece masa
impozabilă este diferită. Echitatea fiscală presupune mai mult decât egalitatea în faţa fiscului.
Pentru eliminarea acestor inegalităţi s-a introdus o serie de măsuri prin care să se ţină seama
nu numai de mărimea venitului ci şi de situaţia contribuabilului. Astfel au apărut:
− venitul minim neimpozabil;
− progresivitatea în materia de impozit, precum şi alte facilităţi fiscale.
Atâta timp însă cât ponderea în totalul impozitelor încasate de stat o deţin impozitele
indirecte sistemul fiscal este departe de a fi echitabil.
3. Principiile de politică economico-socială
La instituirea unui impozit statul poate urmări şi realizarea mai facilă a politicii sale
economico-sociale. Atunci când se urmăreşte dezvoltarea unor ramuri economice se acordă
facilităţi fiscale firmelor care-şi dezvoltă activitatea în domeniul respectiv.
Prin impozite statul poate influenţa concurenţa, cu ajutorul impozitelor statul poate stimula
consumul, sau producţia etc. Prin impozite poate fi restrânsă sau influenţată consumul anumitor
produse ce se dovedesc nocive pentru societate (tutun, băuturi alcoolice).
Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-economice
urmărite prin politica fiscală sunt elemente esenţiale ale sistemului fiscal, care se întemeiază pe
anumite cerinţe ce dau raţionalitate sistemului fiscal respectiv.
Aceste cerinţe sunt cunoscute în teoria finanţelor publice ca principii ale impunerii.
Ele au fost formulate iniţial de către economistul englez Adam Smith – ca maxime sau
principii fundamentale ale impunerii: maxima de justiţie, maxima de certitudine, maxima
comodităţii şi maxima randamentului impozitelor (în „Avuţia naţiunilor” – Adam Smith).
Maxima de justiţie se referă la echitatea fiscala şi menţionează că cetăţenii fiecărui stat
trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atât cât le permit veniturile
proprii, în funcţie de venituri.
Maxima de certitudine vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea impozitelor
datorate bugetului de către fiecare contribuabil să fie certă şi nu arbitrară. În acest context
termenele, modalităţile de percepere a impozitelor şi sumele de plată trebuie să fie clare şi
cunoscute cu anticipaţie de către contribuabili.
Maxima comodităţii are în vedere perceperea impozitelor la termenele şi în modalităţile cele
mai convenabile pentru contribuabili.
Maxima economiei şi randamentul impozitelor urmăreşte instituirea unor impozite cât mai
puţin apăsătoare pentru contribuabili şi asigurarea încasării acestora cu un minim de cheltuieli.
Această maximă este expresia tezei „guvernului ieftin”, în virtutea căreia aparatul pentru
stabilirea şi perceperea impozitelor, ca şi întregul aparat de stat, nu trebuie să fie prea costisitor.
De asemenea activitatea aparatului fiscal trebuie să fie astfel concepută şi organizată încât să nu
stânjenească activitatea economico-socială a plătitorului de impozite şi să nu-i îndepărteze de
ocupaţiile lor.
Într-o interpretare contemporană, francezul Mourice Allais – laureat al premiului Nobel
pentru economie apreciază că principiile generale ale fiscalităţii într-o societatea liberă sunt
următoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea şi
lipsa arbitrariului.
Individualitatea – porneşte de la axioma că într-o societate democratică omul şi nu statul este
valoarea esenţială. În acest context, fiscalitatea trebuie să reprezinte unul din mijloacele asigurării
deplinei dezvoltări a personalităţii fiecărui cetăţean, corespunzător propriei sale aspiraţii.
Nediscriminarea – are în vedere promovarea unor reguli, valabile pentru toţi – astfel ca
impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte, faţă de unii din subiecţi sau faţă
de unele grupări sociale.
În acest cadru este contrar principiului nediscriminării ca impozitele să fie percepute doar de
la agenţi economici capabili (care au beneficii), în timp ce aceia care înregistrează pierderi,
datorită unei proaste administrări, să fie exceptaţi total sau parţial de la plata impozitelor.
Impersonalitatea – este principiul corespunzător căruia sunt preferate impozitele analitice –
aşezate asupra fiecărui bun, sau asupra fiecărei operaţiuni în parte, faţă de impozitele sintetice,
care nu pot fi aşezate decât având o vedere de ansamblu asupra activităţii contribuabililor,
concretizată în cifra de afaceri, venitul sau capitalul său.
Astfel în timp ce impozitele analitice sunt ataşate lucrurilor şi nu persoanelor, cele sintetice
sunt ataşate asupra persoanelor, fiind vexabile (ofensatoare).
Neutralitatea impozitelor se referă la cerinţa ca impozitele să nu contravină unei mai bune
gestionări a economiei ci să fie favorabile realizării unei economii cât mai eficiente.
Din punct de vedere al dinamicii progresului economic, impozitele nu trebuie să lovească
beneficiile, în cazul că acestea provin dintr-o abatere a costurilor ca urmare a unei mai bune
orientări a producţiei căci aceste beneficii constituie motorul esenţial al unei economii de piaţă.
Dacă agenţii economici văd că beneficiile lor sunt aspru impozitate, incitarea pentru o cât
mai bună gestionare nu poate fi decât diminuată.
Din punct de vedere al eficacităţii, întreprinderile în pierdere trebuie să fie penalizate şi nu
acelea care realizează beneficii.
Legitimitatea – face distincţie între veniturile “legitime” şi cele „nelegitime”, în funcţie de
care fiscalitatea trebuie adaptată în mod corespunzător.
Astfel se consideră a fi legitime veniturile provenind din muncă, cele aferente unei bune
gestionări şi acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri trebuie exonerate de la
impozite sau să li se aplice o impunere mai uşoară.
În cazul veniturilor nelegitime, fiscalitatea trebuie să lovească atât cât este posibil.
Lipsa arbitrariului – presupune perceperea de impozite aşezate pe baza unor principii simple
şi clare, care să nu dea naştere nici unui arbitrariu.
2.4. Tehnica impunerii

Reprezintă ansamblul de operaţii prin care are loc constatarea, evaluarea materiei
impozabile, determinarea cuantumului impozitului datorat şi perceperea impozitului, adică
trecerea acestuia de la contribuabili la stat.
Tehnica impunerii cunoaşte 3 etape:
1. asieta;
2. lichidarea;
3. perceperea.
1. Asieta – acea etapă care cuprinde operaţiile prin care se constată şi se evaluează materia
impozabilă.
Se poate realiza prin 2 categorii de metode:
− indirecte;
− directe.
Metodele indirecte prin 3 procedee:
− pe baza semnelor exterioare (metoda indiciară);
− evaluarea administrativă;
− evaluarea forfetară.
Metoda indiciară se realizează în general prin procedeele bazate pe indici, iar evaluarea
materiei impozabile se face pe bază de prezumţie (presupunere).
S-au folosit drept criterii: numărul de uşi, numărul de ferestre, numărul de coşuri de fum etc.
Evaluarea administrativă, este socotită cel mai radial procedeu al metodei indirecte deoarece
în cazul acesta fără nici un criteriu declarat statul stabileşte un anumit impozit fără să fie dator să
argumenteze ce a stat la baza acestei aprecieri.
Dacă contribuabilul se simte nedreptăţit el trebuie să demonstreze nerealitatea în faţa
organului fiscal.
Evaluarea forfetară, este socotită cea mai bună în cadrul metodei indirecte deoarece deşi este
aproximativă ea se face de către organele fiscale de comun acord cu contribuabilul.
Metoda directă se bazează pe probe şi cuprinde două procedee:
− evaluarea pe baza declaraţiei controlate a contribuabilului;
− evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane.
Evaluarea pe baza declaraţiei controlate a contribuabilului ar trebui să fie cea mia exactă dar
având în vedere tendinţa contribuabilului de a ascunde o parte a materiei impozabile declaraţia
este însoţită de un control permanent al organelor fiscale asupra celor declarate.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane, persoană care este implicată într-o formă
sau alta în realizarea masei impozabile. Ex.: patronul pentru impozitul pe salariile angajaţilor săi;
impozitul pe chirie – declaraţia chiriaşului etc.
2. Lichidarea – operaţia prin care după cunoaşterea materiei impozabile se procedează la
determinarea cuantumului impozitului.
− impunere prin cotitate, aplicându-se cotele de impozite asupra materiei
impozabile, se află cuantumul impozitului;
− impunerea prin repartiţie – se practică în statele mai puţin dezvoltate – se
stabileşte mai întâi suma totală a impozitului de trebuie să ajungă la stat şi apoi acesta
se repartizează din treaptă în treaptă administrativă, pe obiectele de impunere ce le
deţin subiecţii impozabili.
3. Perceperea – cuprinde ansamblul de operaţii prin care are loc trecerea impozitului de la
contribuabili în casieriile statului.
− prin încasarea direct de la contribuabili;
− prin aplicarea de timbre fiscale;
− stopajul la sursă.
Perceperea directă – se poate face prin deplasarea contribuabilului la organele fiscale în care
caz se spune că impozitul este portabil, fie invers prin deplasarea organelor fiscale la contribuabil
în care caz se spune că impozitul este cherabil.
Aplicarea de timbre fiscale – percepere indirectă realizată prin intermediul unităţii care vinde
timbrele fiscale respective.
În afara acestora mai există şi o a treia metodă – stopajul la sursă – care constă în faptul că
impozitul este reţinut de către cel care eliberează venitul contribuabilului – impozitul pe salarii,
impozitul pe dreptul de autor etc.
1) Care sunt cele 3 mari grupe de principii ale impunerii?
2) Ce înţelegeţi prin randamentul impunerii?
3) Ce înţelegeţi prin echitatea impunerii?
4) Ce înţelegeţi prin tehnica impunerii şi care sunt etapele acesteia?
5) Care sunt metodele de evaluare a materiei impozabile?
Rezumat
Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca fiind o „obligaţie pecuniară definitivă şi
silită nerambursabilă şi fără contraprestaţie datorată statului”.
Elementele tehnice ale impozitului sunt următoarele: subiectul, obiectul, suportatorul, cota
impozitului, unitatea de impunere, termenul impozitului, facilităţile şi constrângerile fiscale.
Stabilirea şi aşezarea impozitelor ca şi perceperea lor trebuie să răspundă anumitor cerinţe; în
prezent aceste cerinţe sunt conturate de 3 grupe de principii: randamentul impunerii; echitatea
impunerii; principii de politică economică şi socială.
Reprezintă ansamblul de operaţii prin care are loc constatarea, evaluarea materiei
impozabile, determinarea cuantumului impozitului datorat şi perceperea impozitului, adică
trecerea acestuia de la contribuabili la stat.
1. Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Sabău-Popa Diana, Ioana Popovici, Ioana
Cozma, Florin Filip Fiscalitate Editura Universităţii din Oradea, 2009
2. Constantin Tulai Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca, 2003
3. Georgeta Vintilă , Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale (editia a II-a), Editura
Economica, Bucuresti, 2006
MODULUL 3. PRESIUNEA FISCALĂ. FORMELE DE
ELUDARE A IMPOZITULUI. DUBLA IMPUNERE
FISCALĂ INTERNAŢIONALĂ
• Cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor modalităţi de calcul a presiunii fiscale şi a

semnificaţiei acestui concept;
• Cunoaşterea formelor evaziunii fiscale şi a cauzelor care stau la baza acestui fenomen;
• Cunoaşterea semnificaţiei conceptului de dublă impunere şi a procedeelor tehnice utilizate
pentru evitarea acesteia.
Cuvinte cheie:
• Rata marginală a impozitelor;
• Presiune fiscală;
• Dubla impunere;
• Scutire;
• Creditare;
• Eludare.

3.1. Presiunea fiscală
Keynesienii sunt de acord cu punctul de vedere după care politica guvernamentală poate
influenţa variabilele macroeconomice, modificând cererea agregată – urmărind cheltuielile
publice.
Rata marginală a impozitelor – pentru că orice salariat, depunător, investitor, reacţionează la
schimbări marginale (suplimentare) de impozite. Pe toţi îi interesează ceea ce rămâne după
impozit, care de fapt întotdeauna este în funcţie de rata marginală a impozitelor.
Cu cât va fi rata marginală mai mare, cu atât ar fi mai mică suma rămasă.
În faţa acestei situaţii, există mai multe căi utilizate de contribuabili pentru a răspunde unei
rate marginale ridicate a impozitelor cum ar fi: absenteismul social şi economic, lipsa de
stimulente pentru a căuta şi obţine slujbe suplimentare, pensionarea mai timpurie, refuzul sau
reţinerea de a primi funcţii superioare, ce oferă responsabilitate şi salarii mai mari, o rată unică de
participare mai masivă a tineretului sau celor mai în vârstă la viaţa activă.
Un alt dezavantaj deosebit de important al fiscalităţii ridicate este fenomenul prin care cei
mai mulţi cheltuiesc energie şi bani pentru a evita în mod legal obligaţiile de impozitare. Acestui
fenomen i se adaugă aspectele ilegale cum sunt deturnarea de fonduri, evaziunea fiscală, evidenţe
duble, etc., veniturile nejustificabile mai are şi denumirea de economie subterană (în SUA ≈ 10-
20% din PIB).
Toate acestea ar fi mult diminuate dacă ratele marginale ale impozitelor ar fi mai mici.
Efortul fiscal este suportat de contribuabili, plătitorii sau suportatorii, sau cu alte cuvinte cei
care deţin venituri, care deţin o avere sub o formă sau alta şi nu în ultimul rând ca importanţă
consumatorii finali. Datorită tendinţei de repercutare a impozitelor, adevăraţii suportatori ai
impozitelor sunt persoanele fizice, populaţia.
Reacţiile contribuabilului sunt generate de influenţele directe din partea impozitelor, de
presiunea fiscală, dar şi de cele indirecte, din partea mediului social, economic, familial, pentru
persoanele fizice, mediul concurenţial, legislativ, pentru persoanele juridice.
Presiunea fiscală poate fi cuantificată atât în cifre absolute, cât şi în cifre relative, cu
posibilităţi diferite de apreciere a efortului fiscal.
Atât în literatura de specialitate cât şi în practica fiscală se utilizează îndeosebi indicatorul,
rata presiunii fiscale. Rata presiunii fiscale se calculează de regulă la nivel macroeconomic şi are
două forme: rata presiunii fiscale globale şi rata presiunii fiscale în sens restrâns.
Prima formă a ratei ne arată raportul veniturilor publice obţinute pe cale fiscală şi cotizaţiile
sociale în produsul intern brut. Cea dea doua formă ne arată raportul impozitelor şi taxelor, fără a
mai ţine seama de cotizaţiile sociale în produsul intern brut.
Acest indicator permite comparaţii internaţionale deosebite cu privire la fiscalitate şi efortul
fiscal, în limitele folosirii cifrelor relative.
Semnificaţia ratei fiscalităţii ca procent, este diminuată de particularităţile de calcul
economic şi contabil al veniturilor fiscale la nivelul societăţii.
Din punct de vedere economic trebuie avut în vedere faptul că o parte a resurselor publice
obţinute pe căi fiscale se vor întoarce în economie sau în bugetul familiei, sub forma unor
cheltuieli publice, care constituie resurse pentru unii agenţi economici sau avantaje generatoare
de economii pentru persoanele fizice (educaţie gratuită, medicamente gratuite etc.).
Din punct de vedere contabil, nivelul presiunii fiscale este influenţată de faptul că impozitele
şi taxele vor finanţa alte prelevări obligatorii în diferitele forme pe care le prezintă acestea la
nivelul administraţiilor publice. De exemplu, din impozite şi taxe sunt plătite şi obligaţiile fiscale
ale angajaţilor unor instituţii publice, impozitul pe salarii, cotizaţiile sociale etc.
Acest indicator este astfel denaturat de calcule economice convenţionale şi încetăţenite în
timp.
Rata presiunii fiscale, exprimată în cifre relative, oferă astfel diverse motive de comparaţii la
nivel internaţional, între ţări, dar şi în timp.
În ţara noastră rata presiunii fiscale a evoluat în ultimii ani, de la 57% în 1990, la 38,8% în
1991, 34,9% în 1992, 33,0% în 1993, 34,0%, în 1994 şi sensibil apropiată în ultimii ani, ceea ce
arată o scădere a gradului de fiscalitate.
Dacă în anul 1990 se poate spune că fiscalitatea era ridicată, în prezent se poate afirma că
nivelul presiunii fiscale în cifre relative a scăzut sub media fiscalităţii ţărilor dezvoltate (“spre
exemplu SUA 32%, Marea Britanie 34%, Germania şi Grecia 40%, Suedia şi Danemarca peste
1
50%”). Această comparaţie însă nu ţine seama de capacitatea contributivă a contribuabililor
români, pentru că în cifre absolute, numitorul raportului, produsul intern brut, este cu mult mai
mic (de peste 10 ori), ceea ce înseamnă că veniturile nete ale contribuabililor vor fi cu mult mai
mici şi astfel efortul va fi mai greu de suportat în condiţiile cerinţelor de echilibru
macroeconomic şi de aliniere la cerinţele economiilor ţărilor comunitare.
„Fiscalitatea este excesivă, în fapt cea mai ridicată din Europa, dacă ţinem seama de
2
capacitatea contributivă a românilor” .
Trebuie subliniat faptul că în ultimul an s-au modificat cotele unor impozite şi alte condiţii
1
P. Brezeanu, Introducere în finanţele publice şi fiscalitate, ASE Bucureşti, 1998, pag.49
2
C. Tulai, I. Florea, La Roumanie et l’integration europenne. Comunicare prezentată la simpozionul L’integration
régionale entre pays inégalement développes dans la régionalisation de l’economie mondiale, Orléans, nov. 1999.
de aşezare a acestuia. În cazul T.V.A.-ului s-a renunţat la cota redusă de 11% pentru mărfurile de
strictă necesitate, acestea fiind impuse în prezent cu 19%. Deasemenea în cazul impozitului pe
venitul global, tranşele şi nivelul acestora prea redus generează o impunere în cazul majorităţii
contribuabililor persoanelor fizice cu cota marginală de 40%. Apoi în cazul impozitelor de avere
masa impozabilă a fost reevaluată după alte criterii, cu acelaşi rezultat, creşterea obligaţiilor către
bugetul statului.
Totuşi raportul are relevanţa sa şi denotă prin mărimea sa o stare anume a finanţelor publice
naţionale şi capacitatea acestora de a contribui la echilibrarea macroeconomică.
Presiunea fiscală variază de la ţară la ţară în funcţie de politicile fiscale şi de alocare a
resurselor, pe fondul unui anumit nivel de dezvoltare economică, dar şi în timp, influenţele fiind
majore mai ales prin prisma evoluţiei asigurărilor sociale în ţările dezvoltate.
Creşterea sau descreşterea impozitelor şi taxelor generează schimbări multiple variabilele
politicilor financiare de alocare şi redistribuire a resurselor, dar şi în comportamentul şi reacţiile
contribuabililor.
În acest sens americanul Arthur Laffer, ne arată cu ajutorul unei curbe, care îi va purta
numele, comportamentul contribuabililor legat de eficacitatea impozitelor de la un anumit nivel al
ratei presiunii fiscale. Cu alte cuvinte de la un anumit prag al presiunii fiscale, randamentul
impozitelor scade.
Această evoluţie a fost demonstrată empiric cu ajutorul a multiple exemple.
Curba este funcţie de rata presiunii fiscale şi volumul prelevărilor obligatorii către bugetele
publice.
Rata presiunii fiscale
Analizând acest grafic se delimitează două zone în funcţie de randamentul maxim în punctul
M corespunzător unei rate a presiunii fiscale b, zona din stânga unde veniturile fiscale cresc şi
zona din dreapta unde veniturile fiscale scad deşi rata fiscalităţii creşte. Această a doua zonă este
caracterizată prin faptul că impozitele şi cotizaţiile sociale cresc atât de mult încât, veniturile
fiscale scad prin distrugerea bazei impozabile şi prin sustragerea de la impunere.
Punctul maxim M de impozitare poate fi greu determinat, mai simplu este a se compara
poziţia fiscalităţii unei ţări în comparaţie cu alta.
Totuşi există o anumită zonă pe grafic în care randamentul este aproximativ sau aproape de
maxim, corespunzătoare unei anumite rate a fiscalităţii între a şi c de preferabil b, punct însă
tangibil din punct de vedere teoretic. Această zonă se poate delimita prin efectul fiscal, volumul
veniturilor fiscale în condiţii de creştere economică de încălzire a economiei pe seama resurselor
publice.
Presiunea fiscală la nivel macroeconomic se regăseşte în efectul său la nivelul agenţilor
economici şi a familiei fiscale. La nivelul familiei ar reprezenta raportul dintre obligaţiile fiscale
ale familiei şi venitul obţinut de aceasta pe o perioadă de un an.
La nivelul agenţilor economici presiunea fiscală se poate cuantifica prin raportul dintre
obligaţiile fiscale pe timp de un an şi cifra de afaceri anuală.
Această viziune micro asupra ratei presiunii fiscale are limitele sale, determinate de
specificul activităţii fiecărui agent economic, de ponderea în veniturile fiscale ale impozitelor de
la agenţii economici şi cele de la populaţie de alte variabile economice şi sociale.
1) Care e semnificaţia conceptului de presiune fiscală?
2) Cum cuantificaţi presiunea fiscală?
3) Care e semnificaţia curbei lui Laffer?
3.2. Repercusiunea şi evaziunea fiscală
Pe măsura dezvoltării capitalismului s-a perfecţionat continuu şi tehnica de aşezare şi
percepere a impozitelor, nu s-a reuşit însă să se asigure respectarea universalităţii impunerii
deoarece s-a menţinut în practică într-o formă sau alta eludarea impunerii de către contribuabil.
Eludarea se realizează prin repercusiune şi evaziune.
Repercusiunea – transferarea de către cel care a plătit impozitul a sumei plătite asupra altor
persoane fizice sau juridice.
Când se instituie un impozit se prevede posibilitatea repercutării lui de către plătitor
(impozitul asupra consumului), asupra altei persoane. Fiind în intenţia legiuitorului o astfel de
repercusiune nu modifică repartiţia oficială a sarcinii fiscale.
Sunt cazuri de impozite care se repercutează de către plătitor fără ca aceasta să fi fost în
intenţia legiuitorului, este cazul impozitelor directe.
În acest caz evident repartizarea sarcinii fiscale se modifică comparativ cu aceea oficială.
Indiferent însă dacă repercusiunea a fost sau nu avută in vedere de către legiuitor pentru stat
ea rămâne fără efect (statul nu pierde, încasează exact suma preconizată schimbându-se doar
repartiţia oficială a sarcinii fiscale).
Repercusiunea se poate realiza pe două căi:
1. prin includerea impozitului în preţul mărfurilor vândute (caz în care are loc
o translaţie a impozitului de la vânzător la cumpărător).
2. prin cumpărarea de materii prime, materiale la preţuri cu mult mai mici
decât cele normale existente pe piaţă (caz în care are loc o translaţie a impozitului de
la cumpărător la vânzător).
Repercusiunea este de două feluri:
− simplă;
− în trepte.
Repercusiunea simplă – apare atunci când transferul impozitului de la plătitor la suportator
se face o singură dată ceea ce presupune că suportatorul este o persoană care nu mai are
posibilitatea să mai transfere asupra cuiva impozitul ce la suportat, ca de exemplu, cumpărarea de
bunuri de consum.
Repercusiunea în trepte. Impozitul este repercutat de mai multe ori până când suportatorul
este un cumpărător şi rămâne să suporte definitiv impozitul respectiv.
Ex.: impozitul funciar plătit de proprietarul pământului pe care l-a închiriat unui antreprenor
care a construit pe el şi ar trebui să suporte impozitul dar el are posibilitatea să transfere impozitul
prin chirie asupra antreprenorului.
Evaziunea constă în sustragerea de la impunere, ceea ce înseamnă că prin evaziune statul
pierde, suma respectivă nu mai ajunge în casieriile sale. În funcţie de relaţia fenomenului cu
reglementările legale, evaziunea este de două feluri: nefrauduloasă şi frauduloasă.
Evaziunea nefrauduloasă apare în două situaţii, atunci când există o astfel de organizare a
aşezării şi perceperii impozitului care permite ca anumite categorii de contribuabili să nu
plătească sau să plătească mai puţin impozit. Studiind cu atenţie legea unii contribuabili îi
sesizează lipsurile şi procedează în aşa fel încât să scoată de sub incidenţa impozitului o parte a
materiei impozabile sau în totalitate.
Prin evaziunea nefrauduloasă legea nu este de fapt încălcată.
În cazul celei de-a doua formă a evaziunii – evaziunea frauduloasă – contribuabilii încalcă
prevederile legale cu privire la impunere declarând fals sau nedeclarând anumite sume de venituri
ceea ce înseamnă că înşeală statul de aceea împotriva lor statul ia măsuri foarte severe.
Evaziunea nefrauduloasă, presupune interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale, deci
cazurile de evaziune fiscală legală, ca de exemplu:
− Constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, într-un cuantum mai
mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul
impozabil.
− Folosirea în anumite limite a procedurilor legale cu privire la donaţiile
filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi
din veniturile realizate de la impunere.
− Un contribuabil are posibilitatea să opteze fie pentru impozitul pe venitul
persoanelor fizice, fie pentru sistemul de impozite aplicabil venitului persoanelor
juridice (sistem care cuprinde numeroase facilităţi fiscale).
− Scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă şi
publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu.
Evaziunea frauduloasă, se realizează cu încălcarea legii.
Câteva din formele de fraudă fiscală, ca de exemplu: întocmirea de declaraţii false,
întocmirea de documente de plăţi fictive, alcătuirea de registre contabile nereale, nedeclararea
materiei impozabile, declararea de venituri impozabile inferioare celor reale, registru de evidenţă
dublă, un exemplar real şi altul fictiv, vânzări făcute fără factură, falsificarea bilanţului.
1) Cum se poate defini evaziunea fiscală?
2) Cum se poate defini repercusiunea fiscală?
3) Care sunt formele evaziunii fiscale? Daţi câte un exemplu din fiecare.
3.3. Dubla impunere fiscală internationala

Aceasta reprezintă acea situaţie în care materia impozabilă este impusă în două state diferite.
Existenţa acestor situaţii are efecte negative asupra liberei circulaţii a capitalurilor şi asupra
desfăşurării activităţii economice şi sociale. Pentru a înlătura efectele dublei impuneri
internaţionale s-au căutat diferite modalităţi de înlăturare a acesteia: s-au încheiat înţelegeri între
state, bilaterale sau multilaterale şi s-au luat măsuri unilaterale în fiecare stat. Măsurile unilaterale
au ca scop atragerea de capitaluri din venituri din afară fără a fi impuse. Acestea de regulă nu au
eficienţa scontată şi statele preferă să se înţeleagă între ele pentru evitarea dublei impuneri.
Înţelegerile bilaterale şi multinaţionale între state stabilesc materia impozabilă, competenţa
fiecărui stat, modalităţile de percepere.
Prima convenţie în acest sens a avut loc în 1928 moment în care luase amploare exportul de
capital şi în care au luat fiinţă marile societăţi multinaţionale. Aceste convenţii stabilesc soluţii
concrete pentru evitarea dublei impuneri.
Soluţiile ar putea fi:
− veniturile aduse de bunuri imobile, terenuri şi clădiri – sunt impozitate de
regulă în statul în care se găsesc;
− beneficiile de regulă sunt impozitate de statul în care întreprinderea
producătoare de beneficii îşi are sediul (dacă are mai multe sedii, masa impozitului se
va impozita proporţional cu sursa de formare a sa);
− dividendele de regulă se impozitează în statul de destinaţie unde acţionarul
îşi are rezidenţa. Sunt situaţii în care şi statul de origine le impune dar există înţelegeri
internaţionale care nu permit ca statul de origine să perceapă mai mult de 10% din
impozitul datorat. În România dividendele se impun cu 10%, prin legea 73/1999 –
5%;
− tantienele – sunt indemnizaţii primite de membrii consiliului de
administraţie. Acestea sunt impozitate în statul de origine iar în statul de destinaţie vor
fi impozitate numai în cazul unor reglementări exprese;
− dobânzile – sunt impozitate parţial în ţara de origine şi parţial în ţara de
destinaţie în funcţie de înţelegerea existentă;
− redevenţele – sunt impozitate parţial în ţara de origine şi parţial în ţara de
destinaţie;
− veniturile din practica profesiunilor libere – avocaţii, contabilii sunt
impozitaţi în ţara unde desfăşoară activitatea respectivă;
− veniturile din salarii – în ţara în care s-a obţinut venitul respectiv;
− venituri din spectacole – se impozitează în ţara organizatoare a
spectacolelor.
Evitarea dublei impuneri de la bază patru procedee tehnice, şi anume:
− scutire totală de impozite;
− scutire progresivă;
− creditare obişnuită;
− creditare integrală.
a) Scutirea totală de impozite
Presupune ca veniturile realizate în străinătate să nu fie luate în calculul venitului impozabil
în statul de rezidenţă a persoanelor fizice şi juridice. Rezidentul este persoana fizică care se află
într-o ţară o perioadă mai mare decât 183 de zile în 12 luni, aceasta se ia după domiciliu, după
statul în care îşi are domiciliu.
Criterii de stabilire a rezidenţei – este locul unde îşi petrece cea mai mare parte a timpului,
unde are cele mai multe legături personale sau ţara a cărei cetăţenie o are;
Rezidenţi persoane juridice – se stabilesc în funcţie de sediul central. Scutirea de impozite
încurajează obţinerea de venituri în altă ţară fiind o modalitate de obţinere a impozitului de
capital.
b) Scutirea progresivă
Presupune ca veniturile obţinute în străinătate să fie cumulate cu veniturile realizate în tara
de reşedinţă fiind luate în calcul doar pentru stabilirea cotei de impunere. Cota rezultată se va
aplica numai asupra veniturilor realizate în ţara de reşedinţă. De exemplu:
Franţa 20.000 um
În ţară 10.000 um
30.000 um →
15%
I = 10.000 × 15% = 1.500 deci se cumulează doar pentru calculul cotei.
c) Creditarea obişnuită
Constă în faptul că impozitul plătit de o persoană fizică sau juridică în străinătate se scade
din impozitul datorat din veniturile cumulate de persoanele respective dar se scade numai
echivalentul de impozit care s-ar plăti în ţară.
Franţa 20.000 um × 20% = 4.000 um
În ţară 10.000 um
30.000 um × 15% = 4.500 um
20.000 um × 12% = 2.400 um
I = 4.500 – 2.400 = 2.100
d) Creditarea integrală
Spre deosebire de creditarea obişnuită în ţara de reşedinţă se va admite pentru impozitul
datorat întreaga sumă plătită în străinătate.
I = 4.500 – 4.000 = 500 um
1) Care sunt soluţiile concrete pentru evitarea dublei impuneri fiscale internaţionale
stabilite prin convenţii bi şi multilaterale încheiate între state?
2) Care sunt procedeele tehnice utilizate pentru evitarea dublei impuneri fiscale
internaţionale?
3) Ce înţelegeţi prin creditarea obişnuită?
4) Ce înţelegeţi prin creditarea totală?
Referate
1. Elaboraţi o lucrare în care să realizaţi un studiu comparativ între politicile a două
ţări în ceea ce priveşte dubla impunere fiscală internaţională.
2. Realizaţi un studiu în care să analizaţi modul în care nivelul presiunii fiscale a
unei ţări influenţează economia de piaţă a unei ţări.
Rezumat
Presiunea fiscală poate fi cuantificată atât în cifre absolute, cât şi în cifre relative, cu
posibilităţi diferite de apreciere a efortului fiscal. Rata presiunii fiscale se calculează de regulă la
nivel macroeconomic şi are două forme: rata presiunii fiscale globale şi rata presiunii fiscale în
sens restrâns. Prima formă a ratei ne arată raportul veniturilor publice obţinute pe cale fiscală şi
cotizaţiile sociale în produsul intern brut. Cea dea doua formă ne arată raportul impozitelor şi
taxelor, fără a mai ţine seama de cotizaţiile sociale în produsul intern brut.
Repercusiunea – transferarea de către cel care a plătit impozitul a sumei plătite asupra altor
persoane fizice sau juridice. Reprecusiunea fiscală e de 2 feluri : simplă şi în trepte. Evaziunea
constă în sustragerea de la impunere, ceea ce înseamnă că prin evaziune statul pierde, suma
respectivă nu mai ajunge în casieriile sale. În funcţie de relaţia fenomenului cu reglementările
legale, evaziunea este de două feluri: nefrauduloasă şi frauduloasă.
Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă acea situaţie în care materia impozabilă este
impusă în două state diferite. Evitarea dublei impuneri de la bază patru procedee tehnice, şi
anume: scutire totală de impozite; scutire progresivă; creditare obişnuită; şi creditare integrală.
1. Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Sabău-Popa Diana, Ioana Popovici, Ioana
Cozma, Florin Filip Fiscalitate Editura Universităţii din Oradea, 2009
2. Constantin Tulai Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca, 2003
3. Georgeta Vintilă , Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale (editia a II-a), Editura
Economica, Bucuresti, 2006
TEMA 4. IMPOZITUL PE VENITUL PERSOANELOR
FIZICE. RETROSPECTIVĂ IN TIMP.
• Cunoaşterea modalităţilor de impunere a veniturilor persoanelor fizice;
• Cunoaşterea evoluţiei impunerii veniturilor persoanelor fizice din 1905 şi până în prezent;
Cuvinte cheie:
• Impunere separată
• Venituri
• cedule
• Persoane fizice
• Impunere mixtă;
• Lege

Impozitul pe venitul persoanelor fizice a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie la
începutul secolului XIX şi în cele mai multe ţări din Europa la începutul secolului XX. Factorii
care au determinat necesitatea introducerii acestui impozit sunt : creşterea numărului muncitorilor
şi funcţionarilor care realizau venituri sub forma salariilor, a proprietarilor funciari, care obţineau
venituri sub forma rentei, a industriaşilor şi comercianţilor care realizau venituri sub forma
profitului.
Veniturile persoanelor fizice provin din diferite surse, din muncă, din afaceri, din
desfăşurarea anumitor activităţi, alte venituri. Politica fiscală distinge trei metode de impunere:
impunerea globală a veniturilor, impunerea separată a veniturilor şi combinaţia celor două forme.
Impunerea globală a veniturilor prin cumularea tuturor veniturilor realizate de contribuabili din
surse multiple permite cunoaşterea capacităţii lui contributive şi personalizarea impozitului în
raport cu situaţia socială şi economică a fiecărui plătitor, prin aplicarea progresivităţii în
impunere. Impunerea separată a veniturilor prezintă avantajul aplicării unei fiscalităţi diferenţiate
pe tipuri de venituri, dar nu permite personalizarea impozitului. Sistemul mixt de impunere a
24
veniturilor este cel mai utilizat în prezent, deoarece permite cumularea avantajelor specifice celor
două forme de impozitare. În prima fază are loc, de obicei, impunerea proporţională a diferitelor
venituri, urmată de impunerea progresivă asupra venitului global.
În ţara noastră începând din 1905, când exista doar impozitul proporţional pe salarii, am
asistat la diferite forme de impunere a veniturilor persoanelor fizice. În 1921, Parlamentul
României a votat reforma impozitelor propusă de cel ce era la vremea respectivă ministru de
finanţe, Nicolae Titulescu. Această reformă avea menirea să unifice sistemele de impunere şi să
reformeze finanţele publice ale României. Una din legi făcea referire la contribuţiile directe
având în vedere crearea impozitului progresiv pe venitul global. Veniturile supuse impozitării
directe erau împărţite în şapte categorii de venituri ce purtau denumirea de cedule 1:
− Venituri din proprietăţi funciare neclădite;
− Veniturile proprietăţilor funciare clădite;
− Veniturile exploatărilor agricole;
− Veniturile întreprinderilor industriale şi comerciale;
− Venituri din profesiuni şi ocupaţii necomerciale;
− Salarii, indemnizaţii şi rente viagere;
− Veniturile valorilor mobiliare, creanţelor, depozitelor, garanţiilor.
Aceste categorii de venituri erau impuse în sistem de cote proporţionale. Existau şi cote
progresive ce se aplicau pe tranşe de venit, începând cu 2% pentru venituri de până la 10000 lei
şi creşteau până la 50% pentru venituri anuale mai mari de 20 000 000 lei. S-a stabilit şi un
minim neimpozabil fapt ce conferă legii un caracter modern.
La baza acestei legi moderne au stat anumite principii esenţiale precum impunerea venitului
efectiv realizat, impunerea progresivă şi proporţională şi introducerea minimului neimpozabil
care au urmărit asigurarea unei oarecare echităţi fiscale şi sociale.
În 1923 s-a adoptat Legea impozitelor directe şi a impozitului proporţional pe venitul
global, acestă lege unificând cele patru sisteme de impozite directe din cele patru provincii.
Marele merit în adoptarea acestei legi din 1923 l-a avut ministrul liberal de finanţe Vintilă
Brătianu. Acest nou sistem de impozite avea la bază ideea impunerii veniturilor reale ale
persoanelor fizice, categoriile de venituri, numite cedule, fiind : agricole, din clădiri, mobiliare,
1
Ioan Dan Morar Sistemul fiscal. Tradiţie şi capacitate de adaptare, Editura Dacia, 2000, p.91.
25
salarii şi profesiuni(avocaţi, medici, arhitecţi, ingineri etc.).
Toate veniturile cedulare sau elementare erau impuse cu cote proporţionale, însă nu putem
vorbi de o cotă unică deoarece cotele variau după tipul venitului, iar impozitul pe salariu era
supus unei impuneri cu două cote în funcţie de mărimea venitului.
Persoanele fizice mai trebuiau să plătească şi un „impozit pe venitul global” compus din
totalitatea veniturilor supuse impozitelor elementare proporţionale.
Cotele de impunere arătau în felul următor: 12% pentru venituri din proprietăţi agricole
exploatate de proprietari, 14% pentru venituri din proprietăţi agricole arendate, 8% pentru
venituri din profesii. Pentru salarii se aplicau cote progresive pe tranşe compuse începând cu 5%
pentru venituri de până la 17.400 lei şi terminând cu 28% pentru venituri ce depăşeau 533.300
lei 2. Acest model de calcul a impozitului pe veniturile persoanelor fizice s-a aplicat între 1923-
1934.
Legea fiscală din 1923 prevedea şi o serie de facilităţi de natura scutirilor. De aceste scutiri
beneficiau în primul rând Regele şi familia regală şi mai apoi personalul diplomatic sau consular
străin cu condiţia să îndeplănească cumulativ următoarele condiţii: să nu fi avut reşedinţa în ţară
anterior misiunii, să nu aibă alte ocupaţii stabile şi aducătoare de venit în ţară şi să existe
reciprocitate în acest sens.
Legea fiscală din1923 acorda şi o serie de reduceri şi scăzăminte din impozit, în funcţie de
numărul membrilor de familie aflaţi în grijă şi pe baza a două tabele diferite în funcţie de venitul
global net, pentru contribuabilii cu venituri globale mai mari de 20.000 care se impuneau global
şi pentru contribuabilii cu venitul net global mai mic de 20.000, venit ce era scutit impozitării
globale.
Dar acest impozit pe venitul global nu a avut un randament fiscal ridicat, precum se aşteptau
cei care l-au instituit, încasările din acest impozit reprezentând maxim 14,74% din totalul
impozitelor directe. Totuşi, prin modul în care a fost conceput acest impozit era unul extrem de
modern la nivel european.
Din păcate criza economică mondială din 1929-1933 a avut repercursiuni şi asupra
economiei româneşti. Pentru rezolvarea crizei la ministerul de finanţe a fost numit Virgil
Madgearu, el a luat o serie de măsuri în vederea modificării şi completării legii fiscale a
2
Enciclopedia României volumul IV p.1024
26
contribuţiilor directe. Începând cu 1 ianuarie 1932 impunerea anuală a persoanelor fizice a fost
înlocuită cu o impunere din trei în trei ani , ceea ce a asigurat o mai mare stabilitate a asistenţei
fiscale la categoria de comercianţi şi meseriaşi cu venituri impozabile de până la maxim 150.000
lei anual.
În 1933 Virgil Madgearu realizează o nouă reformă generală a sistemului fiscal, acestă
reformă cuprinzând o serie de măsuri:
− Reducerea unor impozite prea apăsătoare;
− Creşterea asietei fiscale prin introducerea a noi obiecte taxabile;
− Perfecţionarea tehnicii de aşezare, percepere şi urmărire a impozitelor;
Se modifică legea contribuţiilor directe, reducându-se cotele de la 12% la 6% pentru
impozitul agricol , de la 12% la 10% pentru impozitul pe clădiri, de la 8% la 6% la impozitul
profesional. Politica lui Virgil Madgearu era una de justiţie socială ficare contribuabil plătind
după capacitatea sa de plată.
În anul 1934 se desfiinţează impozitul global de către ministrul finanţelor V. Slăvescu, este
introdus un nou impozit numit „supra-cotă” având un caracter dublu, subiectiv şi obiectiv.
Caracterul subiectiv consta în faptul că impozitul cuprindea dispoziţii în legătură cu persoana
contribuabilului şi anume un minim neimpozabil, reduceri de sarcini ipotecare, reduceri pentru
sarcini familiale, calcularea supracotei numai pentru acele venituri înscrise în rol. Obiectivitatea
impozitului reiese din aplicarea cotei asupra tuturor veniturilor elementare, conform unui
principiu general:oriunde există un impozit elementar se aplică şi impozitul supra -cota.
Despre sistemul fiscal românesc din perioada interbelică putem spune că a fost unul modern
la nivel european. Miniştrii români de finanţe din acele timpuri s-au inspirat din legislaţia fiscală
a statelor dezvoltate, aducând în acelaşi timp şi o serie de îmbunătăţiri necesare în vederea
adaptării la condiţiile din România care erau diferite faţă de celelalte state.
Din păcate munca specialiştilor români, care au reuşit să creeze un sistem fiscal modern a
fost distrusă de ceea ce a urmat după război şi anume dictatura comunistă, personalităţi
importante ale societăţii româneşti au fost persecutate şi condamnate de comunişti, datorită lor
însă România are astăzi o tradiţie în domeniul fiscal.
Imediat după instaurarea dictaturii comuniste impozitele s-au folosit impozitele pentru a
desfiinţa material orice individ. Înainte de colectivizare aproape a noua parte din cerealele
realizate de către agricultori erau percepute ca impozit. Datorită faptului că s-au reintrodus
27
contribuţiile în natură şi în muncă, acestea coexistând împreună cu impozitele în bani, putem
spune că sistemul fiscal românesc a fost dus în urmă cu un secol.
Impozitele încasate de la populaţie în perioada comunistă se împărţeau în:
− impozite pe venituri neagricole şi venituri agricole
− impozite de la liber profesionişti (profesorii, contabilii, cărăuşii,
muzicanţii)
− impozite pe averea populaţiei.
Cel mai important impozit a fost impozitul pe venitul populaţiei, acesta având cel mai ridicat
randament, împărţindu-se în funcţie de baza impozabilă în impozit pe venituri din surse
neagricole şi impozit pe venituri agricole.
Impozitul pe venitul din surse neagricole era perceput de la muncitori şi funcţionari, oameni
de litere, artă şi ştiinţă, liber profesionoşti, meseriaşi, comercianţi şi proprietari de mici ateliere.
Impunerea era una personală impozitul fiind stabilit separat pentru fiecare persoană care realiza
venituri.
Exista şi un impozit global cu cote progresive aplicat deţinătorilor de mici ateliere, în scopul
de ai descuraja să lucreze individual. Protejaţii partidului beneficiau de o reducere de 50% la
impozit. Existau reduceri şi reduceri reale, fără discriminări, cei ce aveau mai mult de trei
persoane în întreţinere beneficiau de o reducere de 30%. Din anul 1972 s-a trecut la impunerea
diferenţiată a acestor plătitori prin cote progresive.
Astfel, impozitul pe salariu era calculat, reţinut şi virat la bugetul de stat de către
întreprinderi, cotele progresive pe tranşe ajungând la 19,3% pentru veniturile ce depăşeau 10.000
lei lunar, minimul impozabil fiind de 850 lei. Pentru liber profesionişti, cotele progresive porneau
de la 10% pentru un venit anual de 1.200 lei şi ajungeau la 45 % pentru un venit anual de 80.000
lei. Cei ce realizau venituri din închirieri datorau un impozit calculat prin cote progresive,
începând cu 6% la un venit de 300 lei şi ajungând la 26,5% pentru veniturile mai mari de 4.000
lei. Persoanele care obţineau venituri din dobânzi şi câştiguri aferente depunerilor la CEC erau
scutiţi de impunere pentru aceste sume.
Impozitul pe veniturilor agricole obţinute de gospodăriile individuale se aplica asupra
venitului anual impozabil, în cote progresive, pe tranşe, variind între 5% pentru venituri sub 600
lei şi 60% pentru venituri ce depăşeau 15.000 lei.
Remarcăm că aceste impozite din comunism au fost create cu scopul să descurajeze munca
28
individuală, şi în special afacerile proprii de genul atelierelor meşteşugăreşti. După 1990 situaţia
în România s-a schimbat radical, datorită trecerii de la un sistem totalitar, la sistemul capitalist cu
economie de piaţă liberă. Imediat după 1990 măsurile ce s-au luat au dorit să reformeze sistemul
fiscal, însă presiunea fiscală era mult prea mare şi datorită acestui fapt nu era încurajată munca,
mai degrabă cotele mult prea mari încurajau munca la negru şi frauda fiscală.
Impozitul pe veniturile din salarii a fost reglementat prin legea 32/1991, el recăpătându-şi
caracterul de impozit direct şi personal, plătitorul şi suportatorul acestuia fiind salariatul. Cotele
erau procentuale, progresive simple, ajungând în cazul salariilor mari la 60 % ceea ce este enorm.
Atfel, aceste cote progresive au descurajat munca susţinută, calificată şi declararea veniturilor şi
au încurajat munca la negru. Prin cotele mari de până la 60%, prin numeroasele excepţii de la
regula de bază, prin impunerea individuală s-a urmărit o egalizare a veniturilor, spre limita de jos
a acestora, descurajându-se astfel munca, interesul de a obţine venituri mari şi procesul de
economisire, cu efecte negative asupra stabilizării economiei.
Modul de aşezare şi calcul al impozitului era unul modern, problema au reprezentat-o cotele
mult prea mari, însă s-a incercat rezolvarea acestei probleme prin reducerea cotelor la impozitul
pe salarii, fapt ce s-a produs în 1998, cota maximă fiind redusă de la 60% la 45%, reducându-se şi
numărul de tranşe de la 14 la 4, de asemenea fiind mărit şi venitul minim impozabil. Legea
32/1991. OG 14/1992, OG 23/1992, Legea 35/1993, Legea 46/1994, OG 17/1995 au pus bazele
unei impuneri cu adevărat personale a veniturilor din salarii. Ponderea impozitului pe salarii în
veniturile bugetare era de 35% în anul 1996 ceea ce denotă importanţa lui în cadrul sistemului
fiscal.
Începând cu anul 1998 s-a redus presiunea fiscală în domeniul impunerii veniturilor salariale
prin reducerea cotei maxime de la 60% la 45%, creşterea minimului neimpozabil de la 373.000 la
476.000 şi diminuarea tranşelor de impozitare de la 14 la 4.
Impunerea salariilor, alături de impunerea veniturilor persoanelor fizice din diferite activităţi,
impunerea dividendelor, impunerea veniturilor din chirii, dobânzi, venituri agricole şi alte
venituri a fost în perioada 1991-1999 o impunere separată, care trata fiecare sursă de venit fără a
ţine seama de situaţia economică şi socială de ansamblu a contribuabilului, individ sau familie.
În cazul dividentelor obţinute de persoanele fizice, acestea erau impuse cu o cotă de 5%.
Începând cu anul 2000 impunerea dividentelor persoanelor fizice s-a realizat la fel ca şi cea a
dobînzilor prin impunerea globală a veniturilor.
29
Impozitul din închirieri se calcula prin aplicarea cotei de 15% asupra venitului anual
impozabil, venit determinat prin scăderea din sumele încasate a impozitului pe clădiri şi a
primelor de asigurare plătite. Impozitul din închirieri se calcula pe baza unei declaraţii tip
denumită „Declaraţie pentru stabilirea impozitului pe veniturile realizate din închirieri sau
subînchirieri de clădiri, camere sau terenuri aparţinând persoanelor fizice”. Acest impozit a fost la
rândul său modificat impunerea făcându-se începând cu anul 2000 în cadrul impozitului pe
venitul global.
În ceea ce priveşte impozitarea veniturilor liber profesioniştilor, baza impozabilă o formau
veniturile realizate din meserii, cărăuşie, de liber profesionişti şi alte activităţi de prestări servicii
organizate prin libera iniţiativă de persoanele fizice şi asociaţiile familiale. Impozitul se calcula
prin aplicarea de cote progresive pe tranşe de venit (începând cu 15% pentru venitul impozabil
anual mai mic de 3.000.000 lei şi terminând cu 35% pentru venituri anuale impozabile ce
depăşesc 12.000.000 lei), cote ce erau diferite în funcţie de activitatea prestată şi care au suferit în
timp o serie de modificări. Şi aceste venituri au fost globalizate în anul 2000 odată cu
introducerea impozitului pe venitul global.
Impozitul pe venitul agricol a fost introdus în 1994 şi a înlocuit vechiul impozit pe terenurile
agricole ale populaţiei. Între anii 1997-2000 acest impozit a fost suspendat. Baza impozabilă se
determina pe baza de norme de venit la hectar şi se impunea cu 15%. Pentru producţia calamitată
impozitul se reducea proporţional cu gradul de calamitate.
Veniturile obţinute din dobânzi, vânzări de mărfuri prin consignaţie sau realizarea unor
inovaţii erau asimilate categoriei veniturilor din alte surse şi erau impuse în felul următor: 1%
pentru dobânzi obţinute de persoane fizice, 15% pentru vânzarea bunurilor în regim de
consignaţie, 20% pentru drepturile băneşti provenite din invenţii şi inovaţii.
În anul 2000, prin OG nr. 73/1999 s-a reintrodus impozitul pe venitul global, impozit
introdus pentru prima dată în 1923 şi care a funcţionat în perioada interbelică. De fapt, s-a
instituit un sistem mixt de impozitare, având loc impunerea separată a veniturilor în timpul anului
urmată de o impunere progresivă asupra venitului global.
Obiectul impozitului îl reprezenta atunci: veniturile salariale, veniturile din activităţi
independente, veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, veniturile din dividende şi dobânzi, alte
venituri. Începând cu anul 2002 se mai supun impunerii şi veniturile din unele activităţi agricole,
veniturile din valorificarea bunurilor în regim de consignaţie, altele decât cele din patrimoniul
30
personal, veniturile din activitatea de agent comercial şi pensiile care depăşesc 5.000.000 lei.
Erau supuse globalizării doar veniturile salariale, veniturile din activităţi independente,
veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, cele din dividende, dobânzi şi din alte surse nu se
globalizau, impozitul calculat şi vărsat în cursul anului fiscal fiind impozit final. Pentru
impunerea lunară a salariilor se aplicau cote progresive pe tranşe, cota minimă fiind de 18%
pentru venitul lunar impozabil de până la 917.000 lei şi cota maximă fiind de 40%.
Acest impozit global era mai mult un impozit de supracotă decât unul global, deoarece
tipurile de venituri erau tratate pe surse, neexistând posibilitatea de compensare pe categorii de
venituri între pierderi şi rezultate pozitive 3. Problema pe care o genera acest impozit, este că nu
ţinea cont de situaţia de ansamblu socială şi economică determinată de capacitatea contributivă a
contribuabilului şi nici de poziţia socială a acestuia, nu se ţinea cont de legătura veniturilor cu
averea contribuabilului. O altă problemă a acestui impozit era faptul că deducerile personale şi
suplimentare acordate nu acopereau interesele contribuabililor de a obţine venituri cât mai mari
din care să se deducă o parte cât mai mare a acestora.
Acest impozit pe venitul global ar fi trebuit orientat spre încurajarea consumului persoanelor
fizice, atât consumul curent cât şi cel de bunuri cu folosinţă pe termen lung şi bunuri imobile, un
astfel de impozit care să încurajeze consumul populaţiei ar fi revigorat cererea, iar revigorarea
cererii ar fi antrenat economia, ar fi încurajat imvestiţia privată şi în acelaşi timp creşterea
producţiei.
În 2003 legislaţia fiscală s-a modificat prin legea 571/2003, însă adevăratele modificări au
fost prin OUG nr 138 din 30 decembrie 2004. Prin această ordonanţă s-a introdus cota unică de
impozitare de 16% şi care a reprezentat un pas mare spre încurajarea muncii care să genereze
obţinerea de venituri cât mai mari.
Codul fiscal a fost modificat semnificativ prin legea 343/2006 ce a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2007, această modificare a fost necesară în vederea armonizării legislaţiei fiscale la
legislaţia europeană.
În concluzie, putem spune că perioada anilor 1990-2007 a fost pentru sistemul de impunere a
veniturilor persoanelor fizice din România una de căutări şi experimente.
3
Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal românesc. Tradiţie şi capacitate de adaptare, editura Dacia, Cluj-Napoca 2000,
pag147.
31
1) Din ce surse provin veniturile persoanelor fizice?
2) Care sunt trăsăturile sistemului fiscal românesc din perioada interbelică?
3) Care sunt caracteristicile sistemului fiscal românesc din perioada regimului comunist?
4) Cum puteţi caracteriza sistemul fiscal românesc de după 1989?
Rezumat
Impozitul pe venitul persoanelor fizice a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie la
începutul secolului XIX şi în cele mai multe ţări din Europa la începutul secolului XX.
Veniturile persoanelor fizice provin din diferite surse, din muncă, din afaceri, din
desfăşurarea anumitor activităţi, alte venituri. Politica fiscală distinge trei metode de impunere:
impunerea globală a veniturilor, impunerea separată a veniturilor şi combinaţia celor două forme.
În ţara noastră începând din 1905, când exista doar impozitul proporţional pe salarii, am
asistat la diferite forme de impunere a veniturilor persoanelor fizice. În 1923 s-a adoptat Legea
impozitelor directe şi a impozitului proporţional pe venitul global, acestă lege unificând cele
patru sisteme de impozite directe din cele patru provincii. Despre sistemul fiscal românesc din
perioada interbelică putem spune că a fost unul modern la nivel european.
Imediat după 1990 măsurile ce s-au luat au dorit să reformeze sistemul fiscal, însă presiunea
fiscală era mult prea mare şi datorită acestui fapt nu era încurajată munca, mai degrabă cotele
mult prea mari încurajau munca la negru şi frauda fiscală.
1. Ioan Dan Morar si colectivul, Fiscalitate, Editura Universităţii din Oradea, 2009.
32
MODULUL 5. IMPUNEREA ACTUALĂ A
VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA
• Cunoaşterea şi înţelegerea regulilor specifice privind impozitarea celor 9
categorii de venituri;
• Cunoaşterea modului de regularizare a plăţilor anticipate
Cuvinte cheie:
• Venituri
• Impunere
• Subiecţii
• Obiectul impozitului
• Plăţi anticipate

Contribuabilii
Subiecţii impozitului pe venitul persoanelor fizice sunt:
− persoanele fizice rezidente, pentru veniturile obţinute în ţară şi străinătate;
− persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi independente prin
intermediul unui sediu permanent în România, pentru venitul net atribuibil sediului;
− persoanele fizice nerezidente care desfasoară activităţi dependente în
România, pentru venitul net salarial.
Categorii de venituri supuse impunerii
Aceste categorii sunt următoarele1:1. venituri din activităţi independente ;
2. venituri din salarii ;
3.venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
1
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art.41
4. venituri din investiţii;
5.venituri din pensii;
6.venituri din activităţi agricole ;
7.venituri din premii şi din jocuri de noroc;
8.venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
9.venituri din alte surse .
Sunt considerate venituri scutite:

− ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,
acordate din fonduri publice, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate
temporară de munca;
− sumele încasate din asigurări, cu excepţia câştigurilor primite de la
societăţile de asigurari ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu
ocazia tragerilor de amortizare;
− pensiile obţinute de invalizii de război, orfanii, văduvele/vaduvii de război,
sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadrati în gradul I de
invaliditate;
− sumele sau bunurile primite de persoanele fizice sub forma de sponsorizare
sau mecenat;
− drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu
termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare
naţionala, ordine publică şi siguranţa naţionala, bursele de şcolarizare;
− sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie.
Cotele de impozitare şi perioada impozabilă
Dacă în perioada 2000-2004, în România se practică impunerea globală a veniturilor cu cote
progresive pe tranşe, începând cu 1 ianuarie 2005, impunerea a devenit separată, pe categorii de
venituri, trecându-se la cota unică proporţională de 16%. Astfel, impozitul pe veniturile din
activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, investiţii, pensii, activităţi agricole,
premii şi alte surse se calculează aplicând cota de 16% venitului impozabil. Excepţie de la
impunerea cu această cotă unică fac veniturile din jocuri de noroc şi veniturile din transferul
proprietăţilor imobiliare.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic. Prin excepţie,
perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, atunci când, în cursul anului survine
decesul contribuabilului.
Reguli specifice privind impozitarea celor nouă categorii de venituri
1. Veniturile din activităţi independente
Sunt considerate venituri din activitaţi independente:
− veniturile comerciale (din fapte de comerţ şi din prestări de servicii ale
contribuabililor);
− veniturile din profesii libere (cele obţinute din exercitarea profesiilor
medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil,
contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect etc.);
− veniturile din drepturi de proprietate intelectuală (provin din brevete de
invenţie, desene şi modele, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-
how, din drepturi de autor etc.).
Sunt considerate venituri neimpozabile veniturile obţinute prin aplicarea efectivă în ţară de
către titular a unei inventii brevetate în România, incluzând fabricarea produsului în primii 5 ani
de la prima aplicare.
Venitul net anual din activităţi independente se determină pe bază de norme de venit
elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, dacă este vorba de o activitate desfăşurată individual
sau pe baza datelor din contailitatea în partidă simplă dacă este o activitate desfăşurată cu
salariaţi. În cel din urmă caz, venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă
între venitul brut şi cheltuielile deductibile.
Venitul brut cuprinde sumele încasate din desfăşurarea activităţii, veniturile sub forma de
dobânzi din creanţe comerciale, câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii,
veniturile din angajamentul de a nu desfasura o activitate independentă sau de a nu concura cu o
alta persoana şi veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plata aparute în legatura cu o
activitate independentă.
Nu sunt luate în considerare la calculul venitului brut: aporturile în numerar sau natură făcute
la începerea unei activităţi sau în cursul desfăşurării acesteia, creditele bancare şi împrumuturile
de la persoane fizice sau juridice, despagubirile încasate, sponsorizările şi donaţiile primite.
Următoarele cheltuieli sunt considerate a fi deductibile limitat din veniturile brute :
− cheltuielile de sponsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse
private, în limita unei cote de 5% din baza de calcul determinată ca diferenţă între
venitul brut şi cheltuielile deductibile, altele decât cheltuielile cu protocolul şi
sponsorizarea;
− cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% din aceeaşi bază de
calcul;
− suma cheltuielilor cu indemnizaţia platita pe perioada delegarii şi detaşării
în alta localitate, în tara şi în strainatate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori
nivelul legal stabilit pentru institutiile publice;
− cheltuielile sociale, în limita unei cote de la 2% la fondul de salarii realizat
anual;
− cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit
legii;
− cheltuielile reprezentând contribuţii sociale obligatorii pentru salariaţi şi
contribuabili, inclusiv cele pentru asigurarea de accidente de munca şi boli
profesionale;
− cheltuielile reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate,
potrivit legii, organizatiilor profesionale din care fac parte contribuabilii, în limita a
5% din venitul brut realizat.
Codul fiscal românesc consideră nedeductibile următoarele cheltuieli:
− sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al
familiei sale;
− cheltuielile corespunzatoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se afla
pe teritoriul României sau în strainatate;
− impozitul pe venit datorat ;
− donaţii de orice fel;
− amenzile, confiscarile, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile
datorate autoritatilor române şi străine, altele decât cele platite conform clauzelor din
contractele comerciale;
− ratele aferente creditelor angajate.
Contribuabilii ale căror venituri se impozitează pe baza datelor din contabilitatea în partidă
simplă sunt obligaţi să ţină evidenţa contabilă şi să completeze Registrul Jurnal de încasări şi plăţi
şi Registrul inventar, după caz.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să facă patru plăţi
anticipate de valoare egale în contul impozitului pe venit, până la 15 martie, 15 iunie, 15
septembrie, 15 decembrie.
Venitul net anual din drepturile de proprietate intelectuală se determină scăzând din venitul
brut contribuţiile sociale obligatorii şi o cotă forfetară de cheltuieli deductibile de 40% din venitul
brut, respectiv 50% dacă este vorba de lucrări de artă monumentală.
2. Veniturile din salarii
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o
persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de munca sau a unui
statut special prevazut de lege, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporara de munca.
Codul fiscal, care reglementează sistemul fiscal din România, asimilează salariilor:
indemnizaţiile demnitarilor publici, indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei
funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fară scop lucrativ , drepturile personalului militar,
indemnizaţia lunară brută şi partea din profitul net, cuvenite administratorilor la orice societate
comercială, sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin
subscripţie publică, sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a actionarilor, în
consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori.
Sunt neimpozabile în ţara noastră:
− ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în
gospodariile proprii ca urmare a calamitatilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave
şi incurabile,
− cadourile făcute copiilor minori ai angajaţilor şi angajatelor, cu prilejul
sărbătorilor, în limita a 150 lei/fiecare persoană/fiecare ocazie;
− economiile la cheltuielile cu chiria prin folosinţa locuintei de serviciu;
− tichetele de creşă şi tichetele de masă acordate conform legii;
− sumele primite de angajaţi pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în
interesul serviciului;
− contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului;
− veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de programe pentru
calculator;
− costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice, inclusiv
cartelele telefonice, efectuate în vederea indeplinirii sarcinilor de serviciu;
− veniturile din salarii realizate de persoanele fizice cu handicap grav şi
accentuat, la funcţia de bază.
Cei ce beneficiază de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează
şi se reţine la sursă de catre plătitorii de venituri. Impozitul se calculează distinct, dacă salariatul
se află la funcţia de bază sau la alt loc de muncă.
Dacă salariatul se află funcţia de bază, impozitul se determină prin aplicarea cotei de 16%
asupra venitului net impozabil lunar din salarii, determinat ca diferenţă între venitul brut şi
urmatoarele:
− contribuţiile obligatorii aferente unei luni (CAS- 9,5% (10,5% începând cu
luna februarie 2009, CFŞ – 0,5%, CASS -5,5%);
− deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
− cotizaţia sindicală platită în luna respectivă;
− contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului
să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro;
Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a deducerii
personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii
care provin de la funcţia de bază.
Pentru venituri brute de până la 1.000 lei, deducerea personală este 250 lei, dacă
contribuabilii care nu au persoane în întreţinere, şi creşte cu 100 lei pentru fiecare persoană aflată
în întreţinere, limita deducerilor fiind de 650 lei. Pentru contribuabilii care obţin venituri brute
cuprinse în intervalul (1.000, 3.000), deducerile sunt regresive în raport cu venitul iar cei ale
căror venituri brute depăşesc 3.000 lei nu mai beneficiază de deducere personală. Trebuie să
remarcăm faptul că spre deosebire de situaţia existentă în perioada 2000-2004, ăn prezent,
deducerile personale nu mai ţin de starea de sănătate a contribuabilului sau a persoanei în
întreţinere.
Dacă salariatul se află la alt loc de muncă, altul decât funcţia de bază impozitul se determină
prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil determinat ca diferenţă între venitul brut
şi contribuţiile obligatorii aferente fiecărei luni.
Impozitul pe veniturile din salarii se calculează şi se reţine de către plătitorii de salarii la data
efectuarii plăţii şi se virează tot de către ei la bugetul de stat până la data de 25 a lunii urmatoare
celei în care s-au platit.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din
impozitul pe salarii, pentru susţinerea entităţilor nonprofit, unităţilor de cult, precum şi pentru
acordarea de burse private. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării acestei sume revine organului
fiscal competent.
Fişele fiscale sunt documente ce conţin informaţii referitoare la calculul impozitului pe
veniturile din salarii. Plătitorii de venituri au obligaţia să completeze aceste formulare pe întreaga
durată de efectuare a plăţii salariilor, precum şi să le păstreze pe întreaga durată a angajării şi să
transmită organului fiscal competent o copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii februarie
a anului curent, pentru anul fiscal expirat.
3. Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind
din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt
deţinător legal. Venitul brut se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul
încheiat între părţi şi se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad în sarcina proprietarului,
uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă2.
În cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se va face pe baza preţurilor
medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judetene şi, respectiv, ale
Consiliului General al Municipiului Bucuresti.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor rezultă prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor ocazionate de obţinerea acestor venituri, fie în cotă forfetară de 25%, fie în sistem
real, conform opţiunii contribuabilului.
Cota forfetară actuală este rezultatul unor măsuri ce au vizat lărgirea bazei impozabile. Până
în 2004 aceste cheltuieli reprezentau 50% în cazul construcţiilor, respectiv 30% în celelalte
cazuri. Observăm că la noi în ţară, spre deosebire de alte ţări, impozitarea chiriilor nu ţine cont de
situaţia financiară a chiriaşului, de perioada de închiriere, de caracteristicile imobilului vechi/nou.
2
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art.62 alin 1
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, cu excepţia
veniturilor din arendare, datorează plăti anticipate de valoare egală în contul impozitului pe venit,
până la 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie, 15 decembrie.
4. Veniturile din investiţii
Veniturile din investiţii cuprind:
− dividende;
− venituri impozabile din dobânzi;
− câstiguri din transferul titlurilor de valoare;
− venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe baza
de contract;
− venituri din lichidarea a unei persoane juridice.
Există unele venituri din dobânzi excluse de la impozitare:
− venituri din dobânzi la depozitele la vedere/conturile curente;
− venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat şi obligaţiunilor municipale;
− venituri sub forma dobânzilor bonificate la depozitele clientilor constituite
în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ;
− veniturile din dobânzi aferente depunerilor la casele de ajutor reciproc.
Remarcăm că în cazul veniturilor din investiţii legislaţia românească nu introduce noţiunea
de venit net , poate, pentru că încasarea acestor venituri nu ocazionează cheltuieli sau acestea sunt
nesemnificative.
Veniturile primite sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a deţinerii de
titluri de participare la fondurile închise de investiţii , se impun cu cu o cotă de 16%. Obligaţia
calculării şi reţinerii acestui impozit de tip final revine persoanelor juridice care plătesc dividende
către acţionari sau asociaţi, iar termenul până la care impozitul trebuie să fie virat la buget este
data de 25 a lunii următoare celei în care s-a făcut plata.
Începând cu 1 ianuarie 2007 veniturile sub forma de dobânzi : pentru depozitele la termen
constituite, instrumentele de economisire dobandite, contractele civile încheiate, se impun cu o
cota de 16% din suma acestora, impozitul fiind final. În cazul veniturile sub forma de dobânzi,
impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii acestor venituri la momentul înregistrarii în
contul curent sau în contul de depozit al titularului (în cazul dobânzilor capitalizate), respectiv la
momentul răscumpararii (în cazul unor instrumente de economisire), iar virarea efectivă a
impozitului trebuie să se facă până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
înregistrării/răscumpărării.
Prin OUG 200/2008, veniturile sub formă de dobânzi la depozitele la termen şi/sau
instrumentele de economisire realizate începând cu 1 ianuarie 2009 sunt exceptate de la
impunere, aceasta fiind o măsură de atragere a veniturilor pe piaţa bancară.
Câstigul sau pierderea din transferul titlurilor de valoare, altele decât titlurile de participare la
fondurile deschise de investiţii şi parţile sociale, reprezintă diferenţa pozitivă sau negativă dintre
preţul de vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu
costurile aferente (comisioanele datorate intermediarilor pot fi considerate cheltuieli ocazionate).
Câştigul realizat din transferul titlurilor de valoare, altele decat părtile sociale şi valorile
mobiliare în cazul societăţilor închise, se impune cu o cota de 1%, impozitul reţinut constituind
plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării
impozitului reprezentând plată anticipată revine intermediarilor sau altor plătitori de venit la
fiecare tranzacţie. Impozitul calculat şi retinut la sursă se vireaza la bugetul de stat, până la data
de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei în care a fost reţinut.
Câştigul net anual din tranzacţii cu titluri de valoare se determină, pe baza declaraţiei
contribuabilului privind venitul realizat, ca diferenţă între câştigurile şi pierderile înregistrate în
cursul anului respectiv, ca urmare a tranzacţionarii titlurilor de valoare, altele decât părţile sociale
şi valorile mobiliare în cazul societăţilor închise. Impozitul anual datorat se stabileşte de organul
fiscal competent astfel:
− pentru titlurile de valoare înstrăinate într-o perioadă mai mică de 365 de
zile de la data dobândirii se aplică cota de 16% asupra câstigului net anual al fiecarui
contribuabil.
− pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumparate şi în cazul titlurilor
de participare la fonduri deschise de investiţii, într-o perioadă mai mare de 365 de zile
de la data dobândirii, impozitul se determină prin aplicarea cotei de 1% asupra
câştigului net anual al fiecărui contribuabil .
Datorită dificultăţilor înregistrate pe piaţa financiară internaţională cu efecte negative asupra
pieţei interne de capital, se impune adoptarea de măsuri fiscale urgente care să sprijine piaţa
bursieră din ţara noastră. Astfel, prin OUG 127/2008 se stabileşte că în perioada 1 ianuarie 2009-
31 decembrie 2009 inclusiv câştigurile realizate de persoanele fizice din transferul titlurilor de
valoare, altele decât părţile sociale şi valorile mobiliare în cazul societăţilor închise sunt
exceptate de la impunere.
Veniturile obţinute sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valuta la
termen, pe baza de contract reprezintă diferenţele de curs favorabile rezultate din aceste
operaţiuni, în momentul încheierii operaţiunii şi evidentierii în contul clientului.
Câştigul din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract se
impune cu o cotă de 1% la fiecare tranzacţie, impozitul reţinut constituind plată anticipată în
contul impozitului anual datorat. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine
intermediarilor sau altor plătitori de venit, dupa caz. Impozitul calculat şi reţinut, reprezintă plată
anticipată şi se vireaza până la data de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei în care a fost retinut.
Câştigul net anual din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valuta la termen, pe baza de contract
se determină ca diferenţă între câştigurile şi pierderile inregistrate în cursul anului respectiv din
astfel de operaţiuni.Impozitul anual datorat se stabileşte de organul fiscal competent, pe baza
declaraţiei contribuabilului privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului
net anual al fiecarui contribuabil .
Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă excedentul
distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.
Cota de impunere a venitului din lichidarea unei persoane juridice este de 16%, impozitul fiind de
tip final. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine persoanei juridice, care trebuie
să vireze suma cuvenită bugetului de stat până la data depunerii situaţiei financiare finale la
Oficiul Registrului Comerţului.
Pierderile rezultate din tranzacţionarea titlurilor de valoare, altele decat cele cu părţi sociale
şi valori mobiliare în cazul societăţilor închise înregistrate în cursul anului fiscal, se compensează
la sfârşitul anului fiscal cu câştigurile de aceeaşi natură realizate din tranzacţionarea titlurilor de
valoare, în cursul anului respectiv. Daca în urma acestei compensări rezultă o pierdere anuală,
începând cu pierderea anuală a anului fiscal 2010, aceasta se reporteaza numai în anul
urmator.Pierderea anuala înregistrată în anul fiscal 2009 nu se reportează.
5. Veniturile din pensii3
Veniturile din pensii sunt formate din totalitatea sumelor primite cu titlu de pensie de către
un contribuabil de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un
sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fondurile de pensii facultative şi cele primite cu titlu
de pensie finanţată de la bugetul de stat.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea din venitul din pensii a unei
sume neimpozabile lunare de 1000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate
de persoana fizică. Impozitul pe veniturile din pensii se calculează aplicând cota de impunere de
16% asupra venitului impozabil lunar din pensii.
Toţi plătitorii de venituri din pensii au obligaţia de a calcula lunar impozitul pe venitul din
pensii, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat, până în data 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care s-a făcut plata pensiei.
Impozit pe veniturile din pensii este un impozit de tip final al contribuabilului.
6. Venituri din activităţi agricole
Veniturile din activităţi agricole sunt cele care provin din:
− cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi
solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
− cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;
− exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea;
− valorificarea produselor agricole obţinute după recoltare, în stare naturală,
de pe terenurile agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unităţi
specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unitati,
pentru utilizare ca atare.
Venitul net anual din activităţi agricole se poate determina fie pe baza normelor de venit,
care se stabilesc pe unitate de suprafaţă (ha), de către direcţiile teritoriale ale Ministerului,
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, fie în sistem real prin utilizarea datelor din
contabilitatea în partidă simplă, conform opţiunii contribuabilului.
În caz de calamităţi naturale, norma de venit corespunzătoare activităţii agricole afectată se
reduce astfel âncât să reflecte pierderea suferită.
3
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art. 68-70
Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de 16%
asupra venitului net, determinat fie pe baza de norme de venit, fie în sistem real, impozitul fiind
un impozit de tip final .
Contribuabilii care stabilesc venitul net din activităţi agricole pe baza datelor din
contabilitatea în partidă simplă, sunt obligaţi să efectueze două plăţi anticipate de valoare egală,
în contul impozitului pe venit, până la data de 1 septembrie şi 15 noiembrie inclusiv. Plăţile
anticipate vor fi regularizate de organul fiscal competent, care va emite o decizie de impunere
anuală.
Contribuabilii care realizează venituri bănesti din agricultură valorificând produsele vândute
către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi,
impozitul se calculează prin reţinere la sursă prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii produselor
livrate, începand cu data de 1 ianuarie 2009, impozitul fiind de tip final.
7. Venituri din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, precum şi cele din promovarea
produselor şi serviciilor ca urmare a practicilor comerciale. Sunt considerate venituri din jocuri
de noroc câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de noroc, inclusiv cele de tip jack-
pot.
Venitul net se stabileşte ca diferenţă dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc şi suma
reprezentând venit neimpozabil. Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de
noroc , în bani şi/sau natură, sub valoarea sumei neimpozabile de 600 lei RON, realizate de
contribuabil4:
a) pentru fiecare premiu;
b) pentru câştigurile din jocuri de noroc, de la acelaşi organizator sau plătitor într-o
singură zi.
Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinere la sursă, cu o
cotă de 16% asupra venitului net.
Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin retinere la sursă, cu o cotă de 20% aplicată
asupra venitului net ce nu depăşeşte cuantumul de 10.000 RON şi cu o cotă de 25% aplicată
asupra venitului net care depăşeşte cuantumul de 10.000 RON.
4
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art. 77
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării la bugetul de stat a impozitului pe venituri din premii
şi jocuri de noroc până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut revine
plătitorilor de venituri. Acest impozit este de tip final.
8. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal
Începând cu 1 iunie 2005, prin Legea 163/2005 a fost introdus un impozit de 10% asupra
câştigului din vânzările imobiliare iniţiate de persoane fizice. Pe lângă argumentele de natură
financiară, intenţia guvernării a fost de reduce speculaţia pe piaţa imobiliară românească5.
Începând cu 1 ianuarie 2007, datorită modificărilor aduse codului fiscal de Legea 343/2006,
nu se mai impune câştigul din vânzări imobiliare ci valoarea imobilului înstrăinat.
Obiectul impozitului îl constituie construcţiile şi terenul aferent acestora, precum şi
terenurile fără construcţii. În vederea calculului impozitului s-au stabilit o serie de criterii de
impozitare a transferurilor în functie de termenul de deţinere în proprietate a proprietăţilor până la
vânzare.
Pentru construcţiile cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru terenurile fără
construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani inclusiv există două cote diferite de
impozitare în funcţie de valoarea sumei supuse impozitării6 :
1. dacă valoarea tranzacţiei este de până la 200.000 lei atunci cota de
impunere va fi 3% din suma impozabilă;
2. dacă valoarea tranzacţiei depăşeşte 200.000 lei, atunci impozitul se va
calcula însumând la 6.000 lei 2% din valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.
Pentru construcţiile cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru terenurile fară
construcţii , dobândite la o dată mai mare de 3 ani cotele de impunere se diminuează în felul
următor:
1. cota de impozitare este de 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
2. peste 200.000 lei , impozitul se calculează adunând la 4.000 lei 1% calculat
din valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.
Există şi câteva scutiri de la impunere:
5
Constantin Tulai&Simona Şerbu, Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca, 2005, p. 159
6
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art.77 alin. 1
− în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor şi
construcţiilor, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale ;
− în cazul dobandirii dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi
afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
În cazul în care se transmite dreptul de proprietate cu titlul de mostenire nu se datoreaza
impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de 2 ani de la data decesului
autorului succesiunii. Dacă această succesiune nu se finalizează în decurs de doi ani, atunci
moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
Impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare se calculează la valoarea
declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale.
Dacă valoarea declarată de părţi este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiză
întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la aceasta valoare.
Notarii publici au obligaţia calculării şi încasării impozitului înainte de autentificarea actului
sau, după caz, înainte de întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Odată calculat şi
încasat, impozitul se virează integral la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
urmatoare celei în care a fost reţinut, fiind un impozit de tip final.
9. Veniturile din alte surse
În categoria etrogenă a veniturilor din alte surse intră:7
− primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de
orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legatură cu care
suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
− câştigurile primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de
asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
− venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de
preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor
contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;
− veniturile primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea
de arbitraj comercial;
7
Noul Cod Fiscal în vigoare de la 1.01.08 , art.78 alin 1
− venituri primite de persoanele fizice din activităţi desfaşurate pe baza
contractelor/convenţiilor civile, încheiate, altele decat cele care sunt impozitate ca şi
venituri din activităţi independente, conform opţiunii exercitate de către contribuabil.
Această opţiune de impunere a venitului brut se exercită în scris, în momentul
încheierii fiecărei/fiecarui convenţii sau contract civil şi este aplicabilă veniturilor
realizate ca urmare a activităţii desfaşurate pe baza acestei/acestui convenţii/contract.
Impozitul pe veniturile din această categorie se calculează prin reţinere la sursă la momentul
plăţii veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului
brut.
Impozitul astfel calculat şi reţinut este un impozit de tip final şi se virează la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Regularizarea plăţilor anticipate
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din veniturile din activităţi
independente, veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (fără veniturile din arendare), veniturile
din activităţi agricole (numai cele impuse în sistem real) prin deducerea din venitul net anual a
pierderilor fiscale reportate. Pierderea fiscală anuală înregistrată din activităţi independente,
cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole se poate compensa cu rezultatele pozitive
obţinute din aceeaşi sursă de venit, iar pierderea care rămâne necompensată în cursul aceluiaşi an
devine pierdere reportată.
Regulile de report a pierderilor sunt următoarele:
− Reportul se efectuează cronologic, în funcţie de vechimea pierderii, în
următorii 5 ani consecutivi;
− Dreptul la report este întotdeauna personal şi netransimisibil;
− Pierderea reportată, necompensată după expirarea acestei perioade
reprezintă o pierdere definitivă a contribuabilului.
Contribuabilii sunt supuşi unor obligaţii declarative. Astfel, contribuabilii care obţin venituri
din agricultură, din activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor (cu excepţia
veniturilor din arendare) au obligaţia să depună la organul fiscal competent declaraţia de venit
realizat şi în cazul în care încep o nouă activitate şi declaraţia de venit estimativ.
Contribuabilii ale căror venituri nu se impozitează prin reţinere la sursă şi care încep o
activitate în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent o declaraţie
referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza pentru anul fiscal respectiv, în termen
de 15 zile de la data producerii evenimentului.
Acei contribuabili care, în anul anterior, au realizat pierderi şi cei care au realizat venituri pe
perioade mai mici decât anul fiscal, precum şi cei care, din motive obiective, estimează ca vor
realiza venituri care diferă cu cel puţin 20% faţă de anul fiscal anterior trebuie să depună odată cu
declaraţia privind venitul realizat şi declaraţia estimativă de venit.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activităţi
independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole determinate
în sistem real sunt obligaţi să depună şi o declaraţie privind venitul realizat , la organul fiscal
competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului urmator celui de
realizare a venitului. Acestă declaraţie privind venitul realizat se completează pentru fiecare sursă
şi categorie de venit în parte. Pentru acele venituri realizate într-o formă de asociere, venitul
declarat va fi după caz venitul net sau pierderea distribuită din asociere.
În România, impozitul aferent veniturilor din activităţi independente, veniturilor din cedarea
folosinţei bunurilor (cu excepţia veniturilor din arendare) şi veniturilor din activităţi agricole
(doar în situaţia în care se ţine evidenţa contabilă în partidă simplă) reţinut la sursă sau plătit cu
anticipaţie în cursul anului nu este impozit final, el fiind supus regularizării la sfârşit de an. Prin
compararea impozitului datorat calculat la o cotă de 16% aplicată venitului net anual impozabil şi
plăţile anticipate/reţinerile la sursă, se stabilesc de către organele fiscale competente diferenţele
de plătit sau de restituit.
Regularizarea o întâlnim şi în cazul impozitării câştigului din transferul titlurilor de valoare
şi a câştigului din operaţiuni de vânzare-cumpărare valută la termen.
Cei ce efectuează plăţi anticipate beneficiază de regularizări la impozit la sfârşitul fiecărui
an, dacă se constată ca au plătit în plus, banii nu le vor fi restituiţi ce se vor reporta în contul lor
pe anul următor ca plăţi realizate în avans, iar în cazul în care se stabileşte că mai au de plătit
organul fiscal va emite o decizie de impunere pe care o va comunica contribuabilului.
1)Care sunt cele 9 categorii de venituri ale persoanelor fizice supuse impozitului pe venit?
2)Cum se determină baza impozabilă pentru impozitul pe veniturile din salarii?
3)Cum se determină baza impozabilă pentru impozitul pe veniturile din activităţi
independente?
4) Care sunt veniturile scutite de la plata impozitului pe veniturile persoanelor fizice?
5) Care sunt veniturile din investiţii ale persoanelor fizice?
Referate
1. Realizaţi un referat în care să vă exprimaţi propria opinie despre
modul în care consideraţi că ar fi bine să fie stabilit impozitul pe
venitul personelor fizice în condiţiile economice actuale din
România.(minim 3 pagini)
Rezumat
Categorii de venituri ale persoanelor fizice supuse impunerii sunt următoarele:1. venituri din
activităţi independente ; venituri din salarii ; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri
din investiţii; venituri din pensii; venituri din activităţi agricole ; venituri din premii şi din jocuri
de noroc; venituri din transferul proprietăţilor imobiliare; venituri din alte surse .
Impozitul pe veniturile din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor,
investiţii, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse se calculează aplicând cota de 16%
venitului impozabil. Excepţie de la impunerea cu această cotă unică fac veniturile din jocuri de
noroc şi veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare.
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din veniturile din activităţi
independente, veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (fără veniturile din arendare), veniturile
din activităţi agricole (numai cele impuse în sistem real) prin deducerea din venitul net anual a
pierderilor fiscale reportate.
1. Legea 571/2003 privind codul fiscal republicata
3. Constantin Tulai Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca,
2003
Bucuresti, 2006
MODULUL 6. IMPOZITUL PE VENITUL
PERSOANELOR JURIDICE
Obiective educaţionale:
• Cunoaşterea evoluţiei impunerii societăţilor comerciale din
anul 1990 şi până în prezent;
• Cunoaşterea şi înţelegerea modului de calcul al profitului impozabil, a
tipurilor de cheltuieli deductibile şi nedeductibile;
• Cunoaşterea şi înţelegerea modului de calcul al impozitului pe
veniturile microîntreprinderilor şi al impozitului pe reprezentanţă.
Cuvinte cheie:
• Impozit pe profit;
• Impozit pe reprezentanţă;
• Impozit pe veniturile microîntreprinderilor;
• Impozit pe veniturile nerezidenţilor;
• Persoane juridice;

6.1. Un scurt istoric al impozitului pe profit în România
din anul 1990 până în prezent
Impozitul pe profit în România a îmbrăcat forma impozitului direct şi
personal aşezat asupra averii nou create prin intermediul activităţii
antreprenoriale şi anume asupra profitului realizat în urma activităţii
economice. De-a lungul evoluţiei sale în România, acesta a imbrăcat diverse
1
forme în funcţie de conjunctura economică fie că era vorba de recesiune
economică fie era o perioadă prosperă dar totodată acesta fiind influenţat şi de
doctrina politică a guvernării respective. Potrivit Profesorului Tulai
Constantin, fiscalitatea1 poate fi de două feluri şi anume de tip liberal sau
social- democrat.
Între anii 1991 – 2004 putem considera că în România a predominat
fiscalitatea de tip social – democrat cu diverse nuanţări în funcţie de una dintre
cele două componente, sociala şi democrata, care influenţat mai puternic
politica fiscală a guvernării respective. Din 2004 până în 2008 fiscalitatea de
tip liberal a adus noutatea impozitului cu cotă unică.
Fiscalitatea de tip social se caracterizează din punctul de vedere al
cheltuielilor publice realizate de guvern prin nivelul ridicat al cheltuielilor cu
componentă socială care reclamă venituri publice consistente la bugetul de stat
datorită faptului că promovează susţinerea categoriilor sociale aflate la media
şi sub media nivelului de venit, care de altfel reprezintă şi cea mai mare parte a
populaţiei României.
În schimb doctrina liberală promovează o fiscalitate mult diversificată
prin numeroase taxe şi impozite fiscale şi parafiscale2 care nu reduc în esenţă
povara fiscală ce apasă pe umerii contribuabililor ci o diversifică şi totodată o
distribuie în toată masa contribuabililor. În structura cheltuielilor publice
regăsim cu preponderenţă cheltuielile de investiţii. Acest tip de fiscalitate nu
neagă rolul statului în economie ci îl justifică prin necesitatea sprijinirii
dezvoltării afacerilor prin utlizarea taxelor şi impozitelor sub forma pârghiilor
fiscale care să aibă ca scop susţinerea economiei productive.
La începutul anului 1991, impozitul pe profit se caracteriza printr-un
1
Prof. Constantin I. Tulai, (2007), Finanţe, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, p.169.
2
În România în anul 2008 există peste 500 de taxe şi impozite fiscale şi parafiscale, conform
www.mfinante.ro
2
sistem de cote progresive ce se aplicau asupra profitului impozabil,
diferenţiate în funcţie de mărimea profitului unităţii plătitoare de impozit.
Profitul impozabil se determina ca diferenţă între veniturile încasate şi
cheltuielile prevăzute de legea nr. 12/30 ianuarie 1991.
La sfârşitul anului 1991 se introduce o nouă modalitate de calcul al
impozitul pe profit conform unor cote proporţionale şi anume 30% pentru
profitul impozabil de până la 1.000.000 lei iar 45% pentru partea din profitul
impozabil ce depăşeşte 1.000.000 lei.
În anul 1994 se modifică nivelul cotei impozitului pe profit astfel că
aceasta ajunge la nivelul de 25%. Modificările aduse sistemului fiscal
românesc în acest an se referă totdată şi la contribuabilii care obţin venituri din
activitatea barurilor de noapte, a cluburilor de noapte şi a cazinourilor plătesc
o cotă adiţională de impozit de 25% asupra părţii din profitul impozabil care
corespunde ponderii veniturilor înregistrate din aceste activităţi în volumul
total al veniturilor. Totodată în cazul Băncii Naţionale a României, cota de
impozit pe profit este de 80% şi se aplică asupra veniturilor rămase după
scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii3.
Aceste modificări rămân valabile până în anul 2002.
De asemenea, în vederea impulsionării activităţii investiţionale
guvernul reduce impozitul pe profit cu 50% pentru profitul utilizat în anul
fiscal curent pentru investiţii în active corporale şi necorporale, destinate
activităţilor pentru care contribuabilul este autorizat iar sumele aferente
reducerii se repartizează ca surse proprii de finanţare.
În vederea stimulării întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi
3
art. 21^2 potrivit art.2, Ordonanţa nr. 70 din 29 august 1994 *** Republicată privind impozitul pe
profit, Textul Ordonanţei Guvernului nr. 70/1994, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 40 din 12 martie 1997, a fost actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 23 februarie 2002;
3
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, profitul utilizat pentru investiţii în
active corporale şi necorporale nu se impozita începând cu anul 1999 până în
anul 20024. Ceea ce însemna faptul că partea din profitul brut reinvestit de
către întreprinderile mici şi mijlocii nu era impozabil. Profitul brut reinvestit
era reprezentat de sumele utilizate pentru efectuarea de investiţii în active
corporale şi necorporale, exclusiv cele care au alte surse de finanţare decât
profitul brut, cum sunt credite, împrumuturi nerambursabile sau civile.
În anul 2000 s-a introdus o facilitate fiscală5 pentru întreprinderile mici
şi mijlocii în cazul în care creează noi locuri de muncă, acestea beneficiau de
reducerea impozitului pe profit în proporţie de 20% doar în cazul în care forţa
de muncă nou-angajată era de cel puţin 10% din forţa de muncă existentă în
întreprindere în momentul angajării şi persoanele încadrate pe aceste locuri de
muncă erau angajate cu contract individual de muncă.
În anul 2002 cota de impozit pe profit se menţine la nivelul celei din
1994 adică de 25%, iar în cazul Băncii Naţionale a României cota de impozit
pe profit este de 80% şi se aplică asupra veniturilor rămase după scăderea
cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii.6
Modificările aduse se referă la contribuabilii care obţin venituri din
activităţile desfăşurate pe bază de licenţă în zona liberă plătesc o cotă de
impozit pe profit de 5% pentru profitul impozabil care corespunde acestor
venituri, până la data de 31 decembrie 2004. Totodată contribuabilii care au
încasat printr-un cont bancar din România venituri în valută din exportul
4
HOTĂRÂRE Nr. 244 din 15 februarie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii, Emitent: Guvernul României, publicată în: Monitorul Oficial, nr. 101 din
28 februarie 2001
5
Potrivit art. 21^3, Legea nr. 133/1999, cu completările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 297/2000
6
Potrivit art. 2 din LEGEA Nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit;
4
bunurilor şi/sau al prestărilor de servicii, realizate din activitatea proprie, direct
sau prin contract de comision, plăteau o cotă de impozit pe profit de 6% pentru
partea din profitul impozabil care corespunde ponderii acestor venituri în
volumul total al veniturilor.
În vederea stimulării activităţii de export începând cu data de 1 ianuarie
2003 cota de impozit pe profit a fost redusă la nivelul de 12,5% pentru partea
din profitul impozabil corespunzător ponderii veniturilor încasate din export în
volumul total al veniturilor. Cota de impozit pe profit rămâne însă la nivelul de
25%.
Tot în anul 2003 a fost introdus şi impozitul pe venitul
microîntreprinderilor. Acesta se calculează prin aplicarea cotei de 1,5% asupra
sumei totale a veniturilor trimestriale obţinute din orice sursă, respectiv asupra
veniturilor înscrise în contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi.7
Anul 2005 a fost anul reformei fiscale în România când s-a introdus
cota unică de 16% atât pentru impunerea profitului societăţilor comerciale cât
şi pentru impunerea veniturilor persoanelor fizice.
6.2.Impozitarea actuală a profitului în România

Impozitul pe profit datorat de persoanele juridice române este
reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, Titlul II, art.17 – 18. Cota de impozit pe profit care se
aplică asupra profitului impozabil, obţinut din orice sursă, atât din România,
cât şi din străinătate, este de 16%. Excepţiile8 se referă la persoanele juridice
care au investit într-o zonă defavorizată pe teritoriul României precum şi la
alte categorii de investitori. Nivelul impozitului este de 5% din veniturile
7
potrivit art. 5 din Legea 111/ 2003, privind impunerea microîntreprinderilor;
8
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul II, art. 38
5
realizate pentru baruri de noapte, cluburi de noapte, discoteci, cazinouri şi
pariuri sportive, dacă impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute
este mai mic decat 5% din veniturile respective.
Impozitul pe profit datorat de persoanele juridice străine (sedii
permanente şi persoane juridice ce desfăşoară activitate într-o asociere fără
personalitate juridică) se stabileşte conform Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul II, art.17 – 18, la
nivelul de 16% precum şi cel datorat de persoanele juridice străine care
realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în
România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
persoană juridică română, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, Titlul II, art.13, lit. d. Nivelul de 5% se
aplică asupra veniturilor realizate pentru baruri de noapte,cluburi de noapte,
discoteci, cazinouri si pariuri sportive daca impozitul pe profit datorat pentru
activitatile prevazute este mai mic decat 5% din veniturile respective.
Contribuabilul supus impozitului este orice persoană juridică străină iar
încasarea acestuia se realizează la Bugetul de stat.
În cazul persoanelor juridice străine care îşi desfăşoară activitatea prin
intermediul unui sediu permanent în România, cota se calculează la nivelul
profitului impozabil atribuibil sediului permanent.9 În cazul persoanelor
juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română, asupra profitului impozabil
aferent acestor venituri.10
Impozitul pe profit datorat de persoanele fizice din asociere se
9
, Ibidem, Titlul II art.14, lit. b
10
Ibidem n.1, Titlul II, art.14, lit. d
6
stabileşte conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, Titlul II, art.17 – 18 la nivelul de 16%. În cazul
persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care îşi
desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, cota
se aplică asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei
persoane iar impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se
varsă de către persoana juridică română.11 În cazul persoanelor fizice rezidente
asociate cu persoane juridice române care realizează venituri atât în România,
cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică, cota se aplică
asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice
rezidente. Contribuabilul supus impozitului este orice persoană fizică rezidentă
asociată cu o persoană juridică română iar încasarea acestuia se realizează la
Bugetul de stat.
Impozitul pe dividende distribuite către persoanele juridice se
stabileşte conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, Titlul II, art. 36, alin.(2) este la nivelul de 10%
conform art. 36 alin. (2). Cota de impozit pe dividende la nivelul de 10%, se
aplică şi asupra sumelor distribuite fondurilor deschise de investiţii. De la data
aderării României la Uniunea Europeană în cazul dividendelor plătite de o
persoană juridică română unei alte persoane juridice române, aceste reguli nu
se aplică începând din anul 2009 dacă beneficiarul dividendelor deţine
minimum 15%, respectiv 10, din titlurile de participare ale acesteia la data
plăţii dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora.
Contribuabilul supus impozitului este orice persoană juridică română iar
încasarea acestuia se realizează la Bugetul de stat.
11
Ibidem n.2, Titlul II, art.13, lit. c
7
Calculul profitului impozabil
Calculul profitului impozabil se face conform art. 19, alin. (1), Titlul II
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare, şi se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă
şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din
care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile. În cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi de servicii
internaţionale, în baza convenţiilor la care România este parte, veniturile şi
cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora sunt luate în calcul la
determinarea profitului impozabil, potrivit unor norme speciale stabilite în
conformitate cu reglementările din aceste convenţii.12
Contribuabilii au obligaţia de a plăti impozitul pe profit, anual, cu plăţi
anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie. Termenul
până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a
declaraţiei privind impozitul pe profit in condiţiile legii.
Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit contribuabili precum13:
− Trezoreria Statului;
− instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru
veniturile proprii şi disponibilităţile realizate şi utilizate;
− persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor;
− fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
− cultele religioase,
12
Potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul II, art.
19, alin. 4
13
Ibidem n. 6, Titlul II, art.15
8
− instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele
autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii
următori
− asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi
asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, pentru
veniturile obţinute din activităţi economice şi care sunt sau
urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei
clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;
− Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit
potrivit legii;
− Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii;
− Banca Naţională a României;
− Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii.
− Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile
patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru
anumite categorii de venituri.
Venituri neimpozabile
O serie de venituri sunt neimpozabile iar acestea se scad din cadrul
profitului impozabil14. In categoria veniturilor neimpozabile se includ
dividendele primite de la o persoană juridică română; precum şi diferenţele
favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele
juridice la care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de valoare a
investiţiilor financiare pe termen lung, reprezentând acţiuni deţinute la
societăţi afiliate, titluri de participare şi investiţii deţinute ca imobilizări,
veniturile din tranzacţionarea titlurilor de participare pe piaţa de capital,
14
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul II, art.20,
9
dividendele primite din statele membre ale Uniunii Europene după data
aderării României la Uniunea Europeană, de o persoană juridică română,
societate-mamă de la o filială a sa situată într-un stat membru sau prin
intermediul sediului său permanent situat într-un stat membru, dacă persoana
juridică română întruneşte cumulativ o serie de condiţii.
De asemenea profiturile repartizate persoanelor juridice române,
respectiv sediilor permanente din România ale unor persoane juridice străine
dintr-un stat membru, în legătură cu lichidarea unei filiale dintr-un stat
membru sunt impozabile.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate
din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un
an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă
cheltuielile nedeductibile. Astfel sunt considerate cheltuieli deductibile numai
cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile celelalte
cheltuieli fiind încadrate în categoria cheltuielilor nedeductibile sau cu
deductibilitate limitată conform legii Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
cu modificările si completările ulterioare, Titlul II, art.21-26.
Cheltuieli nedeductibile
Codul fiscal defineşte o serie de cheltuieli nedeductibile15 la calculul
impozitului pe profit. În această categorie se cuprind cheltuielile proprii ale
contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând
diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit
sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile şi cheltuielile cu
impozitele nereţinute la sursă în numele persoanelor fizice şi juridice
nerezidente, pentru veniturile realizate din România, dobânzile/majorările de
întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere, cheltuielile
15
Ibidem n. 15, Art.21*), alin.4
10
privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă
din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate
contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă.
În această categorie nu se includ stocurile şi mijloacele fixe
amortizabile, distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de
forţă majoră, cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor
acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, cheltuielile aferente
veniturilor neimpozabile, cheltuielile cu serviciile de management,
consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu
pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi
pentru care nu sunt încheiate contracte, cheltuielile de sponsorizare şi/sau
mecenat şi cheltuielile privind bursele private, cheltuielile cu taxele şi
cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau asociaţiile profesionale
care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabili şi care depăşesc
echivalentul în lei a 4.000 euro anual, cheltuielile reprezentând valoarea
deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei
reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.
Totodată în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009 inclusiv,
cheltuielile reprezentând valoarea de înregistrare a acestor titluri de
participare, precum şi cheltuielile înregistrate cu ocazia desfăşurării
operaţiunilor de tranzacţionare reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul
profitului impozabil.
Cheltuielile cu valoarea rămasa neamortizată, în cazul mijloacelor fixe
amortizabile vândute, este deductibilă la calculul profitului impozabil în
situaţia în care acestea sunt valorificate prin unitaţi specializate sau prin
licitaţie organizată potrivit legii.
Cheltuieli cu deductibilitate limitată
11
Cheltuielile cu deductibilitate limitată16 sunt cele de protocol în limita
unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor
impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât
cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit; suma cheltuielilor
cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România
şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile
publice; cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra
valorii cheltuielilor cu salariile personalului17, perisabilităţile, cheltuielile cu
provizioane şi rezerve, cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar,
amortizarea, cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de
pensii facultative şi cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate,
în limitele prevăzute de lege. cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi
repararea locuinţelor de serviciu,cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi
reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi
de administrare ai persoanei juridice.
Creditul fiscal
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin
intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere
la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin,
atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi
virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit plătit în statul în
care cetăţeanul este rezident. Deducerea pentru impozitele plătite către un stat
străin într-un an fiscal nu poate depăşi impozitul pe profit, calculat prin
aplicarea cotei de impozit pe profit18 la profitul impozabil obţinut în statul
16 16
Ibidem n. 15, Art.21*), alin.5
17
potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare.
18
prevăzute la art. 17 alin. (1) din Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si
completarile ulterioare, Titlul II
12
străin. Impozitul plătit unui stat străin este dedus, numai dacă persoana juridică
română prezintă documentaţia corespunzătoare, conform prevederilor legale,
din care să rezulte faptul că impozitul a fost plătit statului străin.19
1) Prezentaţi reforma fiscală privind impunerea profitului
societăţilor din 2005.
2) Care sunt subiecţii impozitului pe profit?
3) Prezentaţi scutirile de la plata impozitului pe profit.
4) Cum se calculează baza impozabilă pentru impozitul pe profitul
societăţilor?
5) Daţi 5 exemple de cheltuieli deductibile limitat la calculul impozitului
pe profit.
6) Daţi 5 exemple de cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe
profit.
7) Cum se plăteşte impozitul pe profit?
8) Ce înţelegeţi prin credit fiscal?
6.3. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Pentru ca o societate să poată fi încadrată în categoria
microîntreprinderilor trebuie să realizeze venituri, altele decât cele din
consultanţă şi management, în proporţie de peste 50% din veniturile totale, să
aibă până la 9 salariaţi inclusiv, să nu fi realizat venituri care să depăşească
echivalentul în lei a 100.000 euro şi capitalul social al persoanei juridice să fie
19
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul II, art. 31, alin
1-3,
13
deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice.
În categoria microîntreprinderilor nu se încadrează firmele ce
desfăşoară activităţi în domeniul bancar, al asigurărilor şi reasigurărilor, al
pieţei de capital, cu excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de
intermediere în aceste domenii, al jocurilor de noroc, pariurilor sportive,
cazinourilor; sau capitalul lor social este deţinut de un acţionar sau asociat
persoană juridică cu peste 250 de angajaţi.
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si
completarile ulterioare, Titlul IV, art. 107, cota de impozitare pe veniturile
microîntreprinderilor este 2,5% în anul 2008 şi de 3% în anul 2009.
Contribuabilul supus impozitului este orice microîntreprindere iar încasarea
acestuia se realizează la Bugetul de stat. Pot opta pentru acest tip de impozit
microîntreprinderile care desfăşoară activităţi în zonele libere şi/sau în zonele
defavorizate20.
Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor21 o
constituie veniturile din orice sursă, din care se scad veniturile din variaţia
stocurilor, cele din producţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi
veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor
guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor, veniturile din
provizioane, veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor
datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul
profitului impozabil, conform reglementărilor legale şi totodată veniturile
realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele
produse la activele corporale proprii.
Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se
20
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IV, Art.109,
alin 1-4
21
Ibidem n.17, Titlul IV, Art. 108
14
efectuează trimestrial, până la data de 25 a lunii următoare trimestrului
încheiat . Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de
plată a impozitului, declaraţia de impozit pe venit.
6.4. Impozitul pe veniturile obţinute din România de

nerezidenţi
Nerezidenţii care obţin venituri impozabile din România au obligaţia
de a plăti impozit pe veniturile obţinute din România care se aplică asupra
veniturilor brute impozabile obţinute din România.22 Impozitul pe veniturile
obţinute din România de nerezidenţi este conform Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul IV, art.
116, alin. (2) precum şi în conformitate cu convenţiile de evitare a dublei
impuneri încheiate de România cu alte state este de 10% sau 20% sau 16%,
conform art. 116 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, aplicată prin reţinere la
sursă asupra veniturilor obţinute din România. Scutirile sunt prevazute la art.
117 şi prin convenţiile de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu
alte state. Contribuabilul supus impozitului este orice persoana juridică
nerezidentă iar încasarea acestuia se realizează la Bugetul de stat.
Veniturile impozabile obţinute din România, indiferent dacă veniturile
sunt primite în România sau în străinătate, se referă la dividendele sau
comisioanele de la o persoană juridică română, dobânzi de la un rezident,
dobânzi, redevenţe, comisioane sau venituri din prestarea de servicii de
management sau de consultanţă din orice domeniu, de la un nerezident care
are un sediu permanent în România, dacă dobânda este o cheltuială a sediului
permanent, redevenţe de la un rezident; venituri din activităţi sportive şi de
divertisment desfăşurate în România, venituri reprezentând remuneraţii primite
22
Ibidem n.20, Titlul IV, art. 113-114,
15
de nerezidenţi ce au calitatea de administrator, fondator sau membru al
consiliului de administraţie al unei persoane juridice române, venituri din
servicii prestate în România, fără a include transportul internaţional şi
prestările de servicii accesorii acestui transport;
Impozitul se calculează şi se reţine în lei, la cursul de schimb al BNR,
valabil în ziua reţinerii impozitului pentru nerezidenţi, şi se virează la bugetul
de stat până la termenul legal.23
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, veniturile din dobânzi sau
redevenţe, obţinute din România de persoane juridice rezidente în statele
membre ale Uniunii Europene, sunt scutite de impozit, dacă beneficiarul
efectiv al dobânzilor sau redevenţelor deţine minimum 25% din
valoarea/numărul titlurilor de participare la persoana juridică română, pe o
perioadă neîntreruptă de cel puţin 2 ani, care se încheie la data plăţii dobânzii
sau redevenţelor.
6.5. Impozitul pe reprezentanţe

Impozitul pe reprezentanţe este conform Legii nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul V, art. 123, alin.
(1). Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în
lei al sumei de 4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al
pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ziua în
care se efectuează plata impozitului către bugetul de stat . Contribuabilul supus
impozitului este orice persoana juridica nerezidenta care are o reprezentanţă
autorizată să funcţioneze în România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un
impozit anual iar încasarea acestuia se realizează la Bugetul de stat.
23
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IV,
art.116*)
16
Contribuabilul are obligaţia de a plăti impozitul pe reprezentanţă la
bugetul de stat în două tranşe egale şi are obligaţia de a depune o declaraţie
anuală la autoritatea fiscală competentă, până la termenele stabilite de lege.24
În cazul în care se înfiinţează sau desfiinţează o reprezentanţă în cursul anului
fiscal, acesta are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la autoritatea fiscală
competentă, în termen de 30 de zile de la data la care reprezentanţa a fost
înfiinţată sau desfiinţată.
1) Ce înţelegeţi prin microîntreprindere?
2) Care este cuantumul impozitului pe reprezentanţe?
3) Care este baza pe impozitare pentru impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor?
4) Ce venituri ale persoanelor juridice nerezidente se impun conform
Titlului IV din Codul Fiscal?
5) Care este termenul de plata al impozitului pe veniturile
microîntreprinderilor?
Rezumat
De-a lungul evoluţiei sale în România, impozitul pe venitul persoanelor
juridice a îmbrăcat diverse forme în funcţie de conjunctura economică fie că
24
Ibidem n.29, Titlul IV, art.124
17
era vorba de recesiune economică fie era o perioadă prosperă dar totodată
acesta fiind influenţat şi de doctrina politică a guvernării respective.
Impozitul pe profit datorat de persoanele juridice române este
reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, Titlul II, art.17 – 18. Cota de impozit pe profit care se
aplică asupra profitului impozabil, obţinut din orice sursă, atât din România,
cât şi din străinătate, şi determinat ca diferenţă între veniturile realizate din
orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an
fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile.este de 16%.
Pentru ca o societate să poată fi încadrată în categoria
microîntreprinderilor trebuie să realizeze venituri, altele decât cele din
consultanţă şi management, în proporţie de peste 50% din veniturile totale, să
aibă până la 9 salariaţi inclusiv, să nu fi realizat venituri care să depăşească
echivalentul în lei a 100.000 euro şi capitalul social al persoanei juridice să fie
deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice.
Nerezidenţii, persoane juridice, care obţin venituri impozabile din
România au obligaţia de a plăti impozit pe veniturile obţinute din România
care se aplică asupra veniturilor brute impozabile obţinute din România.
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal, datorat de orice
persoana juridica nerezidenta care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze
în România, este egal cu echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro, stabilită
pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca
Naţională a României, valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului
către bugetul de stat .
18
Referate
1. Elaboraţi un referat în care să analizaţi modul de impozitare al
veniturilor persoanelor juridice şi impactul acestora într-o ţară.
2. Realizaţi intr-un referat o analiză asupa modului de impozitare a unei
companii, şi modul în care modificarea impunerii ar afecta evoluţia
economică a sa.
3. Analizaţi intr-un referat impozitarea sucursalelor persoanelor juridice
străine, în ţară de provenienţă şi în noua ţară şi prezentaţi avantajele şi
dezavantajele.
APLICAŢII REZOLVATE
1. Se cunosc următoarele date despre o societate comercială:
- venituri din exploatare 1500000 lei

- cheltuieli din exploatare 1000000 lei
- venituri financiare 100000 lei
- cheltuieli financiare 300000 lei
- pierdere fiscală an anterior 50000 lei
Să se determine care este rezultatul agentului economic pe tipuri de

activităţi, precum şi care este impozitul pe profit datorat de contribuabil, dacă
cheltuielile nedeductibile sunt de 100000 lei (cota de impozit pe profit este
16%).
19
Rezolvare:
1. venituri din exploatare 1500000

2. cheltuieli din exploatare 1000000
3. rezultat din exploatare (1-2) 500000
4. venituri financiare 100000

5. cheltuieli financiare 300000
6. rezultat financiar (4-5) -200000
7. rezultat activitate curentă (3+6) 300000
20
8. profit contabil 300000
9. cheltuieli nedeductibile 100000
10. profit fiscal an curent (8+9) 400000
11. pierdere fiscală an anterior 50000
12. profit impozabil (10-11) 350.000
13 impozit pe profit 16% 56.000
2. Un agent economic realizează venituri totale în sumă de 500000 lei, din

care 100000 lei reprezintă dividende primite de la o persoană juridică română.
Cheltuielile aferente desfăşurării activităţii sunt în sumă de 350000 lei, din care
15000 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile. Să se determine care este impozitul pe
profit datorat de persoana juridică.
Rezolvare:
Venitul impozabil în vom determina după formula:

Venit impozabil = venituri totale – cheltuieli totale – venituri neimpozabile
+ cheltuieli nedeductibile.
Dividendele primite de la o persoană juridică română sunt considerate
venituri neimpozabile.
Venit impozabil = 500000 – 350000 – 100000 + 15000 = 65000 lei.
Impozit pe profit = 65000 x 16% = 10400 lei.
3. Un agent economic realizează, cumulat de la începutul anului, venituri în

valoare de 50.000 lei, din care 30.000 lei reprezintă venituri din activitatea unui
bar de noapte. Cheltuielile deductibile aferente efectuate de agentul economic sunt în
sumă de 25.000 lei. Să se determine impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Rezolvare:
Pentru a da răspuns la cerinţa acestei probleme trebuie să precizăm că

impozitul pe profit în cazul veniturilor din baruri de noapte se determină diferit faţă
de impozitul pe profit aferent altor activităţi, astfel: impozitul calculat prin
21
aplicarea cotei de impozit de 16% la profitul impozabil din baruri de noapte nu
poate fi mai mic decât 5% din încasările din această activitate.
Profit impozabil = 50.000 – 25.000 = 25.000 lei. Profit impozabil

aferent barului de noapte = 25.000 x (30.000 / 50.000) =
= 15.000 lei.
Impozit pe profit bar de noapte prin aplicarea cotei de impozitare de
16% la profitul impozabil = 15.000 x 16% = 2400 lei.
Impozit pe profit bar de noapte prin aplicarea cotei de 5% la venituri =
= 30.000 x 5% = 1.500 lei.
Din cele calculate, rezultă că impozitul pe profit aferent barului de noapte este 2400
lei.
Impozit pe profit altă activitate = 10.000 x 16% = 1600 lei. Impozit pe profit pe
total activitate = 2400 + 1600 = 4000 lei
4. O societate comercială plătitoare de impozit pe profit a obţinut pe

primele trei trimestre ale anului 2008 venituri în valoare de 250.000 lei. Cifra de
afaceri a acestei societăţi, pentru aceeaşi perioadă, este de 220.000 lei.
Cheltuielile deductibile totale cumulate de la începutul anului sunt în valoare de
140.000 lei. Separat de aceste cheltuieli societatea comercială a acordat în luna
august o sponsorizare în bani în valoare de 10000 lei, iar impozitul pe profit
calculat şi plătit statului, pentru primele două trimestre ale anului 2008, este de
12.300 lei. Să se determine impozitul de plată către bugetul de stat
aferent scadenţei din octombrie 2008.
Rezolvare:
Profit impozabil = VT – CT + CN – V neimp = VT – CD = 250.000 -

- 140.000 = 110.000 lei
Impozit pe profit = 110.000 x 16% = 17.600 lei (cumulat de la începutul
anului).
Cheltuielile cu sponsorizarea sunt considerate cheltuieli nedeductibile, dar
se pot suporta din impozitul pe profit de plată în limita a 3‰ din cifra de afaceri şi
20% din impozitul pe profit de plată.
22
Cheltuieli cu sponsorizarea care diminuează impozitul pe profit de plată:
3‰ x CA = 3‰ x 220.000 = 660 lei.
20% x impozit pe profit = 20% x 17.600 = 3.520 lei
cheltuieli cu sponsorizarea = 10.000
Deci, se diminuează impozitul pe profit cu 660 lei.
Impozit de plată în octombrie 2008 = 17.600 – 660 – 12.300 = 4.640 lei.
5. O societate comercială prezintă pentru primul semestru al anului 2008

următoarele venituri şi cheltuieli:
- venituri totale 252.000 lei, din care 2.000 venituri din dobânzi;
- cheltuieli totale 160.000 lei, din care 30.000 lei cheltuieli cu
dobânzile aferente unui credit contractat de la o bancă comercială, 8.000
cheltuieli cu diurna (din care 6.000 lei peste diurna legală care se acordă
instituţiilor publice pentru aceleaşi deplasări) şi 10.000 cheltuieli cu impozitul pe
profit calculat în cursul anului.
Gradul de îndatorare al contribuabilului este 1,02. Care este valoarea
impozitului de plată pentru semestrul I al anului 2008 este:
Rezolvare:
Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile
Cheltuielile cu diurna sunt deductibile în limita a 2,5 x diurna pentru instituţii
publice = 2,5 x 2.000 = 5.000 lei, deci cheltuielile cu diurna nedeductibile sunt
3.000 lei.
Profit impozabil = venituri totale – cheltuieli totale + cheltuieli
nedeductibile = 252.000 – 160.000 + 3.000 + 10.000 = 105.000 lei
Impozit pe profit = 105.000 x 16% = 16.800 lei
6. Societatea comercială X înregistrează venituri în valoare de

950. 0 0 0 lei din care 10. 0 0 0 dividende primite de la o altă persoană juridică
română şi 7.000 dobânzi la împrumuturile acordate. Cheltuielile înregistrate au
fost:
23
- cheltuieli cu materiile prime 200.000 lei;
- cheltuieli cu serviciile prestate de terţi 45.000 lei;
- cheltuieli de protocol 4.000 lei;
- cheltuieli cu diurna 9.000 lei, din care 2. 0 0 0 peste limita
legală;
- amenzi plătite autorităţilor române 6.000 lei;
- cheltuieli cu plata personalului 220.000 lei;
- cheltuieli cu plata dobânzilor aferente unui credit bancar 34.000 lei,
24
gradul de îndatorare 0,9;
- cheltuieli cu impozitul pe profit 27.000 lei.
Să se calculeze cheltuielile deductibile, cele nedeductibile şi impozitul pe
profit.
Rezolvare:
Pas 1:Identificarea cheltuielilor deductibile şi a cuantumului acestora

Cheltuielile deductibile în totalitate şi cu deductibilitate limitată sunt :
- cheltuieli de protocol 4.000 lei – deductibile limitat;
- cheltuieli cu plata dobânzilor aferente unui credit bancar de 34.000 lei,
sunt deductibile în totalitate;
- cheltuieli cu diurna 9. 0 0 0 lei – deductibile limitat;
- cheltuieli cu plata personalului 220.000 lei;
În continuare vom analiza cheltuielile cu deductibilitate limitată, pentru a
determina cât din cuantumul acestora intră la categoria deductibil şi cât la
categoria nedeductibil.
Cheltuielile de protocol sunt deductibile în limita a 2% aplicată diferenţei

dintre totalul veniturilor impozabile şi al cheltuielilor aferente acestora, mai puţin
cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol.
Calculele sunt următoarele:
Veniturile impozabile sunt în sumă de 950.000 lei – 10.000 lei dividende
(dividendele nu sunt venituri impozabile ) = 940.000 lei.
Limita maximă a cheltuielilor de protocol deductibile = 2% x (940
milioane lei - toate cheltuielile efectuate mai puţin cele aferente veniturilor
neimpozabile, mai puţin impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol) = 2% x
x (940 - (200 + 45 + 4 + 9 + 220 + 34)) = 8.560 lei cheltuieli de protocol
deductibile. Însa cheltuielile de protocol totale sunt în sumă de 4.000 lei, ceea ce
se încadrează în limita calculată mai sus, deci sunt în totalitate deductibile.
Cheltuielile cu diurna sunt de 9. 0 0 0 lei, din care 2. 0 0 0 peste limita

legală. De aici putem deduce că aceste cheltuieli sunt deductibile în sumă de
7 milioane lei, restul de 2 milioane intrând la categoria
25
nedeductibile.
Prin urmare, cheltuielile deductibile sunt următoarele:
26
- cheltuieli de protocol 4.000;
- cheltuieli cu plata dobânzilor aferente unui credit bancar 34.000;
- cheltuieli cu diurna 7.000 lei;
- cheltuieli cu salariile 220.000 lei. total cheltuieli deductibile
510.000 lei
Pas 2: identificarea cheltuielilor nedeductibile si calcularea cuantumului acestora

- cheltuieli cu diurna 2.000 lei;
- amenzi plătite autorităţilor române 6.000 lei;
- cheltuieli cu impozitul pe profit 27.000 lei. cheltuieli nedeductibile=
35.000 lei
Pas 3: calcularea impozitului pe profit

Pentru aceasta trebuie întâi să calculăm profitul impozabil, a cărui formulă este: venituri
realizate - venituri neimpozabile - cheltuieli deductibile = venituri impozabile - cheltuieli deductibile
= 940. 0 0 0 lei – 510. 0 0 0 lei = 430.000 lei
Prin urmare impozitul pe profit va fi 430.000 lei x 16% =
68.800 lei, iar diferenţa de plată va fi 68.800 – 27.000 =
41.800 lei.
2003
Bucuresti, 2006
27
MODULUL 7. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ. SFERA
DE APLICARE ŞI TERITORIALITATEA ACESTUI
IMPOZIT
1190 minute
• cunoaşterea evoluţiei taxei pe valoarea adăugată în România şi a rolului
acestui impozit;
• cunoaşterea şi înţelegerea operaţiunilor care intră în sfera de aplicare a taxei pe
valoarea adăugată şi a noţiunilor noi apărute ca urmare a integrării României în
Uniunea Europeană;
Cuvinte cheie:
• sfera de aplicare
• taxa pe valoarea adăugată
• teritorialitatea
• livrare de bunuri
• prestare de servicii
• transfer
• nontransfer

7.1. Generalitati
În ţara noastră acest impozit a fost introdus cu începere de la 1 iulie 1993, ca un impozit
pe cifra de afaceri netă, înlocuind impozitul pe circulaţia mărfurilor, un impozit pe cifra de
afaceri brută. Introducerea ei avea să reprezinte una dintre măsurile fundamentale întreprinse pe
linia reformării sistemului fiscal românesc. Experienţa Franţei şi încercările de armonizare a TVA
pe baza Directivei a VI-a a Consiliului C.E.E au fost benefice pentru construcţia modelului
românesc de impozitare şi armonizare treptată a acestuia cu cel comunitar.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit unic multistadial, aşezat asupra valorii
adăugate realizate în fiecare stadiu al circuitului economic. Impozitul este suportat de ultimul
consumator, dar este aşezat asupra transferului de proprietate de orice fel, cu excepţiile care
privesc scutirile sau livrările la export şi alte asemenea devieri de la regula de bază.
La începutul acestui deceniu, taxa pe valoarea adăugată a contribuit la eliminarea
distorsiunilor economice generate de economia centralizată, reprezentând un important obiectiv
realizat al reformei fiscale şi economice în general.
Impunerea valorii adăugate şi nu a preţului în întregime are efecte pozitive asupra
fluxurilor financiare şi asupra sistemului de interese ale agentului economic, care are tendinţa să
micşoreze valoarea adăugată, reducând sau stopând creşterile acesteia, adică a salariilor şi
asimilatele acestora, a impozitelor şi altor elemente de venit net, intrând în contradictoriu când
este vorba de profit ca element al valorii adăugate care ar trebui mărit.
Iniţial s-a practicat o cotă unică de 18 % alături de cota zero pentru export, impozitul fiind
cu adevărat unul neutru din punct de vedere fiscal. Ulterior s-a introdus cota 9 % pentru unele
mărfuri de strictă necesitate, s-a mărit numărul operaţiunilor scutite afectând neutralitatea
impozitului.
În 1998, probabil numai din raţiuni financiare, s-au modificat cotele în sensul creşterii
acestora de la 18% la 22 % şi de la 9% la 11 %, alături în continuare de cota 0% la export. În plus
legea acordă scutiri la plata impozitului pentru operaţiunile unităţilor sanitare şi a instituţiilor
publice în general, pentru cele desfăşurate de persoanele fizice, liber profesioniştii autorizaţi,
gospodăriile agricole individuale, organizaţiile de nevăzători şi de asemenea pentru agenţii
economici a căror cifră de afaceri anuală nu depăşeşte 50 milioane lei, operaţiunile realizate de
bănci, de societăţi de investiţii financiare, societăţi de asigurări, casele de economii, cooperativele
de credit, loteria naţională şi alte asemenea instituţii.
Începând cu anul 2000 s-a renunţat la cota redusă de 11% care era aşezată asupra
bunurilor de strictă necesitate şi s-au reaşezat cotele acestui impozit, apelându-se la o cotă unică
de 19% şi menţinându-se în continuare cota 0 la export şi de asemenea unele scutiri1, cu o uşoară
relaxare fiscală pentru mărfurile de consum curent, dar cu o nefirească înăsprire a fiscalităţii
pentru bunurile importate pentru consumul populaţiei şi introducerea TVA şi pentru consumul de
energie şi gaze naturale2.
Până la introducerea la 1 ianuarie 2004 a Codului Fiscal, care reprezintă baza legală
pentru TVA, prin măsurile întreprinse de-a lungul anilor s-au făcut paşi importanţi pe linia
armonizării modelului nostru de taxare cu cel comunitar, prevederi noi fiind înscrise în noul cod
fiscal şi în strategia privind politica fiscală pentru perioada de preaderare.
În perioada 2004-2006 legislaţia privind taxa pe valoarea adăugată este supusă unor
modificări în vederea armonizării cu prevederile Directivei a VI-a a Consiliului Comunităţii
Economice Europene conform calendarului anexat la Documentul de poziţie al României privind
Capitolul 10 – Impozitarea.
Actualul Cod fiscal reglementează în detaliu regimul TVA precizând: sfera de aplicare,
persoanele şi operaţiunile impozabile, locul acestora, faptul generator şi exigibilitatea, baza de
impozitare, cotele legale, operaţiunile scutite, regimul deducerilor, stabilirea taxei datorate,
vărsarea şi regularizarea vărsămintelor, regimul special de scutire şi obligaţiile plătitorilor.
Taxa pe valoare adăugată (TVA) este principalul impozit indirect din punct de vedere al
volumului încasărilor la bugetul statului, precum şi din punct de vedere al sferei de aplicare.
Mecanismul TVA presupune că fiecare agent economic care intervine în procesul de
producţie şi comercializare a unui produs să adauge taxa la valoarea adăugată creată, taxa ce este
inclusă în preţul de vânzare al bunurilor şi trebuie virată ulterior către stat. Taxa este astfel
colectată de către agenţii economici de la consumatorii finali, care sunt suportatorii efectivi al
acesteia3.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, aplicarea TVA se face conform
Directivei 112/20064. Introducerea şi generalizarea TVA în toate ţările comunităţii se dovedeşte a
1
Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal romanesc, p.46
2
Constantin I.Tulai, Simona G. Şerbu, Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2005, p.250
3
L. Ţâţu, C. Şerbanescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practica, Ediţia a
V-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 69
4
Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun de TVA, publicata in Jurnalul
fi singura soluţie pentru respectarea principiului neutralităţii fiscale totale, atât pe plan intern cât
şi la nivel comunitar.
7.2. Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adaugată

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o operaţiune să intre sub incidenţa TVA sunt:
− Să constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plata sau o
operaţiune asimilată acestora;
− Să fie efectuată de persoane impozabile, adică orice persoană, indiferent de statutul
sau juridic, care efectuează de o manieră independentă activităţi economice;
− Să rezulte din una din activităţile economice cum sunt activităţile producătorilor,
comercianţilor, prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi cele
ale profesiunilor libere sau asimilate. De asemenea, constituie activitate economică
exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri.
Pentru determinarea TVA-ului aplicabil trebuie determinat unde are loc operaţiunea:
− dacă locul operaţiunii este în România şi se îndeplinesc cele trei condiţii de mai sus,
atunci se aplica TVA conform legislaţiei din România;
− dacă locul operaţiunii este în alt Stat Membru al Uniunii Europene şi se îndeplinesc
cele trei condiţii, se aplica TVA conform legislaţiei din acel Stat Membru.
Sunt considerate ca fiind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată:
− livrarea de bunuri
1. livrarea intracomunitară
2. transferul
3. nontransferul
− prestarea de servicii
− schimbul de bunuri sau servicii
− achiziţii intracomunitare de bunuri
− importul de bunuri.
Este considerata livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un
Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 347din 11 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
proprietar.
Următoarele operaţiuni sunt considerate livrări de bunuri:
a) livrarea efectuată pe baza unui contract cu plata în rate;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite;
c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în
schimbul unei despăgubiri5.
De la începutul anului 2007 s-a impus distincţia între operaţiunile de bunuri efectuate pe
teritoriul comunitar şi operaţiunile de bunuri realizate în afara teritoriului comunitar. Operaţiunile
cu bunuri au căpătat astfel noi denumiri. În acest sens tabelul de mai jos arată modul în care a fost
schimbată denumirea operaţiunilor odată cu data aderării.
Înainte de data aderării După data aderării
Exporturi către Statele Membre Livrări intracomunitare, transferuri
Exporturi către tari terţe Export
Importuri din State Membre Achiziţii intracomunitare
Importuri din teritorii terţe Import
Regimuri vamale suspensive Non transfer în Statul Membru de
(Operaţiuni de perfecţionare origine (Regimuri vamale suspensive în
activa/pasiva, admitere temporara) relaţia cu tari terţe)
Livrări care au locul în alt stat Non transfer
decât cel din care începe transportul
Sursa: Adriana Florina Popa, Nicu Popa, Impozitele şi taxele reglementate de Codul Fiscal
1. Livrarea intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri, care sunt expediate sau

transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de persoana către care
se efectuează livrarea ori de alta persoana în contul acestora. Este asimilat cu livrarea
intracomunitară cu plata transferul de către o persoana impozabila de bunuri aparţinând activităţii
sale economice din România într-un alt stat membru, cu excepţia non-transferurilor.
Următoarele operaţiuni sunt considerate livrări de bunuri:
a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede
5
Adriana Florina Popa, Nicu Popa, Impozitele şi taxele reglementate de Codul Fiscal, Editura Contaplus, Ploieşti,
2008, p.10
că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede ca proprietatea este
atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de
leasing;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite;
c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în
condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
în schimbul unei despăgubiri.
Sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plata următoarele operaţiuni:
a) preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziţionate sau produse de către
aceasta pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătura cu activitatea economică desfăşurată,
dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial;
b)preluarea de către o persoana impozabila a bunurilor mobile achiziţionate sau produse de către
aceasta pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit, dacă taxa aferentă bunurilor
respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial;
c)preluarea de către o persoana impozabilă de bunuri mobile corporale achiziţionate sau produse
de către aceasta, altele decât bunurile de capital, pentru a fi utilizate în scopul unor operaţiuni
care nu dau drept integral de deducere, dacă taxa aferentă bunurilor respective a fost dedusă total
sau parţial la data achiziţiei;
d)bunurile constatate lipsa din gestiune, cu excepţii.
Nu constituie livrare de bunuri:
a)bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor cauze de forţă majorã, precum
şi bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt prevăzute prin norme;
b)bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, precum şi
activele corporale fixe casate, în condiţiile stabilite prin norme;
c)perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;
d)bunurile acordate gratuit din rezerva de stat ca ajutoare umanitare externe sau interne;
e)acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul campaniilor promoţionale, pentru
încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de vânzare, alte bunuri acordate în
scopul stimulării vânzărilor;
f)acordarea de bunuri de mică valoare, în mod gratuit, în cadrul acţiunilor de sponsorizare, de
mecenat, de protocol/reprezentare, precum şi alte destinaţii prevăzute de lege, în condiţiile
stabilite prin norme.
Atunci când un bun este expediat dintr-un stat membru în alt stat membru trebuie analizat
dacă operaţiunea respectivă este un transfer sau un nontransfer.
2. Transferul cuprinde operaţiuni care nu presupune o tranzacţie, fiind în fapt un transport
dintr-un stat membru în altul, a unor bunuri aparţinând aceleiaşi persoane.
3. Nontransferul reprezintă expedierea sau transportul unui bun din România în alt stat
membru, de persoana impozabilă sau de altă persoană în contul său, pentru a fi utilizat în scopul
uneia din următoarele operaţiuni:
a) livrarea bunului respectiv realizatã de persoana impozabilã pe teritoriul statului membru de
destinaţie a bunului expediat sau transportat în condiţiile prevăzute de vânzarea la distanţã;
livrarea bunului respectiv, realizată de persoana impozabilă pe teritoriul statului membru de
destinaţie a bunului expediat sau transportat, în condiţiile prevăzute de livrările cu instalare sau
asamblare, efectuate de către furnizor sau în numele acestuia;
b) livrarea bunului respectiv, realizată de persoana impozabilă la bordul navelor,
aeronavelor sau trenurilor, pe parcursul transportului de persoane efectuat în teritoriul
Comunităţii;
c) livrarea bunului respectiv, realizată de persoana impozabilă, în condiţiile prevăzute de
livrările intracomunitare scutite, cu privire la scutirile pentru livrările la export şi cu
privire la scutirile pentru livrările destinate navelor, aeronavelor, misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare, precum organizaţiilor internaţionale şi forţelor NATO;
d) livrarea de gaz prin reţeaua de distribuţie a gazelor naturale sau de electricitate;
e) prestarea de servicii în beneficiul persoanei impozabile, care implică lucrări asupra
bunurilor corporale efectuate în statul membru în care se termină expedierea sau transportul
bunului, cu condiţia ca bunurile, după prelucrare, să fie reexpediate persoanei impozabile din
România de la care fuseseră expediate sau transportate iniţial;
f) utilizarea temporară a bunului pe teritoriul statului membru de destinaţie a bunului
expediat sau transportat, în scopul prestării de servicii în statul membru de destinaţie, de către
persoana impozabilă stabilită în România;
g) utilizarea temporară a bunului pentru o perioada care nu depăşeşte 24 de luni, pe
teritoriul unui alt stat membru, în condiţiile în care importul aceluiaşi bun dintr-un stat terţ, în
vederea utilizării temporare, ar beneficia de regimul vamal de admitere temporară cu scutire
integrală de drepturi de import.
Prestarea de servicii reprezintă orice activitate care nu constituie livrare de bunuri.
Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt:
a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de
leasing;
b) transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor,
mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;
c) angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu altă persoană
sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;
d) prestările de servicii efectuate pe baza unui ordin emis de/sau în numele unei autorităţi
publice sau potrivit legii;
e) servicii de intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi în contul altei
persoane, atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii.
Sunt asimilate prestării de servicii următoarele:
a) utilizarea temporară a bunurilor care fac parte din activele unei persoane impozabile, în scopuri
care nu au legătura cu activitatea sa economică sau pentru a fi puse la dispoziţie, în vederea
utilizării în mod gratuit, altor persoane, dacă taxa pentru bunurile respective a fost dedusă total
sau parţial;
b)serviciile care fac parte din activitatea economică a persoanei impozabile, prestate în mod
gratuit pentru uzul personal al angajaţilor săi sau pentru uzul altor persoane.
c)Achiziţia intracomunitară
Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune de bunuri
mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor
sau de către altă persoană către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de
expediere a bunurilor.
Sunt asimilate unei achiziţii intracomunitare următoarele:
a)utilizarea în România, de către o persoana impozabilă, în scopul desfăşurării activităţii
economice proprii, a unor bunuri transportate sau expediate de aceasta sau de altă persoană, din
statul membru pe teritoriul căruia aceste bunuri au fost produse, extrase, achiziţionate, dobândite
ori importate de către aceasta, în scopul desfăşurării activităţii economice proprii, dacă
transportul sau expedierea acestor bunuri, ar fi fost tratat ca transfer de bunuri în alt stat membru;
b)preluarea de către forţele armatei romane, pentru uzul acestora sau pentru personalul civil din
cadrul forţelor armate, de bunuri pe care le-au dobândit în alt stat membru, care este parte a
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, şi la a căror achiziţie nu
s-au aplicat regulile generale de impozitare din acel alt stat membru.
Este asimilata unei achiziţii intracomunitare şi achiziţionarea de către o persoană juridică
neimpozabilă a unor bunuri importate de acea persoană în Comunitate şi transportate sau
expediate într-un alt stat membru decât cel în care s-a efectuat importul. Persoana juridică
neimpozabila va beneficia de rambursarea taxei plătite în România pentru importul bunurilor,
dacă dovedeşte că achiziţia sa intracomunitară a fost supusă taxei în statul membru de destinaţie
a bunurilor expediate sau transportate.6
Atunci când un bun este expediat dintr-un stat membru în alt stat membru trebuie analizat
dacă operaţiunea respectivă este un transfer sau un nontransfer. Dacă operaţiunea este considerata
transfer, atunci ea este echivalenta cu realizarea unei livrări intracomunitare în statul din care
pleacă bunurile şi a unei achiziţii intracomunitare în statul în care ajung bunurile7.
Importul de bunuri reprezintă:

-intrarea în Comunitate de bunuri care nu sunt puse în circulaţie liberă;
- intrarea în Comunitate de bunuri dintr-un teritoriu terţ, care face parte din teritoriul vamal
al Comunitãţii cu excepţii.
1) Când a fost introdusă în România taxa pe valoarea adăugată şi ce fel de impozit este?
2) Ce înţelegeţi prin livrare de bunuri?
3) Ce înţelegeţi prin import de bunuri?
6
Adriana Florina Popa, Nicu Popa, Impozitele şi taxele reglementate de Codul Fiscal, Editura Contaplus, Ploieşti,
2008, p.32
7
V-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.75
4) Ce înţelegeţi prin livrare intracomunitară de bunuri?
5) Ce înţelegeţi prin prestare de servicii?
6) Care e sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată?
7.3. Teritorialitatea taxei pe valoare adaugată

De la 1 ianuarie 2007, teritoriul pe care trebuie aplicat TVA este Comunitatea.
Comunitatea = Uniunea Europeană - teritorii excluse + teritorii incluse
Din Uniunea Europeană fac parte cele 27 de state membre. în cadrul teritoriilor excluse fac
parte de exemplu insula Heligoland şi teritoriul Busingen din Germania, insulele Canare, insulele
Aland, etc., iar din cadrul teritoriilor incluse fac parte de exemplu Principatul Moaco.
Pentru a fi supuse TVA în tara noastră, livrările de bunuri, prestările de servicii, achiziţiile
intracomunitare sau importul trebuie considerate a fi realizate în România.
Locul livrării de bunuri se stabileşte în funcţie de operaţiunea realizată astfel:
a)În cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate locul livrării este locul în care sunt
situate bunurile în momentul când începe transportul. dacă locul livrării se situează în afara
teritoriului comunitar, locul livrării realizate de către importator şi locul oricărei livrări ulterioare
se consideră în statul membru de import al bunurilor;
b) În cazul bunurilor care fac obiectul unei instalări sau unui montaj, locul livrării este locul
unde se efectuează instalarea sau montajul;
c) În cazul bunurilor care nu sunt expediate sau transportate locul livrării este locul unde se
găsesc bunurile atunci când sunt puse la dispoziţia cumpărătorului;
d) În cazul în care livrările de bunuri sunt efectuate la bordul unui vapor, avion sau tren,
pentru partea din transportul de pasageri efectuată în interiorul Comunităţii locul de plecare a
transportului de pasageri;
e) În cazul livrării de gaze prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale sau al livrării de
energie electrică, către un comerciant persoana impozabilă, locul livrării se consideră locul unde
comerciantul, persoana impozabilă este stabilit sau are un sediu fix pentru care se livrează
bunurile sau locul în care acesta are domiciliul stabil sau reşedinţa sa obişnuită. Comerciantul
persoana impozabila reprezintă persoana impozabilă a cărei activitate principală în ceea ce
priveşte cumpărările de gaz şi energie electrică o reprezintă revânzarea de astfel de produse şi al
cărei consum propriu de astfel de produse este neglijabil;
f) În cazul livrării de gaze prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale sau de energie
electrică, locul livrării reprezintă locul în care cumpărătorul utilizează şi consumă efectiv gazul
natural sau energia electrică.
În cazul vânzărilor la distanţă dinspre un stat membru spre România, dacă valoarea
vânzărilor depăşeşte echivalentul în RON a 35.000 EUR sau dacă furnizorul a optat în statul
membru din care se transporta bunurile pentru considerarea vânzărilor sale la distanţă ca având
loc în România, locul livrării se consideră în România.
Derogarea nu se aplica vânzărilor la distanţă efectuate din alt stat membru în România:
− de mijloace de transport noi;
− de bunuri instalate sau asamblate de furnizor sau în numele acestuia;
− de bunuri taxate în statul membru de plecare, conform regimului special;
− de gaz distribuit prin sistemul de distribuţie a gazului natural şi de electricitate;
− de produse accizabile, livrate către persoane impozabile şi persoane juridice
neimpozabile.
− în cazul livrării pentru vânzările la distanţă efectuate din România către alt stat
membru se consideră în acest alt stat membru, în cazul în care livrarea este efectuată către o
persoană care nu îi comunică furnizorului un cod de înregistrare în scopuri de TVA, locul livrării
se consideră a fi în statul membru.
− Locul livrării este întotdeauna în România, în cazul vânzărilor la distanţă de
produse accizabile, efectuate dintr-un stat membru către persoane neimpozabile din România;
În cazul vânzărilor la distanţă de produse accizabile efectuate din România către persoane
neimpozabile din alt stat membru, locul livrării este întotdeauna în celalalt stat membru.
Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un
sediu fix de la care serviciile sunt efectuate.
Pentru urmatoarele prestări de servicii, locul este considerat a fi:
a) locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătura
cu bunurile imobile;
b) locul unde se efectuează transportul, altele decât transporturile intracomunitare de bunuri;
c) locul de plecare a unui transport intracomunitar de bunuri.
d) locul în care se prestează serviciile, pentru activităţi accesorii transportului.
Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se considera a fi locul unde se găsesc bunurile

în momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.
Locul importului de bunuri se considera a fi pe teritoriul statului membru în care se afla
bunurile când intra pe teritoriul comunitar.
1) Cum se stabileşte locul importului de bunuri?
2) Cum se stabileşte locul achiziţiei intracomunitare de bunuri?
3) Cum se stabileşte locul prestării de servicii?
4) Cum se stabileşte locul livrării de bunuri?
Rezumat
În ţara noastră taxa pe valoarea adăugată a fost introdus cu începere de la 1 iulie 1993, ca
un impozit pe cifra de afaceri netă, înlocuind impozitul pe circulaţia mărfurilor, un impozit pe
cifra de afaceri brută.
La începutul acestui deceniu, taxa pe valoarea adăugată a contribuit la eliminarea
distorsiunilor economice generate de economia centralizată, reprezentând un important obiectiv
realizat al reformei fiscale şi economice în general.
Actualul Cod fiscal reglementează în detaliu regimul TVA precizând: sfera de aplicare,
persoanele şi operaţiunile impozabile, locul acestora, faptul generator şi exigibilitatea, baza de
impozitare, cotele legale, operaţiunile scutite, regimul deducerilor, stabilirea taxei datorate,
vărsarea şi regularizarea vărsămintelor, regimul special de scutire şi obligaţiile plătitorilor.
Taxa pe valoare adăugată (TVA) este principalul impozit indirect din punct de vedere al
volumului încasărilor la bugetul statului, precum şi din punct de vedere al sferei de aplicare.
Sunt considerate ca fiind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată:livrarea de bunuri,
prestarea de servicii, schimbul de bunuri sau servicii, achiziţii intracomunitare de bunuri,
importul de bunuri.
Din Uniunea Europeană fac parte cele 27 de state membre. în cadrul teritoriilor excluse fac
parte de exemplu insula Heligoland şi teritoriul Busingen din Germania, insulele Canare, insulele
Aland, etc., iar din cadrul teritoriilor incluse fac parte de exemplu Principatul Monaco.
Pentru a fi supuse TVA în tara noastră, livrările de bunuri, prestările de servicii, achiziţiile
intracomunitare sau importul trebuie considerate a fi realizate în România. Locul livrării de
bunuri se stabileşte în funcţie de operaţiunea realizată.
Referate
1. Analizaţi intr-o lucrare „Locul şi rolul în cadrul resurselor publice”.
2. Realizaţi o lucrare cu titlul „Impactul TVA-ului asupra activităţii economice din ţara X”
3. Elaboraţi o lucrare în care să prezentaţi modul de aliniere a TVA-ului şi direcţiile de
aliniere la nivelul Ue.
2. Legea 571/2003 privind codul fiscal
TEMA 8. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ.
OPERAŢIUNI ŞI PERSOANE IMPOZABILE, COTE DE
IMPOZITARE, REGIMURI DE SCUTIRE
• Cunoaşterea diferitelor tipuri de operaţiuni impozabile şi înţelegerea conceptului de

persoană impozabilă;
• Cunoaşterea cotelor de TVA aplicabile pe teritoriul României.
• Cunoaşterea regimurilor speciale de scutire.
• Cunoaşterea şi înţelegerea modului de calcul al bazei de impozitare a TVA-ului.
Cuvinte cheie:
• Cotă de TVA;
• Baza impozabilă;
• Operaţiuni impozabile;
• Operaţiuni scutite;
• Faptul generator;
• Exigibilitate.

8.1. Operaţiuni şi persoane impozabile
Operaţiuni taxabile, sunt cele la care se aplică TVA, iar furnizorii/prestatorii au dreptul de
deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor
respective.
83
Operaţiuni scutite de TVA cu drept de deducere, sunt cele la care nu se aplică TVA, dar
furnizorii/prestatorii au dreptul de deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate,
destinate realizării operaţiunilor respective.
Operaţiuni scutite de TVA fără drept de deducere, la care nu se aplică TVA, dar care
furnizorii/prestatorii nu au drept de deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate,
Operaţiuni de import şi achiziţii intracomunitare scutite de taxa pe valoare adăugată.
Este considerata persoana impozabila orice persoana care desfăşoară, de o manieră
independentă şi indiferent de loc, activităţi economice.
Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în
calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii,
onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi.
Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de
autorităţi publice, dar care sunt scutite de taxă.
Instituţiile publice sunt, persoane impozabile pentru următoarele activităţi:
a) telecomunicaţii;
b) furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de
aceeaşi natură;
c) transport de bunuri şi de persoane;
d) servicii prestate în porturi şi aeroporturi;
e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;
f) activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;
g) activităţile organismelor de publicitate comercială;
h) activităţile agenţiilor de călători;
i) activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi alte localuri
asemănătoare;
j) operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune 1.
1
Legea nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal.
84
8.2. Operaţiuni scutite
Operaţiunile scutite de TVA se împart în următoarele categorii:
a) scutiri în interiorul ţării;
b) scutiri pentru importuri şi achiziţii intracomunitare;
c) scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrări intracomunitare şi
pentru transportul internaţional şi intracomunitar;
d) scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri;
e) scutiri pentru intermediari.
Următoarele operaţiuni de interes general, din interiorul ţării, sunt scutite de taxă, fără drept
de deducere:
a) spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de
unităţi autorizate pentru astfel de activităţi;
b) prestările de servicii efectuate de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi
livrarea de proteze dentare efectuata de stomatologi şi de tehnicieni dentari;
c) prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical;
d) transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în
acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens;
e) livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;
f) activitatea de învăţământ, etc;
Sunt scutite de taxă următoarele operaţiuni:
a) importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri a căror livrare în România este în
orice situaţie scutită de taxă în interiorul ţării;
b) achiziţia intracomunitară de bunuri al căror import în România este în orice situaţie
scutit de taxă;
c) importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor internaţionale şi
interguvernamentale acreditate în România, precum şi de către membrii acestora;
d) reimportul de bunuri în condiţii specifice;
e) importul de gaze naturale prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi importul de
energie electrică;
85
f) importul de aur efectuat de Banca Naţională a României.
Beneficiază de scutire următoarele operaţiuni:

a) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunităţii de către furnizor
sau de alta persoană în contul său;
b) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunităţii de către
cumpărătorul care nu este stabilit în România sau de alta persoană în contul sau, cu
excepţia bunurilor transportate de cumpărătorul însuşi şi care sunt folosite la
echiparea sau alimentarea ambarcaţiunilor de agrement şi a avioanelor de turism sau a
oricărui alt mijloc de transport de uz privat. Este scutită, de asemenea, şi livrarea de
bunuri care sunt transportate în bagajul personal al călătorilor care nu sunt stabiliţi în
Comunitate;
c) prestarile de servicii, legate direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în
regim de antrepozit de taxa pe valoarea adaugată sau în unul dintre regimurile vamale
suspensive;
d) prestările de servicii de transport, prestările de servicii accesorii transportului şi alte
servicii, direct legate de importul de bunuri, dacă valoarea acestora este inclusă în
baza de impozitare a bunurilor importate;
e) transportul internaţional de persoane;
a) livrările de aur către Banca Naţionala a României, etc;
Sunt scutite de taxă serviciile prestate de intermediarii care acţionează în numele şi în contul
altei persoane, în cazul în care aceste servicii sunt prestate în legătura cu operaţiunile scutite cu
excepţia cazului când sunt prestate în legătură cu:
 transportul intracomunitar de bunuri, efectuat din şi în insulele care formează
regiunile autonome Azore şi Madeira, precum şi serviciile accesorii acestuia;
 livrările intracomunitare scutite;
 operaţiunile desfăşurate în afara Comunităţii.
86
8.3. Persoanele înregistrate în scop de TVA
Înainte de realizarea oricăror operaţiuni supuse TVA în România, persoana impozabilă care
le realizează este obligată să se înregistreze în scop de TVA. Sunt exceptate de la înregistrarea în
scop de TVA:
 întreprinderile mici, cu cifra de afaceri anuala mai mică de 35.000 euro;
 persoanele care realizează numai operaţiuni scutite fără drept de deducere.
Înregistrarea în scop de TVA presupune atribuirea unui cod unic de identificare precedat de
sintagma „RO”.
Trebuie sa solicite înregistrarea în scop de TVA în România:
 personale impozabile stabilite în România înainte de efectuarea operaţiunilor
taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere sau la atingerea plafonului de 35.000 euro, dacă au
optat pentru regimul special de scutire pentru întreprinderile mici;
 persoanele impozabile nestabilite în România, dacă efectuează livrări de
bunuri/prestări servicii taxabile în România;
 persoanele impozabile nestabilite în România, dacă efectuează o achiziţie
intracomunitară de bunuri scutită, cu locul în România.
Organele fiscale competente pot anula înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA dacă
persoana nu era obligată să solicite înregistrarea sau nu avea dreptul să solicite înregistrarea în
scopuri de TVA.
Persoana înregistrată va anunţa în scris, în termen de 15 zile, organele fiscale competente cu
privire la producerea oricăruia dintre evenimentele de mai jos:
a) modificări ale informaţiilor declarate în cererea de înregistrare;
b) încetarea activităţii sale economice.
8.4. Faptul generator, exigibilitatea taxei şi exigibilitatea plăţii taxei

pe valoare adaugată
Faptul generator al taxei pe valoare adăugată reprezintă operaţiunea care, prin realizarea ei,
duce la includerea sub incidenţa TVA a unor operaţiuni.
Exigibilitatea taxei este dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului de TVA, la o
anumita dată, plata taxei datorate bugetului de stat.
87
Exigibilitatea plaţii taxei este data limită până la care o persoană trebuie să efectueze plata
TVA către buget. După aceasta dată se calculează majorările de întârziere 2.
Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor.
Excepţiile de la aceasta regula sunt:
− contractele de consignaţie sau asimilate, stocuri la dispoziţia clienţilor;
− livrările de bunuri imobile;
− prestările de servicii decontate pe baza de situaţii de lucrări;
− livrări de bunuri sau prestări de servicii care se efectuează continuu;
− operaţiuni de închiriere, leasing, concesionare.
Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.
Excepţii de la regulă:
 la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator;
 la data la care se încasează avansul, excepţie fac avansurile încasate pentru plata
importurilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente importului, precum şi avansurile încasate
pentru operaţiuni scutite sau care nu sunt impozabile.
 la data extragerii numerarului, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii
realizate prin maşini automate de vânzare, de jocuri sau alte maşini similare.
 în a 15-a zi a lunii următoare faptului generator, sau la data emiterii facturii, dacă
factura se emite înainte, pentru: livrări intracomunitare şi achiziţii intracomunitare.
Exigibilitatea plaţii taxei este echivalentă cu scadenţa de plată a TVA către buget.
Determinarea scadenţei se face în funcţie de perioada impozabilă aferentă fiecărei persoane. Dacă
cifra de afaceri realizată în anul anterior este > 100.000 euro/an, perioada impozabilă este luna
calendaristică iar exigibilitatea plăţii taxei intervine în data de 25 a lunii următoare. În schimb,
dacă cifra de afaceri realizată în anul anterior este ≤ 100.000 euro/an, perioada impozabilă este
trimestrul iar exigibilitatea plăţii taxei intervine în data de 25 a lunii următoare trimestrului
încheiat.
2
V-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.89;
88
8.5. Baza de impozitare a taxei pe valoarea adaugată
Baza de impozitare este constituită în principiu din contrapartida obţinută sau care urmează
a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, existând şi cazuri specifice.
Baza de impozitare cuprinde următoarele:
a) impozitele şi taxele cu excepţia taxei pe valoarea adăugată;
b) cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi
asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului.
Nu se includ în baza de impozitare:
a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori
direct clienţilor la data exigibilităţii taxei;
b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a
obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate.
c) dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu întârziere;
d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără
facturare;
e) sumele achitate de furnizor sau prestator, în numele şi în contul clientului, şi care apoi
se decontează acestuia, precum şi sumele încasate în numele şi în contul unei alte persoane 3.
Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în alt stat membru decât România
de persoana care efectuează achiziţia intracomunitară, pentru bunurile achiziţionate. Prin
excepţie, în cazul în care accizele sunt rambursate persoanei care efectuează achiziţia
intracomunitară, valoarea achiziţiei intracomunitare efectuate în România se reduce
corespunzător 4.
Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vama a bunurilor la care se
adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele
datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată
care urmează a fi percepută. Aceasta cuprinde şi cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi
3
Legea nr. 571 / 2003 privind Codul Fiscal;
4
Constantin I.Tulai, Simona G. Şerbu, Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2005, p.251;
89
cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a
bunurilor în România. Primul loc de destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicata în
documentul de transport sau în orice alt document însoţitor al bunurilor, când acestea intra în
România, sau, în absenta unor astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în
România.
8.6. Regimuri speciale de scutire

Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici
Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifra de afaceri anuală, declarată sau
realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul
de schimb comunicat de Banca Naţionala a României la data aderării poate solicita scutirea de
taxa.
Persoana impozabilă care îndeplineşte condiţiile pentru aplicarea regimului special de scutire
poate opta oricând pentru aplicarea regimului normal de taxă.
Persoana impozabilă care aplică regimul special de scutire şi a cărei cifra de afaceri, este mai
mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic, trebuie să solicite
înregistrarea în scopuri de TVA, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului.
Data atingerii sau depăşirii plafonului se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare
celei în care plafonul a fost atins sau depăşit.
Persoana impozabilă care aplica regimul special de scutire:
a) nu are dreptul la deducerea taxei aferente achiziţiilor;
b) nu are voie sa menţioneze taxa pe factura sau alt document;
c) este obligată să menţioneze pe orice factura o referire la prezentul articol, pe baza căreia
se aplica scutirea.
Regimul special pentru agenţii de turism

Persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, care realizează activitate de
intermediere în turism aplică un regim special de TVA.
Prin agenţie de turism se înţelege orice persoană care în nume propriu sau în calitate de
agent, intermediază, oferă informaţii sau se angajează sa furnizeze persoanelor care călătoresc
individual sau în grup, servicii de călătorie, care includ cazarea la hotel, case de oaspeţi, cămine,
90
locuinţe de vacanţă şi alte spaţii folosite pentru cazare, transportul aerian, terestru sau maritim,
excursii organizate şi alte servicii turistice. Agenţiile de turism includ şi touroperatorii.
Baza de impozitare a serviciului unic este constituită din marja de profit, exclusiv taxa, care
se determină ca diferenţă între suma totală care va fi plătită de călător, fără taxă, şi costurile
agenţiei de turism, inclusiv taxa, aferente livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în
beneficiul direct al calatorului, în cazul în care aceste livrări şi prestări sunt realizate de alte
persoane impozabile.
În cazul în care livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate în beneficiul direct al
clientului sunt realizate în afara Comunităţii, serviciul unic al agenţiei de turism este considerat
serviciu prestat de un intermediar şi este scutit de taxă 5.
Agenţia de turism poate opta şi pentru aplicarea regimului normal de taxă cu următoarele
excepţii, pentru care este obligatorie taxarea în regim special:
a) când călătorul este o persoană fizică;
b) în situaţia în care serviciile de călătorie cuprind şi componente pentru care locul
operaţiunii se consideră ca fiind în afara României.
Agenţiile de turism nu au dreptul să înscrie taxa în mod distinct în facturi sau în alte
documente legale care se transmit călătorului, pentru serviciile unice cărora li se aplica regimul
special, în acest caz înscriindu-se distinct în documente menţiunea „TVA inclus”.
Atunci când agenţia de turism efectuează atât operaţiuni supuse regimului normal de taxare,
cât şi operaţiuni supuse regimului special, aceasta trebuie sa păstreze evidente contabile separate
pentru fiecare tip de operaţiune în parte 6.
Regimuri speciale pentru bunurile second-hand, opere de arta, obiecte de colecţie şi

antichităţi
Persoanele impozabile care achiziţionează în scopul revânzării bunuri second-hand, opere de
artă, obiecte de colecţie şi antichităţi sunt denumite persoane impozabile revânzătoare.
Persoana impozabila revânzătoare va aplica regimul special pentru livrările de bunuri
second-hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi antichităţi dacă le-a achiziţionat din interiorul
5
6
Legea nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal.
91
Comunităţii, de la unul dintre următorii furnizori:
a) o persoana neimpozabilă;
b) o persoana impozabilă, în măsura în care livrarea efectuată de respectiva persoana
impozabilă este scutita de taxă;
c) o întreprindere mică, în măsura în care achiziţia respectivă se referă la bunuri de capital;
d)o persoana impozabilă revânzătoare, care a aplicat regimul special.
Baza de impozitare este marja profitului, exclusiv valoarea taxei aferente. Prin excepţie,
pentru livrările de opere de artă, obiecte de colecţie sau antichităţi importate direct de persoana
impozabilă revânzătoare, preţul de cumpărare pentru calculul marjei de profit este constituit din
baza de impozitare la import plus taxa datorată sau achitată la import.
8.7. Cotele de impozitare

Cotele de TVA pentru operaţiunile impozabile:
1. Cota standard este de 19% şi se aplica asupra bazei de impozitare pentru
operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse.
2. Cota redusa este de 9% care şi se aplica asupra bazei de impozitare pentru
următoarele prestări de servicii si/sau livrări de bunuri:
a) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente
istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii
şi evenimente culturale, cinematografe;
b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în
principal publicităţii;
c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
d)livrarea de produse ortopedice;
e)livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
f)cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea
terenurilor amenajate pentru camping.
Cota de TVA aplicata este cea în vigoare la data la care ia naştere faptul generator al taxei
pe valoare adăugată, conform legislaţiei statului membru unde se consideră că are loc
operaţiunea.
Potrivit reglementarilor din Codul Fiscal, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a
92
Guvernului nr. 200/2008, se aplică o cotă redusă de 5% asupra bazei de impozitare pentru
livrarea locuinţelor, inclusiv a terenului pe care sunt construite.
Hotărârea de Guvern pentru modificarea normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal,
precizează, în cazul livrării unei locuinţe cu o suprafaţă de maximum 120 de metri pătraţi şi
valoare mai mică de 380.000 lei, că vânzătorul poate aplica cota de TVA de 5% la vânzarea unei
locuinţe, dacă cumpărătorul va prezenta o declaraţie pe propria răspundere autentificată de un
notar din care sa rezulte că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de cota redusă de
TVA. Acest document va fi păstrat de vânzator pentru justificarea aplicării cotei reduse de TVA
de 5%.
Pentru cladirile destinate a fi folosite drept camine de copii, de bătrâni sau pentru a fi
atribuite cu chirie subvenţionată, vânzătorul poate aplica cota de TVA de 5% dacă cumpărătorul
va prezenta o declaratie pe propria raspundere autentificată de un notar din care sa rezulte că va
utiliza aceste cladiri conform destinaţiei prevazute de lege.
In categoria locuinta livrată ca parte a politicii sociale se cuprind:
 Livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi
utilizate drept camine de bătrâni şi de pensionari;
 Livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi
utilizate drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;
 Livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primarii în
vederea atribuirii de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror
situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinte
în condiţiile pieţei.
 Livrarea de locuinţe care au o suprafata utilă de maximum 120 de metri pătraţi,
exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu
depăşeşte suma de 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adaugată, achiziţionată de orice
persoană necăsătorită sau familie.
Cota redusă se aplică numai în cazul locuinţelor care în momentul vânzării pot fi locuite
ca atare şi dacă terenul pe care este construită locuinţa nu depăşeşte suprafaţa de 250 de metri
pătraţi, inclusiv amprenta la sol a locuinţei, în cazul caselor de locuit individuale.
Orice persoană necasatorită sau familie poate achiziţiona o singură locuinţă cu cotă redusă
de 5%, respectiv:
93
 În cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nicio locuinţă în
proprietate pe care au achizitionat-o cu cota de 5%
 În cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau
împreuna, nici o proprietate pe care au achiziţionat-o cu cota de 5%.
Regularizarea se efectuează prin refacturarea integrală a contravalorii livrărilor de bunuri
şi/sau prestărilor de servicii cu cotele în vigoare la data la care ia naştere faptul generator şi
scăderea în cadrul aceleaşi facturi a sumelor facturate anterior 7.
1) Care sunt operaţiunile impozabile?
2) Ce înţelegeţi prin conceptul de persoană impozabilă?
3) Care sunt regimurile speciale de scutire de la plata TVA - ului?
4) Care sunt cotele de TVA aplicabile pe teritoriul ţării noastre?
5) Care sunt operaţiunile scutite de TVA?
6) Ce înţelegeţi prin exigibilitatea plăţii TVA-ului?
7) Cum se calculează baza de impozitare în cazul TVA-ului?
8) Care sunt obligaţiile persoanelor înregistrate în scopuri de TVA?
Rezumat
Operaţiuni taxabile, sunt cele la care se aplică TVA, iar furnizorii/prestatorii au dreptul de
deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor
respective.
Operaţiuni scutite de TVA cu drept de deducere, sunt cele la care nu se aplică TVA, dar
furnizorii/prestatorii au dreptul de deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate,
Operaţiuni scutite de TVA fără drept de deducere, la care nu se aplică TVA, dar care
7
94
furnizorii/prestatorii nu au drept de deducere a TVA aferente bunurilor/serviciilor achiziţionate,
destinate realizării operaţiunilor respective. Este considerata persoana impozabila orice
persoana care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice.
Operaţiunile scutite de TVA se împart în următoarele categorii: scutiri în interiorul ţării;
scutiri pentru importuri şi achiziţii intracomunitare; scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni
similare, pentru livrări intracomunitare şi pentru transportul internaţional şi intracomunitar;
scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri; scutiri pentru intermediari.
Baza de impozitare este constituită în principiu din contrapartida obţinută sau care urmează
a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, existând şi cazuri specifice.
Cotele de TVA pentru operaţiunile impozabile sunt următoarele:
2. Cota standard este de 19% şi se aplica asupra bazei de impozitare pentru
operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse.
3. Cota redusa este de 9% care şi se aplica asupra bazei de impozitare pentru
anumite prestări de servicii si/sau livrări de bunuri.
4. Cotă redusă de 5% care se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea
locuinţelor, inclusiv a terenului pe care sunt construite în cadrul politicii sociale a Guvernului.
1. Ioan Dan Morar si colectivul, Fiscalitate, Editura Universităţii din Oradea, 2009;
2. Legea 571/2003 privind codul fiscal republicata.
95
MODULUL 9. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ.
REGIMUL DEDUCTIBILITĂŢII, OBLIGAŢIILE
PLĂTITORILOR DE TVA
665 minute
• Cunoaşterea şi înţelegerea regimul deductibilităţii taxei pe valoarea adăugată;
• Cunoaşterea obligaţiilor plătitorilor de TVA
Cuvinte cheie:
• Dreptul de deducere;
• Taxa pe valoarea adăugată;
•

9.1. Regimul deductibilităţii TVA
Deducerea TVA reprezintă diminuarea TVA colectată ca urmare a livrărilor de bunuri sau
prestărilor de servicii cu TVA datorată/achitată furnizorilor de bunuri sau prestatorilor de servicii.
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt
destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
operaţiuni taxabile;
operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se
consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi
fost realizate în România;
operaţiuni scutite de taxă.
Nu este deductibilă:
a) taxa aferentă sumelor achitate în numele şi în contul clientului şi care apoi se decontează
acestuia, precum şi taxa aferentă sumelor încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu
sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate;
b) taxa datorată sau achitată pentru achiziţiile de băuturi alcoolice şi produse din tutun, cu
excepţia cazurilor în care aceste bunuri sunt destinate revânzării sau pentru a fi utilizate pentru
prestări de servicii.
Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor sau serviciilor să deţină o factură;
b) pentru taxa aferentă bunurilor sau serviciilor dar pentru care persoana impozabilă este
obligată la plata taxei: să deţină o factură şi să înregistreze taxa ca taxă colectată în decontul
aferent perioadei fiscale în care ia naştere exigibilitatea taxei;
c) pentru taxa achitată pentru importul de bunuri să deţină declaraţia vamală de import sau
actul constatator emis de organele vamale, care să menţioneze persoana impozabilă ca importator
al bunurilor din punct de vedere al taxei, precum şi documente care să ateste plata taxei de către
importator sau de către alta persoana în contul sau;
d) pentru taxa datorată pentru importul de bunuri efectuat, să deţină declaraţia vamală de
import sau actul constatator emis de organele vamale, care să menţioneze persoana impozabilă ca
importator al bunurilor în scopuri de taxă, precum şi suma taxei datorate. De asemenea, persoana
impozabilă trebuie să înscrie taxa pe valoarea adăugată ca taxă colectată în decontul aferent
perioadei fiscale în care ia naştere exigibilitatea;
e) pentru taxa aferentă unei achiziţii intracomunitare de bunuri: să deţină o factură şi să
înregistreze taxa ca taxă colectată în decontul aferent perioadei fiscale în care ia naştere
exigibilitatea;
f) pentru taxa aferentă unei operaţiuni asimilate cu o achiziţie intracomunitară de bunuri să
deţină documentul emis în statul membru din care bunurile au fost transportate ori expediate, să
înregistreze aceasta taxă ca taxă colectată în decontul aferent perioadei fiscale în care ia naştere
exigibilitatea taxei.
Se acordă drept de deducere pentru:
• operaţiuni taxabile;
• livrări de bunuri/prestări de servicii pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind
în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost
realizate în România.
• Operaţiuni scutite pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrări
intracomunitare săi pentru transportul internaţional şi intracomunitar;
• Operaţiuni legate de traficul internaţional de bunuri care beneficiază de scutiri speciale;
• Operaţiuni scutite pentru intermediari;
• Operaţiuni financiar-bancare şi de asigurare scutite, în cazul în care cumpărătorul ori
clientul este stabilit în afara Comunităţii;
• Operaţiuni reprezentând transferul tuturor activelor sau al unei părţi a acestora efectuat cu
ocazia transferului de active şi pasive ca urmare a unor operaţiuni precum divizarea şi
fuziunea în cazul în care beneficiarul este o persoană impozabilă care are dreptul de a
deduce total taxa pe valoarea adăugată, dacă TVA ar fi aplicabilă transferului respectiv1.
Nu poate fi dedusă TVA aferentă intrărilor pentru:

Operaţiuni care nu au legătură cu activitatea economică a persoanelor
impozabile;
Bunuri/servicii achiziţionate de furnizori/prestatori în contul clienţilor şi
care apoi se decontează acestora;
Servicii de transport, hoteliere, alimentaţie publică prestate pentru persoane
impozabile care desfăşoară activitate de intermediere în turism;
Băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol;
Bunuri lipsă sau depreciate cantitativ în timpul transportului, neimputabile,
pe baza documentelor întocmite pentru predarea-primirea bunurilor de la transportator şi pentru
înregistrarea lor în gestiunea persoanei impozabile2.
În cazul persoanelor impozabile cu regim mixt, dreptul de deducere a TVA aferente
bunurilor/serviciilor se determină în raport cu gradul de utilizare a bunurilor/serviciilor respective
la realizarea operaţiunilor care au drept de deducere, prin intermediul pro-ratei.
1
OUG nr. 127 / 2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal.
2
Pro-rata se determină ca raport între veniturile obţinute din operaţiuni care dau drept de
deducere, inclusiv subvenţii legate direct de preţul lor şi veniturile obţinute din operaţiuni care nu
au drept de deducere, subvenţii, alocaţii de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum şi orice
alte venituri din care este finanţată activitatea.
Pro-rata se determină de regulă anual iar la cererea justificată a persoanelor impozabile
organele fiscale pot aproba ca pro-rata să fie determinată lunar.
9.2. Determinarea TVA de plată şi plata acestuia la buget

TVA datorată bugetului de stat se stabileşte lunar, trimestrial, semestrial sau anual pe baza
decontului plătitorilor de TVA, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă.
În situaţia în care taxa dedusă este mai mare decât taxa colectată, rezultă taxa de rambursat,
iar în situaţia în care taxa colectată este mai mare decât taxa dedusă, rezultă taxa de plată la
bugetul de stat.
TVA colectată se determina pe baza Jurnalului de vânzări completat de agentul economic
pe fiecare luna în parte la care se adaugă sumele de TVA colectat preluate prin mecanismul de
„taxare inversă”. La baza TVA care poate fi dedusă stă TVA deductibilă care este corectată cu
ajutorul pro-ratei. TVA deductibilă se determină cu ajutorul Jurnalului de cumpărări.
TVA de plată = TVA colectată – TVA deductibilă, dacă pro-rata = 100%

TVA de plată = TVA colectată – TVA de dedus, dacă pro-rata < 100%
TVA de dedus = TVA deductibilă * pro-rata
TVA de plată trebuie virată la buget până la data de:

• 25 a lunii următoare celei pentru care se calculează, în cazul plătitorilor lunari;
• 25 a primei luni a trimestrului următor celui pentru care se calculează, în cazul plătitorilor
semestriali;
• 25 a primei luni a anului următor celui pentru care se calculează, în cazul plătitorilor anuali;
În cazul în care TVA-ul este datorat de neplătitorii de TVA, plata TVA trebuie făcută:
la data completării declaraţiei vamale de import, pentru import;
la data de 25 a lunii următoare depunerii decontului special de TVA.
Taxa de rambursat stabilită prin decontul de taxă pe valoarea adăugată se regularizează în
ordine următoare:
Prin compensarea efectuată de persoana impozabilă în limita taxei rămase de
plată rezultate din decontul lunii anterioare fără avizul organului fiscal, la
întocmirea decontului de TVA.
Prin compensarea cu alte impozite şi taxe datorate bugetului de stat de
persoana impozabilă, efectuată de organele fiscale din oficiu sau la solicitarea
expresă a persoanei impozabile, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii
de compensare;
Prin rambursarea efectuată de organele fiscale.
9.3. Obligaţiile plătitorilor de TVA

Obligaţiile plătitorilor de TVA sunt împărţite in următoarele categorii:
Obligaţii referitoare la înregistrarea la organele fiscale;
Obligaţii referitoare la întocmirea documentelor;
Evidenţa operaţiunilor;
Plata3.
La începerea activităţii persoanele impozabile sunt obligate să se înregistreze ca plătitori de
TVA. De asemenea, sunt obligate să solicite organului fiscal scoaterea din evidenţă ca plătitori de
TVA, în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data actului legal în care se
consemnează situaţia respectivă.
Plătitorii de TVA sunt obligaţi:
• să consemneze livrările de bunuri-prestările de servicii în facturi sau alte documente legal
aprobate;
• să solicite de la furnizori/prestatori facturi ori documente legal aprobate şi să verifice
întocmirea corectă a acestora;
• să întocmească declaraţia vamală de import, direct sau prin reprezentanţii autorizaţi, să
determine baza de impozitare pentru bunurile importate şi să calculeze TVA datorată
bugetului de stat.
3
OUG nr. 127 / 2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal.
Totodată, plătitorii de TVA sunt obligaţi:
• să ţină evidenţa contabilă, astfel încât să poată determina baza de impozitare şi TVA
colectată pentru livrările de bunuri-prestările de servicii efectuate, precum şi cea
deductibilă aferentă intrărilor;
• să asigure condiţii necesare pentru emiterea documentelor, prelucrarea informaţiilor şi
conducerea evidenţelor prevăzute de reglementări;
• să întocmească şi să depună lunar sau trimestrial, la organul fiscal, până la data de 25 a
lunii următoare ori a primei luni din trimestru, semestrul sau anul următor inclusiv,
decontul privind taxa pe valoarea adăugată;
• să întocmească şi să depună trimestrial până la data de 25 a primei luni a trimestrului
următor declaraţia recapitulativă privind achiziţiile şi livrările intracomunitare;
• să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor
realizate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;
• să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiunile asocierilor în
participaţiune.
• să achite TVA datorată, potrivit decontului întocmit, pană la data de 25 a lunii următoare
ori a primei luni din trimestru, semestrul sau anul următor inclusiv;
• să achite taxa datorată bugetului de stat, anterior datei depunerii cererii la organul fiscal
pentru scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în caz de încetare a activităţii.
Neplătitorii de TVA sunt obligaţi să întocmescă în lunile în care apar operaţiuni pentru care
este persoană obligată la plata taxei şi să depună lunar la organul fiscal, până la data de 25 a lunii
următoare inclusiv decontul special privind taxa pe valoarea adăugată. De asemenea sunt obligaţi
să achite taxa datorată, potrivit decontul special până la data de 25 a lunii următoare inclusiv.
Persoanele impozabile nu au obligaţia să emită facturi în cazul următoarelor operaţiuni:
transport cu taximetre, precum şi transport de persoane pe bază de bilete de
călătorie şi abonamente
vânzări de bunuri/prestări de servicii consemnate în documente specifice aprobate
prin acte normative în vigoare
vânzări de bunuri/prestări de servicii pentru populaţie pe bază de documente, fără
nominalizări privind cumpărătorul. La cererea cumpărătorilor, furnizorii/prestatorii pot să emită
facturi fiscale pe care vor înscrie suma încasată, numărul şi data documentului prin care s-a
efectuat plata de către beneficiar4.
1) Ce înţelegeţi prin deducerea TVA?
2) Când ia naştere dreptul de deducere?
3) Care sunt obligaţiile plătitorilor de TVA?
4) Cum se determină TVA de plată sau de recuperat, după caz?
5) Care este termenul până la care trebuie achitată la bugetul de stat taxa pe valoarea
adăugată de plată?
6) Pentru ce fel de operaţiuni se acodă dreptul de deducere?
7) Cum se calculează Pro-rata în cazul persoanelor impozabile cu regim mixt?
Rezumat
Deducerea TVA reprezintă diminuarea TVA colectată ca urmare a livrărilor de bunuri sau
prestărilor de servicii cu TVA datorată/achitată furnizorilor de bunuri sau prestatorilor de servicii.
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
TVA datorată bugetului de stat se stabileşte lunar, trimestrial, semestrial sau anual pe baza
decontului plătitorilor de TVA, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă.
În situaţia în care taxa dedusă este mai mare decât taxa colectată, rezultă taxa de rambursat,
iar în situaţia în care taxa colectată este mai mare decât taxa dedusă, rezultă taxa de plată la
bugetul de stat.
Obligaţiile plătitorilor de TVA sunt împărţite in următoarele categorii: Obligaţii referitoare la
4
înregistrarea la organele fiscale; Obligaţii referitoare la întocmirea documentelor; Evidenţa
operaţiunilor; Plata taxei pe valoarea adăugată.
APLICAŢII REZOLVATE
1. Un agent economic realizează în iulie 2008 următoarele operaţiuni:

- livrări de bunuri în România – 1400 lei
- livrări de bunuri expediate în afara Comunităţii- 2500 lei
- livrări de manuale şcolare în România- 1050 lei
- prestari de servicii legate de formarea profesionala a adultilor – 2700 lei
- achiziţii de materiale necesare desfăşurării activităţii economice- 1300 lei
Agentul economic are de luna trecută TVA de recuperat de la buget în valoare de 150 lei.
Determinaţi TVA colectată, TVA deductibilă, TVA de dedus, TVA de plata;
Rezolvare:
TVA colectată =361 lei
19%*1400 lei= 266 lei
Scutit cu drept de deducere
9%*1050 = 95
TVA deductibilă = 19%*1300=247 lei
Prorata = venituri din livrări şi prestări care permit exercitarea dreptului de deducere / venituri din
total livrări şi prestari de servicii
= (1400+1050+2500)/(1400+2500+1050+2700)*100= 4950/7650=0,65= 65%
TVA de dedus= TVA deductibil*65% = 247*65%= 161
TVA de plata = 361-161-150= 50 lei
2. Un agent economic realizează în luna iulie 2008 următoarele operaţiuni:

- livrări de bunuri în România 12800
- prestări de servicii de cazare în sectorul hotelier - 15600
- prestari de servicii de transport internaţional de persoane- 25700
- prestari de servicii scutite fara drept de deducere- 6200 lei
- achiziţii de materiale necesare desfăşurării activităţii economice- 11300 lei
Agentul economic are de luna trecuta de recuperat TVA de la buget în valoare de 250 lei.
Determinaţi ce fel de TVA are agentul economic la sfarsitul lunii, de plata sau de recuperat.
Rezolvare:
TVA colectată =3836 lei
19%*12800 lei= 2432 lei
15600*9%= 1404 lei
Scutit cu drept de deducere
Scutit fara drept de deducere
TVA deductibilă = 19%*11300=2147 lei

Prorata = venituri din livrări şi prestări care permit exercitarea dreptului de deducere / venituri din
total livrări şi prestari de servicii
= (12800+15600+25700)/( 12800+15600+25700+6200)*100=90%
TVA de dedus= TVA deductibil*90%= 2147*90%= 1932
TVA de plata = 3836- 1932-250= 1654 lei de plata la buget
3.O societate presteaza servicii de service utilaje unei societati din Grecia; aceste servicii de
service se efectueaza in Romania la comanda societatii din Grecia (care nu este inregistrata in
scopuri TVA in Romania).
Rezolvare:
Deoarece serviciile se realizeaza pe teritoriul Romaniei, locul prestarii serviciilor se considera in
Romania, motiv pentru care se aplica regimul normal de taxare cu cota standard TVA de 19%,
asa cum este reglementat prin art. 133 alin. (1) din Codul fiscal: „Locul prestarii de servicii este
considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt
efectuate“.
Serviciul ar fi impozabil in Grecia in situatia in care utilajele ar fi primite spre reparare din
Grecia, se repara in Romania, dar s-ar intoarce reparate in Grecia. O astfel de situatie este
reglementata prin art. 133 alin. (2) lit. h) punctul 2: „expertize privind bunurile mobile corporale,
precum si lucrarile efectuate asupra acestora“.
In concluzie, factura catre beneficiarul din Grecia se emite cu TVA colectata si se raporteaza la
organul fiscal competent ca operatiune impozabila in Romania.
4. O persoana impozabila achizitioneaza in luna ianuarie 2007 un autoturism in valoare de

100.000 lei plus TVA de 19.000 lei. Pentru ca societatea desfasoara exclusiv operatiuni scutite
fara drept de deducere, respectiv activitati de jocuri de noroc, TVA aferenta autoturismului nu se
deduce. Incepand cu ianuarie 2009, persoana impozabila renunta in totalitate la activitatile de
jocuri de noroc, obiectul sau de activitate devenind cel de prestari servicii de intermediere. La
amortizarea fiscala a autoturismului achizitionat in ianuarie 2007 se cunoaste ca durata de
amortizare aleasa este de 5 ani.
Rezolvare:
Pentru ca la momentul achizitiei persoana desfasoara exclusiv activitati de jocuri de noroc,
aceasta nu are drept de deducere, taxa fiind in aceste conditii nerecuperabila, intrand in totalitate
in valoarea fiscala a bunului de capital.
Astfel, in 2007 si 2008, valoarea fiscala care a stat la baza calcularii amortizarii fiscale a fost
costul de achizitie inclusiv taxa.
Incepand cu ianuarie 2009, persoana impozabila schimba in totalitate obiectul sau de activitate,
realizand dupa aceasta data numai operatiuni taxabile. In aceste conditii, persoana impozabila are
dreptul de a ajusta in favoarea sa 3/5 din taxa aferenta autoturismului achizitionat conform
articolului 149 din Codul fiscal. Suma taxei pe care persoana o poate ajusta este de 11.400 lei
(19.000 x 3/5). Prin ajustare, TVA aferenta autoturismului a devenit taxa recuperabila, motiv
pentru care se impune modificarea valorii fiscale, prin scaderea din valoarea fiscala ramasa a
taxei recuperabile. Inregistrarile contabile propuse sunt urmatoarele:
2813 = 2133 47.600
„Amortizarea mijloacelor „Mijloace de transport“
de transport“
4426 = 2133 11.400
„TVA deductibila“ „Mijloace de transport“
Valoarea fiscala astfel recalculata este de 60.000, respectiv amortizarea fiscala recalculata este de
20.000 lei.
5. O persoană impozabilă cumpără o clădire în valoare de 300.000 lei pentru activitatea sa

economică la data de 23 iulie 2007. La data de 1 august 2009, această persoană se decide să îşi
utilizeze clădirea integral în scop de locuinţă sau pentru operaţiuni scutite fără drept de deducere.
Determinaţi TVA de ajustat în favoarea statului.
Rezolvare:
Perioada de ajustare este de 20 de ani, cu începere de la 1 ianuarie 2007 şi până în anul 2026
inclusiv. Ajustarea trebuie să se efectueze o singură dată pe peritada rămasă 2009-2026 şi
persoana respectivă trebuie să restituie statului 18/20 din TVA dedusă iniţial. Dacă ulterior
clădirea va fi din nou utilizată pentru operaţiuni cu drept de deducere, se va realiza ajustarea o
singură dată pentru peritada rămasă în favoarea persoanei impozabile.
6. O persoană impozabilă cumpără un mijloc fix a cărui durată normală de funcţionare este de 7
ani, la data de 30 noiembrie 2007, în valoare de 10.000 lei+TVA şi deduce astfel TVA în valoare
de 1900 lei. La data de 2 decembrie 2009 mijlocul fix este casat. Determinaţi TVA de ajustat în
favoarea statului.
Rezolvare:
În acest caz există o ajustare în favoarea statului, în valoare de 3/5*1900=1140 lei
Referate
1. Elaboraţi o lucrare în care să analizaţi consecinţele desfăşurării exclusive a operaţiunilor
fără drept de deducere a TVA la nivelul UE.
2003
Bucuresti, 2006
TEMA 10. ACCIZELE ŞI TAXELE VAMALE
860 de minute
• Cunoaşterea elementelor caracteristice ale accizelor;
• Cunoaşterea diferitelor tipuri de taxe vamale şi tarife vamale.
Cuvinte cheie:
• Taxă vamală;
• Accize;
• Tarif vamal.
• Politică vamală.

10.1. Taxele speciale de consumaţie sau accizele
Acestea sunt impozite indirecte aşezate în mod special pe consumul unor mărfuri considerate
de largă utilitate, fie nocive sau considerate dăunătoare sănătăţii, fie mărfuri sau bunuri de lux.
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere, vinuri, băuturi
fermentate, alcool etilic, produse intermediare, tutun prelucrat, produse energetice, energie
electrica, cafea, blănuri, bijuterii, parfumuri, apa de colonie, arme, bărci, iahturi şi nave.
Accizele au reapărut în sistemul nostru fiscal, chiar cu aceeaşi denumire, după ce în perioada
interbelică, au fiinţat ca impozite pe lux şi speciale cu randament ridicat. Până în anul 1993,
impunerea selectivă şi regulatoare a consumului unor bunuri de felul celor amintite s-a realizat pe
seama impozitului pe circulaţia mărfurilor, care avea şi rolul de a regulariza rata rentabilităţii
între ramurile economiei. Este perioada liberalizării preţurilor, când se renunţă la subvenţiile
selective pentru anumite mărfuri destinate populaţiei. Se introduce taxa pe valoarea adăugată
care, alături de accize, va sancţiona consumul de bunuri destinate investiţiilor şi consumului
definitiv.
Dacă impozitul pe circulaţia mărfurilor se aplica asupra preţurilor cu ridicata, asupra preţului
cu amănuntul din care se deducea adaosul comercial şi asupra preţurilor de achiziţie, accizele au
rezolvat complicaţiile de evidenţă şi calcul pe care le presupunea impozitul amintit.
Impozitul pe circulaţia mărfurilor şi accizele au coexistat întregul an 1992, după ce impozitul
pe circulaţia mărfurilor a fost reaşezat la sfârşitul anului 1991, până la jumătatea anului 1993
când, odată cu introducerea taxei pe valoarea adăugată, s-a instituit noul tip de impozit special pe
consumul unor produse. Introducerea acestui tip de impozit a avut ca principal scop raţiuni de
natură financiară, dar ţinându-se seama de structura consumului în ţara noastră, s-au căutat şi alte
finalităţi, economice şi chiar sociale.
Mărfurile lovite de acest impozit sunt de felul băuturilor alcoolice, alcoolului, vinurile,
tutunul, produsele din tutun, cafeaua, benzina, motorina, autoturismele, blănurile, bijuteriile,
aparatele electronice, dar şi un impozit sporit pe ţiţeiul din producţia autohtonă şi gazele naturale.
Unele sunt considerate de largă utilitate şi cu un consum stabil cum sunt benzina dar şi tutunul,
altele nocive: tutunul, băuturile alcoolice, altele de lux: bijuteriile, autoturismele, blănurile.
Încadrarea în aceste grupe este discutabilă dar totuşi criteriile au o bază raţională pe lângă
raţionamentele financiare. Aceste mărfuri sunt impuse o singură dată, fie în momentul importului,
fie în momentul vânzării mărfurilor produse în ţară. Unele dintre aceste mărfuri vor intra însă în
componenţa altor mărfuri în calitate de materie primă sau materiale cu accize în costul noului
produs, generând astfel efectul de impozit la impozit, chiar acciză la acciză când este vorba de
băuturile alcoolice. Evoluţia impunerii acestor mărfuri este emblematică pentru evoluţia
tehnicilor de impunere ale accizelor.
Până în 1998 baza impozabilă a fost exprimată valoric, cu câteva excepţii, în funcţie de
natura produselor impozatitate la care se aplică cote procentuale, unele chiar foarte mari, de până
la 300 %. Astfel, pentru mărfurile provenite din import impozitul se aplică asupra valorii în
vamă, formată din preţul extern şi toate obligaţiile în vamă, valoare care mai târziu va fi stabilită
convenţional pentru unele mărfuri pentru a împiedica subevaluarea acestora în facturile
însoţitoare, în scopul evaziunii fiscale în vamă.
Pentru mărfurile autohtone, baza impozabilă era formată din preţul de producţie sau de
vânzare (costul plus profitul realizat) în cazul agenţilor economici producători de asemenea
mărfuri, şi preţul de achiziţie în cazul mărfurilor cumpărate de la producători persoane fizice
individuale. Această modalitate de evaluare a masei impozabile a dat naştere unor interpretări
diferite şi cu scopul ocolirii legii fiscale în mod nefraudulos. Valoarea în vamă era subevaluată,
diferenţele de preţ erau de regulă facturate sub forma unor servicii, preţurile de vânzare erau
subevaluate, vânzându-se de multe ori la preţuri mult mai mici decât costurile, unor agenţi
economici având aceeaşi proprietari sau unor societăţi distribuitoare care nu erau independente de
cele producătoare, ale căror proprietari nu erau străini de societatea “mamă”. Astfel, pierderile se
recuperau sub forma adaosului comercial la societatea distribuitoare şi baza impozabilă la
societatea producătoare era subevaluată. Era perioada în care funcţionau facilităţile de scutiri
periodice pentru profitul realizat de noile societăţi şi astfel au apărut pâlcuri de firme în jurul unor
întreprinderi producătoare sau importatoare de mărfuri accizate.
În cazul băuturilor alcoolice, fenomenul s-a manifestat şi după determinarea convenţională a
valorii în vamă, prin procedee de procesări cu randamente diferite la fabricile de alcool.
În această perioadă s-au practicat cote specifice aplicate la baze impozabile exprimate fizic
numai la ţiţei, gaze naturale şi ţigări. După anul 1998 s-a trecut de la practicarea cotelor
procentuale la cele cu tarif specific, sumă fixă, exprimat în ECU pe unitatea de măsură,
eliminându-se astfel posibilitatea jonglării cu baza impozabilă, pentru alcool, băuturi alcoolice,
vinuri, bere, benzină şi alte produse.
Începând cu anul 1999 se iau o serie de măsuri de înăsprire a evidenţei impozitului în cazul
mărfurilor aşa zise pretabile pentru contrabandă: alcool, tutun, cafea, alături de o evidenţiere pe
seama formularelor cu regim special şi însemnate cu cuvintele “alcool”, “tutun”, “cafea”, pentru
circulaţia acestora şi înregistrarea lor la organul fiscal. Mai mult, s-a introdus un regim strict de
urmărire şi măsurare a producţiei de alcool.
Mărfurile accizate au fost împărţite în patru grupe de produse. Pentru primele trei impozitul
este stabilit în sume fixe exprimate în ECU şi mai târziu în EURO iar pentru a patra în cazul
cafelei în cote procentuale.
Se reintroduce pentru o scurtă perioadă dubla impunere a alcoolului, odată la producător
(200 ECU/hl alcool etilic alimentar 100 % grade tărie alcoolică – convenţional) şi încă o dată la
producerea băuturilor alcoolice, când se schimbă tăria alcoolică, cu 220 ECU/hl alcool etilic 100
% grade tărie alcoolică conţinut în băutura impusă, cu drept de deducere a celor 200 ECU/hl
alcool 100 % conţinut în băutura respectivă. Rămâne deci un impozit de 20 ECU/hl alcool etilic
conţinut 100 % asupra gradului băuturii alcoolice spirtoase. Se realizează astfel şi o finalitate
financiară şi prin legiferarea dreptului de deducere a accizelor plătite odată cu materia primă, se
raţionalizează evidenţa circulaţiei alcoolului, mai uşor de controlat şi analizat de către organele
de control fiscal. Se renunţă însă peste câteva luni ale aceluiaşi an la această dublă impunere şi a
evidenţierii deducerii în favoarea impunerii simple la producător şi importator, mod de impunere
mai simplu dar fără acele oportunităţi pentru organele de control fiscal asupra unei mărfi care se
pretează evaziunii nefrauduloase dar şi contrabandei.
Şi în cazul acestui impozit se practică avantajele fiscale alăturate constrângerilor legislative
impuse pentru mărfurile accizate. Se caută în primul rând finalităţi financiare în cazul accizelor şi
mai apoi cele de natură economică, cum ar fi protejarea producătorilor proprii faţă de produsele
dinafară, ocolindu-se astfel prevederile internaţionale cu privire la libera desfăşurare a comerţului
internaţional.
Odată cu intrarea României in Uniunea Europeană legislaţia cu privire la accize a trebuit să
sufere modificări. Astfel se pune un accent mai mare pe sănătatea populaţiei şi pe protejarea
acesteia de produsele nocive. La impunerea alcoolului se face o distincţie între micii producători
si marii producători. Astfel, distileriile care au o capacitate de producţie care nu depăşeşte 10
hectolitri de alcool pur/an au o acciză de 475 EUR/hl de alcool pur. Producătorii care depăşesc
capacitatea minimă, au o acciză de 750 EUR/hl alcool pur. Impunerea tutunului se face prin
aplicarea unei accize la 1.000 ţigarete. Accizele pentru tutun cresc semnificativ in fiecare an,
pentru a descuraja consumul de tutun. Persoana care produce ţigaretele în România sau care
importă ţigaretele este obligată să stabilească preţul maxim de vânzare cu amănuntul pentru orice
marca de ţigarete şi este adus la cunoştinţa publică în conformitate cu cerinţele prevăzute de
actele normative.
În conformitate cu prevederile art. 218 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, valoarea în
lei a accizelor se determină prin transformarea sumelor exprimate în echivalent euro, pe baza
cursului de schimb valutar stabilit în prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent,
publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Se prevăd de asemenea scutiri, restituiri de impozite în anumite situaţii, avantajând agenţii
economici exportatori. Se caută finalităţi sociale prin impunerea mai aspră a mărfurilor
considerate dăunătoare sănătăţii, dar totuşi acest impozit s-a dovedit a fi foarte stabil şi în
condiţiile în care consumul este depăşit de venituri care nu numai că nu au crescut dar au şi
scăzut în această perioadă.
Taxele de consumaţie se găsesc în aceeaşi situaţie cu celelalte impozite indirecte, adică o
taxare aspră a mărfurilor de viciu şi de lux şi o taxare medie a mărfurilor de larg consum. Cred că
accizele în reglementarea actuală sunt excesive şi dăunează echilibrului economic în general.
Influenţează negativ de asemenea prin efectul pe care îl produc, de impozit la impozit, adică
accizele precedând TVA-ul intră în baza de calcul al acestui impozit şi totodată, cota accizei deşi
se aplică la unitatea naturală, aceasta intră în preţul noului produs, alături de alte impozite, preţ
care la rândul său va fi supus taxării.
Accizele sunt reglementate in prezent prin Legea 571/2003-Codul fiscal, Legea 343/2006 si
modificarile ulterioare.
1) Ce înţelegeţi prin conceptul de accize armonizate?
2) Când au reapărut accizele în sistemul nostru fiscal?
3) Ce tipuri de cote de accize se practică pentru grupe de mărfuri accizabile?
10.2. Taxele vamale

Impozitele de acest tip sunt unele dintre cele mai vechi impozite, utilizate fiind în toate
formele de orânduire a economiei.
În sistemul nostru fiscal actual taxele vamale au cunoscut permanente modificări în ceea ce
priveşte scopul financiar al acestora, dar şi în scopul alinierii acestora la cerinţele unui comerţ
internaţional, modern şi cooperării economice internaţionale necesare alinierii economiei noastre
la performanţele economice internaţionale.
Conţinutul economic al taxelor vamale este dat de raportul financiar desemnat de elementele
impozitului şi destinaţia sarcinii fiscale. Taxele vamale fiind aşezate asupra mărfurilor care trec
graniţa unui stat, în scopul utilizării, consumului acestora, aceste impozite au acelaşi conţinut
economic ca taxele de consumaţie. Odată cu intrarea României în UE, taxele vamale se aplică
doar produselor provenite din afara Uniunii. Acestea se percep la trecerea frontierei în porturi,
aeroporturi. Taxele vamale pot îmbrăca trei forme: de import, de export şi de tranzit.
Taxele vamale de import – sunt cele mai utilizate şi sunt instituite atât din scopuri fiscale cât
şi economice pentru a proteja piaţa internă de bunuri similare celor de import;
Taxele vamale de export – sunt mai puţin utilizate dar totuşi există cu scopul de a proteja
piaţa internă de materii prime, industria prelucrătoare şi de a împiedica exporturile masive de
materii prime şi materiale cu un grad de prelucrare redusă (de exemplu – exportul de material
lemnos);
Taxele vamale de tranzit – se percep pentru trecerea bunurilor peste teritoriul unui stat, la
intrarea în ţară. De regulă nu sunt utilizate, urmărindu-se a se încasa venituri din transportul de
regulă pe calea ferată.
Baza de impozitare este valoarea în vamă determinată prin însumarea preţului extern de
achiziţie la cursul oficial al zilei + cheltuieli de transport + asigurare.
La unele mărfuri şi servicii, valoarea în vamă este stabilită convenţional de Ministerul
Finanţelor în funcţie de preţul extern al mărfii respective pentru a se evita eludarea fiscului.
Tehnica taxelor vamale presupune aplicarea unor cote numite – tarife vamale la valoarea în
vamă.
Tarifele vamale sunt prezentate în numită Tariful Integrat al Comunităţii Europene –
TARIC, care este o bază de date destinată să indice dispoziţiile legale comunitare aplicabile
(măsuri tarifare şi netarifare) pentru un anumit produs. TARIC se bazează pe Tariful Vamal
Comun, utilizat în procesul de vămuire a mărfurilor precum şi pentru întocmirea statisticilor de
comerţ al Comunităţii cu ţări terţe (EXTRASTAT) şi a statisticilor de comerţ între Statele
Membre (INTRASTAT). TARIC este o baza de date destinată să indice dispoziţiile legale
comunitare aplicabile (măsuri tarifare şi netarifare) pentru un anumit produs, atunci când acesta
este importat pe teritoriul vamal al UE sau, după caz, când acesta este exportat către ţări terţe. În
TARIC pe lângă cotele tatifare mai sunt prezentate condiţiile de trecere a frontierei, tehnica
taxelor vamale, clasificarea bunurilor impuse, facilităţi fiscale şi alte reguli de tehnică vamale.
Tarifele vamale după scopul şi mărimea lor se împart: autonome, convenţionale,
preferenţiale, antidumping şi sancţionale sau de retorsiune.
a) Tarifele vamale autonome – sunt acele cote care se practică la trecerea mărfurilor dintr-o
ţară în alta când între cele două ţări nu există acord comercial.
b) Tarifele vamale convenţionale – între ţări care au încheiat acorduri comerciale
c) Tarife vamale – sunt cele practicate între ţări care fac parte dintr-o uniune comercială UE.
d) Tarife vamale antidumping. Dumpingul este o politică comercială neloială practicată în
diferite ţări din interese economice sau politice, militare. Ţările respective se vor apăra de această
concurenţă neloială şi prin taxe vamale antidumping.
Există două feluri de dumping:
comercial – constă în vânzarea unor mărfuri la export la preţuri mai mici decât cele pe
piaţa externă şi mai mici decât preţurile la intern cu scopul de a cuceri unele segmente ale pieţei.
Această practică este o politică comercială neloială şi se poate realiza datorită unor subvenţii
acordate de stat pentru export care să acopere pierderile din vânzarea la preţuri mai mici decât
costurile. O asemenea impunere pe piaţa mondială poate apărea în mod natural când exportatorul
realizează costuri foarte reduse;
valutar – acesta este de fapt un efect al deprecierii valutei exportatorului. În acest caz
chiar dacă exportatorul vinde mai ieftin pe piaţa externă prin transformarea sumei încasate în
valută în moneda naţională obţine venituri la intern mai mari ca urmare a deprecierii cursului
monedei naţionale. Asemenea vânzări cu astfel de scopuri reprezintă în fond pierderi pentru
exportator pentru că se poate crea situaţii în care cu încasări mai mari în monedă naţională
datorită deprecierii cursului să nu-şi poată relua ciclul productiv pe aceeaşi scară datorită preţului
materiei prime, materiale şi servicii în monedă naţională ca urmare a deprecierii cursului monedei
naţionale.
Contra unor asemenea practici sunt instituite taxele vamale antidumping prin care se
urmăreşte anihilarea puterii de concurenţă a nerezidenţilor. Asemenea taxe sunt instituite în mod
selectiv cu mare grijă pentru a nu distruge relaţiile comerciale internaţionale aşezate. Taxele
antidumping sunt instituite pentru anumite produse şi în unele cazuri chiar şi pentru anumiţi
producători, acestea aplicându-se cu precădere pentru cei din Asia (Chin, India, Taiwan, etc) si
America de Sud.
e) Taxele vamale sancţionale sau de retorsiune – asemenea taxe vamale sunt practicate între
ţări între care relaţiile economice şi uneori chiar politica nu sunt dintre cele mai bune. Ele se mai
practică ca răspuns la o politică vamală prohibitivă a partenerilor ca răspuns la taxele vamale de
export.
Tehnica taxelor vamale – se referă la modul de evaluarea a mărfurilor care trec graniţa, la
lichidarea impozitului şi la perceperea acestuia.
Tehnica taxelor vamale diferă dacă marfa ce trece graniţa este însoţită sau nu de posesorul ei.
Locul de percepere al taxei vamale este de regulă situat la biroul vamal, dar poate fi la
domiciliu şi în porturi sau aeroporturi.
Dacă marfa este însoţită de posesorul ei atunci acesta declară organelor vamale cantitatea şi
acesta stabilesc cu ajutorul tarifului vamal suma de plată. Posesorul mărfii este obligat să achite
imediat taxa vamală.
Dacă marfa nu este însoţită de posesorul ei atunci valoarea şi felul mărfii sunt cele de pe
factură, dar impozitul se plăteşte atunci când proprietarul acestora la ridică din vamă.
În cazul în care organele vamale bănuiesc de nesinceritate documentele de transport, ele au
dreptul să desfacă coletele şi să verifice realitatea.
Regimurile suspensive – reprezintă situaţii în care din anumite motive nu se percep taxe
vamale pentru trecerea mărfurilor la frontieră.
Sunt cel puţin următoarele:
1. Tranzitul – se referă la circulaţia mărfurilor pe teritoriul unui stat şi nu se percep taxe
vamale.
2. Mărfurile circulă în vagoane sigilate însoţite de documente de transport.
3. Antrepozitul. Mărfurile care intră pe teritoriul altui stat nu sunt supuse taxelor vamale.
Scopul pentru care aceste mărfuri intră pe teritoriul altui stat este acela de a fi sortate, ambalate şi
reexportate.
4. Admisiunea temporară. Mărfurile intră pe teritoriul altui stat în vederea continuării
prelucrării, ambalării şi reexportului. Nu se percep taxe vamale.
5. Drawback. Mărfurile intră pe teritoriul altui stat în vederea prelucrării şi reexportului. La
intrare se percep taxe vamale, iar când mărfurile părăsesc ţara respectivă taxa vamală se restituie.
6. Zonele libere – reprezintă teritorii unde nu se percep taxe vamale.
Guvernul renunţă la acest venit datorită faptului că în aceste zone libere se desfăşoară o largă
activitate industrială şi comercială, iar statul realizează venituri importante pe seama acestor
activităţi. Aceste zone libere sunt căutate de turişti datorită faptului că mărfurile sunt în general
mai ieftine. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană s-a convenit ca aceste zone libere
să-şi înceteze activitatea de la data de 01 ianuarie 2011, ele urmând a fi transformate în parcuri
industriale.
Politicile vamale şi rolul GATT în armonizarea acestora
Politicile vamale reprezintă totalitatea principiilor, normelor şi mijloacelor care urmăresc
reglementarea importului şi exportului. Datorită creşterii interdependenţelor economice precum
şi a comerţului internaţional s-a simţit nevoia unor politici vamale concertate.
Armonizarea politicilor vamale este realizată de GATT. Această organizaţie internaţională a
luat fiinţă în 1947 şi a început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1948. Iniţial a avut 23 de ţări
membre iar la ora actuală sunt membre ale GATT cu mult peste 100 de ţări. Activitatea GATT se
bazează pe următoarele principii:
1. Nediscriminarea în comerţul internaţional – adică tariful vamal sau anumite înlesniri vamale
se aplică nediferenţiat tuturor ţărilor în care există relaţii comerciale.
2. Economia unei ţări nu trebuie protejată decât prin mijloace tarifare. În principiu este
admisă această idee dar în practică se întâlnesc foarte frecvent şi mijloace netarifare
(contingentările).
3. Promovarea negocierilor – pentru reducerea tarifului vamal, adică ţările membre trebuie
să aibă o activitate continuă şi susţinută pentru reducerea taxelor vamale în vederea stimulării
cooperării şi comerţului internaţional.
4. Consultarea partenerilor comerciali atunci când este vorba de luarea hotărârilor în
vederea modificării taxelor vamale.
Activitatea GATT se desfăşoară sub forma convorbirilor numite runde. O rundă importantă a
fost runda Tokyo desfăşurată între 1973-1979 la Geneva şi a avut ca rezultat reducerea barierelor
tarifare şi netarifare – reducerea taxelor vamale aproximativ 60% din produsele industriale şi
30% produsele agricole.
Pe lângă barierele tarifare mai există şi bariere netarifare dintre care amintim:
1. Restricţiile cantitative (forma contingentărilor, licenţelor de import şi a limitărilor voluntare).
2. Restricţii de natură tehnică.
3. Restricţii datorate modului de evaluare în vamă.
4. Practicarea unor taxe compensatorii.
5. Restricţii datorate practicii achiziţiilor guvernamentale.
Întrebări de Autoevaluare:
1) Ce înţelegeţi prin conceptul de taxe vamale?
2) De câte feluri pot fi taxele vamale?
3) Ce înţelegeţi prin conceptul de tarif vamal?
4) De câte feluri pot fi tarifele vamale?
5) Cum puteţi defini politica vamală?
6) Ce este tehnica taxelor vamale?
7) Ce sunt regimurile suspensive şi de câte feluri pot fi ele?
Rezumat
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere, vinuri, băuturi
fermentate, alcool etilic, produse intermediare, tutun prelucrat, produse energetice, energie
electrica, cafea, blănuri, bijuterii, parfumuri, apa de colonie, arme, bărci, iahturi şi nave.
În sistemul nostru fiscal actual taxele vamale au cunoscut permanente modificări în ceea ce
priveşte scopul financiar al acestora, dar şi în scopul alinierii acestora la cerinţele unui comerţ
internaţional, modern şi cooperării economice internaţionale necesare alinierii economiei noastre
la performanţele economice internaţionale.
Odată cu intrarea României în UE, taxele vamale se aplică doar produselor provenite din
afara Uniunii. Acestea se percep la trecerea frontierei în porturi, aeroporturi. Taxele vamale pot
îmbrăca trei forme: de import, de export şi de tranzit. Tarifele vamale după scopul şi mărimea lor
se împart: autonome, convenţionale, preferenţiale, antidumping şi sancţionale sau de retorsiune.
Tehnica taxelor vamale se referă la modul de evaluarea a mărfurilor care trec graniţa, la
lichidarea impozitului şi la perceperea acestuia. Tehnica taxelor vamale diferă dacă marfa ce
trece graniţa este însoţită sau nu de posesorul ei. Locul de percepere al taxei vamale este de
regulă situat la biroul vamal, dar poate fi la domiciliu şi în porturi sau aeroporturi.
Politicile vamale reprezintă totalitatea principiilor, normelor şi mijloacelor care urmăresc
reglementarea importului şi exportului. Datorită creşterii interdependenţelor economice precum
şi a comerţului internaţional s-a simţit nevoia unor politici vamale concertate.
Referate
1. Elaboraţi o lucrare în care să prezentaţi măsuri de aplicare a
reglementărilor în domeniul taxelor vamale, TVA şi accizelor in vamă, cu
particularizare pe o ţară.
2. Realizaţi o lucrare intulată”Aspecte privind taxele vamale înainte şi după
aderarea României la UE”.
2003
Bucuresti, 2006
MODULUL 11. IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE
245 minute
• Cunoaşterea şi înţelegerea modului de aşezare şi perceperea a impozitelor locale;

• Cunoaşterea principalelor impozite şi taxe locale.
Cuvinte cheie:
• Impozit pe teren
• Impozit pe clădire
• Impozit pe mijloc de transport

Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează iar facilităţile acordate anumitor categorii
de plătitori sunt prevăzute de Codul Fiscal1:
a) impozitul pe clădiri;
b) impozitul pe teren;
c) taxa asupra mijloacelor de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxa hotelieră;
h) taxe speciale;
i) alte taxe locale.
a) Impozitul şi taxa pe clădiri
1
potrivit art. 284, 285, 286
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit2
pentru acea clădire. Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz,
persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri3, care reprezintă sarcina fiscală a
concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în
condiţii similare impozitului pe clădiri. Impozitul pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri se
datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată
clădirea. În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane,
fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea
din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale
proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru
clădirea respectivă. Scutirile de la plata impozitului şi a taxei pe clădiri sunt prevăzute de lege.4
Definiţia dată de Codul fiscal unei clădiri se referă la orice construcţie situată deasupra
solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau
mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale,
instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt
pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă
spaţiul din interiorul unei clădiri. Impozitul/taxa pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale la
termenele legale: 31 martie şi 30 septembrie.
b) Impozitul şi taxa pe teren
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un
impozit anual, exceptând cazurile prevăzute de lege5. Pentru terenurile proprietate publică sau
privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în
administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a
concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în
condiţii similare impozitului pe teren. Impozitul pe teren, precum şi taxa pe teren se datorează
către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În
2
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IX*), art.249, alin.1
3
Ibidem n.33, alin.3
4
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IX*), art. 250
5
Ibidem n.40,art. 257
cazul terenului care este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar
datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot
stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o
parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.
În cazul unui teren care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a
acestuia, impozitul pe teren se datorează de locatar. În cazul în care contractul de leasing
încetează, altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe teren este datorat de locator.
c) Taxa asupra mijloacelor de transport
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în
România datorează o taxă anuală pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor stipulate prin
lege.6 Taxa asupra mijloacelor de transport, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-
teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz. În cazul unui
mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a
acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar. În cazul în care contractul de
leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe mijlocul de transport este
datorat de locator. Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate egale, la
termenele stabilite de lege: 31 martie şi 30 septembrie.
d) Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
Orice persoană care doreşte să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie prevăzută în
Codul Fiscal trebuie să plătească o taxă la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia solicitată.
e) Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate
Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza
unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei7 cu
excepţia serviciilor de reclamă şi publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise
şi audiovizuale. Aceasta se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza
căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate. Cota taxei se stabileşte de consiliul
local.
6
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IX*),art.262
7
Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IX*), cap.6, art. 270
Orice persoană care utilizează un paxe8 pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate anuale
prevăzute în prezentul articol către bugetul local al autorităţii administraţiei publice locale în raza
căreia este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj respectivă. Valoarea taxei pentru afişaj
în scop de reclamă şi publicitate se calculează anual, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi
sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei afişajului pentru reclamă sau publicitate cu suma
stabilită de consiliul local. Scutirile sunt prevăzute de lege.9
f) Impozitul pe spectacole
Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă
activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul pe spectacole. Acesta se
plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia are loc manifestarea
artistică, competiţia sportivă sau altă activitate distractivă. Impozitul pe spectacole nu se aplică
spectacolelor organizate în scopuri umanitare.
g) Taxa hotelieră
Consiliul local poate institui o taxă hotelieră pentru şederea într-o unitate de cazare, într-o
localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită autoritatea. Aceasta se încasează de către
persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidenţă a
persoanelor cazate. Unitatea de cazare are obligaţia de a vărsa taxa colectată la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată aceasta. Cota taxei se stabileşte de
consiliul local. Scutirile sunt prevăzute de lege.10
h) Taxe speciale
Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi
juridice, consiliile locale, judeţene pot adopta taxe speciale11 în domeniile12 prevăzute de lege.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de
serviciile oferite de instituţil publică de interes local sau de la cele care sunt obligate, potrivit
legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu. Consiliile locale,
judeţene nu pot institui taxe speciale concesionarilor din sectorul utilităţilor publice (gaze
naturale, apă, energie electrică), pentru existenţa pe domeniul public/privat al unităţilor
8
Ibidem n.46, art. 271
9
ibidem n.46, art. 272
10
Ibidem n. 50, art. 280
11
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, Titlul IX*), cap.9
12
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale
administrativ-teritoriale a reţelelor de apă, de transport şi distribuţie a energiei electrice şi a
gazelor naturale.
i) Alte taxe locale
Consiliile locale sau consiliile judeţene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea
temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor
istorice de arhitectură şi arheologice şi altele asemenea. Consiliile locale pot institui taxe pentru
deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc
infrastructura publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru
activităţile cu impact asupra mediului înconjurător.
Consiliile locale şi consiliile judeţene adoptă hotărâri privind impozitele şi taxele locale.
Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt
responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a
amenzilor şi penalizărilor aferente. Implicaţiile bugetare ale impozitelor şi taxelor locale se referă
la faptul că şi amenzile şi penalităţile aferente acestora constituie integral venituri la bugetele
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
1) Care sunt scutirile de la plata impozitului pe clădire?
2) Care sunt scutirile de la plata impozitului pe teren?
3) Care sunt impozitele şi taxele locale?
4) Ce este coeficientul de zonare?
5) Care este nivelul cotelor de impozitare în ceea ce priveşte impozitele pe proprietate?
Rezumat
Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează iar facilităţile acordate anumitor categorii
de plătitori sunt prevăzute de Codul Fiscal: impozitul pe clădiri; impozitul pe teren; taxa asupra
mijloacelor de transport;taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;taxa pentru
folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; impozitul pe spectacole;taxa hotelieră; taxe
speciale; alte taxe locale.
2003
Bucuresti, 2006
TEMA 12. ELEMENTE DE POLITICĂ FISCALĂ
235 minute
• Cunoaşterea şi înţelegerea locului politicii fiscale în cadrul politicii financiare
• Cunoaşterea principalelor reforme întreprinse în ţara noastră în domeniul fiscal după anul
1989
• Cunoaşterea principalelor reforme întreprinse în ţara noastră în domeniul monetar după
anul 1989
Cuvinte cheie:
• Impozite
• Politica fiscală
• Politică monetară
• Grad de fiscalitate

12.1. Locul politicii fiscale în cadrul politicii financiare
Politica bugetară este de competenţa guvernului şi putem distinge în cadrul acesteia o
politică fiscală (aferentă elaborării şi realizării părţii de venituri a bugetului public), o politică de
echilibrare a bugetului şi o politică în domeniul cheltuielilor publice care are în vedere elaborarea
şi execuţia părţii de cheltuieli a bugetului public. Ca şi componentă a politicii bugetare a statului,
politica fiscală cuprinde ansamblul ideilor şi strategiilor transpuse în reglementările legale
consacrate asigurării modalităţilor celor mai eficiente de stabilire şi percepere aveniturilor
bugetare.
Trebuie să precizăm că în literatura de specialitate nu există o viziune unitară asupra
conţinutului termenului de politică fiscală sau bugetară. Astfel în literatura economică de sorginte
anglo-saxonă politica fiscală (fiscal policy) desemnează atât politica de venituri, cât şi cea de
cheltuieli publice ale statului, în timp ce în literatura autohtonă politica fiscală acoperă doar
partea ce utilizează instrumentele din partea de venituri a bugetului public.
Unii specialişti consideră că politica fiscală este servanta politicii bugetare, deoarece
creşterea impozitelor, necesară finanţării oricărui buget public, se poate obţine în moduri diferite
:fie prin alegerea impozitelor , fie prin maniera de repartizare a acestora, ca sarcină fiscală, pe
umerii contribuabililor, fie îmbinând cele două metode1.
Dimpotrivă, alţi specialişti îi acordă politicii fiscale un loc separat, alături de politică
bugetară, în cadrul politicii financiare a statului. Astfel, ei consideră că politica bugetară
împreună cu politica fiscală alcătuiesc ansamblul instrumentelor la dispoziţia statului, prin
intermediul cărora sunt puse în aplicare obiectivele de intervenţie a acestuia în mediul economic
şi social, într-o perioadă determinată2. Aceşti specialişti susţin că politica bugetară are ca şi
instrumente numai cheltuielile publice.
Urmărind atingerea mai multor scopuri, politica fiscală trebuie să se îmbine cu acţiuni şi
activităţi de natură economică, socială, politică dar să le şi imprime acestor sectoare viteza şi
ritmul de dezvoltare. Prin intermediul politicii fiscale se poate acţiona în sensul protejării sau
încurajării anumitor ramuri economice: stimularea unor agenţi economici spre realizarea de
investiţii în anumite domenii, protejarea mediului înconjurător, stimularea exportului de bunuri şi
servicii.
În principiu, politica fiscală trebuie să identifice sursele de venituri prin a căror colectare să
se pună la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Deoarece în
perioada modernă, ritmul creşterii cheltuielilor publice depăşeşte posibilităţile de obţinere a
resurselor băneşti necesare exclusiv prin intermediul fiscalităţii, o parte a acestor resurse se
asigură pe seama împrumuturilor interne şi/sau externe.
Politicii fiscale are la bază utilizarea impozitelor şi taxelor ca şi pârghii şi instrumente
financiare de intervenţie a autorităţilor publice în economie şi societate şi de orientare a
comportamentului contribuabilililor, consumatori sau investitori. Impozitele reprezintă cea mai
eficace cale de intervenţie, atât la nivelul sectorului public cât şi la nivelul sectorului privat. Ele
oferă foarte multe posibilităţi de intervenţie atât în economia reală cât şi în piaţa financiară, prin
1
M.S. Minea&F. Costas – Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, 2006, p.24-25
2
Tatiana Moşteanu coordonator- Politici fiscale şi bugetare pentru reformarea economiei şi relansarea creşterii
economice, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.7
sistemul de avantaje fiscale şi constrângerile impuse prin legile fiscale3.
Cele mai multe studii au arătat că cea mai eficientă măsură intervenţionistă pe cale fiscală
este reducerea gradului de fiscalitate şi nu acordarea de avantaje în mod selectiv care generează o
degradare a sistemului fiscal, creând perturbaţii în activitatea financiară.
12.2. Principalele realizări ale politicii fiscale si monetare în ţara

noastră după decembrie 1989
Politica fiscala
Începutul reformei în domeniul finanţelor publice este legat de apariţia legilor finanţelor şi
contabilităţii, care au determinat reorganizarea întregului sistem al finanţelor publice, instituind
pârghii, metode şi tehnici specifice economiei de piaţă, cu ajutorul cărora statul să poată interveni
şi influenţa pozitiv dezvoltarea economico-socială.
Liberalizarea preţurilor, reducerea şi raţionalizarea subvenţiilor de consum, renunţarea la
controlul preţurilor de achiziţie ale produselor agricole şi la limitarea cotelor de adaos comercial
în prima etapă, şi apoi liberalizarea acestora au impulsionat funcţionarea pieţei libere. Toate
acestea au creat probleme noi cu privire la metodele şi tehnicile fiscale care trebuiau adaptate,
deoarece de funcţionarea lor corectă depindeau la nivel naţional constituirea venituilor bugetare.
În ansamblu, prin măsurile întreprinse în domeniul fiscal s-a urmărit alinierea la practicile
fiscale din ţările dezvoltate, concomitent cu crearea unui sistem fiscal mai modern corespunzător
cerinţelor economiei de piaţă, prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, îmbunătăţirea
sistemului de impozitare a profiturilor, salariilor şi veniturilor agricole, reconsiderarea
impozitelor şi taxelor locale şi accizelor.
Cu tot efortul autorităţilor de după decembrie 1989 de a crea un sistem fiscal modern şi
eficient, acest lucru nu s-a reuşit pe deplin. Din păcate, până în prezent, sistemul nostru fiscal a
dat dovadă de multă incosecvenţă şi incoerenţă, manifestând multe slăbiciuni din punct de vedere
al legislaţiei şi modului unitar de aplicare a acestora4.
Prin măsurile întreprinse de după decembrie 1989 în domeniul impozitelor şi taxelor , al
3
Ioan Dan Morar- Sistemul fiscal românesc. Tradiţie şi capacitate de adaptare, Esditura Dacia, Cluj Napoca, 2000,
p.51
4
G. Anghelache, Pavel Belean – Finanţele publice ale României , Editura Economică, 2005, p.67
fiscalităţii şi politicilor bugetare în general, s-a realizat o importantă opţiune pe calea
restructurării sistemului fiscal, ceea ce a avut efecte benefice asupra introducerii noilor tehnici
privind stimularea sau descurajarea subiecţilor economici.
În domeniul cheltuielilor publice, acţiunile întreprinse au vizat limitarea acestora în corelaţie
cu veniturile, menţinerea deficitului bugetar în limite controlabile, raportate la evoluţia
produsului intern brut şi la serviciul datoriei externe, neobţinându-se însă pe depin rezultatele
scontate. Astfel au existat ani când deficitul bugetar a fost scăpat de sub control fiind acoperit
printr-o finanţare inflaţionistă (în anii1992 şi 1993, rata inflaţiei a ajuns aproape la 300%) şi
existând un raport nu întotdeauna adecvat între cheltuielile curente şi cele de capital.
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că în derularea procesului bugetar s-a realizat o
descentralizare a acestuia, prin faptul că fiecare buget se întocmeşte, se aprobă şi se execută
separat de către autorităţi distincte, bugetul de stat încetând a mai fi un tot unitar, ca înainte de
1990. În situaţia creată după 1990, după ce bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat
sunt aprobate de către Parlament, răspunderea generală pentru derularea procesului bugetar intră
în competenţa Guvernului României, care prin organele sale specializate asigură întocmirea şi
executarea lor. De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice locale, bugetele locale
se întocmesc, aprobă şi execută, în condiţii de autonomie, de organismele specifice administraţiei
publice locale, corelaţia acestora cu bugetul de stat fiind asigurată prin intermediul mijloacelor de
echilibrare şi a transferurilor bugetare.
O dată cu descentralizarea procesului bugetar s-au produs schimbări însemnate şi în
clasificaţia indicatorilor finanţelor publice. În primul rând, s-a avut în vedere ca veniturile să fie
clasificate, în funcţie de natura şi provenienţa lor, în venituri fiscale şi nefiscale, iar în cadrul
acestora s-a adoptat o structură care are la bază principii şi motivaţii similare celor folosite în
ţările cu economie de piaţă dezvoltată.
Probleme deosebite a ridicat în faţa autorităţilor şi specialiştilor decizia Parlamentului
României de a aproba şi executa bugetul de stat cu deficit, ca de altfel în majoritatea ţărilor
dezvoltate, ale căror economii au a bază principiul liberei concurenţe. Trebuiau găsite soluţii în
privinţa acoperirii acestuia pe căi neinflaţioniste, iar mărimea lui să fie corelată mai bine cu cea a
produsului intern brut. Până în anul 1993, inclusiv, finanţarea deficitului s-a asigurat, în principal,
prin Banca Naţională a României, de obicei pe căi inflaţioniste. Numai după martie 1994, când
Ministerul Finanţelor Publice a lansat pe piaţă titluri de stat, s-a transferat în mod practic
finanţarea temporară a deficitului bugetar de la Banca Naţională a României către o cale normală,
fără emisiune suplimentară de monedă.
O apreciere a politicii fiscale din România nu poate face abstracţie de preluarea masivă a
cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget în 1997. Trecerea la o gestionare pe criteriile pieţei a
rezervelor monetare a fost însoţită de renunţarea la creditele selective acordate de Banca
Naţională - în mod special la cele pentru agricultură.
O subvenţie bugetară explicită pentru agricultură a luat locul creditelor direcţionate cu
dobândă preferenţială acordate de Banca Naţională. Liberalizarea pieţei obligaţiunilor de stat a
dus la creşterea semnificativă a sumelor plătite sub formă de dobândă de la buget.
Subvenţionarea explicită a întreprinderilor de stat energofage a facilitat liberalizarea pieţei
valutare. Toate aceste schimbări par să fi costat bugetul aproximativ 4% din PIB în 1997.
Privatizarea industriei de stat nu s-a accelerat semnificativ, iar punerea în aplicare a politicii
de sistare a furnizării energiei clienţilor rău platnici, sprijinită de o subvenţie bugetară pentru
acele întreprinderi de stat ce constituiau puncte vulnerabile din punct de vedere social, nu a fost
dusă până la capăt.
Aceasta a făcut ca întreprinderile de stat mari consumatoare de energie să acumuleze în
continuare mari arierate faţă de serviciile de utilitate publică, care au trecut la rândul lor această
povară bugetului, fie prin neplata impozitelor, fie prin neachitarea creditelor garantate de stat.
După utilităţi, băncile comerciale de stat au fost şi ele obligate să joace rolul de tampon, prin
preluarea unor mari pierderi înregistrate în funcţionarea întreprinderilor. Ameninţarea pe care
marile bănci comerciale de stat în ale căror portofolii predominau creditele neperformante o
constituiau pentru întregul sistem a apărut în a doua jumătate a anului 1997.
La sfârşitul anului 1999, situaţia fiscală din România pare să se confrunte cu destule
elemente de nesiguranţă şi riscuri. Grupurile de presiune ce militau pentru relaxare fiscală au
reuşit să determine aprobarea legislaţiei referitoare la investitorii interni şi întreprinderile mici şi
mijlocii prin care se acordă facilităţi fiscale generoase. Punerea în aplicare a legislaţiei, amânată
de bugetul pe 1999, urmează să înceapă o dată cu intarea în anul 2000.
Costul suplimentar al continuării restructurării bancare, care s-a dovedit a fi cu mult mai
mare decât se crezuse iniţial, nu a mai putut fi acoperit în întregime de la buget în 1999.
Controlul cheltuielilor bugetare discreţionare este obiectul unor atacuri pe mai multe fronturi.
Cheltuielile ce nu au caracter nediscreţionar întrucât reprezintă drepturi pot exploda în
condiţiile unei slabe activităţi economice şi scăderii standardului de viaţă. Inflaţia este tot mai
puternic stimulată de decalajul de timp dintre indexarea veniturilor în funcţie de o bază de
impozitare nominală mai ridicată şi revizuirea de către legislativ a alocaţiilor bugetare iniţiale.
Majorarea intempestivă a impozitelor şi confiscarea cvasi-generalizată a sumelor alocate şi
votate au devenit pilonii de bază ai ciclului bugetar românesc. Mărirea poverii fiscale a
întreprinderilor ca urmare a unui coeficient scăzut de colectare a consolidat relativa extindere a
economiei neoficiale, subminând obiectivele stabilizării.
În anul 2004, sistemul fiscal din ţara noastră era unul progresiv, cu cote diferenţiate în ceea
ce priveşte impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei care aveau venituri de până
la 28 milioane ROL, plăteau 18% drept impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28
milioane ROL şi 69,6 milioane ROL cota era de 23% şi impozitul putea ajunge până la 40% în
condiţiile în care venitul depăşea suma de 156 milioane ROL. Impozitul aplicat asupra profitului
impozabil al companiilor era de 25%. Dobânzile erau impozitate cu 1%, iar dividendele cu un
procent de 5%. Microîntreprinderile plăteau un impozit pe venit de 1,5%.
În 2004, sistemul fiscal din România era considerat de către Fondul Monetar Internaţional5
ca fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu şi lung.
Balanţa economii-investiţii îmbunătăţită, arierate într-o scădere rapidă, menţinerea salariilor în
limita bugetelor aprobate şi ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilităţi
fundamentau analiza pozitivă a specialiştilor FMI.
La începutul anului 2005, noul guvern introducea cota unică de impozitare de 16% asupra
veniturilor persoanelor fizice şi asupra profitului societăţilor comerciale, reformând astfel din
temelii sistemul fiscal din România. Obiectivele reformei propuse de guvernul din 2004 erau
legate de sprijinirea distribuţiei echitabile a câştigurilor de pe urma creşterii economice ridicate,
îmbunătăţirea climatului de afaceri şi întărirea poziţiei competitive a României. În plus, reforma
fiscală dorea să răspundă şi aşteptărilor oamenilor de afaceri, legate de creşterea predictibilităţii
în domeniul fiscal, reducerea costurilor administrative legate de impozite şi reducerea presiunilor
legate de impozitarea muncii.
De la 1 ianuarie 2007, au intrat în vigoare amendamentele, îndelung disputate, aduse Codului
5
Acord Stand-By 2004-2006, încheiat de România cu FMI la 7 iulie 2004, dar modificat la începutul
anului 2005, ca urmare a modificării Guvernului, analiză disponibilă pe www.fmi.ro
Fiscal. Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 şi ajustat în 2007, şi-a stabilit ca obiectiv
asigurarea unor venituri disponibile mai mari, potenţiala expansiune a afacerilor, creşterea
investiţiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creştere economică sustenabilă,
mai multe locuri de muncă, creşterea economisirii şi a investiţiilor. Dintre aceste ţinte, analiştii
consideră că au fost atinse creşterea investiţiilor străine (un record în perioada postdecembristă,
9,1 miliarde de euro în 2006), o creştere economică ridicată (7,7% în 2006, chiar dacă în mare
parte bazată pe consum) şi expansiunea afacerilor desfăşurate de firmele mari, puternice din
punct de vedere financiar. Ce nu a reuşit să obţină reforma sistemului fiscal promovată de
guvernarea de după 2005 au fost creşterea ponderii veniturilor bugetare în PIB, creşterea
economisirii iar ceea ce a înrăutăţit este accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile
disponibile mai mari au însemnat un consum mai mare (mai ales de bunuri din import) şi implicit,
adâncirea deficitului balanţei comerciale.
În perioada 2006-2008 au existat o serie de probleme ale politicii fiscal-bugetare:

• Cheltuirea ineficientă a banilor publici
− Repartizarea neuniformă a cheltuielilor bugetare de-a lungul anului (în ultimele 2 luni
ale anilor 2005 şi 2006 s-au cheltuit câte 3% din PIB);
− Ministerele nu reuşesc să aloce pe proiecte mai mult de 40% din cheltuielile de capital
alocate de la buget;
− amânarea marilor proiecte de infrastructură;
− 3 sau mai multe rectificări bugetare pe an.
● Exagerare privind capacitatea de absorbţie a fondurilor europene
- În nivelul de 39,3% a ponderii veniturilor în PIB în 2008 s-a luat în calcul şi un procent de
2,68% din PIB absorbţie de fonduri europene (adică 3 miliarde euro pentru 2008).
- gradul de absorbţie de 90% prognozat de către Guvern pentru 2008 nu are legătură cu
realitatea.
● Programarea bugetară multianuală inexistentă.
Reforma sistemului fiscal naşte în continuare multe controverse în România. Succesul sau
eşecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată
şi măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari rău-
platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc În mod cert, consensul minim privind consolidarea
unei strategii fiscale predictibile în România este necesar deoarece concurenţa fiscală între ţările
UE este din ce în ce mai puternică.
Politica monetară
Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de
independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de
comportament la nivel micro- şi macroconomic. Condiţiile specifice ale tranziţiei economiei
româneşti la economia de piaţă au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele pe
termen lung ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din
economie.
Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea
supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost
compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de
constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei
monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit
considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.
Excedentul de masă monetară în raport cu volumul bunurilor şi serviciilor din economie a
devenit evident în primul an de tranziţie 1990, când s-a înregistrat o reducere a PIB real cu 5,6%
şi o creştere a masei monetare cu 22%; creditele interne erau în totalitate concentrate în sectorul
intreprinderilor cu capital de stat, înregistrând o creştere cu 21,4%.
Inflaţia substanţial majorată (170,2%) impune în anul următor 1991, o politică monetară
având ca obiectiv controlul privind creşterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de
limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei
financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar.
În anul 1992, politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii, masa monetară a
crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a amplificat. A fost introdus mecanismul rezervelor
obligatorii şi a fost adaptat în permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale.
Anul 1993 marchează începutul politicii monetare restrictive, dar inflaţia măsurată prin indicii
preţurilor de consum depăşeşte 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul
dificultăţilor în economie.
Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară
s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esenţiale: controlul expansiunii
monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din
economie şi preţul acestora. Acest an prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea
încrederii în moneda naţională. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile şi creditul,
de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei sa stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o
operaţiunile de refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994,
politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la reluarea procesului de
economisire în monedă naţională.
Procesul de remonetizare început continuă în anul 1995, anul în care obiectivul explicit al
politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a
produs o deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au determinat
BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi
mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducerea lichidităţii disponibile
pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare.
An electoral, 1996 se caracterizează prin manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în
economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte şi volumul
şi structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului
extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor
direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb. Politica monetară s-a
deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda naţională.
Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:
• s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la refinanţarea prin
mecanisme şi instrumente specifice de piaţă monetară;
• s-au introdus noi instrumente ale politicii monetare pentru reducerea inflaţiei:operaţiunile
de open-market, care constă în vânzarea titlurilor de stat din portofoliu şi atragerea de depozite la
banca centrală;
• liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer tuturor băncilor comerciale
şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;
• influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.
Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit în anul 1997 o
performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de 151,4% din anul
precedent.
Promovarea unor rate înalte ale dobânzii are ca efect creşterea economiilor populaţiei;
continuând în cadrul aceloraşi coordonate, anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la
temperarea semnificativă a inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat
considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor, generat de ajustările
fiscale. În acelaşi an politica monetară a temperat tendinţa de depreciere mai accelerată a cursului
de schimb şi efectul acesteia asupra inflaţiei. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii
preţurilor a fost atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%.
Perioada anilor 2000-2006 a reprezentat o creştere substanţială a independenţei şi
credibilităţii politicii monetare a BNR, coordonarea acestei politici cu celelate politici economice
ameliorându-se considerabil. A fost urmărită cu perseverenţă realizarea unei dezinflaţii graduale,
fără schimbări de trend, având ca rezultat atingerea la sfârşitul anului 2004 a ratei anuale a
inflaţiei exprimate într-o singură cifră: 9,3%.
Din anul 2004 s-a modificat semnificativ politica de curs de schimb, BNR implementând,
începând cu luna noiembrie, o politică de reducere substanţială a frecvenţei autorităţii monetare
pe piaţa valutară, având ca obiectiv creşterea în mod semnificativ a flexibilităţii şi
impredictibilităţii cursului de schimb al monedei naţionale.
În august 2005 a fost adoptată strategia de ţintire directă a inflaţiei, caracterizată prin
angajamentul explicit faţă de stabilitatea preţurilor şi prin anunţarea publică a unei ţinte
cantitative de inflaţie cu o singură cifră. Dacă la finele anului 2005, rata inflaţiei a fost de 8,6%,
depăşind limita superioară a intervalului de fluctuaţie de ±1% în jurul ţintei de 7,5%, în
decembrie 2006 rata inflaţiei s-a situat la 4,87%, nivel aflat sub punctul central al ţintei stabilite
de 5%. Astfel, ritmul dezinflaţiei a înregistrat o accelerare semnificativă.
Întrucât contextul macroeconomic a continuat să prezinte un grad ridicat de risc inflaţionist,
BNR a mărit progresiv restrictivitatea politicii monetare, prin creşterea ratei dobânzii de referinţă
(care a ajuns la 8,75% la sfârşitul anului 2006), prin majorări ale ratelor rezervelor minime
obligatorii pentru pasivele în valută şi în lei şi prin instituirea unor măsuri de natură prudenţială şi
administrativă orientate către temperarea vitezei de creştere a creditului neguvernamental6.
În perioada anilor 2000-2006 au fost conturate astfel câteva tendinţe care vor marca în
6
Coordonator Iulian Văcărel- Cunoaşte România-membră a Uniunii Europene, Ed. Economică, 2007, p.
următoarea perioadă funcţionarea strategiei de politică monetară:
• creşterea rolului ratei dobânzii ca principal instrument de transmisie a politicii
monetare;
• perfecţionarea capacităţii de prognoză a băncii centrale;
• întărirea credibilităţii BNR şi a capacităţii de ancorare a anticipaţiilor inflaţioniste.
În anii 2007-2008, politica monetară este marcată de aderarea la Uniunea economică şi de
necesitatea adoptării euro, respectiv la mecanismul ERM II.
1) Care e locul politicii fiscale în cadrul politicii financiare?
2) Cum definiţi politica fiscală?
3) Care sunt principalele reforme în domeniul fiscal întreprinse în ţara noastră după anul
1989?
4) Care au fost slăbiciunile politicii bugetare în perioada anilor 2006-2008?
5) Care au fost tendinţele politicii monetare conturate în perioada anilor 2000-2006?
Rezumat
Ca şi componentă a politicii bugetare a statului, politica fiscală cuprinde ansamblul ideilor şi
strategiilor transpuse în reglementările legale consacrate asigurării modalităţilor celor mai
eficiente de stabilire şi percepere aveniturilor bugetare.
Cele mai multe studii au arătat că cea mai eficientă măsură intervenţionistă pe cale fiscală
este reducerea gradului de fiscalitate şi nu acordarea de avantaje în mod selectiv care generează o
degradare a sistemului fiscal, creând perturbaţii în activitatea financiară.
În ansamblu, prin măsurile întreprinse în domeniul fiscal s-a urmărit alinierea la practicile
fiscale din ţările dezvoltate, concomitent cu crearea unui sistem fiscal mai modern corespunzător
cerinţelor economiei de piaţă, prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, îmbunătăţirea
sistemului de impozitare a profiturilor, salariilor şi veniturilor agricole, reconsiderarea
impozitelor şi taxelor locale şi accizelor.
Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de
independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de
comportament la nivel micro- şi macroconomic.
2003
Bucuresti, 2006
5. Coordonator Iulian Văcărel Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2002

Teorie Fiscaitate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teorie Fiscaitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MODULUL 1.

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.2. Structura sistemului fiscal

Timpul mediu necesar pentru studiu: 230 minute

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

2.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

2.2. Elementele impozitului

2.4. Tehnica impunerii

Timpul mediu necesar pentru studiu: 880 minute

• Cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor modalităţi de calcul a presiunii fiscale şi a

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

3.3. Dubla impunere fiscală internationala

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Sunt considerate venituri scutite:

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

6.2.Impozitarea actuală a profitului în România

6.3. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

6.4. Impozitul pe veniturile obţinute din România de

6.5. Impozitul pe reprezentanţe

1. Se cunosc următoarele date despre o societate comercială:

- venituri din exploatare 1500000 lei

Să se determine care este rezultatul agentului economic pe tipuri de

1. venituri din exploatare 1500000

4. venituri financiare 100000

7. rezultat activitate curentă (3+6) 300000

2. Un agent economic realizează venituri totale în sumă de 500000 lei, din

Venitul impozabil în vom determina după formula:

3. Un agent economic realizează, cumulat de la începutul anului, venituri în

Pentru a da răspuns la cerinţa acestei probleme trebuie să precizăm că

Profit impozabil = 50.000 – 25.000 = 25.000 lei. Profit impozabil

4. O societate comercială plătitoare de impozit pe profit a obţinut pe

Profit impozabil = VT – CT + CN – V neimp = VT – CD = 250.000 -

Impozit de plată în octombrie 2008 = 17.600 – 660 – 12.300 = 4.640 lei.

5. O societate comercială prezintă pentru primul semestru al anului 2008

6. Societatea comercială X înregistrează venituri în valoare de

Pas 1:Identificarea cheltuielilor deductibile şi a cuantumului acestora

Cheltuielile de protocol sunt deductibile în limita a 2% aplicată diferenţei

Cheltuielile cu diurna sunt de 9. 0 0 0 lei, din care 2. 0 0 0 peste limita

Pas 2: identificarea cheltuielilor nedeductibile si calcularea cuantumului acestora

Pas 3: calcularea impozitului pe profit

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

7.2. Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adaugată

Este considerata livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un

1. Livrarea intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri, care sunt expediate sau

Importul de bunuri reprezintă:

7.3. Teritorialitatea taxei pe valoare adaugată

Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se considera a fi locul unde se găsesc bunurile

• Cunoaşterea diferitelor tipuri de operaţiuni impozabile şi înţelegerea conceptului de

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Beneficiază de scutire următoarele operaţiuni:

8.4. Faptul generator, exigibilitatea taxei şi exigibilitatea plăţii taxei

8.6. Regimuri speciale de scutire

Regimul special pentru agenţii de turism

Regimuri speciale pentru bunurile second-hand, opere de arta, obiecte de colecţie şi

8.7. Cotele de impozitare

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

Nu poate fi dedusă TVA aferentă intrărilor pentru:

9.2. Determinarea TVA de plată şi plata acestuia la buget

TVA de plată = TVA colectată – TVA deductibilă, dacă pro-rata = 100%

TVA de plată trebuie virată la buget până la data de:

9.3. Obligaţiile plătitorilor de TVA

1. Un agent economic realizează în iulie 2008 următoarele operaţiuni: